Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Petruța Niță: Cine sunt...

      poezie                                                        

cine sunt eu fără dragoste
când umplu zidul cu încă o Ană?
în fața eșecului mă înscriu la rubrica 'legendă'
în avizier la oficiul pentru șomeri
'cauze pierdute'
*
cine sunt eu după cupa cu ambrozie
pe jumătate goală
când o beau în picături letale?
merg în spatele meu
cel care merge înaintea mea
sunt mai puțin
*
cine sunt aceea cu picioare dureroase
după un tango furibund pe tocuri?
pe jumătate adormit,
trupul meu ce poartă nume de lut,
frământă iluzia
*
cine sunt în spatele meu
când nu sunt
decât mama palmelor fecunde
în care-am dospit chipuri
pentru zile de sărbătoare
ce nu sunt trecute
în niciun calendar?
*
cine sunt? se întreabă cel care nu-s.
la frontiera cuvântului nerostit,
mereu de strajă,
sunt în spatele vidului de gând
chiar, cine sunt?
ochii mei sunt.

Teodor Dume, carte: Interogatorii critice

     Teodor Dume, Interogatorii critice   * referințe, recenții, note critice   

=============================

Coperta și tehnoredactarea, Mioara Băluță
Editura, Pim/Iași, iunie 2021
Coperta color cât și o parte dintre paginile din interior
Pagini 127

Cele câteva note critice sau de lectură din cartea de față le-am reunit într-un suflet comun și le-am contopit cu stările create în momentul lecturării textelor autorilor aci prezentați. Și le mulțumesc pentru asta pentru că mi-au permis să pătrund în profunzimea lor, nu cu tehnici profesionale de analiză, ci cu sufletul.
Așadar, în rândurile de față , nu voi face, în mod special, referiri la tehnicile scrisului, la neglijențele sau accentele stilistice sau la alte artificii punctate ca reguli, ci voi indica și permanentiza (din perspectiva cititorului) sursa gândirii care creează spațiul de înțelegere a relației dintre autor – cititor și nu dintre autor – critic, cu atât mai mult cu cât am intrat în intimitatea creațiilor unor autori de mare valoare, ca; Gheorghe Grigurcu, Daniel Corbu, Nicolae Silade, Ionuț Caragea, Daniel Luca, Mioara Băluță, Ottilia Ardeleanu, Gina Zaharia, Sorin Cerin, Marin Voicu, Ștefan Popa și mulți alții, la care am alăturat (făcându-le onorabilă alăturarea)și nume mai puțin cunoscute, dar care marșează , cu tact și pricepere, pe drumul literaturii. Ori iată și nume care se află la început de drum și pe care le-am detectat ca fiind notabile în formarea detașamentului de exlporare a frumuseții din cuvânt; Alin-Claudiu Baciu, Radu-Alin Balaj și Alexandru- Eusebiu Ciobanu.
Cartea reuneşte note de lectură asupra unor texte selective din cărți scrise de diferiţi autori, cu vârste diferite, în perioade diferite. Punctând, uneori, și valoarea Om, (în cazul lui Gheorghe Grigurcu, și nu numai) am căutat să duc o paralelă între Om și creațiile lui..
Cu siguranţă că și numele acelora, aflați la început de drum, va deschide căi înspre un viitor literar, iar altele, ca într-o joacă de copil, îşi va acoperi amintirile stând în spatele singurătăţii încercând să-şi cosmetizeze anii prin care au trecut. Totuși le rămâne mândria de a sta alături, în acestă carte, de mai marii literaturii române, cotați ca unii dintre cei mai de seamă scriitori din România.
Scrierile de aici, în mare parte, sunt amănunte ale existenţei, realităţi care clădesc o personalitate. Originalitatea construcţiei constă în libertăţile sentimentale şi uneori în discursul confesiv al unor autori în dialog cu sinele sau cu realităţile din jur.
Cert este că tot ceea ce am detectat, citindu-i pe autori, se desfăşoară sub expresia unor trăiri la tensiuni maxime.
Etalarea stărilor şi sentimentelor susţine atmosfera interioară a cuvintelor care ne recheamă pentru a ne delecta sufletul.
=======================

Nelu Cazan: Verde de tine

=========================

De atâta ud şi verde crud,
Azi nu mai pot să te aud,
De asta nici nu ţi-am răspuns,
De verdele tău crud am plâns.
Nu am fost beţiv niciodată
Dar azi m-am hotărât să fiu,
Tot verdele din lumea toată
Să-l dau pe-o cană de rachiu,
Nu mai vreau azi,durerea mea
Să-ţi întristeze inima,
De verde crud să mor aş vrea,
De s-ar putea.

Iubirea ta din suflet toată,
Rană să-mi fie verde crud,
Să pot şi pe lumea cealaltă
Cu verde crud să te sărut.
Azi nu pot şti ce va fi mâine,
Şi dacă ai să mă auzi,
Doar verde crud să pui pe mine
Cu multă patimă să-l uzi.
Cu verdele din ochii tăi,
Să scrii pe crucea de alun
Cu verde crud şi flori de tei
Adio dragul meu nebun.
Să-mi fii doar verde crud mereu,
Strălucitoare stea în noapte,
La margini pe mormântul meu,
Ca lumânări, semne de carte.
Să nu fii tristă,să nu plângi
Să nu laşi verdele să piară,
Când ţi-o fi dor la piept să-l strângi
Cum ai făcut întâia oară.
===========================
          poezie                                             

Camelia Boț: Nu-mi doresc

                                               

Nu-mi doresc ...
să văd cascadă de lacrimi
revărsându-se
de sub pleoapa ta
șerpuind printre
ridurile timpului,
căzând pe pieptul tău gol...

