Toni Chira:***

                                Poezie                                                                                                                

Cine scrie azi despre prezent,

scrie ca să nu verse pe mine.

Îngeri minimaliști cu organul politic erect,

sterilizați de adeziunea civică.

Sufletul lor e un pat de compasiune.

Sufletul lor e o cisternă cu lapte matern.

Ar fi bine să-i îmbrățișăm complet.

Să-i îmbrățișăm până trosnesc.

Fiecare să dea așa din umăr

până decolează îngerul.

Îngerul e muza lui Gorzo,

e doamna lui cu penis.

Cât despre cuvinte - ele sunt ca nasturii,

când sunt legate acoperă urme de proiectil

și cam atât.

Marian Vișescu: Ghicitoare

Din mușcătura șarpelui

se aprinde ochiul vieții,

scânteia stelelor,

iar numele lor dau de gol...

Foamea,

încuiate în pântecul femeii

deschizând pe furiș

o poartă către infinit.

Androginul spășit

în timp ce crează

o altă dragoste fără împrumut,

îmi spune că sunt un oracol

care descântă în lemnul pomilor

de primăvară!

Marian Vișescu:

       Telenovelă...

Bulversat de atâtea tâmpenii, mă întind pe prispă și mă fură somnul. (visul tinde să devină un laitmotiv).

Apare un personaj idiot.

- Eu sunt Alejandro!

E ceva putred în Facebookolos! Bângui eu tâmp.

- Farmează tot! Îmi comandă vocea.

- Significado? Încerc eu să aflu mai multe.

La fel de fantomatic cum a apărut spectrul, dispare.

Mă trezesc așa cum mă trezesc de la o vreme. Transpirat. Fuck! Încerc să mă dezmeticesc, dar în ușă stă un campones care răcnește:

-Queijo, Vieure, Cavalo !

Asta a pus capac la toate. Văzând că sunt total debusolat, Duquesa se simte datoare să precizeze:

- Nu-l băga în seamă, e prostu' satului!

Aura Creițaru:***

 CORDONUL GENEZEI MATERNE

Pruncul
adună zilnic crâmpeie de viaţă nouă
o îmbogăţeşte cu iubirea resimţită
prin elixirul gustului suprem
primit hrană maternă
în leagănul braţelor mamei -
le adaugă toate înmuguritului
şi creşterii ombilicale divine

  
Dar el nu ştie
până când...

Mama -
cântecul meu de leagăn
primul cuvânt şi darul luminii
primei mele zile pe pământ;
primul cânt la lumina lămpii cu abajur
agăţată în mijlocul tavanului;
dar eu nu ştiam
pănă când...

Cântecul meu de dor
traversând ziduri de tristeţi şi înapoi –
era dorul mamei;

plânsul ploii de pe ultimul drum al surorii
spălând grijile tinereţii spre steaua ei din cer
era lacrima mamei;
dar niciuna dintre noi nu ştia
până când...

O fiică -
parte din partea-i de viaţă a mamei
primită prin muguri divini - a născut o copilă,
ducând doruri străbune prin veacuri;

Atunci, doar atunci!

Întregul şirag de suflete
pe braţe prunci legănând
ne spune că Dumnezeu a rostuit
creaţia divină pe pământ:
naşterea și viața până la chemarea fiecărui pe rând

Nimeni nu va dezlega niciodată
ceea ce ne ţine-mpreună etern prin
cordonul genezei materne

Filonul genetic şi sfânt

(Manuscris: Prezentul dintre clipe)

Lidia Popa: ***

Ofrandă

Drumurile pe care le-au făcut alții
sunt doar căi mijlocitoare de studiat.

Nu vom putea repeta a lor povară,
nici neliniștea vremurilor ce s-au schimbat.

Doar zbuciumul ne va rămâne ca o rană
descifrând colocviile din constelații.

Iertați vom fi de păcate doar după moarte,
mai înainte toți se vor răzbuna pentru Viață.

Doamne, Cel ce îmi orânduiești sufletul, Iartă!
Sunt doar un călător prin viață.

Vinovați suntem și vom fi de neștiință.
Amin.

Offerta

Le strade che altri hanno intrapreso
sono solo modi intermedi per studiare.

Non saremo in grado di ripetere il loro fardello,
né l'agitazione dei tempi cambiati.

Solo il trambusto rimarrà come una ferita
per decifrare i colloqui nelle costellazioni.

Saremo perdonati, purtroppo, solo dopo la morte,
prima, tutti si vendicheranno della Vita.

Dio, Quello che ordini la mia anima, Perdonami!
Sono solo un viaggiatore attraverso la vita.

Siamo colpevoli e saremo ignoranti.
Amen

Offer

The paths that others have taken
they are only intermediate ways to study.

We won't be able to repeat their burden,
nor the agitation of changed times.

Only the hustle and bustle will remain as a wound
to decipher the talks in the constellations.

We will be forgiven, unfortunately, only after death,
first, everyone will take revenge on Life.

God, the one who orders my soul, Forgive me!
I am just a traveler through life.

We are guilty and we will be ignorant.
Amen.

Oferta

Los caminos que otros han tomado
son solo formas intermedias de estudiar.

No podremos repetir su carga
ni la agitación de los tiempos cambiantes.

Solo el ajetreo y el bullicio quedará como una herida
para descifrar las conversaciones en las constelaciones.

Seremos perdonados, lamentablemente, solo después de la muerte,
primero, todos se vengarán de la Vida.

Dios, Ese que ordena mi alma, ¡Perdóname!
Solo soy un viajero por la vida.

Somos culpables y seremos ignorantes.
Amén.

