uneori
IONUȚ POPA BĂLAN:
e-atâta durere in iarnă adunată
Când, mirosind a lumânare stinsă,
DRUM LIN ÎNSPRE CER, ION LAZĂR DA COZA!
Într-un cadru oficial s-a făcut afirmația nefondată că în Moldova nu mai sunt scriitori și contrazic acest zvon pentru că ar putea deveni definitoriu acestor tărâmuri, de unde a început cultura română, de fapt...și ar fi suficiente argumente doveditoare. Spuneam că doar în Bacău avem prozatori performanți despre care am scris recent: Dan Perșa, Viorel Savin, Anton Petrovski-Bacopiatra, Ion Timaru, Gheorghe Ungureanu, Adrian Lungu și de ce se uită romanul „Arșița“ al lui Calistrat Costin, sau „Oaspetele“ lui Ion Fercu?
Descopăr cu răbdare, acum, un alt prozator de anvergură stilistică, tot moldovean, ION LAZĂR da COZA.
Câteva impresii de lectură la volumul Apusul îngerilor s-ar referi la mai multe registre narative folosite, din mai multe unghiuri stilistice demonstrate. Unul ar fi că povestirile se situează în pondere rural, înrămate fiind autentic, original, în decorul și timpul fiecăreia, mai îndepărtate sau contemporane, de parcă autorul narează din acel loc, din acel timp, fără cronologie, dând o stare de participare lectorului foarte activă, acum și nu atunci, aici și nu din Coza.
Povestirea Pietre (o găsesc reprezentativă) duce cititorul în satul Valeriei, în casa, în mintea și sufletul acestei femei urgisite de viață. Ne află împreună cu Valeria la casa unde „câinele lor, priponit în lanț, nu latră măcar o dată în acea seară stingheră“. Valeria, un personaj aparte, portretizat în detaliu, mai mult faptic decât descriptiv, este expus ca mentalitate psihologică a femeii românce de la țară, cu fină observație psihilogică a autorului și vin aceste reușite dintr-o cercetare a acelui mediu, cel rural, dar și din identificarea autorului cu acele personaje, cu gândirea și traiul lor. Valeria este un simbol al suferinței feminine, al sacrificiului total, al inocenței sufletești și al credinței în Dumnezeu. Scrisă și în registrul liric, povestirea Pietre nuanțează registrul stilistic al lui da Coza, de travesti compozițional fin, dedat analizei și mesajului.
Dintre cele 14 povestiri, toate de impact lecturabil, mai scriu despre cea intitulată Mazilitul, pentru actualitatea dovedită a firii umane, pentru că ancestral depindem de un dat, de o funcție grafică a destinului. Impresionează prin filmicul ei, o narațiune tragică, în conotație voiculesciană, scrisă cu aceeași acribie pentru misterul firii umane. Personajul central este un copil crescut printre mrejele pădurilor de către o mamă cabanieră, salahor țapinarilor, al muncitorilor forestieri în sezonul tăierii pădurilor. Un accident tragic - o secure manevrată neatent îi curmă viața mamei -, este descris prin ochii inocenți ai copilului cu atât mai sfredelitor înțelesului. Destinul copilului, din acel moment își urmează, parcă dramatic, cursul dictat nefast. Urmează studii silvice, își întâlnește marea iubire, se căsătorește, este angajat tot în domeniul silvic, însă aleasa sa manifestă slăbiciuni la propuneri indecente ale șefului lor. Alcoolismul și apoi sinuciderea sunt direcțiile care au urmat acestor șocuri psihice.
Scrisă la fel de liric, la fel de atent la detalii și această povestire este performantă ca raport între imaginație și amintire, biografism, Nu poți relata o atare poveste de intimitate fără a fi fost implicat, măcar în decorul fabulos al pădurilor, al munților și al oamenilor muncind și trăind acolo. Menținerea unei anumite tensiuni între cele două procedee narative duce la substituirea lectorului, la punerea în locul personajului, de fapt scopul unei bune proze.
Dezinvoltura scrisului ar fi rama scriitorului Ion Lazăr da Coza, mereu având impresia că trăiești în spațiul descris, că ești unul din personaje, într-atât de semnificative vieții sunt ipostazele povestite.
Voi continua...
Cristina Ștefan
(sursa: text preluat din Confluențe literare,ediția 3222/2020) |