Nicicând nu-mi voi dori
să văd întunericul
cum îți cuprinde
ochii verzi și cum își întinde
mantia peste sufletul tău...

Nu! Nu-mi doresc
nici azi, nici mâine să pierd
iubirea de mine, spunând:
că nu te iubesc...
========================================

Nicolae Nistor: Strecurat printre ecouri

     poezie                                

Viața mea trăiește
între oameni cu aripile albe
Nici un nor nu cade pe mine
când spaimele
îmi scormnesc inima
Uneori păsările negre
mă caută
ciugulind din aripile mele
colorând cerul cu sânge
Adorm
cu rănile din inima lumii
în cimitirul zborului
unde crucile au aripi
mă întorc pe pământ
sub forma unui om
strecurat printre ecouri

Mioara Băluță:***

tot ce nu m-a ucis
am transformat în poezie

fiecare surâs amar e un loc al crimei
acum pot urla în mii de feluri

oricine îmi va aminti de mine
îl voi uita
                                                

Cadar Katalin: Reflexia


Reflexia într-un ciob de clepsidră
a goliciunii trupului Zilei,
ce s-a decis să se dezbrace de toate amintirile noastre,
ia ambiguitatea formei unui sâmbure de gutui,
rămas de toamna trecută în fereastra odăii
și mâncat pe jumătate de putregai.

Doar numele noastre
încă mai stau scrise pe pietrele,
ce ne vor fi cruci sculptate de ploi.

Ella Poenaru: Orașul acesta mă soarbe încet

========================

Ca pe un Martini sec fără gheață
Viața mi-a devenit din ce în ce mai îngustă
Mă strânge la umeri și la poale
Ochii mi s-au umplut de aburii serii
Orice sfat e inutil, orice dojană de prisos
Toți albatroșii mi-au trecut pe lângă urechi

Fluier nepăsător
străzile gri îmi numără pașii stingheri
printre chiștoace de tutun și murmur de greieri
mi-e teamă să privesc în sus:
cerul e o uriașă scrumieră de cristal
în care mi-am stins toate visele
=============================

Ștefan Popa: Ne cheamă cerul

   versuri   

Se ascund secundele-n cer,
Dănțuind printre nori sidefii,
Împodobite cu safire și mister
Plutesc aievea în neantul iubirii.

Ascultă, cum ne strigă văzduhul,
Din adâncurile genunilor inefabile
Se cutremură cerul și tot pământul,
Pecetluind speranța zborului spre stele.

Privește cum ne-așteaptă cerul
Albastrul liniștirii de inimi și destine,
Strângând la piept orizontul și plânsul,
Ascultă, cum ne cheamă cerul.

Paulin Octavian Boldiș: Libertății nu-i place să fie strigată pe nume


Când am întrebat-o pe mama 
ce este libertatea,
am văzut că-i venea greu
să se decidă
asupra unui răspuns
și întâi de toate s-a dus
la geam, să-l închidă
.
Atunci, în mintea mea, s-a înfiripat
prima idee precisă:
despre libertate
se poate vorbi doar în șoapte
și cu fereastra închisă...

Pe urmă, din stradă s-au auzit glasuri,
oamenii strigau libertatea pe nume,
sub zgomot de gloanțe
și scrâșnet de lanțuri,
începea altă lume,
la care privind
am înțeles că mama știa
un lucru aparte,
că dacă vorbești despre libertate
cu voce tare,
se lasă cu durere și moarte...

Au trecut niște ani de atunci
și ducându-mă într-o zi la ea,
mama, simțindu-se datoare
cu o explicație, mi-a spus că
libertatea nu-i o consecință,
de aceea nu poate fi permisă,
nici îngrădită,
libertatea e o premisă,
ea e partea divină din om,
nu este fruct,
ci e pom,
nu există nimic fără ea,
ne face să fim oameni
definindu-ne demnitatea!

Și fiecare din noi
trebuie să și-o asume,
a mai adăugat, apoi a tăcut,
iar eu n-am mai întrebat-o
dacă știe de ce
libertății nu-i place să fie strigată pe nume..

Ottilia Ardeleanu: Femeie

    poezie                                                

unui bărbat nu-i scrie poeziecuvintele prea dulci îl distrag de la treburile lui vorbite cu pământul
nu-i pune întrebări până la răspuns el deja face lucrurile să meargă
nu-l descoase când vine de unde vine cu umbre triste pe față
și dacă este încruntat lasă-l să-și găsească locul dă-i pace
nu te lăuda cu ce ai făcut tu în lipsă
umerii lui duc mult mai greu
ci așază o față de masă curată
pune două farfurii pline cu iubire
urează-i poftă mare și privește-l cu drag ca și când
niciodată nu ar fi fost mai binevenit la această întâlnire
netezește patul odihnei cu patimă și dor
arată-i-te degrabă fără mască și alte țesături

Daniel Marian: Ruperea la fugă

========================

e plin de îngeri ca la pomană. o mare
de îngeri în care se îneacă
cei abia înecaţi în mare –

noaptea printre lumi
nicio oprelişte, totul e din
calea afară – ca şi calea lactee

pe când cade somnul din vrăbii
mâna mea e trează şi o rupe la fugă
pe ea inima mea o rupe la fugă
ca pe o sanda
==============================

Daniel Corbu: Solilocvii, carte Editura PrincepsMultimedia. 2021

         carte                                                                   

sosirea din tipografie a cărţii noastre ,,SOLILOCVII despre
artă şi spectacolul lumilor".

Cartea este de fapt o privire către mine însumi. Niciodată n-am intenţionat să scriu o carte de înţelepciune. Aşa cum am spus în mai multe rânduri, un poet ratează, conştient, înţelepciunea în favoarea metaforei. Astfel, nu cred că greşea Einstein când spunea că în viziuni poetice se pot descoperi redutabile adevăruri despre lume şi fiinţă.

