Domșa Lucian: Măriuca

(part.35 – fragment din romanul în lucru)

Stropii mari de ploaie plesneau unul după altul pământul bătătorit și însetat. Câinele speriat s-a adăpostit sub coșer, privind mirat apăraia din curte. Cete de nori negri s-au adunat deasupra așezării și au început să slobozească lacrimi de-a valma peste casele răsfirate. Dealul cel mare ce străjuia satul s-a trezit din somn, bucurându-se de binecuvântarea ploii.
Lenuța ședea-n târnaț, cu gândurile departe, încercând să privească printre stropii de ploaie. În spatele ei, Victoraș îngâna primele litere ale alfabetului, iar Măriuca ținea Abecedarul cu ambele mâini. Toamna a întârziat în anul acela prea mult, iar vara și-a făcut de cap până târziu. Ploaia a apărut ca o bucurie, îmbrățișând uscăciunea pământului însetat și tare. Muierea și-a făcut cruce de trei ori, a închis ochii și i-a mulțămit în gând lui Dumnezeu pentru mila Lui fără margini și pentru bucuria ce a trimis-o asupra lor. Zgomotul ploii l-a făcut pe Victoraș să caște și să se uite rugător la sora lui mai mare, ca și cum ar fi vrut să se oprească din citit. Măriuca i-a făcut semn din cap să continue, iar copilul a coborât ochii-n carte. Din odaia din spate s-a auzit un foșnet, apoi un tușit ca un horcăit. Lenuța a deschis ochii și a ciulit urechile, apoi s-a ridicat în picioare. „Manole!” , a suspinat ea, ducându-și mâna la gură.
Bărbatul bolea de ceva vreme. Nu s-a mai dat jos din pat de mai bine de o zi. Stătea întins, fără să scoată vreo vorbă și privea tavanul. Când Lenuța se ducea la el, o privea rugător și încerca să-i vorbească, dar nu putea să rostească niciun cuvânt. Din când în când tușea și ridica ușor mâna stângă. Arăta cu degetul spre muiere-sa și își mișca buzele. Femeia se ducea lângă el să deslușească ce spune, însă din gura lui ieșeau doar sunete de neînțeles.
Într-o zi mai pe la amiază i-a dus un blid de mazăre frecată cu mămăligă aburindă, așa cum îi plăcea lui. El a-nmuiat degetu-n mâncare și a mormăit. A încercat să rupă o bucățică de mămăligă dar n-a reușit, mâinile nu voiau să-l asculte. Lenuța a vrut să-l ajute și a înmuiat în blid un boț de mămăligă. Manole și-a privit absent muierea care-ncerca să-i dea să mănânce. A scuipat prima îmbucătură, iar pe următoarele le-a refuzat, întorcându-se cu fața la perete.
Lenuța a oftat cuprinsă de cele mai negre gânduri. Două lacrimi mari i-au alunecat pe fața tristă și palidă. Nu a reușit să doarmă mai deloc de când omul ei a căzut la pat. S-a ridicat și a pus blidul cu mâncare pe masă, apoi a deschis larg geamul de la odaie.
Liniștea amiezii s-a strecurat tăcută lângă bărbatul cuprins de boală. Femeia a rămas în picioare mult timp, privindu-l cu atâta dragoste, fără să-și dea seama că razele vesele ale soarelui au pătruns în odaie, încercând să-ncălzească trupul secătuit de vlagă al celui beteag.
Cu o seară-nainte, au chemat-o pe Nana Rafilă să-l oblojească, iar bătrâna a adus cu ea tot felul de unsori și doctorii. Și-au suflecat mânecile și l-au uns amândouă femeile pe Manole, din cap până-n picioare, apoi l-au încotoșmănat bine cu ploponul cel gros pe care-l foloseau iarna să se acopere. Înainte să se-ntoarcă la casa ei, Nana Rafilă a povățuit-o pe Lenuța să-l lase pe Manole să doarmă până dimineața. Abia după răsăritul soarelui să-l dezvelească și apoi să-l dezbrace la pielea goală. Hainele cu care a fost îmbrăcat să le pună pe foc, ca să ardă beteșugul odată cu ele.
După o noapte nedormită, în care a stat la căpătâiul omului ei, iar din când în când a mai picotit cu capul-n piept, Lenuța s-a ridcat frântă de oboseală. A suspinat și a murmurat un „Tatăl nost' ”, apoi a ieșit din odaie. S-a întors în scurt timp cu un rând de haine bărbătești, curate. Și-a privit omul cum doarme, apoi și-a făcut cruce. „Doamn-ajută!”, a șoptit femeia, după care a-nceput să facă tot ce a-nvățat-o Nana Rafilă.
A deschis larg geamul când odaia s-a umplut de mirosul urât ieșit din trupul lui Manole. Și-a zis în gând c-așa miroase beteșugul, mânca-l-ar cânii! Răcoarea dimineții a intrat nepoftită-n încăpere, smulgându-i un suspin de ușurare femeii. A tras adânc aer în piept, apoi a privit trupul gol, doar piele și oase al bărbatului, cu milă și dragoste în același timp. Îl iubea mult, era omul ei, tatăl copiilor, cel pe care a jurat dinaintea lui Dumnezeu că-l ia atât la bine cât și la rău, până la sfârșitul zilelor. Trebuia să-l oblojească, să se facă bine, încă mai aveau multe zile de dus împreună. „Mă, Manole, mă!” s-a tânguit ea, așezându-se la marginea patului. „Să nu mă lași sângură, mă! Tu m-auzi, Manole?” A suspinat și a continuat: „Manole, io mai vreau un copil cu tine, Manole! Un’ vrei să te duci? Pe mine cui mă lași?” S-a ridicat și a-nceput să-i tragă izmenele-n picioare. După ce l-a-mbrăcat cu hainele curate, și-a făcut cruce și a răsuflat ușurată. Și-a șters cu grijă câțiva stropi de transpirație de pe frunte, apoi s-a aplecat să facă focul în sobă.
„Dumniezo-i cu mine!” a murmurat ea când a îndesat pe gura-ngustă a sobei hainele cu care a fost îmbrăcat bărbatul. Apoi a oftat, așteptând ca flăcările să prindă curaj și să ardă orice urmă de boală. Și-a cuprins capul în palme și a murmurat: „Manole, ce-ai putut să faci, Manole...”
Apoi și-a amintit cum s-a-ntâmplat...

(Va urma )

    GLOSAR:
apăraie – apă multă vărsată pe jos, șuvoi;
mazăre frecată – fasole (fâsaică) bătută, frecată (în Ardeal la fasole i se mai zice mazăre);
încotoșmănat – înfofolit, îmbrăcat prea gros;
a obloji – a pansa, a vindeca, a trata, a îngriji (o rană, un bolnav, un organ) cu leacuri băbești

Irina Monac: Adrian Păunescu, Flacăra României

 (eseu)                         

  Motto:                                                  
Trăiască-n libertate
Și-n liniște poporul
Trăiască România
Trăiască tricolorul” (Adrian Păunescu)