Offre

Les chemins que d'autres ont empruntés
ce ne sont que des moyens intermédiaires pour étudier.

Nous ne pourrons pas répéter leur fardeau,
ni l'agitation des temps changés.

Seule l'agitation restera comme une blessure
pour déchiffrer les pourparlers dans les constellations.

Nous ne serons pardonnés, malheureusement, qu'après la mort,
d'abord, tout le monde se vengera de la vie.

Dieu, Celui qui commande mon âme, Pardonne-moi!
Je ne suis qu'un voyageur à travers la Vie.

Nous sommes coupables et nous serons ignorants.
Amen.

Angebot

Die Wege, die andere eingeschlagen haben
Sie sind nur Zwischenwege zum Lernen.

Wir werden ihre Last nicht wiederholen können,
noch die Aufregung veränderter Zeiten.

Nur die Hektik bleibt als Wunde
die Gespräche in den Sternbildern zu entschlüsseln.

Uns wird leider erst nach dem Tod vergeben,
Erstens wird sich jeder am Leben rächen.

Gott, Derjenige, der meine Seele befiehlt, Vergib mir!
Ich bin nur ein Reisender durch das Leben.

Wir sind schuldig und werden unwissend sein.
Amen.

Corbu Daniel: Aforism

 

                                                                                 

Nici CÂNTECUL, nici MAMA, nici ŢARA,
nimic nu-i binefăcător dacă
nu sunt cuprinse în mireasma lui Dumnezeu !

Elvira Elvira Lili Lefter: Sania albă

...Și se așterne roua-n amintiri
ca o zăpadă groasă, pe ogoare,
când se revarsă iarna-n calendare
și asfințește soarele-n priviri.

O sanie e vremea, de-alabastru,
curg clipele ca niște pene moi,
sunt păsări fulgii care zboară-n roi
cu străluciri de pulbere de astru.

Și noi călătorim ca într-o navă
prin ghețurile de la Polul Nord,
cu steagurile veacului la bord
precum un Nelson pustiit de slavă.

Vom ancora-ntr-o albă amintire
în care codrii-au izbucnit în floare
și-i voi striga, la masa noastră mare,
pe-acei ce-s scuturați prin cimitire.

(Drepturi de autor: Ion Iancu Lefter)

Camelia Boț:***

          Singurătate mută

Ți-au ucis visul,
am tăcut fiindcă
nu eram steaua ta,
Ți-au smuls inima
din piept, am tăcut
fiindcă nu era casa mea,
Ți-au frânt zborul,
am tăcut fiindcă nu era
aripa mea,
Ți-au închis sufletul
într-o colivie,
am tăcut fiindcă
se rupsese de
sufletul meu...
Acum, mi-a venit
rândul să mă întreb,
în singurătatea mută:
cine să-mi vorbească
ori să mă asculte
din goliciunea prăpastiei
în care am căzut?

Mihaela Meravei:

 În câte feluri să îţi arăt că te iubesc

Să adun fluturii în căuşul sufletului
şi să-i eliberez când Dumnezeu
îşi întinde mâna spre pământ
după ce lacrimile au spălat suferinţa
prin ploaie,

să culeg florile cireşilor
extaziate de luna mai,
să le împletesc într-o coroniţă
aşezată pe tâmpla mea să rodească
fericire,

să pun pe buzele vântului numele tău,
să îl ducă peste nouă mări şi nouă ţări
lumea întreagă să ştie
cum se numeşte iubirea,

să îmi deschid aripi şi să iau avânt
un zbor fără consolă
direcţionat doar de încrederea
în trăirile tale,

să mă strig pe mine şi să îmi răspunzi tu
ecou al fiecărui sentiment născut
din inima mea
răspuns la nevoia ta de întregire,
în câte feluri să îţi arăt că fiecare răsărit
începe cu te iubesc.

Nelu Cazan:***

            Poezie                                                                                            

Stare de rău

Nu ştiu ce am de la un timp

Se tot aşează peste mine,

Ca într-o stare de urgenţă

Pături de lacrimi şi suspine.

Le simt mereu mai apăsat

Şi tot mai îngheţat mi-e somnul

Nu-mi găsesc linişte în pat

Când văd ce a devenit omul.

Sunt tot mai mult nedumerit

Cum totul cade în cadenţă,

Parcă şi cerul e-azi diferit

Şi plânge cu intermitenţă.

Să nu mai simt aşa aş vrea

Dar poate fac o imprudenţă,

Când văd că peste viaţa mea

Se cern dureri în permanenţă.

Ca-într-un spectacol trist de teatru

Se-învârte tot ca la ruletă

Şi totul e un simulacru

Şi o infatuare abjectă.

De starea asta nu mai pot

Nu ştiu ce am de-o perioadă,

De simt durere peste tot

Aş vrea ca nimeni să nu vadă

Ce astăzi eu nu mai suport.

Nu pot să scriu asta în carte

Că eu nu sunt aşa zidit

Nu vreau să mai văd în jur moarte

M-am săturat de suferit.

Din ce în ce tot mai prezentă

O stare grea,apăsătoare

Sa pus pe suflet ca amprentă

Şi respiraţia mă doare.

Nu ştiu ce am de la un timp

De ce tot cade peste mine,

De ce numai durere simt

Aş vrea să te întreb pe tine.

Nu pot să dorm,e miez de noapte

Această stare mă sugrumă,

Aş vrea să scriu pe semn de carte

O altă stare,cea din urmă.

Mă tem că nu pot şi nu ştiu,

De-mi va fi dat să las vre-o urmă

Această stare de pustiu

Îmi dă senzaţia de turmă.

Teodor Morar: Celor ce judecă...