Prin urmare, fragmentele ce compun cartea de faţă se substituie clasicei sintagme ,,ta eisheautón” (privitor către mine însumi). Le-am numit SOLILOCVII şi s-au născut dintr-o continuă introspecţie a celui care se lasă bântuit de întrebările asupra artei, divinaţiei, miracolului fiinţial şi asupra lumii ca spectacol.
Câţi mai cred azi în filosofi, în moralişti, în îndrumători pe calea Frumosului şi a Binelui? Cititorul va observa că prezenta carte de solilocvii – o adunare de gânduri şlefuite sau mai puţin şlefuite – pune accent pe actul creaţiei (poezie, pictură, muzică) şi pe singurătatea creatorului.
Fie ca aceste gânduri sublimate şi aceste microeseuri blitzate să vă fie de trebuinţă!
Daniel CORBU

Gheorghe Grigurcu: Pisicile

                                                    

Își trăiesc fericirile
pe lîngă un munte de rufe proaspăt spălate

adulmecă locul și timpul
în care pot fi ele însele
aidoma acestui Soare roșu carnal

și ne privesc îndelung curios
ai zice o stare mic-burgheză a naturii

dar iubirea lor pentru tine
e mai curată
decît pentru ele a ta.

Teodor Dume: Un fel de rânduială

Am văruit casa și gardurile
am întors oglinzile
am închis ușile
am pus cheia sub preș
am strigat- o pe fiica- mea
în gând și mai apoi
pe Dumnezeu
și am plecat...
în urma mea doar
un strigăt de pasăre
=================

Tănăsescu Florin: Nu-i condamna. Ai fost ca ei. Nu uita

 Asta îmi spun, asta îmi voi repeta: Am pus piuneze pe scaunul profesorului. Am aruncat avioane de hârtie în clasă. Am chiulit. Am avut nota scăzută la „Purtare”. Deci, despre generaţia asta, numai de bine!
Nu-i condamna. Ai fost ca ei. Nu uita! Vorbesc în numele şi-n dreptul meu. Poate că unii dintre dumneavoastră aţi fost perfecţi. Poate că niciunul n-aţi avut restanţe.
Eu, da! Am fost prins fumând. Am tras cu igliţa – cine îşi mai aduce aminte? – după gagici. Aşa le ziceam atunci. Gagici, să fie clar! Am avut şi nota patru la câte-o materie. Sau mai multe. Şi fredonam: „Ai restanţă, n-ai vacanţă/Asta n-are importanţă”. Important este să-mi fie, azi, clar ceva.
Ceva care înseamnă: Nu-i condamna. Ai fost ca ei. Nu uita!
Probabil că unii dintre dumneavoastră aţi înţeles perfect Chimia. Poate că unii aţi studiat, cu râvnă, chiar Filozofia.
Sigur, eu nu! Ştiu doar că am copiat la greu. Şi am ezitări, nu certitudini: cine a fost Mendeleev? Fotbalist sau tabelul în care contabilizăm, vai, decadenţa generaţiei de azi?
Deci, îmi repet: Nu-i condamna. Ai fost ca ei. Nu uita!
Vorbesc în numele şi în dreptul meu. Nu de alta, dar poate că unii dintre dumneavoastră eraţi devreme acasă, iar prima grijă era şcoala! Poate!
Eu nu am fost aşa! Mergeam prin discoteci. Azi li se spune cluburi. Am fost şi la biserici. Îmi făceam semnul crucii şi-apoi suflam în lumânarea câte unuia.
De-aia îmi repet: Nu-i condamna. Ai fost ca ei. Nu uita!
Iertaţi-mă, dar vă întreb: Dacă şi noi am fi avut telefoane mobile, ce-am fi făcut? Le-am fi aruncat şi am fi extras radicali, am fi căutat să aducem ceva îmbunătăţiri acceleraţiei gravitaţionale care ne trage, de la o vreme, spre nostalgii, spre trecut? Asta am fi făcut?
Da, toate au fost la vremea lor ceva adevărat.
Dar, ăsta-i mersul lumii. Asta e viaţa. Asta este generaţia care, cu bunele şi relele ei, participă la olimpiade. Vine cu medalii. Ne face mândri că suntem contemporanii ei.
Mândri că suntem contemporanii unor tineri care reuşesc să intre la teatru! Care cântă la pian pe marile scene ale lumii. Care ştiu multe!
Şi-acum, mă întreb: M-am ridicat eu, cel de-atunci, la valoarea unora, chiar multora, din generaţia de azi? Cu siguranţă, nu!
Da, am fost şi în biserici, dar am fost şi în discoteci…
„Dacă sufletul tău înţelege/ De la rock pân-la imnuri şi rugi”…
Nu-i condamna. Ai fost ca ei. Nu uita!
(Sursa: Ziarul Prahova)                                                             

Pe urmele poetului Nicolae Silade (Xlll)

ăcronică

Nicolae Silade / iubirea nu bate la ușă

Fotografia mea
Apãrut la Editura Brumar, volumul de versuri al lui Nicolae SILADE (iubirea nu bate la ușã, Timișoara, 2013, 161 p.) impresioneazã prin forța sentimentului de iubire ce transgreseazã limitele Timpului efemer, intrând într-o competiție acerbã cu acesta. Propoziția-titlu induce idea cãutãrii, o cãutare asiduã și necontenitã, care se pare cã trimite la mitul Androginului.

O ambiguitate voitã, motivând lectorul sã descifreze înțelesul ascuns al fiecãrui poem, plaseazã tema iubirii pe același plan cu cea a creației, ambele fiind susținute de motive literare precum visul, pasiunea, depãrtarea, incertitudinea, dezamãgirea, posesia etc.