În decembrie, în vremea colindelor, în România a nins toată noaptea cu fulgi albi de sidef. Dimineața pământul era acoperit cu o pătură mare de nea iar copiii veseli s-au îndreptat spre școală. În jur de ora 10, am văzut pe geamul clasei cum afară ninge din nou dar cu fulgi mari, pufoși, iar steluțele fulgilordansau în toată splendoarea. Clopoțelul a sunat de ieșire și curtea s-a umplut de adolescenți gălăgioși și veseli, iar bulgării de zăpadă zburau peste tot în râset zglobiu. Clopoțelul a sunat de intrare doar pentru el, că elevii se jucau continuu și nu l-au auzit. Jumătate ora a fost pierdută pentru profesori, dar câștigată de elevi.
Ningea continuu și era o zi de basm.
În timp ce elevii au terminat orele și plecau spre casă, pe cer a apărut un curcubeu mare în care culorile parcă ardeau de la soare și strălucirea zăpezii. Dumnezeu a lăsat toată dragostea Lui peste oameni și în această frumoasă zi de care toți ne-am bucurat. Zi frumoasă pe caream trăit-o la fel ca celelalte zile ale vieții, în care încerc să respect poruncile Divine.
Ziua frumoasă cu ninsoarea este în timpul lui Ceaușescu-15.dec.1975. Din timp s-a anunțat în oraș „Cenaclul Flacăra”, cenaclu înființat de poetul,scriitorul și patriotul Adrian Păunescu care a pus noi baze culturii în toată țara, iar astăzi, în albul ninsorii, a fost o zi mult așteptată de toți locuitorii și în special de copii și tinerii orașului.
Pregătiți cu voie bună și în mâini cu steagurile României fâlfâind, spre seară, au umplut Casa de Cultură de nu mai era loc liber nici în picioare. Lumea mai în vârstă era pe lângă clădire și toți așteptau cântăreții de folk, pe poetul Adrian Păunescu care vor cânta din poeziile patriotice ale poetului și vor închina imnuri de Slavă Lui Dumnezeu, prin colinzile cântate de Ștefan Hrușcă, Gheorghe Șeicaru...
Marele poet și interpreții de muzică, plini de viață, au sosit într-un autobuz mare și s-au pregătit de spectacol. De seara, de la ora 18, până la ora 3 dimineața, a fost cea mai grandioasă noapte pentru toți locuitorii...
Prezența pe scenă a patriotului poet, Adrian Păunescu, a umplut aerul și sufletele iar în aplauze puternice și în acordurile cântecului, Trăiască România, poetul a salutat orașul, pe spectatori și a slăvit și mulțumit Divinității pentru putere și sănătatea tuturor românilor. Înainte de a da drumul desfășurării grandiosului spectacol cultural, a spus: „Nici nu vă dați voi seama ce învățătură extraordinară este asta... să-i apropii pe oameni, nu să-i desparți!!!”
Spectacolul a durat până la ora 3 dimineața. Tinerii au stat după autografe și au petrecut autobuzul cu aplauze și colinzile lui Hrușcă, iar alții fâlfâiau steagurile României în cântecul „...Trăiască-n libertate / Și-n liniște poporul / Trăiască România / Trăiască Tricolorul.” A fost o seară și o noapte magnifică, plină de patriotism, de istorie, de cultură, de omenie și Divinitate.
Sunt obosit de munca de peste zi, fiind și profesor de serviciu pe școală și de spectacolul grandios dat de poetul Adrian Păunescu și cântăreții din „Cenaclul Flacăra”
Ajuns acasă aduc laude de mulțumire Mântuitorului, laude care-mi inundă sufletul cu lumină și-i multumesc Lui Dumnezeu pentru faptul că și-n această zi, EL a fost lângă noi să ne ajute și să ne binecuvinteze . Obisnuit să-mi trăiesc viața ca ultima zi pe pământ, îmi înalt gândul și inima spre Divinitate.
În gânduri bune, somnul odihnitor a pus stăpânire pe ființa mea iar spre dimineață am visat că eram într-o livadă frumoasă cu lumina albă, în care zburau și cântau păsări vesele.Simțeam liniște și pace interioară, cum nu mai simțisem. Poate acest vis era continuarea spectacolului care te-a făcut maibun, iar cântecele patriotice și colinzile trăite s-au transformat în visul meu de peste noapte, care era în cântec suav de privighetori.
Sunt profesor de geografie și diriginte la Liceul de lângă locuința mea, am luat sub braț globul pământesc ca material didactic și m-am îndreptat spre liceul unde predau. Lecția din planificare pentru data de astăzi este, România-așezare geografică, bogățiile solului și subsolului.
Am intrat încet în clasă și văd toți elevii prezenți, dar obosiți...cu capul pe bancă. Așez cu zgomot catalogul și globul pe catedră iar tinerilor cu priviri somnoroase, le spun: „Cine este de noapte, trebuie să fie și de zi!”
N-am ascultat elevii din lecția precedentă și „am trecut la lecția de zi”. Sub privirile elevilor, am rotit bine globul, am oprit cu degetul pe România și le-am zis: astăzi ne plimbăm prin România... iar elevii, plini de elan, au inceput dialogul între ei:
Gelu;-- România este Adrian Păunescu. Toată țara este plină de „Cenaclul Flacăra” și revista lui. Poetul este un patriot înflăcărat, cu iubire mare de țară și de oameni, indiferent din ce categorie socială fac parte, așa cum ar trebui să fim toți românii. El insuflă patriotism, cinste și omenie, strânge cu drag mâna oamenilor și are o vorbă bună pentru fiecare.
Vasile; -- Păunescu este plin de omenie, de poezie și cântec, iar oamenii din România cântă cu drag versurile din cântecele patriotice ale poetului. Poetul filozof este născut în Basarabia lui Ștefan, în Moldova de dincolo de Prut, ruptă noua de ruși. În poezii și cântece, poetul cere cu lacrimi amare reântregirea țării, la fel ca poetul patriot basarabean, Grigore Vieru. Adrian Păunescu a cuprins în „Cenaclu Flacăra” tineri din toată țara, căntăreți de muzica folk, rok, de muzică ușoară... Toate cântecele sunt acompaniate de chitară și de vocea poetului Păunescu, voce puternică dar blăndă și plină de lacrimi de durere, cu intonație și dicție perfectă. La bucurie și supărare românii cântă cântecele patriotice din „Cenaclului Flacăra”, iar de Crăciun, peste tot în țară auzi colindele folk ale cântăreților Hrușcă, Șeicaru...
Ioan; --După cum am învățat la istorie, patrioți au fost mereu în România, dar au fost și mulți trădători și vânzători de țară. Țara noastră este foarte frumoasă, cu o temperatura blăndă, temperat continentală. Este bogată în petrol, aur, argint, sare... și orice vrei. La suprafață, munții noștrii sunt plini de bogăția pădurilor imense de stejar, brad, fag, mesteacăn... și pline-s de animale sălbatice: urși, cerbi, porci mistreți... Bărăganul este roditor, iar oamenii care nu lucrează în industrie, lucrează în agricultură unde tot terenul este irigat... alții lucrează în fermele zootehnice , cu animalele. Este necesar ca omul să fie într-un loc de muncă pentru a-și câștiga existența zilnică și pentru a face ceva bun cu viața lui. Avem de toate și suntem invidiați de alte țări pentru că muncim zilnic, pentru noi și țară.
Dumitru; -- În toată țara, noi elevii învățăm pentru a ne perfecționa în diferite domenii de activitate. Părinții noștrii lucrează pentru a ne construi o țară frumoasă, pe care să ne-o lase moștenire, la fel cum și noi vom continua munca, pentru binele copiilor noștrii și frumusețea țării. Pe plan educațional, suntem bine formați iar pe plan cultural, la fel.
Toată avuția țării trebuie bine ocrotită și gestionatăîn viitor pentru că, acolo unde sunt bani, vin puzderie de hoți și vânzători de neam și țară. Dacă vom fi loviți și călcați de aceștia, nu vom uita, și:
„... Cât o fi român-român,
pruncul va primi la sân
adevăru-adevărat
Despre tot s-a întâmplat.
Ține minte fiul meu,
Că există Dumnezeu,...
Doamne, ocrotește-i pe Români !”
(Adrian Păunescu)
*****
După un număr de ani, în 1995, la întâlnirea de 20 de ani a foștilor absolvenți de la ora de geografie, s-a continuat discuția. Foștii mei elevi, astăzi doctori, ingineri, profesori, muncitori calificați, maiștri... erau supărați că și-au pierdut locurile de muncă, iar unii dintre ei, ingineri valoroși, au fost nevoiți să plece în străinătate, pentru a-și câștiga existența prin muncă necalificată.
Absolvenții plecați au venit din străinătate pentru această întâlnire. Au intonat noul imn, Deșteaptă-te Române, după care discuțiile au fost aprinse și pline de durere:
Nelu;-- În anul 1989, Româna era cea mai frumoasă și mai bogată țară și fără datorii străinătății, iar contractele industriale și agricole erau stabile. Pătura de hoți, vânzători și trădători de țară în cârdășie cu alții din țări străine, care doreau ca țara noastră să fie piață de desfacere pentru ei, au dat o lovitura de stat căreia, acum, au curajul să-i spună revoluție.
După anul 1989, după ce hoții au furat și distrus industriile pe motiv că ale noastre nu sunt moderne, oamenii au plecat în masă la lucru în străinătate, iar economia țării este susținută din banii pe care aceștia-i trimit în țară. În țară, totul s-a distrus și vândut, iar spitalele au îmbătrânit ca oamenii și altele nu s-au construit. S-au construit în schimb, case...palatele hoților, îngrădite de garduri înalte de fier, păzite de câini și badiguarzi cu experiență...
Stan; -- Într-o discuție din străinătate, am aflat de la oameni competenți că broderia străinilor pentru România a fost țesută pe ascuns încă înainte de anul 1989 împreună cu trădători români. Astfel:
--au dezbinat pe români prin toate mijloacele și au distrus industriile. Toate acestea, cu scopul de a nu avea locuri de muncă, pentru a-și câștiga existența acasă, în țara lor...motivând că românii sunt cuminți, ușor de păcălit și se urăsc între ei.
--țara, părăsită de oameni în putere și locuită doar de cei bătrâni ,se poate distruge și fura în voie. Țara va fi a bătrânilor, care vor duce dorul industriei, dorul pădurilor și a lemnului dus în masă, în țări străine.Pădurea, esența vieții, nu va mai oxigena aerul și vor veni calamitățile și molimele, iar viiturile apelor vor duce la vale oameni și case. Străinii iubesc și țin la țările lor, dar noi, mereu am fost dezbinați de vânzătorii și trădătorii de neam și de țară!!!
Inginerul Flaviu, venit din Italia, care, acolo, locuiește aproape de „Columna lui Traian” și lucrează ca zilier în Roma, povestește cu lacrimi în ochi:
Flaviu; --Exodul românilor în lume este privit cu durere și dojană de strămoșii noștrii dacii,de pe Columnă, care, în cumpăna nopților, lăcrimează...Și parcă se aude cu vuiet din cer vorbele regelui Decebal : Dacia este veche, de mii de ani. Întoarceți-vă români în țara voastră, întoarceți-vă pe pământul nostru sfânt, întregiți România și cu Moldova noastră de dincolo de Prut, să stăpâniți o țară frumoasă! Străinul n-are milă, el are doar interes. Nu cerșiți mila străinului și nu fiți sclavii lor.Trebuie să stați mereu la hotarăle țării și să luptați cu dârzenie împotriva viiturilor, a celor leneși care trăiesc prin cotropirea altor neamuri. Păstrați-vă demnitatea de daci, că vitejia voastră este mare!
Dacii mei, românii mei!... se aude mereu strigătul ecou al regelui Decebal, ecou parcă coborât din cer!
La sfârșitul orei de dirigenție, s-a cântat o strofă din versurile poetului Adrian Păunescu: „Dacă ne-nfruntă munții cu munții ne vom bate / Pentru lumina țării și pentru libertate, / Aici ne e cuvântul când il avem de spus, / Decât slujirea țării nimic nu-i mai presus, / Jurăm credință luptei, oricât ar fi de grea, / Jurăm că pentru țară și viața ne vom da, Jurăm să nu ne mintă nici clipa, nici vecia. / Trăiască libertatea, / Trăiască România. / Trăiască în fericire și liniște poporul / Trăiască România, / Trăiască Tricolorul !... / Trăiască România, / Trăiască Tricolorul !!!....
...Au stabili ca următoarea lor întâlnire să fie peste 25 de ani, în 22 .08. 2020 !
*****
Pe data de 10 august 2020, înainte cu 12 zile de întâlnirea de 50 de ani a absolvenților de Liceu, promoția 1975, dirigintele lor a murit. S-a stins de la o răceală ușoară, dar medicii l-au diagnosticat ca bolnav de o pandemie parșivă, care a cuprins România și întreg pământul, numită Covid-19. Sub aparate, intubat și cu masca de oxigen pe față, inima slăbită a dirigintelui a cedat foarte repede.
Absolvenții, care în timp au devenit profesori universitari, medici cu renume, ingineri, cercetători..., au dus flori și au aprins lumânări la mormânt, începând discuțiile„în fața dirigintelui”:
Tudor;-- Pandemiile apar în lume ca avertisment înainte sau după mari necazuri puse pe omenire. Pandemia de holeră din anul 1912, a apărut pe fond de sărăcie, înainte de primul război mondial. Încă de ani buni, țara noastră, România, este bântuită de anomalii evidente în toate sectoarele.Românii sunt dezbinați datorită influenței celor care, cu interes, ne suflă în ceafă, a celor dornici de îmbogățire.
Marcu; -- Într-o zi cu mult soare, ziua de joi 12-12-2019, în lume a apărut un microb, Covid-19, descoperit într-o țară frumoasă și puternic dezvoltată economic, China. Nici astăzi nu se știe și nu se va afla niciodată dacă virusul a fost aruncat sau scăpat din laboratorul lor. Cert este că se dorește schimbarea lumii... Dar, renumitul poet Adrian Păunescu a avut o premonițiecu mult timp înainte de această pandemie și a scris-o în poezia:Bolnavi Unanim
„Și ce-ar fi dacă, / Într-o zi blestemată/ Ne-am îmbolnăvii cu toții/ Deodată?/ Și medici, și pacienți,/ Și părinți, și copii?...
Grigore; -- Acest virus, ieșind din China și purtat de oameni, a cuprins toate țările și face ce vrea pentru că nu se lasă controlat. Microbul seamănă cu hoții, vânzătorii și trădătorii de neam și țară ai României, pe care nimeni, niciodată, nu i-a putut controla și stârpi. Acestora nu le va pieri niciodată sămânța din Româniafiindcă se înmulțesc ca virusul Covid-19, în fel de fel de tulpini.
Mihai; --Covidul a prins țara noastră frumoasă în mare sărăcie, cu spitalele vechi, lipsite de medici și aparatură. La noi,covidul are putere mai mare ca-n alte țări din cauza sărăciei. Hoții de țară au furat totul și au dispărut.
Gheorghe; -- În aceste timpuri grele, pentru a încănta lumea și pentru a ușura suferința copiilor și tinerilor, în țară se aud cântecele patriotice de la „Cenaclu Flacăra”, cenaclu care, de mulți ani, a fost preluat de fiul poetului, Andrei Păunescu. Acestaduce cu mândrie numele părintelui său, Adrian Păunescu,prin spectacole grandioase...
Din mormântul dirigintelui se aude un suspin greu...iar vocea patriotului Adrian Păunescu „participă” din eternitate cu versurile:
„... Noi mereu le-am suportat pe toate,
Ducă-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce în plină libertate,
Cea mai mare să devină ura?
Pluralismul tuturor ne place,
Chiar dacă îl facem numai unii,
Dar vedem, de atâta timp încoace,
Pluralismul cinic al minciunii.”
(Asdrian Păunescu)