                 Poezie                    

Poartă-mi durerea apoi mă lovește
Poartă-mi tristețea apoi mă vorbește
Trăiește o clipă cu sufletul meu
Poartă-mi și crucea spre Dumnezeu...

Poartă-mi fericirea și râsul
Poartă-mi lacrima și plânsul
Poartă-mi o clipă inima-mi grea
Vei înțelege poate ceva....

Poartă-mi sandaua ce a obosit
Poartă-mi pasul ce a ostenit
Sau fă ce crezi tu că e bine
Eu nu voi fi niciodată ca tine...

Violetta Petre: Este vreme de beție, de amor și nebunie...

                        poezie                        

Amiroase-a verde-albastru, a iubire tăinuită
Precum sevele astrale dintr-o lume infinită,
Unde Dumnezeu împarte generos ninsori de flori
Peste frunţile flămânde de-o atingere de nori.

Hai, Anida,-ntinde braţul, chiar de nu-i aripă vie,
Prinde-ţi floare la ureche şi mai scrie-o poezie!
Şi dezbracă-te de iarnă, pune-ţi voal de insomnii,
Că e vreme de beţie, de amor şi nebunii...

Freamătă un zvon de strune ca un murmur lung de ape
Hai, Anida, ţine-ţi rândul, vin setoşii să se-adape
Din licoarea dezmorţelii. Ia-ţi pocalul de argint,
Şi din toate-alege-, Anida, picătura de absint...

Să înnebuneşti o clipă, să dai drumul la ecluze,
''Zâna verde'' să-ţi rămână, strop de-ademenit pe buze
Şi când îţi săruţi iubitul, unge-i gura, să te bea
Ca pe-agheasmă de-nviere, cu miros de micşunea...

Amiroase-a dor şi doare, când prin vene, primăvara
'Şi face loc prin adormite vise-,Anida, ia-ţi vioara
Şi, aşa, ca într-o doară, fredonează din Chopin
Anotimpurile vieţii, sau măcar, un scurt refren!

Prinde-ţi-l la-ncheietură, între inimă şi braţ,
Să ademeneşti iubirea şi s-o prinzi, Anida-, n laţ!

Teodor Dume, despre: Gina Zaharia, între miracolul puterii cuvântului şi cel al Universului interior

     Cronică

După titlu, la prima vedere, cartea "Zarul orbului", de Gina Zaharia, apărută la Editura Editagraph, 2020, pare a fi un roman al umbrelor vii în care drama acestora lasă lacrimi reci ce ne supun unui interogatoriu al ființei. Dar iată că intrând între filele cărții descoperi un Univers al sufletului care, in lipsa unei locații a bucuriei, creează el insusi un Univers modular cu destinații personalizate. La nivel declarativ, eu cel puțin, mă simt a fi, deja, locuitor al acestui nou Univers lăuntric, tămăduitor, marşând printre respirațiile sentimentelor de o aleasă simțire.
" ştiu şi ce simt tăietorii de lemne când copacii dau să/ atingă cerul"(pag.43).
Poemele Ginei Zaharia sunt secvenţe de lumină şi jertfă derulate nu pentru a întrista, ci pentru a bucura şi entuziasma viaţa. Iată de ce spun că ceea ce clădeşte Gina Zaharia, între coperțile acestei cărți, sunt priviri ale existenței interioare selectate cu pricepere, tact şi inteligență. Şi o face sub egida profesionalismului.
"o femeie îşi strânge la piept pruncul născut peste noapte/ are surâsul ei curajul ei amărăciunea ei şi un fir de busuioc / în pumnul nou ca o nucă verde."(pag.9), ori " iată seara urcă pe ziduri apoi se stinge ca o țigară pe un trunchi de copac/ cineva îmi şopteşte să spun şi despre tine ceva / nu zic nimic eşti în siguranță acolo/ de va seca râul acesta te vei alege doar cu lebăda care / s-a încăpățânat / să înoate dincolo de pace/ nu vrei să ştii dacă e aievea nici dacă s- a înecat ca un strigăt/ la un semnal va dispărea totul"(pag.40).
Legătura dintre stări e magnetică. Aşezarea lor într- un întreg nu se face haotic, ci cu precizia unui chirurg care ştie ce poate fi dincolo de privirea sa.
Universul cunoaşterii nu are limite pentru că arhitectura gândului se face din lăuntrul şi numai apoi se rostuieşte în cuvânt.
Poemele din cartea "Zarul orbului" nu sunt derivate din urmele altor exploratori de senzații, ci sunt trăiri vizibile ale experienței de viață care dimensionează şi redimensionează viața. " deseori am uitat să deschidem cartea din care vin zilele gătite de sărbătoare/ dar nu e târziu/ vino să ne ştergem pe tălpi de noroi/ apoi să căutăm clipa în care putem îngenunchea/ până se trezesc mierlele" (pag.93).Jalonarea stărilor şi sincronizarea lor cu expresiile folosite, ca liant, aduc un plus de frumusețe spațiului lăuntric păstrând, în acest fel, autencitatea formei dar şi a expresivității inițiatoare a figurii de stil.
" Zarul orbilor" nu este doar o carte oarecare , ci o antologie a sufletului care justifică povestea lumii interioare a autorului.
Ideea care fundamentează întregul porneşte de la relația adevărului lăuntric fundamentând fiecare stare pornită în redescoperirea acelui Univers, ca într- un joc al sinelui, dar fărà a ține cont de comportamentul, corespunzător sau nu, al acestuia.
Iată şi textul care probează acea stare de moment a deschiderii interioare, " când mă gândesc cât de aproape am fost să cred că/ nebunia/ îşi face casă pe unde apucă,(...) încât şi un înțelept ar căuta prin cărți întâmplări cu final fericit...(pag.39).
Şi da, nu pot să contrazic un nume ca Valeria Manta Tăicuțu care, pe coperta patru a cărții, spune convingător:" Gina Zaharia dovedeşte, cu fiecare nou volum tipărit, o profunzime surprinzătoare, inteligentă în selecția temelor fundamentale şi o capacitate combinatorie care- i permite să găsească întotdeauna conotații însolite".
Spiritul activ al autorului, aci recenzat, Gina Zaharia, ne defineşte nevoia de accesibilitate a cititorului invocând, plenar, esența cuvântului rostuit atent fără a apela la exerciții care ar putea oferi doar disponibilități şi nu forme de înţelegere a efectelor create dar trecute prin cenzura sufletului.
Iată şi mărturisirile unei comodități poetice acceptate," la un semnal va dispărea totul/ ah iată busola e în buzunarul timpului meu/ slavă Domnului arheologii nu pierd nopțile pe drum/ ci le sărută drasupra pământului şi le sfătuiesc/ să nu mai vorbească în somn"(pag.40).
Şi cât de credibil!.
" nu te obosi/ masa asta de piatră e de mult aici/ am adus-o când flămând erai iar livezile promiteau/ roade cum n- au mai fost/ şi câmpiile se răsfățau în ploi magice/ aşază- te lângă mine am izgonit vântul/ ne scotocea prin suflete"(pag.58).
Păşind pe aleea sensibilității, fără poticniri, Gina Zaharia creează, pentru cei interesați, noi mijloace de descoperire ori redescoperire a extazului. Şi mă voi limita aici, numindu-l extaz melancolic, de trăire divină a unor realități lăuntrice incontestabile.
Dar, în încheiere, să zic şi eu ca şi poetul," ei bine/ să lăsăm pe mâine / e prea cochetă dimineața aceasta/ să n-o întreb unde porneşte/ aşa gătită"(pag.80).

