Teodor Dume:Începuturi...

În ziua în care toate mamele își leagănă pruncii

am învățat tăcerea

și-n căușul palmelor

am lăcrimat

era prima zi a lumii cu o singură viață

de frica zilei de mâine am tras

cerul peste mine

și-am așteptat

din senzația că exist

mi-am făurit un zâmbet

și din când în când

înflorește în zâmbetul mamei

Nicolae Silade:

Vreau să întorc poezia spre lume şi lumea spre poezie!                                                                            

a şaptea frumuseţe                                                         

I

cum să nu-ţi scriu despre această minunată margine a pământului
despre minunata mare care ne-ntâmpină mereu neliniştită neschimbată
mereu marea al cărei nume este mare cum să nu-ţi scriu despre minunatele
răsărituri de soare şi încă mai minunatele lui apusuri de după cetate despre
vocea muezinului din vârful minaretei şi clopotul ortodox care bate

chemând la vecernie la rugăciunea de seară musulmani şi creştini
şi atei deopotrivă oameni cu frica lui dumnezeu în suflet oameni cu legea
lui dumnezeu în sânge cum să nu-ţi scriu despre înserarea ce cade peste
toţi la fel şi despre cerul coborând în mare când se aprind luminile în
vechea cetate când se aprind luminile în oraşul cel nou şi se naşte

o fără de seamăn splendoare o frumuseţe care se tot înfrumuseţează da
aş fi putut să-ţi postez pe facebook imagini căci imaginea face o mie de
cuvinte dar cuvintele sufletului ar fi rămas nespuse şi apoi într-o noapte
s-a întrerupt curentul şi am rămas singur cu frumuseţea singur cu luna
înecată în mare într-o mare beznă mare precum înainte de începuturi

II

blitzuri şi blitzuri peste tot lasere şi jucării fosforescente mici zepeline
cu baterii şi-o baterie de stele deasupra oameni care pozează oameni
oameni care pozează în oameni oameni simpli oameni bogaţi oameni goi
în faţa mării oameni goi în faţa lui dumnezeu cum să nu-ţi scriu despre
oamenii care surprind în imagini un paradis regăsit fie şi pentru o clipă

cum să nu-ţi scriu despre minunata simfonie a valurilor şi muzica din anii
treizeci muzica anilor tăi peste care au trecut anii cum să nu-ţi scriu despre
circul de stradă şi omul din mijlocul străzii trei euro zece euro cine dă mai
mult întreabă el cine dă mai mult ca să vadă cine dă mai mult ca să vadă
ceea ce nu poate fi văzut eu am dat şi am văzut şi îţi scriu despre asta

ca să ştii că acesta e locul pe care îl vezi în orice loc şi acesta e timpul
pe care îl trăieşti în orice timp da şi îţi scriu despre toate acestea ca să ştii
că aceasta e libertatea neîngrădită de gânduri bucuria cea neumbrită şi
fericirea da aceasta e viaţa viaţa de la un capăt la altul o fără de seamăn
splendoare o frumuseţe care se înfrumuseţează mereu şi se veşniceşte

III

în paradis ajungi totdeauna în zori când vântul de răsărit încetează a bate
iar păsările îşi încep cântarea de laudă când se iveşte în depărtarea cetatea
cea veche înconjurată de mare şi-n oraşul cel nou încep să se-audă cuvinte
din toate limbile pământului când pe plajă încep să se deschidă umbrelele
şi frumoasele fete se întind în şezlonguri butonând pe smartfonuri tablete

au sosit iată şi americanul şi francezul şi neamţul şi albanezul o mulţime
de sârbi şi de ruşi de români muntenegreni un adevărat turn babel culcat
la pământ în lumina răsăritului întâiul şi soarele singurul translator traduce
totul într-o limbă necunoscută într-o limbă numai de el ştiută dar să revin
la ceea ce spuneam mai înainte în paradis ajungi întotdeauna în zori

şi începi să vezi şi începi să auzi cu alte simţuri începi să vezi şi să auzi
cu adevărat vezi fete bronzate cu părul în vânt cum zâmbesc din limuzine
decapotabile şi vezi cavalerii întorcându-se în cetate din bătălii pierdute
din bătălii câştigate vezi cetatea înflorind şi auzi ce spune valul când se
izbeşte de stânci şi auzi ce spune stânca şi auzi şi vezi şi te minunezi

IV

intri apoi în cetate ca şi cum ai intra într-o altă viaţă ca şi cum ai intra
în alt timp şi urci şi tot urci pe alei de piatră printre ziduri de piatră printre
palmieri şi măslini şi rododendroni ce tumult era aici altădată şi ce liniştire
acum parcă timpul întreg se răsfaţă se întoarce pe faţă pe spate se face
ghem se face nimb şi ţâşneşte din nou precum apa în fântâna din piaţă

şi dacă urci mai departe dacă priveşti mai departe ai să vezi cum oraşul
cel nou se înalţă cum răsar pe colină vile după vile de un alb strălucitor
şi pâlcuri de verdeaţă şi viţă de vie şi rodii pline de rod o mulţime de fete
frumoase o mulţime de tineri doritori e ca şi cum ai privi de-a dreptul în
eternitate e ca şi cum ai vedea în viitor nu te opri mergi mai departe

mii de ani adunaţi într-o clipă căci pentru tine clipa are o mie de ani
ce a fost cândva vis a devenit realitate şi realitatea s-a risipit ca un vis
dar ceea ce rămâne e tot marea mereu neliniştită neschimbată mereu
marea al cărei nume este mare şi cerul albastru deasupra şi soarele
strălucitor şi cuvintele de la această minunată margine a pământului