Irina Monac ar încheia cu aforismul:

„Oamenii sunt experimente vii pe care se încearcă definirea timpului”
(Teodor Dume)

Gina Zaharia: Lampa

                                                                                                                                   

Abia aștepta să se aștearnă întunericul că lampa bunicii se aprindea parcă din senin. Peretele alb devenea un muzeu unde umbrele flăcării abia pâlpâind desenau amintirile de peste zi. Lângă ea, o icoană veche, în fața căreia bunica se rugase în toate etapele vieții sale: pentru fiii plecați pe front, pentru sănătatea noastră, pentru bunăstarea zilei de mâine.
Îngenuncherea în fața Maicii Domnului nu se face oricum, ci în liniște deplină, spunea bunica. Simți o rază de lumină că se desprinde din tine și urcă spre cer. Și nu mai știi dacă vântul îți bate pe umăr ori o adiere divină te cuprinde.
Apoi veneau fluturii după lumină, fluturii plecați să petreacă grijile până departe, fluturi mai mari sau mai mici, ostași fără de lance, dar cu libertatea în piept.
Veseli, făceau rânduri-rânduri până la izlazul cu albăstrele și ruguri de mure. Și nu doar o singură dată i-am văzut cum se așezau pe ștergarul bunicii, la cină.
Deodată a început să plouă. O ploaie deasă care spăla noroiul pământului. Iar picurii se adunau în pârâiașe, mângâind rădăcini de urzică vie și dezlegând mărăcinii de înțepături.
Din când în când, se ivea luna. Dădea norii la o parte și își arăta ochii limpezi. Îi zâmbeam și se bucura. Dar poate numai eu o zăream. Poate așa se vedea de la fereastra mea, ori mintea mea o aducea acolo. Ca să aprindă lampa bunicii. Ca să încurce firul timpului. Să lumineze calea spre adevăr.
Și acum e lampa aprinsă. Însă fluturii nu mai sunt. Ștergarul e ros de molii, ploile și-au zidit albii adânci.
Pe un petic de gând, luna ține în brațe casa bunicii. Iar bunica stă în genunchi și se roagă.
– Aprinde, Doamne, lampa aceea să lumineze casa celor care poartă răsăritul cu ei!

Din volumul "Cartea de sub braț", Editura "Leviathan", 2021.

Dani Anton:***

                                                                                                                                                                           
[...] Astăzi, când mă întorceam din obișnuita promenadă pe care mă obligasem să o fac în fiecare dimineață, am avut clar: las totul baltă și dispar.
Așadar, în loc să cotesc pe strada Oslo, colț cu Amsterdam, ca să ajung acasă, am continuat în linie dreaptă până la gară. Aici m-am așezat pe o bancă și timp de câteva ceasuri am privit ploaia care cădea în abundența și trecătorii prin ea. Într-un final, am luat trenul cu destinația Madrid, la acea oră, aproape gol. Înainte de prânz cine ar fi umblat brambura, când toți erau ocupați să nu trăiască, prinși între pereții de beton al corporațiilor, în cafenele și centre universitare, mall-uri, fiecare crezând ca sunt folositori mecanismului acesta care ne îngurgitează rapid?
În zgâlțâiala plăcută a roților aproape ațipisem fără niciun gând, niciun plan încotro să apuc, unde să îmi pun capul pe perna în noaptea asta, nici dacă voi avea ceva de îmbucat. Prinsă între două tărâmuri nu am apucat să îmi dau seama că trenul intrase în gara centrală și că puținii călători coborâseră iar alții urcau.
În stradă, ploaia cedase locul unor timide raze de soare, caldarâmul mirosea a bitum încins și o lumină orbitoare mi-a spart în mii de particule scenariile din spatele pleoapele întredeschise pe unde mă preumblasem.
“ -Ești o secătură, faci umbră pământului de pomană, cât crezi că mai poți trăi în felul acesta? Nu te uiți la tine, nu vezi cum te privesc cei din jur? Ești o ciudată și dacă te acceptăm printre noi este doar pentru că nu ne lasă sufletul să ne descotorosim de tine.”
Oare, aceste gânduri îmi aparțin, s-a întâmplat în realitate această scenă, sunt eu cea care a rămas neclintită la durere? Mă împiedic în stânci de cuvinte, mă poticnesc în încercări nereușite să-mi rostesc apărarea; confuză, prind a umbla, mă amestec printre mulțimea pestriță.
“ Voi avea tot timpul din lume să cuget la importanța cuvintelor și a oamenilor care au fost în viața mea până acum, mă simt eliberată, sigur voi trăi și libertatea”, mi-am zis căutându-mă în fiecare chip întâlnit.

                                                                                                                                                                           

Domșa Lucian: Măriuca

(part.25 - fragment din romanul în lucru)