(Teodor Dume, membru U.S.R)

George Pașa: Acrostihuri în vers alb

1. Grup
Gându-ntârziat al unei frunze
Rătăcite-n somnul unei ore,
Unde gerul, paznicul de noapte,
Pas cu pas, încremenește visul.

2. Privirea

Pendulează între două note
Radioase-n auriul verii,
Intră fără niciun fel de teamă,
Var încins, în pulberea solară.
Iute se mai veștejesc mușcate!
Roade-amurgul rodia solară,
Este plin ca un butoi de varză,
Amețit de miezul dulce,-adoarme.

3. Raft

Râsul e o carte a iubirii,
Alintată-n respirații ample,
Fericită c-a ajuns pe raftul
Tuturor ce-i simt argintul vocii.

4. Refacere

Refăcut e timpul unui sunet
Estompat de liniștea lunară.
Forfota din lucruri încetează,
Adieri de farmec umplu sala.
Cântecul pornește în surdină,
Este-o seară fără de pereche!
Ritmul are-acum sclipiri de aur,
Eterate linii prind culoare.

***

       George Pașa        

s-a născut în Puchenii Mari, județul Prahova. Este licențiat în filologie al Universității din București.
Scrie texte literare încă din adolescență, dar nu debutează decât relativ târziu, la 28 octombrie 2009, în revista „Axioma” din Ploiești, cu trei traduceri din poezia lui Serghei Esenin: „Se-nvolbură frunzișul cel de aur...”, „Anii tinereții cu frumoasa-mi slavă...”, „Eram eu odată tânăr și ferice...”. Își continuă colaborarea cu această revistă, publicând alte grupaje poetice, în mai multe numere ale acesteia: în noiembrie și decembrie 2009, martie și aprilie 2010.
Publică, de-a lungul timpului, poezii, traduceri de poezie, cronici și recenzii literare, o piesă de teatru, în alte reviste: „Actualitatea literară” (Lugoj), „Algoritm literar” (Călan), „Armonii culturale” (Adjud), „Atitudini” (Ploiești), „Citadela” (Satu-Mare), „Constelații diamantine” (Craiova), „Convorbiri literare” (Iași), „Cuib literar” (Călan), „Feed back” (Iași), „Fereastra” (Mizil), „Literaria” (Craiova), „New-York Magazine”, „Nuova Provincia” (Imola, Italia), cu texte în română, traduse în italiană de către Matteo Veronesi, „Regatul cuvântului” (Craiova), „Repere literare” (Ploiești), „Revista nouă” (Câmpina), „Sintagme literare” (Dudeștii Noi), „Tribuna” (Cluj), „Urmuz” (Câmpina), „Vatra veche” (Târgu-Mureș), „Vocativ” (București), „Zona literarâ” (Iași).
Volume de versuri publicate de George Pașa:
„Singurătatea unui sunet”, editura „Premier”, Ploiești, 2009;
„Atelierul albastru”, „Premier”, Ploiești, 2010;
„Detașat pe frontul minunii”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2011;
„Cântece din Alindoria”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2013;
„Ben Cioglu”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2015;
„Pașadine”, ed. „Minela”, București, 2018.

Daniel Corbu: Topirea

   (Începusem să mor prea devreme)                                                                                                                              

Începusem să mor. Muream încet în fiecare zi
în fiecare oră în fiecare secundă.
Consultam tomurile sănătăţii şi ale bolilor lumii
zeci de tratate ale trecerii
cărţi despre regi glorioşi
gladiatori, cruciaţi, castelani şi celebre madone,
şamani, zoroaştri, exploratori, prinţi ai curajului
şi papi intermediari ai Bunului Dumnezeu
şi din fiecare se înălţa ca un abur

abia perceptibil revoltătorul firesc
aşa cum din adâncul materiei nimicul.
Începusem să mor vizibil. Îmi spuneau
iubitele prietenii vecinii:
Tu nu observi cum mori cu câtă evidenţă
şi impardonabil fast chiar fără un pic de ruşine
în văzul tuturor te topeşti ca o apă
ce se scurge fără de noimă-n adâncuri
sau ca o avere căzută pe mâna prăduitorilor?