V

cum curge spre mare mulţimea o mare de oameni vărsându-se-n mare
cât e ziua de lungă şi ziua e foarte lungă aici viaţa e foarte lungă să ştii
şi ai timp pentru toate ai timp pentru vise şi ai timp pentru împliniri ai timp
pentru dragoste şi ai timp de amintiri ai timp pentru a face posibil tot ceea
ce pare că nu se mai poate ai tot timpul din lume şi lumea întreagă o ai

aici unde vechi şi nou îşi dau mâna unde trecutul şi viitorul se-ngeamănă
în ritmuri de tobe şi muzici orientale şi dau naştere unui prezent care este
pururi prezent aici eşti acasă aici eşti tu însuţi cel care era înainte să fie şi
cel care este când nu va mai fi aici este locul doamnelor şi domnilor priviţi
cum clipa de graţie se înfiripă aici de-a dreptul din piatră şi se nesfârşeşte

să ne plimbăm pe plajă acum să ne plimbăm pe faleză să uităm de toate
şi să luăm aminte să uităm de toate şi să luăm aminte la această minunată
margine a pământului la această minunată mare care ne-ntâmpină mereu
neliniştită neschimbată mereu această frumuseţe care se înfrumuseţează
această frumuseţe care se naşte din noi înşine şi ne înfrumuseţează

VI

o ploaie la mare e ca o binecuvântare nu te-ai gândit niciodată la asta ştiu
de aceea îţi scriu în timp ce plouă peste moschee plouă peste mănăstire
plouă peste biserica ortodoxă plouă peste cei răi peste cei buni plouă la fel
plouă peste cetate peste oraşul cel nou peste cei care pleacă peste cei care
vin plouă peste cei ce se-mbăiază în mare plouă peste mare plouă divin

e aceeaşi ploaie de acum o mie de ani aceeaşi ploaie de acum două mii
de ani şi doar bătrânul care stă de vorbă cu marea ştie asta doar bătrânul
care stă de vorbă cu tainele lui de aceea îţi scriu în timp ce plouă şi plouă
peste mare plouă-n rafale plouă peste budva peste bar peste ulcin plouă
peste lume cerul întreg parcă se varsă în mare şi marea tot nu se umple

are şi ploaia o frumuseţe a ei de aceea îţi scriu în timp ce tună şi fulgeră
şi fete bronzate dansează în ploaie şi cântă despre ploaie şi cântă despre
dragoste despre zilele ei însorite dar eu vreau să îţi scriu despre dragostea
în vreme de ploaie despre dragostea în orice vreme şi mai vreau să îţi scriu
despre vremea dragostei în timp ce plouă şi plouă şi plouă cu binecuvântări

VII

şi cum să nu-ţi scriu despre această minunată seară de august în care
stau pe balcon şi fumez un trabuc privind în jur privind minunatul împrejur
vilele de pe malul mării şi drumul ce şerpuieşte pe colină şi maşinile urcând
pe străzile înguste străzile cu sens unic şi lumea urcând pe scările de piatră
printre ziduri de piatră spre locuinţele de piatră ca într-un vis pietrificat

şi în această minunată seară de august nu pot să nu mă gândesc la viaţa
de noapte din vechea cetate la aventurile cavalerilor din iatacul domniţelor
la cei care au locuit înainte de noi această minunată margine a pământului
lângă această minunată mare la cei care vin după noi care vin să locuiască
în casele noastre de piatră în visele noastre de piatră de la marginea mării

stau pe balcon şi fumez şi mă gândesc la cei care mâine vor trece pe-aici
şi vor trece de sub umbrela de soare sub umbrela de ploaie sub umbrela lui
dumnezeu care ne apără şi de soare şi de ploaie care ne apără în orice vreme
şi căruia se cuvine să-i mulţumim pentru această minunată margine a pământului
această minunată mare care ne-ntâmpină mereu neliniştită neschimbată mereu

Pe urmele poetului Nicolae SILADE (VI)

Liviu Chiscop

Utopia fericirii terestre
în poemele filosofice ale lui Nicolae Silade

Personalitate culturală proteică și polivalentă - poet, prozator, eseist, critic și teoretician al literaturii, colaborator asiduu la mai toate revistele importante de cultură nu doar de la noi, ci și din S.U.A., Spania, Germania, Canada, Franța, Serbia ş.a. - Nicolae Silade nu este numai un talentat scriitor și prodigios autor, ci și un împătimit și hărăzit gazetar.

Stabilit la Lugoj, a condus aici, între 1991-1997, în calitate de redactor-şef, cotidianul local Lugojul, după care a devenit, din 1997, fondatorul și directorul unui ziar propriu, Actualitatea, iar, din 2010, și al unui supliment lunar intitulat Actualitatea literară care, în scurtă vreme, s-a impus la nivel național drept unul dintre cele mai prestigioase și apreciate periodice de profil, înregistrând, până în prezent, 87 de apariții!

Aici, număr de număr, în buna tradiție a presei românești, directorul publicației e prezent, în pagina a doua, cu un editorial pe teme exclusiv literare, făcând astfel dovada că este la curent nu doar cu disputele polemice din planul istoriei ori ideologiei literare, ci și cu cele de nuanță ale esteticii literare…

Apoi, în pagina 3 - parcă pentru a face și dovada că e un scriitor care-și sublimează cu iscusință talentul desăvârșit și inteligența creatoare obiectivului suprem pe care-l reprezintă, pentru el, literatura - Nicolae Silade susține, cu regularitate, încă o rubrică, dedicată fie unui poem în proză, fie unei miniepistole. E locul să spunem aici că miniepistola e o specie literară - dacă putem să îi spunem așa - inventată de directorul Actualității literare și care împrumută numele celui mai recent volum al său: miniepistole (Cluj, Editura „Grinta”, 2017). 