Sonetul XXI relevã cel mai pregnant tema creației „Dar anotimpul cel mai drag mi-e mie/ Când ne-ntâlnim, din nou, în poezie“ (p. 46). Subtema volumului poate fi Timpul, dușmanul invizibil ce pune amprenta efemeritãții pe sufletul inundat de iubire, dar și pe ființa creatorului: „cã trupul ei a încremenit în cuvintele mele/ la adãpost de orice vitregie a timpului“.

Volumul semnat de Nicolae SILADE se deschide cu arta poeticã „toatã averea mea de simțãminte“, în care poetul se autodefinește în raport cu iubirea/ creația: „iar inima-mi de-atunci ți-e slugã/ Tu –
stãpânã!“. Dragostea sau inspirația l-a subjugat pe omul care „se naște din sine“, dând viațã versurilor ce palpitã de sentimentul ales al iubirii.

Misterul iubirii/ creației constã în puterea de a transcende timpul cronologic, pe care îl sfideazã prin frumusețe și tinerețe veșnicã „cã timpul începu de-atunci sã-nvețe/ Cã în iubire tânãrã rãmâi“. Cu excepția primului sonet, celelalte nu mai au titluri, ci sunt numerotate cu cifre romane, alternate, la fiecare 12 creații, cu un sonnet numerotat cu cifrã arabã sau literã.

E o structurã ineditã, respingând tipare consecrate pentru a imprima unicitate. Tot la nivel formal, se remarcã îmbinarea dintre forma clasicã a poeziei cu forma fixã și scrierea fãrã majuscule și lipsa semnelor de punctuație, specifice poemelor postmoderniste.

Consider acest amalgam formal o dovadã în plus cã tema iubirii/ creației rãmâne actualã. Nu lipsesc nici accentele ironice („ești frumoasã ca un mãr de import“), menite a sugera superficialitatea și artificialitatea iubirii într-o lume atrasã de alte valori. În schimb, versuri de genul „Dar cum iubirea mea e fãrã moarte/ Te vreau numai a mea, și zi, și noapte“ reflectã încãpãțânarea Creatorului de a demonstra cã iubirea/ creația reprezintã valoarea supremã, pentru cã pasiunea are capacitatea de a trece dincolo de moarte, iar posesivitatea înseamnã dorința de permanentiza sublimul.

Lãsând cititorului bucuria de a re-descoperi sentimental înãlțãtor al iubirii/ creației, închei prin a cita pe autor: „De-aceea mã întreb și azi: de unde/ Vine iubirea care ne pãtrunde?“. Lecturând, poate vom gãsi rãspunsul la aceastã întrebare...

Silvia MUNTEANU

Iubire și rodire


Partea a doua a volumului de versuri iubirea nu bate la ușă (Editura Brumar, Timișoara, 2016; prima parte a apărut la aceeași editură în anul 2013) confirmă puterea iubirii de a sfărâma orice barieră care i-ar sta în cale.

Chiar dacă e ciclică („Din zece ani în zece te cheamă marile iubiri”), de fiecare dată este plină de vigoare, de vitalitate, iubirea însemnând viață [„Și inima tresaltă (…). O altă mare dragoste de viață”] și rodire sufletească („Și din iubire în iubire să treci în marea ta rodire”).

Nu se poate vorbi de experiență în ceea ce o privește, ci se învață mereu, învățăcelul schimbându-și rolul cu învățătorul („Mi-ai fost elevă, fii-mi și profesoară, / Învață-mă ce știu pe dinafară!”).

Adevărata iubire nu poate fi cumpărată, nu poate exista egalitate între aceasta, stăpânită de cele mai pure sentimente, capabilă de a atinge veșnicia („aș vrea să fiu veșnicia în care numele tău / poartă numele meu și luminează”) și dragostea pasageră, plătită („Când unii te mai cumpără în rate, / Mie ce-mi vinzi, stimată domnișoară?”).

Ceea ce nu înseamnă că iubirea nu poate fi o monedă de schimb („Sunt ultimul amant care vă cere / Iubire pentru orișice plăcere”). În plus, mai trebuie ținut cont și de faptul că dragostea trece prin… stomac („Cum oare-am rezistat atâția ani, / Când eu voiam iubire iar tu bani?”).

Iubirea schimbă percepția asupra realității, creând o stare de confuzie, de nesiguranță („Te-mbrățișez și văd că ești reală, / Deci tot un vis, cel împlinit, de-aseară!”; „iubirea mea e oare virtuală? / sau lumea ta e ireală?”).

În pofida apariției regretelor, fie ele și târzii („nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine o spun ca și cum / aș spune nu trebuia să mă îndrăgostesc de viață”), nu poate fi negată deosebita forță a iubirii, dar nici inegalitatea distribuirii acesteia către părțile implicate („De ce iubirea-mi dă putere mie, / Când ție-ți dă atotputernicie?”).

Dar iubirea nu este, totuși, perenă; ba, din contră, stă sub semnul efemerului. Atât la nivel sufletesc („E timpul tot mai gol fără tine, / Oricât vreau să-l îmbrac cu amintiri”), cât și trupesc [„fiule mi-a mai spus (bunicul – n.n.) femeia se trece mai timpuriu ca bărbatul mi-a spus // dar și bărbăția bărbatului moare parcă mult prea devreme”].

Prilej pentru autor de a face haz de necaz („Un telefon / A întrerupt plăcerea princiară / Iar șarpele s-a șerpuit spre somn // Și, îndoit, în semn de întrebare, / Fără răspuns, nu poate fi trezit, / De-aceea-mi pun protezele dentare, / Pastilele deja le-am înghițit, // Și cu dorința astfel întreită / O să te fac, cu limba, fericită”).