Începusem să mor prea vizibil. Vorbeam cu
mult prea ocupatele celule, cu sinapsele, cuarcii, leptonii, gluonii
şi-i rugam să oprească un timp lunecarea
de nesuportat pentru cei care chiar în acel moment
mă acuzau de pierderea clasicei demnităţi
a minimei decenţe sociale.

Dar totul căzuse în autism şi totul
lucra în defavoarea mea şi nici scepticismul
nu-mi mai era biserica sfântă a rugăciunii
iar iubita cea nouă-mi spunea:
– Degeaba ai scris şase mii de poeme despre

sânii mersul şi părul meu auriu
uite cât de vizibil mori în fiecare zi, în fiecare oră
în fiecare clipă te zbaţi ca o floare tăiată
şi nu faci nimic. Nimic şi nimic.
Iar pleccrea mea e foarte aproape.
– De mă părăseşti – spusei cu glasul pierdut – va fi o rană,
dar ce spun eu
va fi un dezastru mai feeric decât
orice apus pentru că eşti atât de aşezată în
inimă, în sânge iar sufletul mi-i ocupat în întregime.
Cum să te desprinzi?
Va fi o rană pe care-o vor vedea toţi
care se va scurge pe bulevardul Victoriei, pe strada Puşkin şi
Lăpuşneanu, pe stradela Baudelaire prin clădirea
televiziunii centrale prin pieţe cluburi
de zi şi de noapte o rană urâtă
ca o lipicioasă meduză ca o inimă însângerată pulsând
în dezordine
ca un monstru uriaş.
Iar oamenii zice-vor: ce despărţire urâtă
ca un muşuroi ca un oraş oceanic după apocalipticul tzunami!
– Fă ceva – îmi spune noua iubită – şi pune capăt acestei ambiguităţi!

Dar eu continui să mor vizibil
în fiecare zi în fiecare oră
în fiecare secundă
crezând ca şi vechii greci în destinul câştigului
din pierderea lucrului de pierdut supus astfel măreţiei
pierzaniei şi golului absolut
continui să mor vizibil cu neruşinare,
în timp ce-mi îmbogăţesc impunătoarea colecţie de timbre şi fluturi
sau fac adânci reverenţe unei glorii de trei parale
şi uneori chiar ascult zile şi nopţi în şir
cum din adâncul materiei urlă nimicul.

Restituiri > Florin Mugur: Un poet uitat strategic...

         Frumoaso         

mersul tău prin iarbă 

și felul cum te uiți în treacăt la mine
și iarba care s-a înălțat
la un metru de pământ
să te urmărească de-aproape
zăpăcită de pofte

aș vrea să scriu despre tine
frumoaso
dar hârtia alunecă
de parcă-aș fi așezat-o
pe-o moviliță de cireșe coapte

(din rev. România literară,nr.6/1990)

Ionuț Caragea: Trepte

                            în premieră

și visul e o treaptă care
ne duce către-un loc
ce nu e vis
e o-mplinire-a gândului
într-un abis
e presimțirea vieții noastre
viitoare

tot ce am scris
există și va fi
răstălmăcit de mine-altcineva
nimic nu se va pierde
chiar de-aș vrea
căci și cuvântul e o treaptă care
ne duce către-un loc
ce nu-i uitare

tot ce visez și scriu
tot ce iubesc
sunt trepte către lumea
ce-o să fie
de m-a durut și-am plâns
am redospit
în inimă și-n suflet
veșnicie

iar de lumini și umbre
m-au chemat
la hora lor de antice mistere
am tot dansat, am tot dansat, am tot dansat
ținându-mi ochii sus către repere
către planete, stele, galaxii
acolo unde iarăși
noi vom fi

(Poem din antologia de poeme,citate şi aforisme "M-am născut pe Google",editura Fides, februarie, 2021.)

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (IX)

       cronică

Nicolae Silade, poetul eternei fericiri

Poetul Nicolae Silade a debutat în volum cu Visul în lucru (Editura Litera, 1978), pentru ca, apoi, să fie prezent cu poeme în revistele literare (Luceafărul, Flacăra). A revenit, în 1994, cu un grupaj de poeme, în volumul colectiv Cartea poeţilor (Editura Lugojpress). Al doilea volum de poezii al lui Nicolae Silade a apărut tot la Editua Lugojpress, la sfârşitul anului 1996, şi se numeşte Mergere înainte. 

Noua apariţie impresionează, încă de la început, prin limbajul abstract, filosofic, asemănător celui al lui Nichita Stănescu din 11 elegii. Ca în Elegia întâia (a sinelui), apar definiţii lapidare, curăţate de podoabe: “el nu are nume nici margini nu are/ este marele nostru necunoscut marele anonim/ este cel care este” (p. 6); “el este treaz când visează/ iar când se trezeşte îşi vede visul cu ochii/ lumea aceasta e unul din visele sale/ cealaltă lume e visul din vis” (p. 7). Sinele ia însă aici dimensiuni infinite, devine Absolutul, stăpânul lumii, dificil de cuprins în definiţii inevitabil finite. 