Anterior acestuia, Nicolae Silade -  al  cărui  debut editorial se produsese, în  urmă cu aproape patru decenii, cu volumul de versuri Visul în lucru (Ed. „Litera”, 1979) - fusese prezent și în culegerea colectivă Cartea poeților (Ed. „Lugojpress”, 1994), după care, la aceeași editură, scoate, în 1997, a doua carte proprie de poezii, intitulată Mergere înainte, căreia i-au succedat alte trei apariții de gen la edituri din Timișoara: Eternelia (Ed. „Marineasa”, 2006), Iubirea nu  bate la ușă (I) și Iubirea nu bate la ușă (II) (Ed. „Brumar”, în 2013 și, respectiv,  2016).

În același interval de timp, între 2013 și 2016, multe dintre creațiile lirice ale lui Nicolae Silade au fost incluse în antologii tematice editate la Timișoara, Cluj, Reșița, Baia Mare, Iași, București, Lugoj, dar și în Israel.

Revenind la volumul pe care încercăm a-l recenza aici, e de spus că Nicolae Silade - poet de rafinată stirpe culturală, dotat cu solide cunoștințe filologice, ţinând de estetica literară, dar înzestrat, cum vom vedea, și cu temeinice deprinderi editologice -, ne propune acum o operă complexă, extrem de greu de încadrat într-una din speciile canonice ale principalelor genuri literare (epic sau liric), fiindcă miniepistole nu mai e o carte de poezie (precum cele anterioare ale autorului), nici roman ori culegere de schițe și povestiri (deși face apel, adesea, la pactul ficțional), nici o suită de minireportaje, deși se simte frecvent, în paginile ei vioiciunea și stilul alert al explorării locurilor prin care a trecut, pe care le-a vizitat, ori în care şi-a petrecut vacanțele (Cuba, Marea Egee, Băile Herculane ş.a.)...

Anticipând dificultatea receptării adecvate a textelor în cauză, atât de critici cât și de către potențiali cititori, autorul - considerând oportună necesitatea unei explicații, a unei clarificări sau chiar justificări - precizează, în intro-ducere, cât se poate de limpede: „pentru cine crede că aceasta e poezie vin și spun: nu e poezie, nu e proză”.

Şi, într-adevăr, nu e nici poezie, nu e nici proză în accepțiunea consacrată a respectivelor concepte, ci - aș zice eu -  e și poezie, e și proză, adică un fel de proză  poematică, de proză lirică (Bacovia își numise romane lirice cele două încercări ale sale în această direcție…) sau, mai exact, de poeme în proză. De altfel, autorul însuși își intitulează așa, în ultima vreme, unele texte publicate în rubrica din pagina 3 a Actualității literare, la care ne-am referit într-un context anterior.

  
Deși foarte asemănătoare, atât în ceea ce privește conținutul ideatic și afectiv, cât și ca aspect formal (altfel spus - atât la nivel de semnificat, cât și de semnificant), autorul preferă să disocieze - cel puțin în rubrica din revistă - cele două categorii de texte, doar pe unele intitulându-le poeme în proză, iar pe celelalte încadrându-le (fără a le numi) în categoria miniepistolelor. În  ceea ce ne privește - întrucât miniepistola nu este deocamdată o specie atestată de teoria literaturii - preferăm a simplifica lucrurile, subsumându-le pe toate cunoscutei specii a poemului în proză.

Că autorul consideră a avea de-a face cu două specii distincte o confirmă și structura compozițională a volumului, acribios elaborată, cu diviziuni și subdiviziuni/ subcapitole minuțios ordonate și ierarhic clasificate. Așa, de pildă, după ampla intro-ducere de aproape patru pagini (ca să utilizez și eu antifraza, atât de frecventă în prezenta carte), urmează un prim grupaj de miniepistole (miniepistole I), numerotate de la 1 la 28.

Cel de-al doilea grupaj, alcătuit tot din 28 de piese, numerotate de la 29 la 56, a fost plasat - din rațiuni de simetrie compozițională - tocmai în finalul volumului (miniepistole II). Între cele două secvențe cuprinzând respectivele miniepistole, sunt inserate - chiar sub titlul de capitol insert (!) - zece poeme în proză, fără a fi numite ca atare de autor, dar având fiecare, de astă dată, câte un titlu propriu…

Opțiunea lui Nicolae Silade pentru specia poemului în proză mi se pare a fi cât se poate de inspirată dacă avem în vedere faptul că astăzi un autor își poate da cu mai mult succes măsura talentului în textele scurte, percutante, cu efecte imediate, în care reușește, în doar câteva pagini, să surprindă extrem de convingător realități care, de pildă, unui romancier i-ar lua zeci de pagini. Nu e mai puțin adevărat însă că poemul în proză e un gen dificil, primejdios chiar dacă nu realizezi perfecțiunea, fiindcă deși, pe de o parte, îți poate lesne confirma harul scriitoricesc, la fel de ușor poate trăda lipsa de talent a unor veleitari…

Că poemul în proză e o specie literară complexă, dificilă, de o factură aparte, a spus-o și Mihai Zamfir, singurul, la noi, care a consacrat exclusiv domeniului respectiv două cărți importante. Încercând să definească specia, universitarul bucureștean spune: „Poemul în proză - registrul funcțional înalt al prozei - este o specie prozastică închisă, de factură nominală, cu lexic pitoresc special ales, având o structură sintactică discontinuă, simetrică și eliptică, atrasă de ritm și utilizând un limbaj metaforizant (...). Definirea speciei nu poate fi decât de natură stilistică. Tematica bucăților, ritmul sau dimensiunea exterioară - elemente de definiție curentă - sânt doar criterii parțiale și anecdotice în judecarea poemului în proză”. (M. Zamfir, Palatul fermecat. Antologia poemului românesc în proză, Buc., Ed. „Minerva”, 1984). Toate trăsăturile  definitorii ale speciei, menționate de M. Zamfir, se pot regăsi - credem noi - și în miniepistolele de care ne ocupăm aici.