În zilele călduroase, învățătorul Teodorescu îi lăsa pe copii să iasă afară-n curte. Se așezau cu toții sub nucul cel mare și gros din spatele școlii. Se puneau în cerc, unde era umbra mai groasă, chicotind veseli și bucurându-se de vremea însorită. Dascălul se așeza întotdeauna în mijloc. Ținea cartea deschisă cu ambele mâini, privindu-i cu drag pe copiii din jurul lui. Vântul adia ușor, abia atingând frunzele nucului care tânjeau după puțină răcoare. Învățătorul își dregea glasul, apoi începea să le citească câteva rânduri. Se oprea și se uita din nou la copii cu acea duioșie pe care doar un părinte o poate avea în priviri, apoi îi dădea cartea Măriucăi. Fata citea și ea, iar Teodorescu o asculta atent, fără să o întrerupă, savurându-i dulceața glasului. După ce isprăvea câteva rânduri, îi dădea cartea celui de lângă ea, care continua.
Soarele își arunca neabătut razele calde deasupra satului, iar liniștea era întreruptă doar de cotcodăcitul vreunei găini care-și anunța victorioasă oul lăsat în cuibarul cel moale. Vocea celui care citea și respirațiile liniștite ale celor zece copii din curtea din spatele școlii îi aduceau dascălului o stare de mulțumire și de bine, care-l făcea să zâmbească. Din când în când, Teodorescu îi corecta pe cei ce citeau anevoios sau silabiseau, punându-i să repete cuvintele. Când povestea se termina, îi punea pe fiecare să povestească ce au reținut. Șuștăru’, bunul lui prieten insista să-l însoare c-o verișoară de-a sa, rămasă văduvă după ce i s-a prăpădit bărbatu-n război, însă Teodorescu încă o jelea pe Frieda, soția lui. A iubit-o cum n-a iubit niciodată pe nimeni, iar după moartea ei și-a jurat că nu va mai iubi nicicând o altă femeie și nici nu se va mai însura niciodată.
Vocea cristalină a Măriucăi l-a trezit din visare, fetei i-a venit rândul la citit. „Basmele” lui Petre Ispirescu le plăceau tuturor, însă Măriuca citea cel mai bine dintre toți copiii. Teodorescu o privea cu duioșie pe Măriuca, admirându-i ochii limpezi și verzi și roșeața obrajilor. Părul negru îi era prins în două cozi împletite ce-i cădeau pe umeri peste cămașa albă din in. Dascălul și-ar fi dorit să se poată ocupa de educația fetei, s-o ajute să devină învățătoare sau mai mult, să studieze la Universitate în Cluj sau chiar la București. Ar trebui să stea de vorbă cu Manole, tatăl fetei despre asta, mai ales că el s-a oferit să se apuce de reparatul pereților școlii. Mai mult ca sigur că omul n-ar fi avut nimic împotrivă ca fiica lui să devină învățătoare, sau...
„Măriucăăăăă!” s-a auzit o voce sfioasă de femeie înaintând în curtea școlii. „Tu, Măriucă, tu...” Teodorescu și-a ridicat mirat ochii și s-a uitat în spatele lui ca s-o vadă pe Lenuța, mama fetei, suflând greu din cauza efortului și a căldurii. Femeia nu mai avea mult până să nască, iar broboanele de sudoare ce-i împodobeau fruntea arătau c-a urcat destul de greu dealul până să ajungă la școală.
Măriuca a lăsat cartea jos și s-a înroșit, apoi a privit-o surprinsă pe mama ei parcă vrând s-o-ntrebe ce caută acolo. Femeia, respirând anevoios, a continuat: „Hai acas’ tu Măriucă! O zâs ticu-to s-o lași dracu’ de ea școală și să vii pe hotar la sapă!” Apoi, văzându-l pe dascăl, a coborât rușinată privirea și i-a șoptit ca s-audă doar el: „Chiar așa o zâs... Omu’ ăsta al meu nu mai știe de vorbă bună, Dom’ Învățător! I-am zâs să lese fata-n pace, la școală, să-nvețe carte, dar el parc-o turbat și...” apoi a tăcut brusc, ca și cum ar fi spus un mare secret. A continuat să privească-n jos, în timp ce toți cei adunați în curte se uitau la ea curioși. Măriuca s-a ridicat sfioasă-n picioare și s-a dus lângă mama ei, rugându-l din priviri pe învățător să-i dea voie să plece. Teodorescu i-a zâmbit și a înclinat din cap că poate să se ducă. Fata a prins-o de mână pe Lenuța și i-a mulțumit dascălului pentru lecție, apoi au plecat amândouă. Teodorescu le-a urmărit cu privirea până ce au ieșit pe uliță, după care le-a făcut semn copiilor să se-ntoarcă la carte, la citit.
Manole își aștepta muierea și fiica în vârful dealului, cu sapele pe un umăr și cu desaga cu de-ale gurii pe celălalt umăr. În mână ținea plosca cu apă rece, iar din când în când o ducea la gură și își umezea buzele. Când și-a văzut muierea și fiica apărând după colț, a strigat la ele să grăbească pasul, „că ne-apucă aniaza acilea!” Apoi a început să bată nervos cu piciorul în pământul uscat și să tragă cu sete din țigară. Curând ele au ajuns în dreptul lui. Măriuca i-a zâmbit, însă el a pufăit, fără să vrea să se uite la ea. A pornit, grăbind pasul și mormăind o înjurătură. Măriuca a strigat după el: „Ticuleeee, așteaptă-ne!”, însă Manole s-a făcut că nu o aude continuându-și drumul.
Mai avea doar câțiva metri de săpat, când a început să simtă niște junghiuri și înțepături prin burtă. S-a oprit, a tras aer în piept și l-a privit pe Manole care stătea tolănit în iarbă la capătul rândului. A scos un suspin, iar Măriuca, din spatele ei, a lăsat sapa din mâini și a făcut câțiva pași spre mama ei: „Țî rău, tu, mică?” a întrebat-o ea speriată. Lenuța a vrut să-i zâmbească, însă pe fața ei a apărut doar o grimasă și un schimonosit de durere. A continuat să sape, ca să termine rândul, apoi fata a venit lângă ea s-o ajute. Și-a sărutat mama pe creștetul capului și a rugat-o să se ducă să stea puțin întinsă la umbră.
Abia după ce a dus până la capăt ce-a mai rămas de săpat din rândul ei și al mamei sale, Măriuca s-a oprit și s-a șters cu mâneca de transpirație pe frunte. L-a privit pe tatăl sau care a ațipit la umbra unui păducel, apoi s-a uitat înspre Lenuța care ședea ghemuită, nu departe de el, pe un petec de iarbă. Fata, îngrijorată, s-a dus și s-a așezat lângă mama ei. A prins-o protectoare de după umeri. Au stat așa minute în șir, fără să-și spună vreun cuvânt, iar în liniștea după amiezii se auzeau doar respirațiile lor, sforăitul ușor al bărbatului și cântecul cosașilor care țopăiau nestingeriți în iarba de pe margine.
Într-un târziu Manole a deschis ochii, s-a ridicat în fund, și-a privit muierea și a pufnit în râs, zicându-i că „Doară nu te-or luat durerile facerii?” Măriuca s-a uitat urât la tatăl ei, dojenindu-l din priviri. Bărbatul a rânjit, i-a evitat privirea și a început să adune lucrurile bombănind furios că se va duce acasă pentru că l-a bătut destul soarele-n cap. Apoi s-a uitat spre Lenuța, însă femeia stătea cu privirea-n pământ și cu mâinile pe abdomenul rotund. Măriuca s-a ridicat în picioare și cu o voce blajină i-a zis să se ducă, că ele vor veni mai încet. Manole a privit-o încurcat, neștiind ce să facă și ce să-i spună. Fata s-a așezat din nou lângă mama ei fără să-i mai spună niciun cuvânt tatălui și a început să-i vorbească încet. Bărbatul le-a mai privit câteva minute pe cele două, însă văzând că niciuna nu-l bagă-n seamă, a scuipat nervos și a început să bombăne și să se-ndepărteze.
Abia când silueta lui Manole s-a văzut coborând pe la jumătatea dealului, Măriuca și-a ajutat mama să se ridice și să pășească încovoiată de durere. Lenuța a-ncercat să-i zâmbească, însă a reușit doar o strâmbătură și un icnet surd de durere. „Hai, Măriucă, să merem, că ne-așteaptă ticu-to!”, a-ngânat ea. „I-o și foame, săracu’...” Fata s-a oprit și și-a privit mama cu atâta dragoste și duioșie încât a simțit că-i dau lacrimile.
S-au îndepărtat amândouă, mamă și fiică, pășind încet și cu grijă, ținându-se de braț, în timp ce soarele asfințea obosit în spatele dealului...

(VA URMA)
    GLOSSAR:
să lese – să lase (de la verbul a lăsa);
aniaza – amiaza (regionalism);
cosaș - nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor, care scot un țârâit asemănător cu fășâitul coasei

(part.24 - fragment din romanul în lucru)

Au plecat amândoi, în ciuda soarelui dogoritor care usca totul în jur. Manole se ștergea de transpirație cu mâneca de la cămașă, iar Măriuca a luat-o înaintea tatălui ei, urcând grăbită dealul, fără să-i pese de căldura sufocantă.

Anica, bătrâna a plecat dis-de-dimineață După Deal, cu Nana Vergină și cu Iuliuț să-i ajute la prășit cucuruzul. Pe la prânz s-au așezat la umbra unor sălcii, să mănânce și să hodinească. Anica n-a vrut să mănânce, s-a plâns că o doare rău capul și că se simte ostenită tare, pesemne din cauza căldurii. A băut o gură de apă, a închis ochii, rezemându-se cu spatele de trunchiul unei sălcii și a ațipit. Iuliuț și Nana Vergină au continuat să mănânce și să vorbească-n șoaptă ca să n-o trezească pe vecina lor. După ce au terminat de prânzit, s-au întins unul lângă celălalt să se odihnească. Bărbatul a adormit de-a binelea, iar Nana Vergină moțăia liniștită la umbra sălciilor. Razele soarelui ardeau fără milă tot ce-ntâlneau în calea lor, iar zăpușeala tot mai greu de suportat a trezit-o pe Anica. Fruntea ei era inundată de picuri grei de sudoare care i se prelingeau pe tâmple în jos până spre bărbie, apoi se risipeau în aerul fierbinte. A întins mâna după plosca cu apă așezată nu departe de ea, însă n-a apucat s-o ia. A scos un suspin lung, însoțit de un tremurat, apoi s-a clătinat dintr-o dată și s-a prăbușit în iarba înaltă. Iuliuț a deschis speriat ochii. S-a ridicat în capul oaselor și s-a uitat neputincios la Anica cum se-ngălbenește dintr-odată și cum dă din mâini, căutând să-și îndese aerul în plămâni cu palmele. A icnit scurt, iar Nana Vergină s-a ridicat și a ajuns lângă bătrână. ,,No, ce ai Nan-Anică?", a-ntrebat-o femeia îngrozită văzând-o că nu mai poate respira.

A prins-o în brațe când Nan-Anica a-nceput să horcăie apoi i-a făcut semn lui Iuliuț să vină lângă ea. Bărbatul, năucit s-a aplecat s-o sprijine pe bătrână, fără să poată scoate niciun cuvânt. „Io fug în sat, că moare Anica!” i-a strigat Nana Vergină lui Iuliuț, grăbindu-se s-ajungă în celălalt capăt al hotarului.

Iuliuț stătea sprijint în coada sapei, uitându-se nedumerit la trupul fără viață al bătrânei care zăcea rezemat de trunchiul unei sălcii. Măriuca a venit în grabă, pe marginea hotarului, să nu calce tulpinile fragede de cucuruz. S-a oprit, văzându-și bunica întinsă pe jos, apoi s-a uitat înspre tatăl ei. Manole a apărut în urmă, călcând apăsat pe pământul uscat și fierbinte și suflând greu din cauza efortului. Bărbatul și-a dat jos colopul și s-a șters de transpirație cu palma. S-a aplecat asupra mamei lui și i-a luat pulsul de la încheietura mâinii. A învățat asta pe front, de la un brancardier. Măriuca-l privea nedumerită, cu sufletul la gură, fără să-și poată stăpâni lacrimile mari care i-au inundat ochii. Iuliuț își frământa pălăria-n mâini, ștergându-și din când în când broboanele de sudoare de pe frunte. „Îi moartă!” a rostit calm Manole, iar vocea lui a pleznit ca un bici în liniștea după amiezii arzătoare de vară. Fata a suspinat, iar în piept a simțit un nod mare și greu. Ar fi vrut să izbucnească-n plâns și să cadă-n genunchi sub soarele nemilos care-i ardea pielea. Iuliuț a tușit scurt, apoi și-a făcut, smerit, cruce. „Dumniezo s-o ierte...”, a murmurat el, apoi s-a uitat spre Manole.

Acesta a rânjit sau poate doar i s-a părut, apoi s-a așezat în fund pe pământul fierbinte. S-a scotocit în buzunarele de la chimir și a scos o tabacheră lucioasă. A deschis-o, iar de dinăuntru a luat o foiță și câteva firicele de tutun. Și-a răsucit meticulos o țigară, apoi s-a uitat către Iuliuț, ca și cum doar atunci l-ar fi văzut acolo. „Dă, bă, Iuliuțe, o ghiufă!”i-a zis el. Bărbatul a făcut semn din umeri că n-are, iar Manole a dat din mână a lehamite. A scos din același buzunar o bucată rotundă de sticlă pe care le-a arătat-o celor doi. „Asta-i o lentilă!” a declarat plin de importanță. „O am din război, de la un ofițer neamț...” A smuls câteva fire de iarbă uscate și le-a frecat în palmă, apoi a pus lentila deasupra lor astfel încât razele soarelui săbată direct pe centrul ei. În câteva clipe firele au început să fumege, iar Manole și-a aprins tacticos țigara. A tras cu sete primele fumuri în piept, iar Măriuca s-a apropiat de el și a-ndrăznit să-și întrebe tatăl ce vor face. „Apăi m-oi duce-n sat să viu c-o căruță s-o ducem...”, a zis el după ce a stat puțin pe gânduri. Apoi, după ce a mai tras câteva fumuri, a aruncat chiștocul și s-a ridicat în picioare. „Iuliuțe, tu mai stai, rogu-te, pân ce mă-ntorn...” a rostit, privind undeva-n zare. Apoi s-a aplecat asupra moartei și i-a închis ochii cu degetele lui noduroase. Și-a făcut repede o cruce și s-a-ndepărtat, cu Măriuca urmându-l îndeaproape. Când a ajuns în capătul hotarului, a strigat către Iuliuț: „Pune un țol pe ea, să nu să puie muștele!”