Imaginea domestică a vieţii cuprinde în ea contrariul ascuns pe care poetul ştie să-l scoată la lumină: “în liniştea aceea/ de dinaintea zorilor/ îmi beau nestingherit cafeaua/ de preferinţă amară/ şi descopăr/ dulceaţa ascunsă a vieţii” (p. 14). Exacerbarea eului, hipertrofierea lui, este personalizată. Eul devine însuşi Poetul: “luaţi chipul meu numele meu/ şi suflare din suflarea mea/ stăpâniţi peste toţi aceia care vor să vă stăpânească” (p. 15). Evidenţierea contrariului devine acţiunea predilectă a Poetului: “se spune că aici au sfârşit vor sfârşi/ toate călătoriile. eu cred mai degrabă/ că ele încep de aici” (p. 16). 
Esenţa lumii nu poate fi schimbată de fenomenele ei trecătoare (în care sunt implicaţi oamenii): “… parcă văd şi acum acele insule plutitoare. marea/ când furtunoasă. când calmă. strâmtorile şi stâncile ei. nimic nu s-a schimbat. doar că un altul acum/ naufragiază pe mare” (p. 19). Este vorba de marea – simbol, eliberată de orice accidente. Cuvintele Poetului – “cenuşă rezultată din arderea mea” – sunt cele care fixează sensurile lumii, ca acea cenuşă pusă pe zăpadă, “să nu alunece musafirii”. Banala cenuşă pusă pe zăpadă devine un simbol central într-o “ars poetica” (p. 22). “mergere înainte/ mereu această mergere înainte/ pe un drum fără capăt fără întoarcere/ prin sfânta sălbăticie” (p. 28), “mergere înainte/ mereu această mergere înainte/ delir ce nu se mai sfârşeşte/ curgere de neoprit/ cascadă” (p. 29) poate fi însăşi existenţa noastră, pusă sub semnul devenirii neîntrerupte, care este sugerată, în întregul volum, prin fluxul continuu al cursului liric, în care lipsesc “obstacolele”: titlurile poeziilor, scrierea cu majuscule, punctele. 
Totuşi, în imensul fluviu al trecerii, poetul nonconformist (dar numai în această privinţă), pune puncte, “jaloane”, “repere”, acolo unde nu ne-am aştepta, şi continuă cu iniţială mică: “dar unde începe şi unde sfârşeşte/ sinele meu? mereu un altul/ îmi precede naşterea. mereu un altul/ îmi succede. şi-n fiecare/ sunt eu. cel care mereu/ se nemărgineşte” (p. 39). Străbătută de fiorul metafizic al lui Lucian Blaga e elegia ce urmează: “o,/ dacă ar fi linişte/ s-ar auzi cum bate/ inima mea în inima lucrurilor/ s-ar auzi cum bate/ inima lucrurilor/ în inima mea” (p. 32). 
 Atmosfera domestică, doritoare de confortul limitat al concretului, este construită în “seara bem ceai de zahăr ars/ cu lămâie…” (p. 37). O semnificativă  polisemie (femeie iubită – Dumnezeu) creează poemul “pentru că tu mă ridici tu mă înalţi” (p. 42). Un lirism pur, de o transparenţă şi de o delicateţe amare, răzbate din îndemnul păstrării misterului lumii, când acesta e protejat de frumuseţe: “o, nu lua totul în seamă/ nu căuta să înţelegi/ cât însăşi primăvara îţi dă vamă/ te bucură de floarea de cireş” (p. 45). 
Poetul simte acut trecerea timpului prin singurătatea lui şi caută, uneori cu disperare, alteori cu liniştea resemnării, nevăzutele jaloane ale vieţii. Dar demersul lui se pare că e sortit eşecului, în visul vieţii acesteia (“e totul un vis”, p. 64). “eu domnilor m-am decis să renunţ” este o nouă definire a Poetului, fiinţă fragilă, vulnerabilă, pusă în calea sfârşitului: “prin urmare mă voi izola/ undeva departe pe un câmp/ şi mă declar păpădie/ în vântul serii” (p. 76). Căci singura valoare e “gândul gândul gândul”, care “luminează calea/ spre cuvânt” (p. 77).

Poet elegiac, de un lirism pur, dematerializat, asocial şi anistoric, luminat de puterea eternă a poeziei, Nicolae Silade îşi înregistrează zbaterea  spre Absolut, conştient de imposibilitatea atingerii acestuia. Şi tristeţea poetului izvorăşte abia şoptit din versuri…

Eternelia (Editura Marineasa, Timişoara, 2006) aduce un ton distinct în poezia românească din ultima perioadă, dominată de pesimism şi de experimente lingvistice, de cele mai multe ori sterile. Poetul este un optimist funciar şi îşi clamează fericirea în năvalnice versuri pline de lumină, pline de bucurie, cu o retorică molipsitoare, într-o combinaţie de imn, odă, psalm şi rugăciune. 
Câte şapte versuri sunt puse în “blocuri” de proză, în dreptunghiuri de text, aşezate orizontal, la mijlocul paginii, sugerând soliditatea şi permanenţa sentimentului. Fluxul cuvintelor este întrerupt, din loc în loc, de puncte, dar după care se foloseşte litera mică. Deci, oprirea impusă de punct este anulată imediat de cuvântul următor, care nu începe cu majusculă. Se naşte senzaţia de curgere impetuoasă, ireversibilă, care nu poate fi oprită de nicio stavilă.