Mai mult decât atât: încercând el însuşi să-şi caracterizeze volumul, definindu-şi scrisul, Nicolae Silade, în intro-ducere, face această profesiune de credință: „este legea mea scrisă pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea dintâi”; afirmație care este - spunem noi - o perfectă ilustrare a definiției mesajului poetic, așa cum a fost ea formulată cândva de Roman  Jakobson: mesaj centrat asupra lui însuși, unitate formală ce compune un univers izolat și autonom... De altfel, una dintre temele centrale ale textelor din miniepistole este tocmai cunoașterea de sine ca sens suprem al vieții.

Având la bază, așadar, acest concept de cunoaștere - preluat, în literatură, din filosofie -, textele pe care ni le propune Nicolae Silade sunt, în majoritate, meditații pe cele mai diverse teme: a destinului uman (fortuna labilis), a Marii Treceri, a raportului individului cu divinitatea, a timpului (panta rhei), a spațiului, a iubirii, a rostului poeziei și al poetului (ars poetica) etc., așa încât, de astă dată, nu-i mai putem acorda credit autorului care din exces de modestie, spune, în aceeași lapidară intro-ducere, că în cartea sa „nici filosofie nu-i, nici religie”. Or, dimpotrivă -  cum spuneam - noi credem că tocmai acestea precumpănesc în textele din miniepistole.

Ilustrativ în această privință este chiar primul text, o veritabilă artă poetică nu doar fiindcă e plasat în fruntea volumului, ci și pentru că are, într-adevăr, un caracter programatic, dând glas setei ardente de cunoaștere a autorului căruia i se pare că încă nu știe nimic și că „n-a învățat nimic” (sintagma repetată, anaforic, în fiecare din cele patru secvențe ale poemului).

Apoi, după ce deplânge, în strofa a treia, în termenii Ecleziastului, zădărnicia existenței umane, „deșertăciune a deșertăciunilor” („o, vanitas vanitatum, vanitas”), autorul parafrazează, în distihul final, cunoscutul aforism al filosofului Socrate - „tot ce știu este că nu știu nimic”) -, concluzionând: „n-am învăţat nimic nu ştiu nimic asta e tot ce ştiu/ despre viaţă despre ea care ştie tot despre ea care este totul”.

Iar versul final din strofa a doua („şi ce fericit eram şi în ce rai eram când nu ştiam că nu ştiu nimic”) ne întărește convingerea că poemul e inspirat din filosofia arabă, unde un înțelept spusese așa: „cine știe și știe că știe, e înțelept - ascultă-l!/ cine știe și știe că nu știe, e adormit - trezește-l!/ cine nu știe și știe că știe, e arogant - ocolește-l!/ cine nu știe și știe că nu știe, e ignorant - învață-l!”  Se pare că în această din urmă ipostază se plasează - nu fără falsă modestie - și autorul prezentului volum...

Nu e omisă din această artă poetică nici problematica iubirii - motiv central al cărții de față -, autorul (care ni se dezvăluie a fi un perpetuu înamorat…) indicând persoana iubită prin nu mai puțin de patru izbutite antonomaze, nu întâmplător alese din mediul acvatic: „... dacă n-ai fi tu oaza din mijlocul ei dacă n-ai fi tu/ izvorul ei şi delta și marea cum aș putea iubi vreodată altceva”...

De altfel, nu doar poemul din fruntea volumului, ci absolut toate celelalte sunt beneficiare ale unui abundent imaginar poetic, fiind doldora de tropi și figuri de stil, de procedee artistice clasice ori moderne, unele dintre ele - precum antifraza, oximoronul, polisindetonul, antanaclaza, hipotipoza, anafora, prozopopeea, antonomaza etc. - confirmând, prin măiestria cu care sunt utilizate, înaltul profesionalism al autorului.

Tehnician desăvârșit al versului și convins - ca și Bacovia, despre care, în miniepistola 3, decretează că „este cel mai poet” - că ritmul e prințul poeziei, Nicolae Silade asigură poemelor sale cadența și fluența necesară, pentru ca, la lectură, să nu ne împiedicăm de silabe în plus...

E lesne de presupus apoi că autorul miniepistolelor, maestru în meseria sa, și-a cizelat poemele îndelung și cu migală, asemeni unui şlefuitor de diamante, plasând, de pildă, pe alocuri - așa, ca din întâmplare - rime interioare destinate să confere textului muzicalitate, făcând lectura agreabilă.

Şi, fiindcă în miniepistola 3, mai sus menționată, construită magistral prin tehnica prozopopeii și a intertextualității,  autorul se declară „bacovian” - recitindu-i fiului in absentia „din versurile” sale „de la 20 de ani dedicate lui bacovia” -, e de amintit că poetul băcăuan n-a fost doar un exponent de seamă al liricii naționale, ci și autorul unor originale și inconfundabile poeme în proză, adevărate bijuterii artistice, cum ar fi De Paști, Cubul negru, Zborul cărților, Iarmaroc ş.a., având multe trăsături identice cu cele ale poemelor în proză de care ne ocupăm aici: notații lirice, umor, ironie, sarcasm, dar și dezolare, tristețe, dezgust existențial etc.