Știința și tehnica se bucură de o continuă dezvoltare, dar fără a se putea suplini întâlnirea față în față a două persoane pentru ca iubirea să ia naștere („chiar dacă m-am îndrăgostit online de tine nu pot să te iubesc / online oricâte imagini aș vedea cu tine oricâte mesaje de dragoste”), să se împlinească, să ajungă la stadiul în care va putea trece dincolo de moarte („Eu îți voi da și-n moarte întâlnire, / Ca să ne revedem în veșnicii”).

E prezentă, însă, uneori, o tendință de a explica textul („După cum vezi, iubirea, și în joacă / Poate mai mult ca regii toți să facă”), iar alteori, abundența repetițiilor dăunează receptării mesajului poetic (poemul 128).

Tema iubirii nu poate lăsa indiferent un poet, oricât de mult ar fi luată în discuție, fie că este vorba de iubirea de Dumnezeu, a satului natal, a orașului ori a ființei iubite; prin urmare, poetul trebuie să își înregistreze propriul mesaj pentru urmași („…când cei ce vin după noi se întreabă // dacă silade a iubit și pe cine sunt sigur că amândoi vom tăcea / și numai sonetul acesta le poate răspunde”).

Nicolae Silade navighează în apele învolburate ale iubirii cu un vas propriu, pe care l-a construit cu migală, cu îndrăzneală și cu încrederea nestrămutată că va ajunge cu bine la liman.

Daniel LUCA

              despre 

Fotografia mea
Lugoj, Timiş, Romania

***Directorul revistei:
Actualitatea literară
Este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literarăA publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă,

Ionuț Caragea: Insomnie

                                                                                                    

poezia,
acest întuneric domesticit
de lumina ochiului interior
această inimă care se zbate ca un fluture
în pânza de păianjen a timpului
aceste amintiri care plutesc
ca frunzele toamnei
pe râul sângelui
această lacrimă
cu care ademenesc cerul
în timp ce pământul
mă ademenește
cu roua firelor de iarbă
acest vis care împrumută
aripile și cântecul mierlei
sau haina de doliu a umbrei
această piatră de pe suflet
pusă la temelia
noului paradis
acest turn în care ceasul
a luat-o cu mult înainte
pentru a privi cu mult înapoi
această cruce de piatră
deschizând poarta eternului mut
această cenușă care
prevestește uitarea
această insomnie
care mă alăptează la sânul ei
cu poeme

Teodor Dume: Interogatorii critice

       Azi: Gheorghe Grigurcu

Gheorghe Grigurcu, decodor al unui Univers îndatorat lucrurilor vii sau un mentor al umbrelor în mișcare?  

A cartografia , în plan topografic, geografia unei lumi interioare a marelui Gheorghe Grigurcu, pentru a da formă lucrurilor zămislite în gândirea domniei sale, trebuie să te folosești de consistența dar și de consecvența timpului care îți va da posibilitatea explorării lumii griguresciene . Punându-mi la bătaie fragilitatea rostirii mă voi încumeta a tușa, pe linie poetică, și nicidecum pe cea a criticii, confirmat fiind ca și „ criticul numărul unu al poeziei din România”, cum bine surprinde Alex Ștefănescu.