S-au grăbit s-o îngroape pe Anica în cea de-a treia zi, în același mormânt în care-și dormea somnul de veci Tetea Ghiuțu. Au făcut-o repede, pentru ca trupul moartei să nu miroasă din cauza căldurilor prea mari, iar la înmormântare au venit doar câțiva vecini și rudele mai apropiate...

(VA URMA)

Vezi statistici

Impactul postărilor: 22

Îmi place

Comentează

Distribuie

0

Ion Lazăr da Coza: Masim Țiganu

                                        (povestire)                                                               

de soartă, precum sunt ciulinii purtaţi de vânturi prin bărăganuri, au prins rădăcini unde au găsit un loc prielnic şi, slavă Domnului, românul e tolerant de felul lui şi nu-i pasă dacă la margine de sat, într-un colţ mai sterp de imaş, pe o bordură de prund, nişte nomazi obosiţi bat niscaiva ţăruşi.
Probabil că şi căsuţa lui Masim fusese la marginea satului, dar cum sătucul s-a întins ca o pecingine, ograda cu cel mai dărăpănat gard se găsea acum undeva aproape de mijlocul aşezării. Masim a rămas singur în acea locuinţă, fiindcă toate surorile lui s-au măritat prin alte sate, cu lăieţi de seama lor. Cum vezi bine, dacă o casă putea fi încropită uşor într-o rână de sat, de către orice venetic, nu la fel de uşor aceştia puteau intra în posesia vreunui capăt de ţarină, din care să-şi tragă traiul zilnic, deoarece ogorul, acaparat de veacuri, arid sau roditor, reprezenta pentru localnici un fel de totem şi nimeni n-ar fi renunţat nici măcar la un hat din el, aşa că aceşti intruşi erau obligaţi să se apuce de diverse meserii, unele dintre ele de-a dreptul trebuincioase şi căutate.
E adevărat că harul lui Masim nu era vital pentru comunitate, dar cum românul boceşte de se ascund vârcolacii după Lună, doar nu i-o mai auzi jeluirea, tot aşa lui îi place să petreacă mult de se bucură până şi puiul de cuc în cuib străin. Vioara o moştenise. Era averea fără de preţ ce trecea de la tată la fiu. Dacă ar fi să credem că talentul se moşteneşte, am putea spune că Masim a agonisit măiestria tuturor înaintaşilor. Totuşi, pentru el, mai presus decât vioara şi decât orice comoară de pe lume, era Mariora, soţia lui. O găsise, fată săracă, într-un sat de peste şapte văi şi şapte coline, şi fără vorbă multă o aduse la el în cocioabă. Mariora făcea parte din clanul Măcenilor şi nu s-ar fi cuvenit să ia de soţ pe un vântură-lume fără de clan, fără de castă, dar i se făcuse milă de acel flăcău voinic şi frumos la chip ce părea pripăşit pe lângă cotlonul lor ca un câine ocărât. Odată cu Mariora, tot de prin acele părţi, aduse şi o tobă mare şi trainică. Nici măcar o săptămână nu-i trebui Mariorei să înveţe să se ţină după vioara lui Masim. Acesta se trezi deodată pricopsit. Dacă în primele duminici veseliră, pe rând, crâşmele din sat, doar pentru un urcior cu vin şi-o turtă-două, ca să le arate crâşmarilor că, acolo unde cântă el, deverul e mare, fiindcă acolo se întemeia hora satului, mai pe urmă, se lăsa rugat de crâşmari să vină să le cânte în curte. Aici intervenea Mariora şi le cerea pe loc un pol de parale şi un urcior cu vin, ca să aibă Masim al ei cu ce să-şi ungă sufletul. La început crâşmarii au refuzat-o, dar când au văzut că Masim şi Mariora cântau departe de crâşmele lor, undeva pe un colţ de izlaz, şi că-n zilele de sărbătoare aveau chiar mai puţini muşterii decât în zilele de rând, s-au răzgândit. Cel care oferea pe lângă polul de parale mai multe urcioare cu vin avea pentru proxima sărbătoare hora în curtea lui, deci mai mulţi clienţi, desfacere mai mare. Fireşte, Mariorei i-ar fi plăcut ca în locul urcioarelor cu vin să fie câteva părăluţe în plus la plată, dar se vede treaba că şi crâşmarii erau solidari între ei. I-ar mai fi plăcut ca Masim să fie înclinat şi spre treburile gospodăreşti. În vara aceea a fost un adevărat chin pentru el să facă chirpici pentru o odaie în plus. Ca un veritabil virtuoz, el se ferea să-şi rănească în vreun fel degetele. Dacă un leaţ se desprindea din gard, el ori îl lega ţigăneşte cu un hamei, ori o punea pe Mariora să bată cuiul.
Nu trecuse bine anul de când s-au luat, că Masim se văzu nevoit să cânte iarăşi de unul singur la petrecerile pe la care era tocmit. Şi lui nu-i plăcea. Nu doar că plata îi fusese înjumătăţită dar, neavând-o alături pe Mariora ca să-l ţină din scurt la băutură, de multe ori îl aduceau flăcăii târâş acasă. Oricum, lăuzia trecu repede şi, în zilele de sărbătoare, spre crâşme, pe lângă tobă, Masim căra şi o copaie unde avea să doarmă puradelul, în timp ce el şi Mariora cântau. Faima, ca şi familia, le creştea an de an. Al patrulea copil nu împlinise o lună când murise şi ei au văzut în asta un semn. Primul născut, Nilu, crescuse bine, arăta sănătos şi vânjos, ca orice copil iubit. Nu împlinise încă şase ani când îi luase locul Mariorei, întâi în joacă sau din fală, apoi îi reveni obligaţia de a bate toba, căci Masim găsise, de pleaşcă, un ţambal portabil. Ambiţioasă cum era, Mariora a învăţat numaidecât mânuirea ciocănelelor, făcându-le să ţopăie, pe coardele întinse, ca doi drăcuşori aruncaţi cu copitele pe agheasmă. Pe jar încins păreau că joacă toţi cei care se prindeau în hore şi sârbe când Masim, Mariora şi Nilu se puneau pe cântat.
Ca orice bărbat, Masim era vizionar. Vedea bine că satul prosperă şi odată cu el pretenţiile sătenilor erau din ce în ce mai anevoie de îndeplinit. Nu a aşteptat ca Nilu să facă doisprezece ani că i-a şi cumpărat un acordeon micuţ şi l-a trimis la verişorii lui din clanul Măcenilor să deprindă tainele instrumentului cu burduf şi clape. La fel de ambiţios ca mama lui, Nilu fusese pe dată îndrăgit de starostele lăutarilor şi, când Masim s-a dus să-şi aducă băiatul acasă, îndrăcitul de staroste a refuzat pur şi simplu să i-l dea. În zadar a plâns el pe la uşi, degeaba şi-a smuls părul bogat din cap, că tot cu mâinile goale s-a întors. A fost nevoie de intervenţia clonţoasă a Mariorei, pentru ca Nilu să ajungă iarăşi în sânul iubitoarei familii.
Mândru era Masim de taraful lui şi-l convoca zilnic la repetiţii. În sărbători, şi el se minuna de unde izvora atâta farmec din ritmurile contopite ale celor patru instrumente. Flăcăii şi codanele care nu se prindeau în horă ascultau extaziaţi. Babele îşi făceau semnul crucii, că parcă nu venea de la Cel Bun această muzică. Moşii zâmbeau cu superioritate pe sub mustăţile lor albe şi îşi ziceau în sine că mai cu foc jucau ei. Şi asta numai sub trilurile unui singur fluier.
Nici măcar prins în obadă şi afumat cu ardei iute, Masim n-ar fi acceptat faptul că cel de-al doilea copil al său, Faneli, suferea de dor amar de ducă. Venea ultimul şi pleca primul de la repetiţii. Prin sat nu ar fi purtat toba atârnată de gât, chiar dacă ar fi fost biciuit. În zadar tot spera Masim să-l vadă punând mâna pe vioara sa ori pe acordeonul frăţâne-său. Faneli era un copil bălan şi tare frumos. Dacă s-ar fi amestecat printre copiii de români, ai fi putut jura că-i pui de român. De multe ori pe Masim îl înghioldea gelozia şi se întreba dacă a fost vreodată atât de beat încât Mariora lui să fi plecat de lângă el şi să-şi fi desfăcut betele pentru vreun moşnean, căci mulţi îi făceau ochi dulci. Dar tot el îşi alunga acest gând ca pe o rătăcire vinovată: „Mariora mea n-ar face de râs neamul Măcenilor!”
Blânzi de felul lor, pentru mezin, Masim şi Mariora aveau o slăbiciune aparte. Acesta se născuse cu un tic nervos: clătina fără încetare capul spre stânga şi spre dreapta, ca şi cum îşi exprima o nemulţumire perpetuă. Mai avea şi buzele foarte mari şi vineţii pe care le uita deschise chiar şi în pauza dintre două propoziţii, ca şi cum de fiecare dată vedea câte o stea căzătoare. De mic şi-a conştientizat defectul şi spunea orişicui, netam-nesam, că abia aşteaptă să mai crească puţin pentru ca să poată face operaţie la buze, să le micşoreze, iar în zona cervicală avea să-şi implanteze „un electrod care să-i înţepenească gâtul”. Deşi avea multă minte, n-a vrut să treacă de clasa a patra la şcoală. Dacă era să-i placă ceva, asta era, fără îndoială, muzica. Se juca la tobe ore în şir ori îşi agăţa de grumazul uşor încovoiat acordeonul, ca pe cea mai de preţ podoabă. În marea lui încăpăţânare, Masim îi tot făcea silă lui Faneli şi-l tot chema la repetiţii, dar taraful prindea un altfel de viaţă când toba era bătută de mezin.
Ca şi cum nu s-ar fi aşteptat niciodată la aşa ceva, deşi tocmai acesta era coşmarul lui zilnic, Masim plânse avan în casa prietenului său, Petrică, atunci când primise vestea că au mai fost tocmiţi doi muzicanţi din satul vecin pentru nuntă, fiindcă taraful lui nu mai făcea faţă:
– Cum măi Petrică, cum măi frăţioare, mă’, să-mi faci tocmai tu una ca asta?
– N-am ce face! Nunul vrea muzicanţi, cumătrul vrea şi el. La mine e musai, că aici se joacă nunta…
– Da’ nu-i aşa că la nun şi la tine cânt eu?…
Petrică îi spulberă şi această speranţă, precum adierea destramă sfera unei păpădii în pragul serii.
– Păi bine măi frăţioare, când ai fost mire, nu Masim vioristu’ ţi-a cântat?...
– …Şi nea Ştefan a cântat din fluier, la naşul meu! căută Petrică să-i îndulcească amărăciunea.
– Păi, la nunta băiatului tău – Doamne, băiat frumos, aşezat şi harnic mai ai, da’ şi eu i-am găsit mireasă frumoasă, mulţi ani să vă trăiască! – nu tot eu cu Mariora mea şi cu Niluţu meu v-am cântat? Nunta primei tale fete, nu am făcut-o eu cu Mariora, Nilu şi Faneli? Acum de ce să nu mă descurc?
– Nunul şi-a tocmit deja muzicanţi. Eu n-am ce face! îi scurtă Petrică lamentaţia lui Masim.
La următoare nuntă, Petrică nici nu-l mai angajă pe Masim să-i cânte. Ginerele îi era de undeva de la şes şi aduse el muzicanţi cu alămuri, cu acordeoane şi cu viori, ba chiar şi cu un solist vocal.
Masim refuza să accepte realitatea. Ca primă reacţie începuse să nu-i mai vorbească lui Petrică atunci când îl întâlnea pe uliţele strâmte ori mai largi ale satului, însă clocea şi alte planuri, or, ce nu ştia el, acestea erau curcubeie la sfârşitul furtunii – frumoase dar efemere.
Orânduirea socio-politică de la putere închisese de mult crâşmele. Doar bufetul de stat rămase locul unde molcomiţii mai puteau să vadă, pe fundul paharului, pui de urşi albi în deşert jucându-se cu vulpile argintii. Dar acolo, Masim cu taraful lui nu avea ce căuta. Chiar dacă încălca adesea consemnul, gestionarul nu-i dădea vreo plată. Doar marinarii debarcaţi în oaze îi prindeau câte o bancnotă micuţă în arcuş ori i-o lipeau pe frunte ca să le cânte dorurile nenăscute, melancoliile închipuite. Oricât ar fi fost ei de adămiţi, nu ar mai fi pus aceleaşi bancnote şi în sânul oacheşei muieri, aşa cum făceau cândva. Horele şi balurile se răriseră şi ele. Tineretul migra spre oraş, ademenit de himere flămânde. La sărbătorile mari, dacă se închega o horă întregită, Masim putea să fie bucuros. Putea, ca un ecou al timpurilor sale, să-şi mai arate din măiestrie. Se întrista mult şi când păşea pe uliţe. Dacă înainte vreme el făcea repetiţii în curte cu taraful său, nu era doar ca să se perfecţioneze, ci dăruia muzică trecătorilor. Ştia că pentru câteva momente, ca atins de aripa unui înger, cel ce trecea prin faţa casei lui uita de nevoi şi de griji. Acum, cumpărate din marile magazine din oraş, picupurile cântau a doagă spartă mai la toată fereastra.
Afurisită lume, îi luase chiar şi bucuria de a dărui.
Anul acela fusese cel mai cumplit din viaţa lui – se făcuse seara de Ajun şi niciun flăcău verde nu-i călcase pragul ca să-l tocmească la cântat, în sărbători. Totuşi adormi cu inima voioasă, doar era noaptea miracolelor. Dimineaţa se trezi optimist. Îşi sculă feciorii şi-i puse să se spele cu apă rece pe faţă. Mariora gătea grăbită o tochitură din carne proaspătă de porc, achiziţionată de la un vecin. „Lasă, îşi zise Masim ascultând pofticios sfârâitul tigăii, că de poimâine îi colind pe prietenii mei cu nume de sfinţi şi mi s-o umple culmea din pod cu şunci şi pecii…” Dar micul dejun fusese apăsător. Dacă în blide ar fi fost fasole fiartă în zeama ei, tot li s-ar fi părut mai gustoasă decât tochitura din acea zi. Doar Masim, ca să mai alunge puii de buhă din gândurile lor, mormăia din când în când de plăcere:
– Gustoasă carne!… Bună-bună!… Fragedă…
De bine de rău, dejunul copios, ca pentru o zi lungă şi grea, luă sfârşit. Nilu şi Faneli ieşiră pe prispă la o ţigară. Masim nu le înţelegea obiceiul celor doi fii mai mari ai lui, dar nu-l interzise. Nu mai înţelegea, şi chiar ura faptul că cei doi se ridicau de la masă fără să facă semnul crucii. „Ca animalele!” îşi zicea nemulţumit şi, ca să-i stimuleze, după ce mânca, el închipuia o cruce mare ducând mâna sa dreaptă pe umerii laţi, pe fruntea transpirată şi pe buricul îngropat în osânză. Gestul era imitat aproape simultan de către Mariora şi de către mezin. Aşa făcuse şi în dimineaţa aceasta, rostind solemn:
– Mulţumesc Doamne!
După ce oftă de câteva ori, mai mult ca să se aşeze mâncarea în burtă decât din vreo supărare, se duse spre lampa atârnată într-un cui din perete, îi luă sticla – burloiul, cum îi ziceau ei – şi o aşeză pe un colţ mai ferit al patului ca nu cumva să se aşeze cineva din neatenţie pe ea, apoi îşi privi chipul îmbujorat în reverber. Făcu câteva grimase pe care le analiză atent. Luă pieptenele din locul ştiut şi începu să-i treacă meticulos dinţii prin chica bogată, ondulată şi albă – albise de tânăr. Odată cu părul căută să-şi ordoneze şi gândurile: „Dacă aş fi avut mai mulţi feciori… Dar şi o fată cu voce de înger să fi avut, Doamne! Am băieţi buni. Nilu şi Faneli sunt ei cam sfrijiţi. Îi seamănă Mariorei. Prâslea îmi seamănă mie. E cât un taur! Ehe…” şi gândurile lui cam aici se opriră. Îşi mai aruncă o privire în oglinda mică şi rotundă. Părea mulţumit de ceea ce vedea. Anii n-au făcut ravagii pe chipul său.
– Eşti frumos, tată!
Zâmbind, îşi întoarse capul spre mezin şi-i înturnă complimentul:
– Şi tu, bărbate! Şi tu!
Mezinul zâmbi nostalgic. Uitase parcă, şi-i lăsase şi pe cei din jur să uite de operaţia estetică şi de electrodul minune. Cu zâmbetul întârziat pe buze şi clătinând din cap, ieşi la fraţii lui pe târnaţul atât de lat cât să doarmă pe el vara, comod, un câine. Aceştia nu-l mai luară peste picior, cum făceau de obicei, ci îi zise pe nume şi-i făcură loc lângă ei. Mezinul se procopsise cu o poreclă pe când era micuţ – Trii Lii – şi cu ea rămase. Porecla i se trăgea din ziua când, în praful uliţei, a găsit o monedă de trei lei, şi nu se ştie bine dacă a pierdut-o sau i-a fost şterpelită, cert este că urlase toată ziua după ea. Ca să-l împace, Mariora îi dăduse din bocceluţa ei trei monede a câte un leu fiecare; dar nu, el bocea după moneda lui, ca şi cum aceea i-ar fi fost pusă de ursită în scăldătoare. Într-un târziu, scos din sărite, Masim îi poruncise, cum rar făcea cu plozii săi:
– Taci din gură, măi Trii Lii!
Vorba rea pluteşte mai uşor peste zăplaz decât un fulg de găină şi umple repede satul mai ceva ca dangătul clopotului sfinţit. De atunci, pe mezinul lui Masim, toţi sătenii îl strigau pe poreclă şi prea puţini îi mai ştiau numele de botez.
La acea oră, Masim luă ţambalul, îl puse pe genunchi şi începu să-l acordeze. Aşa făcea el înainte de reprezentaţie: se ocupa cu meticulozitate de vioară şi de ţambal. Acum, mai mult ca oricând, insista pe fiecare coardă, pe fiecare notă. Aştepta ca din clipă în clipă uşa ghimirliei să se deschidă şi pe ea să intre vătaful, iar el, cu prefăcută supărare, să-i reproşeze:
– Vezi dacă nu m-ai anunţat din timp? N-am ştiut că faceţi horă!…
– Hai, măi nea Masime, de parcă ar mai fi alţi muzicanţi, ce naiba?…
– Ei, asta cam aşa e…
O coardă plesni. Ecoul ei haotic îl trezi pe Masim la realitate. Pentru câteva clipe, acesta se uită dezorientat prin odăiţa lui cu pereţii afumaţi. Îl căuta pe vătaf, dar vătaful venise doar în imaginaţia lui. Scăpă un oftat profund.
– Hei, nu-i gata ţambalu’ ăla?! se arătă Mariora nerăbdătoare.
– Olecuţă… zise Masim, ciupind o coardă.
Sunetul ei subjugă odăiţa precum fumul de smirnă supune un templu.
Băieţii intrară şi se înghesuiră pe pat, având grijă să nu îl stingherească pe tatăl lor din munca lui gingaşă. Faneli era bosumflat. Cu toate acestea, prefera să tacă din solidaritate cu familia. Bănuia că în curând vor veni vremuri seci şi nu vedea ce rost ar fi avut să le trâmbiţeze tocmai acum. Masim trăgea discret cu coada ochiului la ceasul de la mână ca la un duşman prea puternic pe care nu vroia să-l stârnească. Doamne, ora se făcuse de plecare – vioara şi ţambalul erau acordate, acordeonul, închingurat, aştepta cuminte, iar toba avea pielea întinsă ca obrazul de fecioară.
– Nu mergem!?
– Să mai aşteptăm oleacă.
Trecu o jumătate de oră, apoi încă un sfert. Mariora îşi puse pardesiul ponosit, dar curat. Luă vioara şi o ascunse la piept, aşa cum făcea întotdeauna când ieşea pe vreme rea. Acesta era semnalul că toţi ceilalţi trebuiau să se îmbrace gros şi să o urmeze. Doar vântul hain şi câte un fulg de nea adus din vârf de munte şi purtat bezmetic în cale te făcea să crezi că e Crăciunul. Poate frigul, poate presimţirea unei nenorociri îi făcea pe toţi să meargă în şir indian. Altădată ar fi mers în grup, iar Masim s-ar fi întreţinut zgomotos cu vătaful ca să atragă atenţia asupra lor. Cu cât se apropiau de căminul cultural, cu atât mai dese erau grupurile de tineri care se îndreptau spre aceeaşi ţintă. Degeaba căuta Masim să ţină pasul cu ei, să intre în vorbă cu ei – îl depăşeau şi gata.