Ar fi de adăugat, în cazul textelor lui Nicolae Silade, câteva achiziții ţinând de estetica postmodernismului, între care spiritul ludic, intertextualitatea, minimalismul sintactic ş.a.

Referitor la acest din urmă aspect, constatăm că, în miniepistole, el e concretizat la nivel ortografic, prin scrierea numelor proprii fără majusculă, prin scrierea cu literă mică după punct sau la început de propoziţie și prin absența, quasi generalizată, a oricăror semne de punctuație...

E de amintit aici că autorii celor două lucrări care au fondat studiul tehnic și formal al textului poetic, apărute în Franța (Jean Coehn - Structura limbajului poetic, 1966 și A. Kibédi Varga - Constantele poemului, 1980) consideră că poezia nu trebuie să fie doar o pură acumulare de elemente sonore ori formale, sau de cuvinte fără reguli și fără ordine.

Obiceiurile generale ale spiritului fac ca oricărui text poetic să i se ceară semnificații, ambigue sau multiple. Or, semnificația e dată de gramatică, iar punctuația dezordonată (sau lipsa acesteia) are valoare în măsura în care întăreşte ori limpezește armătura propriu-zis gramaticală a frazei. Să sperăm că acesta este și cazul poemelor în proză din miniepistole... 

Oricum interesant și revelator ni se pare a fi faptul că, în miniepistola 10, care e, de fapt, un imn, o rugă către divinitate, autorul cere să fie iertat, între altele, şi pentru ignorarea deliberată a unor reguli ortografice: „doamne dacă suntem doar noi doi dacă suntem acum și suntem/ totdeauna te rog spune-mi pe nume și-ți voi spune pe nume da/ și iartă-mi scrierea cu litere mici și iartă-mi păcatele mari doamne/ tu cel fără de păcat m-ai și iertat îți mulțumesc doamne…” 

Iar în finalul aceluiași poem - precum odinioară Arghezi în celebrul Psalm în care spunea: „Vreau să te pipăi și să urlu: este!” - Nicolae Silade, partajat și el între credință și tăgadă, îl imploră pe Cel de Sus să se arate aievea: „iar tu care vezi totul care cunoști totul şi stăpânești totul/ lasă-mă doamne să văd să te văd așa cum mă vezi doamne”.

Aducând, în textele sale poetice, numeroase elemente din bagajul său cultural, cuprinzând mitologie, filosofie, religie, istorie, geografie, literatură, simbolistică etc., Nicolae Silade reușește să ne ofere astfel adevărate lecții de cultură și artă. Caracterizate printr-o impresionantă densitate ideatică, poemele din miniepistole ar merita, fiecare, câte un comentariu distinct.

Din păcate însă, corsetul limitativ al prezentei cronici ne obligă a ne limita la puține exemplificări, una dintre ele putând fi, de pildă, cea ilustrativă pentru conceptul de intertextualitate: „... stai lângă mine și-ascultă un poem de bacovia/ eu trebuie să beau să uit ceea ce nu știe nimeni ascuns în pivnița/ adâncă fără a spune un cuvânt singur să fumez acolo neștiut de/ nimeni altfel e greu pe pământ parcă nu seamănă a bacovia// și totuși e şi totuși întreabă-te ce știa el fără ca nimeni să știe// nimeni nimeni nimeni și s-asculți pustiul ce melancolie” (miniepistola 3).

Afinitatea pentru Bacovia și creația sa nu e deloc fortuită, putând fi explicată și prin aceea că ambii sunt poeți prin excelență citadini, puternic atașați valorilor estetice ale modernismului, respectiv postmodernismului și că ambii manifestă, în creația lor, o nedisimulată propensiune pentru îmbogățirea lexicului autohton cu neologisme, respectiv barbarisme, întrucât autorul miniepistolelor apelează abundent la termeni tehnici din domeniul informaticii, dar și la alte anglicisme încă neadaptate/ neintegrate sistemului limbii noastre…

Ştiind bine că poezia - și, în genere, literatura, arta - nu pot exista/ dăinui fără să conțină un minim fior metafizic, autorul miniepistolelor e frecvent preocupat de problemele înalte ale sensului existenței („dorința de căutare a unui sens pierdut”), ale  raporturilor cu divinitatea („gândul meu spre tine strălucește și pasul meu/ spre tine se îndreaptă”), ale destinului uman și îndeosebi ale fericirii terestre („în căutarea fericirii”) „care mereu se depărtează”, precum fata morgana, rămânând, în veci, o utopie…

Nicolae Silade scrie euforic și abundent, dintr-un prea plin al întrebărilor existențiale care-l frământă și al răspunsurilor pe care încearcă a le afla. Puțini scriitori reușesc, prin talentul lor, să acopere un atât de întins registru al afectivității. Prețioase atât ca document psihologic, pentru deconspirarea ideilor și afectelor autorului, cât și, mai ales, pentru arta scrisului, miniepistolele lui Nicolae Silade reprezintă, incontestabil, o dată importantă în evoluția poemului românesc în proză, dar și momentul deplinei sale maturități creatoare.