Cunoscându-l din tinerețe pe Gheorghe Grigurcu, și fiindu-mi mentor în poezie, nu pot decât să recunosc că poziția scrierilor lui Teodor Dume (adică, ale subsemnatului) în Istoria Literaturii i se datorează domniei sale încă de dinainte de debutul în poezie (cu volumul adevărul din cuvinte, apărut în 1985, la o editură din București, pe care l-a și prefațat). Elev fiind în clasele terminale ale unui liceu din Oradea am avut privilegiul și onoarea de a primi de la distinsul Gheorghe Grigurcu, în dar, volumul său de debut, Un trandafir învață matematică, apărut în 1968. L-am răsfoit filă cu filă și spre rușinea mea, după mari ezitări, mi-am întrebat prietenul comun, pe Al. Silaghi,( alias Alexandru Lăpușneanu, cum îi plăcea lui Grigurcu să-i spună în scrisorile trimise subsemnatului de la Tg, Jiu), cam ce a vrut să spună autorul în câteva texte citite la întămplare..
Reamintesc că Grigurcu a fost silit de împrejurările nefavorabile lui, să părăsească Oradea, în care a trăit peste trei decenii, și să se stabilească la Tg. Jiu, interval de timp în care am ținut legătura prin corespondență recomandată pentru siguranța ajungerii la destinatar.
Și pentru a configura trăirile sale la Oradea dar și regretele părăsirii orașului , o să redau un fragment dintr-un text semnat Gheorghe Grigurcu și care face obiectul celei de a doua prefață la cartea mea Strigăt din copilărie, apărută în 1994. Fac asta din dorința de a spulbera orice mit legat de prietenia și de legăturile de suflet dintre Teodor Dume cu Gheorghe Grigurcu. Citez:
“Pe Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale poetului Teodor Dume.”
Așadar, cine nu poate să deosebească nunanța dintre două cunoștințe sau două prietenii care s-au legat în momente de cumpănă din viața unuia sau a altuia, nu este îndreptățit să intre încălțat în intimitatea lucrurilor, indiferent de natura lor.
Sesizând expresia stărilor existențiale voi puncta în continuare acea determinare a intervenției mele găsindu-i în acest fel o explicație.
Evident că aprofudându-mi lectura, în timp, am înțeles că autorul vorbește despre fragilitatea interioară a ființei și nu abuzează de metafore și comparații, așa cum marea majoritate a poeților o fac.
Desigur am înțeles că Gheorghe Grigurcu are un scenariu, pe care l-a și valorificat, pentru a reînnoi câte ceva în câmpul poeziei și în general în literatură. Aerul aparent degajat al autorului de poezie, însuma gândire, profunzime și intelect, și asta datorită faptului că miza pe tenta filozofică. Poate că acest proces de înnoire a concepției despre poezie (cel puțin la nivelul meu) a „terorizat “ mințile acelora care se aflau deja bine fixați pe drumul realizărilor literare , numai că acest produs frecvent folosit de Gheorghe Grigurcu , trăda o lume interioară în care trăia însuși poetul. Împrejurările agravante în care a trăit datorită represaliilor regimului de atunci l-au așezat în rândul poeților cărora trebuia să le ceri permisiunea pentru a pătrunde cinstit și onesct pe tărâmul lor . În sinea lui , Gheorghe Grigurcu, poartă acuratețea și valoarea a aceea ce definește partea umană a lucrurilor. Spun asta pentru că puțini sunt cei care au avut posibilitatea și privilegiul să pătrundă în lumea sa interioară., așa cum le-am avut eu în perioada în care a locuit și trăit la Oradea.
Ceea ce m-a făcut să intervin , (cu sfială și teamă, evident), nu este un schimb de monedă sau o îndatorare morală sau materială, ci un gest în apărarea valorilor literare.. Deși mă repet, spun asta pentru că “provocarea”, venită printr-un dialog de la unul dintre poeții bine cotați din România, un poet de calibru, bine cotat și internațional, m-a cutremurat. Confratele meu (din respect și prietenia care ne leagă, de ani buni, nu-i voi divulga numele) susținea sus și tare, (poate că și din cauza unor eșecuri în lupta, (de unul singur), de stârpire a nedreptăților și mediocrităților din literatură), că Gheorghe Grigurcu este un “poet de linie”, adică un poet comun, de duzină, dar îl recunoaște ca find unul dintre cei mai mari critici de literatură din România. Greșit, spun eu, referindu-mă la prima parte a discuției, deși uneori înclinam să-i confirm spusele, și asta din cauza lipsei mele de documentare și de aprofundare a stărilor poetului. Gheorghe Grigurcu, nu este și nici nu poate fi, un “ poet de linie”, comun și nici un “hop” literar. Domnia sa, prin folosirea acestui stil nu face altceva decât să ridice poezia la un nivel agreat în timp de prezentele și viitoarele generații. Confuziile pe care le fac unii între propriul stil și poezia de campanie nasc nedumeriri, ba chiar temeri, pe plan literar, dar, evident, fără a diminua cu nimic suportul literaturii contemporane, ci dimpotrivă îi alocă elemente noi de structură viabilă în timp.
Gheorghe Grigurcu dă poeziei o formă nouă, propie, bine gândită și pregătită pentru a emancipa.
Poezia lui Ghorghe Grigurcu are o filozofie proprie ceea ce dovedește că alegerea poetului este autentică și nu conjuncturală. Explicarea sensului ascuns al poeziei ar fi devenit o mișcare tectonică mai puțin evolutivă în lumea literară, pricinuind riscuri concurenței sau acelora cu indisponibilități de moment.
Spunea cineva că „ Gheorghe Grigurcu consideră poezia ca pe o respirație a sufletului”. Așa este!. Evadarea provizorie din lumea criticii i-a adus referințe de înaltă clasă . Iată o fixare, a lui Gheorghe Grigurcu, pe palierul poeziei, făcută cu tact și responsabilitate de către cei avizați, printre care, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, și Alex. Ștefănescu.
"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios și, în același timp mai productiv, indiferent dacă își exersa condeiul neobișnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie și versuri și nici un poet care scrie și critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție între milenii, este și va rămâne cu siguranță unul dintre cei mai fini autori de aforisme din literatura română” ( Ana Blandiana ).”