– Hai, grăbiţi-vă! poruncea des Masim, şi îndesându-şi degetele adânc în buzunarele paltonului începu să le mişte sacadat ca să le încălzească.
– Tată! încercă Faneli să-l atenţioneze pe capul familiei, deoarece i se năzărise ceva. Nu cumva…
– Taci şi-ntinde pasul! porunci vesel acesta, cu ochii aţintiţi spre uşa căminului cultural.
Chiar dacă ar fi căzut un trăsnet la picioarele lor, atunci în herbul iernii, chiar dacă ar fi fost cei mai dresaţi câini de vânătoare şi ar fi primit comanda „Arrète!”, făcută cu voce de tun, tot nu i-ar fi încremenit pe toţi deodată ca acea clară frântură de muzică, furată de la cămin şi purtată de crivăţ pe aripa lui stearpă. Cu greu s-au urnit din loc. Uluiţi şi prevăzători, îşi continuau drumul. Ajunşi în curtea largă, o muzică stridentă, neînţeleasă de ei, îi asurzea. Nu era vals, tangou, polcă, mazurcă sau vreun alt dans domnesc. Pe acestea le-ar fi cunoscut, că doar le mai exersau şi ei din când în când. Îşi adunară tot curajul de care mai dispuneau şi pătrunseră în sala de dans. Cândva intrarea le era întâmpinată cu chiote. Acum nimeni nu-i remarca. Mai bine zis, fiecare se silea, simţindu-se stânjeniţi de prezenţa lor, să-i ignore. Pe scenă, acolo unde altădată dădeau spectacolul, se afla o masă din scânduri de brad prost geluite, pe masă erau două aparate conectate cu multe cabluri. Luminiţele aparatelor clipeau ca nişte licurici ameţiţi de vânt. În părţile laterale ale scenei tunau două cutii mari, negre, asurzitoare ca două guri de infern. Iritaţi că intruşii nu mai pleacă, unii tineri, dintre cei ce, păgubos poate, rămăseseră în sat, începură să treacă pe la Masim, să-i stângă mâna şi să-i ureze de bine în aceste sărbători sfinte.
– Ce mi-aţi făcut măi flăcăi, mă’!? îi întâmpina Masim.
– Eu nu ştiu nimica, bre. Ăştia au făcut ce-au făcut… Asta-i horă?!... îi răspundeau depărtându-se cât mai iute de lângă el, ca de lângă un muribund însetat de viaţă.
Năucit, Masim privea ca şi cum ar fi căzut în altă lume. Zbânţuiala tinerilor era orice, numai dans, nu! Urgia aceea de zgomote era orice, numai muzică nu! Se înspăimântă de-a dreptul când constată că nu-i mai cunoştea pe tineri. Pe majoritatea lor. El, care ştia ce flăcău face curte şi cui; el, care trecea pragul fetei de măritat şi începea, la îndemnul flăcăului, demersurile de peţitor pe lângă părinţii şi rudele fetei; el, care intuia, cu cel puţin o jumătate de an înainte, cine cu cine o să se căsătorească, acum n-ar fi fost capabil să însăileze nici măcar trei perechi.
Difuzoarele tăcură deodată, surprinzându-i pe cei de pe margine ţipând unii la alţii. După câteva clipe de tăcere confuză, rumoarea reîncepu. Masim, dându-şi seama că şi aparatele acelea trebuie să se odihnească, să se răcorească, socoti că e momentul lui. Se strecură cu grijă printre cei din sală şi urcă pe scenă, urmat de ai săi. Îşi lepădă paltonul, luă vioara din mâinile Mariorei şi, cât timp ceilalţi îşi găsiră locul, încercă dibaci corzile instrumentului. Când văzură că totul e gata, dădu tonul. Primele acorduri fură întâmpinate cu chiote stridente. La auzul acelei muzici vivace, cristaline ca trilurile păsărelelor slobode, chipul mamelor ce însoţeau flăcăii sau fetele se înseninară, pierdute în amintiri. Doi flăcăi se prinseră de după umeri şi începură să joace în faţa scenei. De ei se prinseră alţi doi, şi-apoi alţii, şi alţii, încât de la o bătută pe loc, se văzură nevoiţi să facă un cerc, o horă. Masim le zâmbea încurajator şi poate recunoscător celor ce se prindeau în joc. Trăia din nou clipe de glorie alături de Mariora, de Nilu şi de mezin. Îşi simţea transpiraţia curgându-i valuri-valuri pe spate şi asta îl bucura şi mai mult. Chiar fetele, dintre cele plecate la oraş, se prindeau nechemate în hora ameţitoare. „Vă arat eu cine-i Masim lăutarul!” gândea Masim, zâmbind cu gura până la urechi. Clipa de graţie părea încremenită sus, sus de tot. Era un iureş de armonii nesfârşit. Notă discordantă făcu piuitul unei coarde ce se rupse şi se încurcase în arcuşul înstrunat. Ţambalul, acordeonul şi toba tăcură derutate. Un mucalit strigă pe cât putu de tare:
– Scârţâie tu, Marioro, că mie mi s-a rupt coarda!…
Moment de delir şi ilaritate pentru întreg auditoriul. Masim întârzie o secundă cu gestul de a-şi îndemna familia să cânte fără el, întârziere ce se dovedi fatală: disc-jockey-ul se urcă la masa de pe scenă şi porniră aparatele. Muzica sacadată izgoni tot fiorul liric din încăperea imensă. Masim realiză că nu se putea lua la întrecere cu atâţia decibeli infernali. Îşi apucă vioara, o puse la subsuoară şi, cu ochii plini de lacrimi, se îndreptă spre ieşirea din cămin, ca Napoleon spre poarta castelului Fontainebleau. În faţa lui, oamenii îi deschideau cale largă, precum unui învins plin de onoare ce era. Abia în drum l-a prins Mariora şi l-a făcut să se oprească. Ajutată de Faneli, i-a luat vioara de sub braţul rigid şi a reuşit să-l îmbrace cu paltonul. Pierduţi, paşii îl purtau spre casă. Mariora, alături de fiii ei, păşea deznădăjduită în urmă-i. Din apăsătoarele gânduri o trezi vocea rugătoare a lui Nilu:
– Mamă, eu plec la unchiul Gherman. Poate mai are nevoie de încă un acordeonist…
În loc de răspuns, Mariora scoase câteva bancnote şi le întinse către Nilu.
– Lasă mamă, am bani de dus.
„Ăştia sunt bani de venit, dragul mamei!” gândi Mariora îndurerată.
– Mamă, îl conduc pe Nilu pân’ la autobuz.
Mariora privi cum cei doi fii se depărtează.
Pentru întâia oară îşi purta pe umeri ţambalul. Până acum i-l cărase numai Masim. Era vorba lui de dragoste.
Ajunşi în căsuţa lor micuţă, în magherniţa lor – şi dacă n-ar fi fost atât de mâhniţi, ar fi observat că fisurile din uşă, de pe la ferestre, au fost ospitaliere cu gerul, lăsându-l să intre în voie – cei trei se fereau să se privească în ochi. Mezinul aşeză cu grijă toba la locul ei şi intră în odăiţa pe care o împărţea cu fraţii săi, clătinând şi mai tare din cap, căutând parcă să se opună realităţii, să o refuze şi el cu încăpăţânare. Sleit de puteri, Masim se răstigni în pat. Mariora agăţă cu gingăşie vioara în cuiul destinat. La fel făcu şi cu ţambalul, însă acestuia, din greşeală, i-a atins câteva coarde care au început să se tânguie.
– Ce ne-au făcut?… Ce ne-au făcut?!… începu Masim să se lamenteze, preluând tonul de la ţambal.
Mariora se aşeză în faţa vetrei şi se apucă să caute cu vătraiul ros de foc vreun cărbune viu prin spuză.
– Dac-aş avea bani, aş mai cumpăra o trompetă, un saxofon, poate chiar şi o vioară, şi încă un acordeon… De-am fi avut mai mulţi copii, ce taraf aş fi trântit… Şi neapărat o fată să fi avut, să ne fi cântat din gură ca un înger… Ehe, ce aş fi fost eu acum?!...
– Degeaba, uncheş. Nu vezi ce vremuri vin peste noi?...
Mariora îi zicea „uncheş” lui Masim de fiecare dată când vroia să-l aducă în lumea reală, să-i arate că visa prea mult şi prea departe:
– Mai bine ai zice să facem o casă.
– Nouă ne e de ajuns asta… mormăi Masim fără să gândească la ce spune.
– Şi ce, crezi că am să-mi las copiii să se împrăştie prin lume?! Sau nurorile or să doarmă cu noi în pat?
Tonul ferm al Mariorei fusese pentru Masim ca apa ce picură din ţurţurii streşinii. Ştia că are dreptate şi mai ştia că îşi va transpune în realitate gândurile.
– Ehe, băbuţo, o abordă Masim cu aceeaşi tactică pe Mariora, n-avem noi putere să facem ditamai casa…
– Ba chiar azi mergem să dăm arvună.
– Arvună?… Bani!? De unde să avem noi bani?...
Mariora se duse la cufărul în care îşi ţinea albiturile, scotoci cât scotoci şi scoase un teanc micuţ de bancnote. Uluit, Masim începu să se bâlbâie:
– Şi… şi-n tot timpul ăsta ne-ai lăsat să facem foame?!
– Ei, hai că nu-i chiar aşa. Nici cu pantalonii rupţi în tur nu prea v-am lăsat. Cui să dăm arvună?
– Eu zic să discutăm după sân’ Vasile… zise Masim, trăgând cu ochiul să vadă unde piteşte Mariora banii.
În a treia zi de Crăciun, profitând de câteva momente în care se afla singur în casă, Masim şterpeli banii din cufăr, îi îndesă în buzunarul pantalonilor, se încălţă în grabă, îşi luă paltonul pe mână şi se îndreptă, ca purtat de vânturile cele rele, spre staţia de autobuz. Cu cât se depărta de bătătura lui, de cuibuşorul lui, cu atât furtuna din suflet i se estompa, iar pasul îi era mai şovăielnic, mai speriat… În amurg, o găsi pe Mariora lui stând, cu mâinile în poală, pe marginea patului, la lumina flăcărilor din vatră. Nu avusese putere să se urce în autobuz, dar nici treaz n-ar fi avut curajul să revină acasă, aşa că acum, clătinându-se bine de tot, ţinea mâna întinsă cu banii spre Mariora. Aceasta ascunse şi mai bine bancnotele în palma imensă a lui Masim. Cât era el de malac, îngenunche lângă femeia dragă şi, punându-şi capul în poala ei, începu să plângă mai ceva ca un copil. Mariora îi mângâie părul alb, lung şi răvăşit. Oftă:
– Crezi că nu ştiu?...
În ziua când preaslăvim prepuţul Domnului, împreună căutară un antreprenor şi tocmiră construcţia casei. Toamna târziu, mult după ziua sfântului Dumitru, un autocamion plin ochi cu porumb curat ca aurul intra pe poarta antreprenorului şi îşi vărsa povara pe o prelată militară. Era munca de o vară întreagă la o fermă agricolă a familiei lui Masim şi constituia contravaloarea construcţiei casei. Casa era mare. Avea etaj şi ferestre luminoase. Cu ce aveau să câştige în vara următoare, puteau până în iarnă să o inaugureze.
Cel mai adesea, soarta nu suflă în pânzele corăbiei dorinţelor noastre. Faneli muncea cot la cot cu familia lui. În aceeaşi echipă de zilieri, de undeva din lumea largă, era o femeie tânără şi destul de frumoasă, poate cu un an-doi mai în vârstă ca el. O româncă. Cu o săptămână înainte de a pleca fiecare la casele lor, aceasta îl ceruse în căsătorie. Fireşte că Faneli acceptase cererea şi condiţia pusă de româncă chiar dacă era dură şi nemiloasă: trebuia să-şi renege familia şi rudele. Acestea, în niciun caz, sub nicio formă, n-aveau să calce vreodată prin satul ei. Originea lui trebuia pusă sub şapte lacăte ce n-ar fi putut fi deschise nici cu iarba-fiarelor.
Faneli expuse pe îndelete intenţia lui de a se însura cu românca. Masim i-ar fi dat bucuros binecuvântarea, dacă n-ar fi văzut-o pe Mariora plângând într-un colţ al tulpanului, căci plânsetul ei semăna mai mult a bocet.
– Hai, mamă, c-o să-ţi vezi nepoţii! O să vin eu pe la voi de cel puţin două ori pe an…
Înduplecată şi nu prea, Mariora îşi sărută fiul pe frunte, îl îmbrăţişă îndelung:
– Măcar scrie-ne câte-o carte din când în când…
– Şi ar mai fi ceva: din ce-am muncit cu toţii în vara asta, eu vreau să primesc două porţii – şi pe cea de anul trecut, cum ar veni – şi n-o să am pretenţie nici măcar la un cui din casa noastră. Profira mea e orfană, dar are o casă cam în paragină, cam veche, zice ea, şi n-ar strica să avem cu ce o repara cât de cât…
Iarna parcă pierduse pe cineva drag pe meleagurile acestea şi nu se mai îndura să plece. Masim vedea cum Mariora se usucă pe picioare de dorul fiului. Lacrimile din ochii ei refuzau să mai cadă şi se zvântau pe pleoapele de jos, iar sarea din ele irita globii, silindu-i să lăcrămeze iarăşi. În nopţile lungi, în odăiţa lor mică şi afumată, că n-au avut putere să pună sticlă la ferestrele de la casa cea mare şi nici să o zugrăvească, disecau până în cele mai mici amănunte planul prin care să dea de fiul lor. Voiau doar să afle că este bine. Nu s-ar fi apropiat la mai puţin de o sută de metri, nici dacă o altă corabie a lui Noe ar fi fost plină şi ei ar fi fost meniţii. Căutarea trebuia să înceapă de la fermă. Acolo puteau să afle numele de familie al Profirei. Tot acolo îl puteau găsi pe şoferul camionului care transportase porumbul muncit de Faneli şi Profira.
– Hai, Marioro, hai aşteaptă până după sfintele Paşte. Facem nişte bani şi-l căutăm cu toţii…
– Nu mai pot, Masime. Nu mai pot… şopti Mariora şi, strângându-şi pardesiul învechit pe lângă trupul împuţinat, plecă lăsându-l în portiţă pe Masim, desculţ şi cu părul risipit de vânt, în iarna albă.
Se împliniră două luni de când Mariora plecase şi de când Masim tot aştepta, chinuit ca un melc în soare, un semn de la ea. Era seara de Înviere. Venise un vătaf să-i tocmească pentru hora de a doua zi. Se nădăjduia că s-ar găsi în sat atâta tineret încât să se încropească o horă. Altădată Masim ar fi tresărit de mândrie. Acum gândul îi era captiv în cine ştie ce vâltoare a disperării, aşa că lăsă totul în seama lui Nilu. Hora abia-abia reuşi să se înfiripeze. Masim simţea un gol imens, ca un buzunar al morţii, în stânga lui, acolo unde trebuia să fie Mariora cu ţambalul ei. Iar dacă ar fi fost horă şi a doua, şi a treia zi de Paşte, aşa cum fusese până mai an, el nu ar mai fi avut puterea să poarte pe strune arcuşul. În lunea Paştelui, îl chemă pe băiatul cel mare şi, ascunzându-şi lacrimile, îi şopti:
– Niluţule, du-te, tată, la bunică-tu să vezi dacă maică-ta a întârziat pe acolo. Da’ vezi, mâine seară să fii acasă!
Acest „mâine seară” se prelungi la o săptămână, şi nici atunci nu apăru Nilu în persoană, ci un plic adus de poştăriţă. Pe un petic de hârtie soioasă, acesta încropi o scrisoare telegrafică, de semianalfabet. Masim îl puse pe mezin să descifreze cele două rânduri scrise cu majuscule: „MAMA NUI AICI. NA TRECUT PE AICI. EU MĂ DUC LA FERMĂ. TOT ACOLO. VOI VINIŢI.”
– Mai… mai citeşte o dată, puiu’ tatii! porunci Masim, necrezându-şi urechilor.
Abia după a treia sau a patra lectură, tată şi fiu, au realizat grozăvia mesajului.
– V-am spus eu vouă că pe maică-ta au doborât-o troienele şi-apoi au mâncat-o lupii câmpiei…
– Nu-i aşa, bre!! ţipă mezinul speriat. Ea a ajuns la Faneli şi el n-a mai lăsat-o să plece… Or să vină toţi trei aici sau la fermă. O să vezi matale!
Bântuit doar de aşteptare, de căutare şi deznădejde, trupul omului devine o epavă înainte de vreme. Cine l-a cunoscut pe Masim în urmă cu doi ani – bărbat înalt, spătos, cu faţa roşie, cu pletele albe, îngrijite, cu pântecul sănătos – ar fi putut jura că nu-i una şi aceeaşi persoană cu cea de astăzi: zdrenţăros şi jegos, împuţinat la trup şi adus de spate, cu părul şi barba vraişte, cu privirile rătăcite. Ai fi zis că e opera unui demon care a urât lumea şi a scos din hrube prototipul. Un singur lucru mai amintea de Masim cel de odinioară – vioara. Vioara rămăsese unicul lui tovarăş. Bine întreţinută, ca atunci când o purta protectoare Mariora la piept, ea scotea aceleaşi sunete dumnezeieşti sub degetele vivace.
Masim, după ce a aflat că şoferul care ar fi putut să ştie adresa lui Faneli şi a Profirei a murit într-un accident, şi-a luat vioara şi a început să colinde satele din cele patru zări ale câmpiei, ale colinelor. De cum intra într-o aşezare, îşi aşeza vioara sub bărbie, ciupea strunele ca să afle dacă sunt acordate şi se apuca să cânte melodia care îi plăcea Mariorei cel mai mult. Păşea rar şi cânta apăsat ca să poată fi auzit şi din case. Nu era uliţă, nu era cătun ieşit în cale să fie ocolit. Când întâlnea vreun sătean, vreo săteancă, se oprea umil, şi rugător întreba, arătând poza din buletinul Mariorei:
– N-aţi văzut-o pe femeia asta? Da’ nu ştiţi, în sat la ’mneavoastră, nu-i o orfană, pe numele ei de domnişoară, Cruceanu Profira?
Invariabile erau întrebările, dar şi răspunsurile primite. Masim intra şi în bufetul din fiece sat. Acolo, după ce cânta o melodie-două la câte o masă, lega vorbă cu consumatorii, dădea mai multe informaţii, însă căpăta aceleaşi răspunsuri. În sărbători şi în duminici se ducea la bisericile şi la mănăstirile ieşite în cale. Se aşeza în rând cu milogii şi aştepta să fie miluit de către credincioşi. Prescurile şi colacii îi ajungeau pentru o săptămână. Fireşte, nu scăpa nici aceste oportunităţi de a întreba de Mariora lui, de băiatul lui, de nora lui sărmană.
Acum era iarnă grea. Feciorii săi – Nilu şi Trii-Lii – vânduseră casa lor neterminată, locuită până atunci doar de vântul care aducea în ea, prin ochii goi ai ferestrelor, praf, nisip, fulgi şi frunze moarte, şi cumpărase cu o parte bună din bani o magherniţă în mahalaua oraşului.
Dacă, vara, Masim se adăpostea de tăcerea nopţilor prin şoproane, prin glugile de ciocani sau prin gări, acum viscole năprasnice hălăduiau stăpâne peste câmpuri şi-l obliga să nu mai umble haihui.
O visa infernal, noapte de noapte, pe Mariora lui furată de alţi ţigani şi ţinută cu sila. Alteori şi-o imagina umblând zăludă căci, îşi închipuia el, repudiată fiind de către Faneli, înnebunise de atâta durere.
Ajutor de la autorităţi nu ceruse. Ele aveau de ţinut pe umeri o ţară întreagă şi nu s-ar fi aplecat, credea în sine, asupra necazului său. Tot vioara era cea care putea s-o cheme la el pe Mariora, de aceea cânta zilnic, lunatic, pe străzile înguste, lăturalnice şi desfundate ale oraşului, dar şi în marile intersecţii.
În zadar.
Din când în când, câte o pereche de pietoni, foşti consăteni cu Masim, stabiliţi şi ei la oraş, aşteptând culoarea verde a semaforului, tresărea la auzul viorii:
– Măi, acesta nu-i Masim vioristul?
– Ba da. E vioara lui! putea să confirme celălalt, văzând parcă în faţă ochilor căminul părintesc pitit printre livezi, ajuns în paragină…
.