Redactor şef laLugojul, 1991-1997. Din 1997 este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea. Din 2010, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute:
* Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979
* Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994
* Mergere înainte, Lugojpress, 1997
* eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006
* iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013
* iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016
* miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017
* miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019
* calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019
* La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020
Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

https://nicolaesilade.blogspot.com/

Dani Anton:***

 Am tânjit toată copilăria după jucării, păpuși în cărucioare, bucătarii în miniatură, lego și alte jocuri care să-mi stimuleze imaginația și perspicacitatea

De Moș Crăciun, care pe atunci se numea Gerilă primeam câte o carte de colorat, nelipsita numărătoare, vreun joc din piese de lemn pentru a construi, cărțile Păcălici sau acelea despre naționalități în pereche: cehi, mongoli, etc.
Cât era anul de lung îmi făureau ai mei la început, și mai apoi eu, tot soiul de jucării- surogate care să le înlocuiască pe acelea pe care nu și le permiteau părinții mei.
Din linguri de lemn, cu păr bălai sau roșcat din mătreața porumbului îmi găteam păpușile, din cârpe colorate, dar imobile adormeam și hrăneam “copiii mei”. Spânzuram păturile din casă sub vița de vie, între doi pomi vara când arșița ne obliga să căutăm umbra; desculți și muzguriți, cu colbul sub unghii ne refugiam câțiva plozi, prietenii mei de pe uliță la răcoarea cortului.
Balivernam câte-n lună și-n stele, făceam planuri și jurăminte, furam mere dulci și nuci, ne agățam de prunii grași, prindeam broaște și peștișori cu mâna, jucam leapșă, de-a v-ați-ascunselea, țurca și țară-țară vrem ostași. Și eram fericiți pentru că toată lumea era a noastră, o îmbrățișam și ea se deschidea primitoare orizonturi nebănuite.
Ulița era universul nostru, acolo plângeam când ne juleam genunchii, împărțeam un colț de pâine presărat cu zahăr sau untură, făceam părți egale din captura de fructe și semințe, ne îmbrânceam ca mai apoi să ne îmbrățișăm, tot acolo în capătul ei îi așteptam seara târziu pe-ai noștri când se întorceau de la câmp sau fabrică, completam oracole, făceam focuri de tabăra, ne-am sărutat și a fremătat carnea pe noi pentru întâia oară.
Duminica așteptam căruța cu înghețată, toamna târziu pe mocanii care-și vindeau merele și perele pe porumbul nostru, slătarii măturile de nuiele și cazanele pentru făcut țuică, dar bucuria mea imensă era când apărea femeia care vindea cărucioare mici, din lemn pe care erau pictate frumos fie flori sau frunze. Alergam la cuibarul găinilor în vreme ce ai mei se târguiau cu ea până lăsa “la ouă” pentru cele două cărucioare în care ne plimbam eu și soră-mea pe uliță păpușile-lingură.

Vasile Ionac: Cu suspendare

Avea mâinile legate la spate pentru că
își lăsase spatele nesupravegheat de îngeri.
și îngeii aceia ce erau să facă?
s-au dus înaintea femeii ca să o ajute
să-l întâlnească pe bărbatul acela
care, pentru a nu-i fi umbrită făptura de umbra mâinilor,
i-a legat brațele la spate.
motivația fiind plauzibilă, un judecător de pe pământ
i-a atârnat făptașului executarea pedepsei
pe o dată viitoare
iar femeii i s-a pus în vedere
să nu-și mai lase spatele nesupravegheat de îngeri.

Iulian Iuri Lorincz: Mi-e dor...

Mi-e dor s-alerg pe uliţi prăfuite

Desculţ prin soare despuiat la brâu,

De fusta mamei să mă ţin cuminte

Cum mă țineam când cobora la râu.

Sub pleoape argintul lunii spală vise

Şi-un dor nestăvilit mi-aprinde-n ochi,

Îl văd pe tata ... tâmplele lui ninse ...

Strângând din curte frunzele de plopi.

Mi-e dor să intru-n apă de izvoare

Să ard sudori pe fruntea mea nebună,

Să cânt, să strig a joacă în pridvoare

Să râd cu lacrimi - frunză și tărână...

Aceeaşi vârstă

Ninge cald
peste aleea paşilor morţi
nisipul clepsidrei deshumă cărări
călăuzelor cu tâmplele reci
la capăt de drum
o cruce
tatuată cu numele osului
prăfuit de ţărână
avem aceeaşi vârstă
mamă
doar că tu
rămâi tânără
iar eu
îmbătrânesc aici
strigându-te.

Nely Vieru: Album - Petale de lumină

 ALBUM - PETALE DE LUMINĂ

Frunzărind prin visu-ți

Știi tu bruno-n noaptea asta n-am dormit,

frunzăream castani prin visu-ți ...m-ai simțit?!

Iartă-mă de-ți tulbur somnul liniștit și prețios .

Dac-ai adormit, mă iartă, și visează-mă frumos!

Doar visează-mă și strânge, bobi de rouă, perna-n brațe...

Mă simți , gândul meu la tine zboară ?!

Stai la geam ? Privește afară !...

Simți cum gândul meu coboară?

Sunt multe ceasuri trecute dinspre seară,

gândul meu la tine ajunge

și pe tâmplă te sărută .

Simți, din aripă cazută,

cum te mângâie o pană?!

Știi tu bruno, noaptea asta-i

mult prea toamnă, încărcată cu povești.

Știi tu bruno , noaptea asta

nu ai cum să n-o iubești !

Este noaptea cea de toamnă

plâng castani pe pământ.

Simți cum freamătă un gând ?

Este gândul meu ,sfios, visul tău mi-l înconjoară

și mi-l lasă că să intre să nu-mi întomneze-afară .

Dac-ai adormit mă iartă somnul de ți-l tulbur iară...

Știi tu bruno-n noaptea asta frunzăream castani în gânduri nu pe-afară !..

Cadar Katalin:***

- Uită-te și tu,
cum ploaia înghite toate trotuarele,
zgomotos! 

- Cum vom mai trece pe partea cealaltă a vieții? 

Jumătățile din Noi
se tot ceartă de ceva vreme…

Una vrea s-o ia la stânga,
cealaltă la dreapta…

Celelalte două,
ba în susul,
ba în josul străzii... 