„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeți afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziția poemului. (…)Aceste șocuri imagistice în lanț, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci și frumoase ca niște perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”
„„Un simbol al intransigenței devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex. Ștefănescu).”
Așadar, asistâdu-l pe Gheorge Grigurcu la trecerea pragului celor 85 de ani, (o vârstă onorabilă, ținând cont de anii “terfeliți de regimul de dinainte de 1989) ) invocând una dintre particularitățile ființei, aduc aceste rânduri în întâmpinarea acelei aniversări, dar și a altora care vor urma, sub ochiul căruia ne-am dori cu toți să ajungem.și să sărbătorim existența poetului. O existență născută la jumătatea lunii aprilie, mai precis pe 16. Onoarea de a fi și eu “berbec”, născut fiind pe 04 aprilie (cu o diferență de 20 de ani față de Grigurcu) mă face să-mi reconstitui stările momentelor petrecute împreună la Oradea. În “urbea” de pe Criș, cum îi plăcea domniei sale să-mi spună prin corespondență. Și nu era corespondență să nu mă întrebe: “Și ce mai e nou în urbea de pe Criș?”
Da, ziua în care ne naștem e cu totul altfel., și asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viață care nu ne aparține. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului.Da, este o constatare semnată, Teodor Dume!.
Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidență sau nu, primăvara aceasta m-a adus și pe mine (Teodor Dume) tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumusețea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să pășim înspre o lume care nu ne aparține. Chiriași în propria viață oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu știu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaștere a ființei.
Aflându-mă printre cei mulți care nu știu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, am încercat și voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, și o fac acum , în primăvara lui 2021, în pragul acelor 85 de ani, pe care îi consider o împlinire, o așezare. a aceea ce a fost, pe cel mai de sus nivel al literaturii române.
Acest Om , poet și critic (numărul unu al poeziei din România), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arhid, dar și punți de legătură între cuvânt și cei care știu să-l folosească, trăiește echilibrat într-o lume în care noi cei mulți încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem, sau am ajuns deja, la poarta cuvântului, îl putem privi ca pe un ușier care ne validează (sau nu) trecerea prin lumea cuvintelor.
Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar și de noi înșine, ne face să ne privim, din când în când, și în anumite momente, ca pe niște frumuseți prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranța că cei mai mulți dintre noi ne hrănim prin și cu frumusețea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii, dar și respect.
Azi, poate doar azi, putem fi puțin subiectivi pentru că exprimarea vârstei dar și a muncii, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca și cu celelalte elemente definitorii ale vieții.
Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supraviețuitor care s-a debarasat de frică și neputință (deși elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată și nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărți și cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creația sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte și nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viața aceluia pe care l-am stimat și-l stimez și care mi-a deschis larg ochii înspre cunoașterea cuvântului. Și cu această ocazie îi mulțumesc pentru episoadele trăite și petrecute împreună în "urbea" de pe Criș. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea și timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult și dăruim puțin.(...) Darul meu de suflet pentru marele Om Gheorghe Grigurcu , nu numai la ceas aniversar, este respectul pentru mâna pe care mi-a întins-o și m-a condus pe drumul poeziei și literaturii. Trebuie să recunosc, și-i mulțumesc pentru asta, că Teodor Dume, poate, nu ar fi existat, fără domnia sa, în această lume a creației de frumos.
Dialogul cu creația, cu frumosul și cu el însuși a fost și este ținut într-un metalimbaj al operelor și împlinirilor dominei sale care au lăsat o amprentă pe timp.
Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere și pe care le tatuezi pe suflet. Spuneam la începutul acestor însemnări că “tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții” și mai știu că împlinește. Indiferent de pretext, viața este un experiment, un refugiu și rareori un crez.
Spuneam cândva că cel care suferă se contopește cu ființa și devine unul și același. Acea contopire compensează suferința celuilalt.
Aș fi vrut, în semn de mulțumire, să strecor printre aceste rânduri câteva fulgurații de suflet pentru a împrospăta timpul petrecut împreună la Oradea, înainte de 1989, dar prefer să port în mine expresia călăuzitoare a bucuriilor mici care nu poate să însemne, imaginativ, decât valoare, rafinament și profunzime. Desigur că nu pot folosi un limbaj atât de rafinat ca a lui Gheorghe Grigurcu , dar sunt sigur că domnia sa înțelege că nu este un limbaj formal. Sfidând formalismul întotdeauna mi-a plăcut să rămân ancoră a realului de moment și să dau expresivitate și valoare tuturor lucrurilor. Și totuși îmi permit a cita dintr-un text de-al meu, dedicat în urmă cu câțiva ani, și care face obiectul publicării într-o carte dedicată în întregime domniei sale și altor doi “berbeci”
(Cartea se intitulează “Vitralii pe un interior scorojit” și a apărut la editura Pim, 2016 , cu dedicație expresă, pentru Gheorghe Grigurcu, la împlinirea a 80 de ani, în aprilie 2016, dar și domnului Ionuț Caragea, un alt berbec născut pe 12 aprilie, și evident lui Teodor Dume (adică subsemnatului), născut pe 04 aprilie, exact la împlinirea vârstei de 60 de ani)
Sunt mândru că m-am alăturat acestor doi “berbeci”
Iată textul care l-am păstrat în arhiva sufletului pentru a-l dărui acelui om minunat, Gheorghe Grigurcu, la împlinirea vârstei de 85 de ani.