Dar care este sursa marii bucurii a poetului, bucurie pe care el vrea să ne-o transmită şi nouă? Sunt, după cum ne-am aşteptat, mai multe surse. Una dintre ele este iubirea, dar care este legată de posedarea unor stricte valori materiale: “Cum nu poţi spune că eşti fericit când iubeşti. ci numai când eşti iubit. ştiu. îţi vine să sari în sus şi să-ţi declami pe străzi bucuria. întocmai ca la loterie. când ţi-au ieşit toate numerele şi-ai intrat în posesia unei sume fabuloase. în posesia unei maşini ultimul tip. a unei vile de lux pe malul mării. şi-ţi petreci vacanţele de vis pe o insulă exotică. cu superbăciuni de fete.” (p. 6). 
Fericirea porneşte, firesc, şi din banalul (pentru unii) cotidian: “… când te aşezi la birou. când prin fereastră te salută soarele. când oamenii toţi îţi zâmbesc. când dai un telefon. când primeşti un fax pe care scrie “bucură-te!”. oare nu e aşa fericirea?” (p. 8). 
Sursa fericirii se amplifică în zig – zag, parcă printr-un baleiaj, sărind de la banalul cotidian la contemplarea sublimului, de la concretul zilnic la sentimentul înălţător: “când urci la volan şi în maşină miroase a levănţică. iar în dreapta ta se află iubita ta. când urci pe munţii patriei şi brazii magnifici te salută. când în bănci contul tău creşte şi creşte şi creşte. când eşti sănătos. îndrăgostit. când eşti iubit. când toate merg strună. când îţi doreşti cu ardoare ceva iar în clipa următoare se şi împlineşte. asta e fericirea.” (p. 9).  
Poetul e fericit – şi aici urcăm o treaptă în găsirea sursei fericirii – pur şi simplu pentru că există: “pentru că eşti cu adevărat.” (p. 10). Fericirea este vegheată de un destin fast: “m-am născut pe un pământ binecuvântat, m-am născut într-o limbă de aur. sub cerul acesta mereu senin.” (p. 12), iar pentru a fi fericit trebuie „să crezi cu tărie.” (p. 13). 
Cel ce e fericit se bucură fără condiţii, fără circumstanţe, de cele patru elemente fundamentale ale lumii, cărora li se adaugă “al cincilea element”, ca în celebrul film al lui Luc Besson: “Să te bucuri de pământul pe care calci. care ne hrăneşte. de soarele călăuzitor să te bucuri. de aerul pe care-l respirăm şi apa care potoleşte setea. iată întruparea bucuriei. dar iată şi elementul cinci: iubirea. fără de care viaţa n-ar fi viaţă. fără de care nimic din ceea ce există n-ar fi existat.” (p. 16). 
Adept al simplităţii, al directeţei mesajului, într-o limpezime de cristal, poetul spune tranşant: “dar mai ales caută înlăuntrul tău. acolo e fericirea.” (p. 78). Revine apoi la una din sursele de bază ale fericirii. Iubirea – căci despre ea este vorba – este un sentiment înălţător, copleşitor, depăşind concretul fiinţei iubite: “Şi cât te iubesc. o, cât de mult te iubesc. din ce în ce mai mult. până când iubirea ia chipul tău şi se veşniceşte. până şi iubirea primeşte numele tău.” (p. 19). Iubirea devine fundamentul eternităţii. Ea nu are nevoie de nume “al adresantului”, pentru că ne aflăm într-o lume “depersonalizată”. Iubirea este totul. Ea “mişcă lumi şi stele.” (p. 67).

Fragmentele Eterneliei au o doză importantă de elemente retorice. Eul liric se adresează unui “tu”, care poate fi însuşi poetul, dar poate fi, la fel de bine, orice receptor al lumii acesteia, pe care autorul doreşte cu ardoare să-l convingă: “eşti mulţimea fără număr care vine şi pleacă din mulţime.” (p. 46). Într-un final, acel “tu” este însuşi Stăpânul Suprem: “de aceea tu. cel adevărat, cel greu de atins. cel spre care se îndreaptă cuvintele mele. rugăciunile. de aceea tu, numai tu. întotdeauna tu. cel de jos. cel de sus. cel dimprejur. de pretutindeni. cel dintotdeauna. “ (p. 45).

Sunt texte în care recuzita retorică este prezentă din abundenţă: exclamaţii şi interogaţii, repetiţii şi enumeraţii, puse în simetrii care ţin de oratorie: “O, câtă bogăţie în această sărăcie! şi câtă viaţă în acest deşert! nu vede nimeni? nimeni nu aude? iată soarele; al cui eşti tu? îl întreb, pământul, luna, stelele: ale cui? ale cui sunt vânturile, valurile? iată că am răspunsul. ale voastre sunt întrebările. al meu e răspunsul. pe care nu vi-l răspund. nu vi-l pot  răspunde. “ (p. 29).

Întrebările poetului devin uneori adevărate meditaţii filosofice, în care clamarea puternicelor sentimente este temperată. Eul liric se întreabă, într-un limbaj abstractizat, dacă “ordinea s-a născut din dezordine” (p. 39), dacă “lumina se naşte din lumină” (p. 40). Există şi răspunsuri; între geneză şi apocalipsă este întrupat “cuvântul… eternul” (p. 51). Poetul meditează, într-un fel de disertaţii filosofice, asupra multor lucruri: dualitatea universală, sinele care se vede pe sine, Stăpânitorul a toate, ştiinţa, înţelepciunea Dumnezeirii.

Poet al creşterii, al bucuriei şi al luminii, Nicolae Silade, în ciuda repatatelor întrebări pe care şi le pune, este o voce a certitudinilor: Fericire, Existenţă, Cuvânt, Dumnezeu.