- Dar, uită-te și tu! 

Am rămas amândoi
în moartea unui ambreiaj,
cu cheia de contact
băgată într-un ceas
ruginit.

Daniel Corbu: Lecția de Abis

 Aparitie editoriala: LECTIA DE ABIS – p o e m e de Daniel CORBU.

În prefata cartii stă scris:

,,Daniel Corbu este înainte de orice un iniţiat şi nu se sfieşte să o recunoască public. Dar felul cum o recunoaşte acreditează instantaneu în cititor certitudinea că se află în faţa unui mare poet. Aici consună onestitatea funciară a unui caracter, cu bunăcuviinţa şi îngăduinţa din veac ale creştinului: „Dragul meu, şi pe acestea/ le cunosc în amănunt”. Nici urmă din emfaza omului suficient sieşi, a insului omniscient. E numai smerenie şi resemnată înţelepciune; aş spune, ca un corolar la nietzscheeana Gaya Scientia, o „ştiinţă amară”. În sfîrşit, exploratorii pleacă la pol pentru a se întoarce. Exploratorii spiritului însă pleacă pentru a nu se mai întoarce. „Numai cine a ajuns nu se mai întoarce”, apunea un înţelept. Într-adevăr, s-ar mai întoarce poetul de la polul inexprimabilului pur? La care Corbu ar răspunde: „Nevermore”!

Ion MIRCEA

NOTĂ: Coperta cărţii este realizată de redutabilul poet şi designer FLORIN DOCHIA, locuitor în legendara CÂMPINA (ca şi Geo Bogza altădată), căruia îi mulţumim prieteneşte!

Daniel Corbu: Versuri, versuri, versuri,

 ÎN OCTOMBRIE VOI VENI NEGREŞIT

În
octombrie voi veni negreşit Neînduplecato
atunci când se scarpină luna de dealuri
iar pomii-s abulici
când nu voi mai fi preocupat de învinşii
de bolile lumii
de cei ce se umflă-n pene străine
sau de cei pe care nimeni nu-i naşte.
SLAVĂ ŢIE, APĂ TRECĂTOARE
A VREMURILOR
slavă ţie!
În octombrie voi veni negreşit
Doamnă Moarte
atunci când se scarpină luna de dealuri
într-un moment de fastă şi demnă visare
atunci voi veni.
Ce-ai să te mai bucuri
ce-ai să mă mai ridici a plecare
cu visele aproape întregi!

Daniel Corbu

CENTURA NEAGRĂ

De-atîta timp port centura neagră

a Deşertăciunii

fără vîrstă printre-ale lumii lucruri

fără vîrstă.

Biografii îmi modifică mereu data naşterii

Dumnezeu pe a morţii.

M-am născut a doua zi de Paşte

a anului 195... Era 7 april.

Iisus abia înviase şi pînă la Înălţarea

de-a dreapta Tatălui mai erau cîteva zile.

Ursitoarele mi-au prezis că voi fi bogat.

Şi n-am fost.

Că voi fi fericit. Şi n-am fost.

O, dar biografii ştiu mult mai mult!

Ei îmi modifică mereu data naşterii

Dumnezeu pe a morţii.

De-atîta timp port centura neagră

a Deşertăciunii.

Fie-mi, Doamne al văzutelor şi nevăzutelor

şi acest păcat o virtute!

Remus V. Giorgioni: Dumnezeu tăcut ca o lacrimă, de Teodor Dume

 Lacrima lui Dumnezeu (Dumnezeu aplecat peste o carte) „Dumnezeu/ tăcut ca o lacrimă mă privea...”

Al doilea

poet ales de noi - poate nu tocmai la întâmplare – este Teodor Dume, cu volumele Moartea din vis (ed. Pim, 2020) şi Dumnezeu tăcut ca o lacrimă(aceeaşi editură – acelaşi an). Un poet religios autentic şi de mâna întâi. Pentru că editurile nu specifică şi luna, numai după data dedicaţiilor – martie şi septembrie – ne-am putut da seama de ordinea apariţiilor, dar cele două cărţi au reprezentat pentru noi un material de investigaţie preţios. Din prima, ne-au atras atenţia titlurile: Mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte, Ca între Tată şi Fiu, Dumnezeu e acasă, Doamne, de ce nu mai am timp. Există doar oameni şi un singur Dumnezeu, Nu toţi oamenii locuiesc în Dumnezeu, Câteodată şi Dumnezeu rămâne singur... Iar din următorul: Dumenezeu tăcut ca o lacrimă, Încă o zi de la Dumnezeu, Un Dumnezeu personalizat, Tu şi Dumnezeu, Eu, Darul lui Dumnezeu, La cină cu Dumnezeu, Oglinda din lacrima lui Dumnezeu, Când somnul lui Dumnezeu cutremură, Eu şi Dumnezeu sub acelaşi cer, Te vei întoarce la fel ca şi Dumnezeu, Învaţă să plângi, mi-a spus Dumnezeu... (Vă daţi seama că, luând în seamă doar aceste titluri, şi amintindu-ne că cei mai mulţi poeţi se cam feresc să amintească măcar în poemele lor Numele lui Dumnezeu, Teodor Dume se recomandă cu prisosinţă ca un poet religios!) Dar să considerăm nu doar „coaja”, ci şi conţinutul, miezul acestor poeme. Poetul identifică şi adoră, nu un zeu general(izat), ci Un Dumnezeu personalizat: „şi mai ştiu că nici un îndulcitor nu îndulceşte/ aşa de tare precum credinţa şi/ lacrima lui Dumnezeu” (Un Dumnezeu personalizat). De asemenea, el îşi imaginează cu succes Ultima zi pe pământ: „azi nu mai am nevoie de apă/ şi nici de mâncare/ o să adorm flămând... voi cerşi la uşa lui Dumnezeu/ nu apă nu mâncare/ ci puţină dragoste şi îndurare”; „la poarta la care voi ajunge/ unde oamenii se dezbracă/ de păcate şi de lume/ mă va primi Dumnezeu...” „Dumnezeu se scarpină în barbă/ mă întorc şi îl rog/ să mă mai lase o zi/ mă priveşte şi tace...// de sub privirea lui blândă/ ţâşneşte o lacrimă...” (Oglinda din lacrima lui Dumnezeu). Dar iată că... „Dumnezeu e acasă” – poem în care este evocat, voalat, hypostasul Fiului: „mi-ai spus că Dumnezeu/ a murit strivit de întuneric/ şi nu te-am crezut/ mult mai târziu/ mi-ai spus că/ Dumnezeu a înviat (s.n.)/ şi te-am crezut”; „acolo unde am vrut să ajung/ şi nu am ajuns/ cineva cotrobăie/ sub albastrul decupat/ se vede Dumnezeu aplecat peste o carte...” (Doamne, de ce nu mai am timp). În succesiunea generaţiilor, pe pământ există mai mulţi oameni - creatură - şi un singur DumnezeuCreator: „Adevărul e că oamenii nu mor/ ei sunt ca nişte trepte/ pe care călcăm/ şi ne înălţăm/ unul peste celălalt...”; „există doar oameni şi un (singur) Dumnezeu/ care din propria lor suferinţă/ şi-au modelat chipul de lut” (Există doar oameni şi un singur Dumnezeu).

Remarcăm aici ideea următoare: „chipul de lut” este şi el inspirat din chipul şi asemănarea unui Creator. Mama şi tata sunt personaje frecvente ale poeziei lui Teodor Dume: „TATA.../ tăcut/ de sub umbra rămasă/ undeva în timp/ Dumnezeu/ mă privea de parcă/ nu s-ar fi/ întâmplat nimic...” (Învaţă să plângi, mi-a zis Dumnezeu).

Iată lecţia de viaţă supremă.

(Remus V. Giorgioni, rev. Actualitatea literară, nr: 105 septembrie-octombrie 2020)

Doina Filip Pavel: Stare de noiembrie

Ca o picătură albă rătăcesc pe -un mal de ceață
Și e toamnă printre ulmi , era vară dimineață ,
Mai presimt ninsoarea- n fluturi amețiți de felinare,
Degete de vânt prin îngeri ard albastru- n lumânare,

Pașii mei uitați pe stradă ca lumina în gutui
De pe deal fumegă toamna și nu-i pasă nimănui,
Marea răvășind spre maluri întinzând palme de alge
Alergarea prin clepsidre unde timpul meu se sparge...

Pune- ți inima chezașă și o leagă de Brumar
De- un catarg , dacă ți- e bine, de o zi din calendar
De- o Duminică în franjuri pe măceșele de gheață
Care -nșiră nemătănii parcă dintr-o altă viață;

Și cresc fumegânde ruguri printre tălpi de dumnezei
Nu știu , Iadul are toamnă sau se curăță de cei
care-și pun în barcă Styxul și îl duc în larg de gând
Sa se - ntrebe, cum cad grauri de pe ramuri de cuvânt?
.....
Și curându-i luat în brațe de devremele promis
E Noiembrie printre frunze, vine iarna- n Paradis.

Nelu Cazan: Dragoste în noiembrie

Mi-e dor să-ți spun iar
Ce mult te iubesc,
Te caut prin toamnă
Şi nu te găsesc,

Noiembrie-i rece şi întreabă de tine
Aş vrea să te am acum lângă mine.

Pe unde mai eşti,
Frumoasa mea doamnă ?
Mi-e dor iar de tine
Şi-n această toamnă.

Mi-e dor să te simt,şi să-mi fii aproape
De dorul de tine,
Sărut semnul din carte.
Aş vrea să visez,
Că-ai să vii într-o noapte
Să ascult cum iubirea
Se sfarmă în şoapte.

Probabil ți-e dor şi ție acum
Te aştept cu iubirea unui nebun,
Te aştept să-mi stai veşnic
Pe semnul de carte,
Iubire de toamnă,iubire de moarte.

Te aştept ca pe-o stea
İn noaptea senină
Pe semnele cărții să-mi pui iar lumină,

Ard stele pe cer
Dar tu-mi eşti departe
Luceferi în cer pun lumină în carte
E toamnă în Noiembrie
Tu..tot nu mai vii,

Te aştept de o viață
Tot scriind poezii,
Şi acum iarăşi scriu
Frumoasa mea doamnă
Să nu mă laşi singur
Şi-n această toamnă.

Getuța Z. Corbu:***

Să nu-ți faci chip
cioplit pe-un pied
estal de falsuri
mulți
mea să te-admire
ca pe zeu

această înălțare
într-o zi veni-va
atunci când în
spre ceruri
vei urca

Premiul special al Revistei Extemporal liric: Ariana Gabriela Palcu

 A venit toamna

autor, Ariana Gabriela Palcu

Clasa a III-a

Șiruri lungi de rândunele
Trec pe cerul cenușiu,
Vine toamna după ele
Prin frunzișul ruginiu.

Ziua-i caldă, noaptea-i rece,
Se aude-al toamnei cânt,
Prin livezi, pe unde trece,
Frunzele dansează-n vânt.

Mulțumiri:

Dnei, Camelia Boț - administrator grup Zbor spre înălțimi

Dnei, Rodica Ochiș - îndrumător literar

Sincere Felicitări și din partea Redacției Revistei Extemporal liric!