Constantin BUICIUC,

Oglinda lui Narcis, vol. I, Editura Marineasa, Timişoara, 2008

despre 

Nicolae Silade

Lugoj, Timiş, Romania

Este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

mai multe detalii, aici: https://nicolaesilade.blogspot.com/

Nicolae Silade: Versuri

                      Vreau să întorc poezia spre lume şi lumea spre poezie!                       

primăvara românească
I
ziua când am decis să-mi dau viaţa convins că oricine ţine
la sufletul său şi-l va pierde. ziua când am ieşit din mulţime
şi am văzut că singurătatea aduce linişte iar liniştea
singurătate. în ziua aceea s-a luminat de ziuă în viaţa mea.

începuse dezgheţul. mulţimi dezlănţuite împotriva altor
mulţimi dezlănţuite. şi eu singur. cu toate mulţimile înlăuntrul
meu şi cerul înstelat deasupra mea. împotriva cui să lupt mă
întrebam. împotriva cui să lupte un om singur care nu mai e

om. şi în răgazul dintre două întrebări căutam răspunsuri
în adierea miresmelor vechi de când lumea. căutam răspunsuri
în liniştea destrămată de cântecul neschimbat al păsărilor.
şi ceea ce nu am văzut niciodată începuse brusc să se vadă.

II
e ca şi cum te-ai trezi dimineaţa bucuros că nu ai murit. ca şi
cum ai murit şi ai înviat şi nu ştii în ce lume s-a dus lumea ta.
în ce trup de lumină s-a preschimbat trupul tău. e ca şi cum
uşurat de orice povară ţi se însufleţeşte până şi sufletul. da.

e un miracol pe care nu-l înţelegi. un miracol între atâtea
miracole. şi renaşterea asta continuă. şi renaşterea asta.
un buchet de ghiocei pe noptieră. un ciripit de păsări la
geam. şi sloiurile care picură picură picură. sunt semne

că vremea se schimbă. şi vremurile. sunt semne în care
e ascuns înţelesul. viaţa ce ţi s-a dat ţi s-a luat şi viaţa pe care
singur ai dobândit-o. nimic nu e nou sub soare vei spune dar
soarele acesta e nou. şi ceasul vechi măsoară timpuri noi.

III
primăvara noastră a fost hitleristă. primăvara noastră a fost
comunistă spunea bunicul. caută tu o primăvară mai bună
spunea. caută tu o primăvară românească. fuma şi se ruga
de mine aşa cum eu mă rugam de dumnezeu. dă doamne.

şi domnul a dat domnul a luat domnul ne-a învăţat să luăm
singuri ceea ce este al nostru. ne-am luat viaţa în propriile
mâini. în timp ce alţii voiau să ne ia viaţa. am luat moartea
şi-am călcat cu ea peste moarte. cum se spune la înviere.

şi chiar o înviere a fost. ca învierea lui lazăr. despre care
aflasem din biblie. ca învierea fiicei lui iair. ca atâtea învieri
despre care nu se mai ştie nimic. şi dacă învierea unui om e
o minune când un popor învie e cea mai mare dintre minuni.

IV
noi n-am avut timp să trăim. noi n-am avut timp să fim. noi
nu am avut un timp al nostru. dar acum când timpul intră în
alt anotimp acum când soarele ne aparţine când stelele ne
fac cu ochiul acum când dumnezeu este român acum avem

tot timpul de pe lume. şi lumea e a noastră. în întregime
înlăuntrul nostru. afară e doar iarba verde peste mormintele
de altădată. afară e un sat încremenit în timp. în alte timpuri.
un sat din care vin mulţimi de îngeri. cum vin copiii uneori

din copilăria noastră. şi cresc cum creşte iarba verde de
acasă. cum cresc stejarii în păduri. perdeaua de zorele la
fereastră. când zmeurul împrăştie arome. renasc speranţe.
şi florile din glastră dobândesc culori. şi veşnicia e a noastră.

Gheorghe Grigurcu: Poeme

      De ce

De ce te grăbești cînd prea bine știi
că graba strică treaba

sparge sticla bălții și n-o mai pune la loc

strică frîna norului care dă-n șanț cum un autocar smintit

pune vocea păsării la altă turație
făcînd-o de rîs

și nici pe tine nu te bagă-n seamă trecînd înainte
cum o cochetă fără inimă

graba.

      Ideea

„Mîncăm sandviciuri de realitate” (Ginsberg)
dar nu ne putem sătura

multiculturali cu fălcile-ncleștate
pe cîteo idee

cum un os cum un sîmbure
pe care-l scuipăm discret.

Petruța Niță: ***

     (des)cântec

când sărutul ți se rătăcește

şi mi se stinge-n în carne

până-n rădăcinile fricii

să nu te pierd

să-mi cureți oasele de alb

pătrunzând în pielea mea de femeie îndrăgostită

să-ți fiu cuiul din palmă

ne-am pierde pentru totdeauna

până când m-ai renaște iar

din coasta păcatului

Gina Zaharia: Ploaia-ndrăgostită

*                      versuri                        

Tu știi că-mi place ploaia, dar astăzi nu-ți mai spun
Câți stropi de nebunie în pumnul meu adun.
Sosește de niciunde. Cândva ne-a însoțit
Pe câmpul cu narcise. Credea că-i otrăvit

De fulgerul ce, poate, s-ar fi pierdut cu firea.
Dar ce avea să ardă mai mult decât iubirea?!
Purta o rochie nouă și-atâta de curată
Încât credeai că-i scoasă din zestrea ei de fată.

Am vrut s-o-ntreb degrabă de ce-i așa gătită,
Habar n-aveam ce-nseamnă o ploaie-ndrăgostită!
Cu ochi de iarbă verde ne-a dus înspre amiază.
De-atunci ne poartă-n suflet cu amintirea trează.
..................................................
Se-aude iarăși ploaia și nu știu ce să zic,
Iar câmpul cu narcise mai șchioapătă un pic.