* Neliniștea mută, suma tuturor întâmplărilor

dimineața la amiază și seara
cobor în mine să caut lucruri și
întâmplări despre care
nu o să vorbesc niciodată
din când în când
privesc în afară ca și când
aș cerși puțin aer
văd un cer acoperit cu liniști
apoi nimic
nici măcar o zbatere sau
un strigăt de pasăre
doar zidurile ce încă respiră din mine
fac suma tuturor întâmplărilor...(Teodor Dume)

Spre edificare, citind filă cu filă cele peste 30 de volume de poezie, am să dau câteva instantanee din viața acceptată a poetului Gheorghe Grigurcu.
*
Evadarea din lume în spațiul poeziei e o evadare în esența prin sine mântuitoare
*
A te privi pe tine însuți e-o armă
a privi pe altul e-o dezarmare
a nu privi deloc e-o germinație.
*
Atît de singur rănit
de propriile tale mîini
care ocolind golul
se repetă.
*
Atît de singur rănit
de propriile tale mîini
care ocolind golul
se repetă.
Atît de singur sub pavăza
ploii
a scrisului.
(Gheorghe Grigurcu, autoportret)

Desigur că nu există termini de comparație între Gheorghe Grigurcu și Teodor Dume decât cei folosiți pentru a închega suferința comună pe care am acceptat-o ca pe o mântuire în drumul nostru unul către altul.
La celălalt capăt există cei care l-au “săpat” atingându-i osul, dovada faptului că domnia sa a rămas drept ca și stejarul din pădurea lovită de furtuni.
Pentru cine știe a se recunoaște în frumusețea interioară a cuvântului, fără niciun sentiment de reproș sau de vinovăție, Gheorghe Grigurcu, rămâne inegalabilul om de litere, liantul care leagă, prin cuvânt, ființa de Dumnezeu.
Revenind la titlu, care de fapt are tenta unei întrebări discrete, am vrut să induc ideea de confesiune între autor și Om, două entități care, în final, converg înspre o personalitate spirituală. În absența (din partea mea) unei analize profesionale sau de specialitate, în ceea ce-l privește pe Gheorghe Grigurcu ca poet și critic, nu am făcut altceva decât să pigmentez această trecere fizică și spirituală a autorului de la un regim la altul. În primul caz, detenția interioară de dinainte de 1989 l-a făcut mult mai puternic deși tragismul vieții îi era arhicunoscut, îndeosebi de către colegii din redacția revistei Familia din Oradea. Și nu pot să nu remarc loialitatea lui Gheorghe Grigurcu față de revista Familia în care a lucrat ca redactor, iar după “expulzarea” domniei sale la Tg. Jiu a colaborat peste 50 de ani neîntrerupți, în care, lună de lună, a semnat cronici de carte, poezii sau aforisme. Poate că poezia și această angrenare în lumea creației și frumosului din cuvânt, cred să nu greșesc, în momentele de cumpănă i-au fost un balsam, un întăritor de suflet pentru ființa sa batjocorită de regimul de atunci. În paralel prezența sa sufletească s-a regăsit și în preajma tinerilor scriitori susținându-le intenția de a păși cât mai adânc și sigur pe drumul poeziei.
El însuși, scriitor de poezie, atent la detalii și la formulele de transpunere a stărilor , datorită comprimării la limita ermetismului și disconfortului lecturii, mulți l-au suspectat de ermetism. Evident că Gheorghe Grigurcu scrie selectiv, comprimat și este mult prea insistent asupra detaliilor pe care le încifrează folosind, evident, un limbaj criptic. Toate aceste elemente fac diferențe majore între ceea ce scrie Gheorghe Grigurcu (convesiv, desigur) și ceea ce se scrie în prezent..Deși printr-o lectură consumată atent orișicine își poate da seama că, prin scrierile sale, autorul își redimensionează sufletul, și o face public.
Prin scrierile sale, Gheorghe Grigurcu ne oferă formula acceptării suferinței interioare ca pe ceva divin. Și da, fără suferință nu există viață și nici confruntare!.Confruntarea cu tine însuți îți înlesnește pătrunderea în tainele sufletului, taine pe care autorul ni le-a destăinuit dar fără a recurge la autotrădare. Suferința etalată în scrierile lui Grigurcu i-a deschis calea înspre o nouă lume pe care și-a făurit-o din mocirla acelora care i-au umbrit existența, evident doar pe acea fizică și nu pe acea spirituală.
Poetul și critical literar Gheorghe Grigurcu a rămas același om de dinainte care nu a pactizat cu diavolul și nici nu o va face datorită credinței sale lăuntrice. Am fost și sunt unul dintre cei agreați de domnia sa care i-a pătruns în adâncul ființei și i-a explorat întregul. Unii ar spune că Gheorghe Grigurcu a fost și este un singuratic, și că s-a logodit cu singurătatea. Fals! El, Omul, trăiește în echilibru cu tot ceea ce-l înconjoară chiar dacă uneori pare să aibă intenția de a-și mărturisi acea singurătate aparentă, avută cândva.. Am trecut și eu prin aceste etape ale intenției de mărturisire numai că preocupările din plan literar mi-au devenit umbre divine care m-au însoțit mereu și necondiționat.
Așadar, Gheorghe Grigurcu rămâne un nume de referință în Istoria literaturii române , contribuind la construcția sa direct prin creațiile sale sau indirect prin sesizarea a acelei scântei inerioare din sufletele acelora care s-au încumetat să pornească pe drumul creației.
Citisem undeva (îmi scapă numele autorului) că “Gheorghe Grigurcu reprezintă o instituție a criticii de unanimă admirație”.
Folosind un limbaj pretențios, discutabil, pot confirma că Gheorghe Grigurcu este una dintre creațiile perfecte ale lui Dumnezeu, calitate care nu poate fi pusă la îndoială sub niciun aspect,.atât timp cât este atribuită unei ființe vrednice de a bucura și fericii semenii.

(Teodor Dume, Interogatorii critice, Editura Pim/2021)

                                                     

Rodica Ochiș: Cum ai promis

-------------------------------------------
Așa cum ai promis, te-aștept să vii
Să faci din viața mea o sărbătoare,
Să nu mai fie clipele pustii,
Să-i dai apusului raze de soare

Adu senin pe bolta unui gând
Purtat în zbor pe aripi de cristal,
Să nu rămână sufletul oftând
Ca marea ce suspină printr-un val.

Să locuiești cu mine-ntr-un palat
Clădit din lutul viselor târzii...
Eu, în grădina lui, am semănat
Sămânța florilor de frenezii.

Să-mbrățișăm parfumul emanat
De-aceste flori scăldate-n împliniri,
Căci prin iubire răni s-au vindecat
Și-om evada în alte amintiri.

Și-atunci când iernile vor viscoli
Și fluturi albi zbura-vor peste noi,
Un verde-n cetină s-o răscoli
Să-mpartă iarăși primăveri la doi.
--------------------------------------------

Valerian Dinca: Versuri

 Urme                                         

Coboară sec privirea. În cioburi risipește
o noapte circumscrisă unui inel de semne.
Mă simt arzând în fumul stins de tăciuni. Pesemne,
deloc rostit în spaime, am înroșit un clește.

Din orice colț pândește aceeași depărtare.
Pierdute-n pribegie potecile se-adună
într-un căuș de palme. Fugare împreună,
abia pot să păstreze o urmă fiecare.

N-a tot crescut lumina să frângă coaja pâinii
de pieptul celui singur. Tăcerea dă, curbată,
sărut de neiubire. Pendule prind să bată
a căta oară crucea mai face semnul mâinii.

Nocturnă                                                    
Se tulbură lumina. Sub cerul rupt în două,
bat nopți alunecate prin negură intrând.
Cu greu încape vântul sub aripi. Rând pe rând,
în rădăcini coboară un puf de lună nouă.

Întinse de-ntuneric, stau ramurile arce
în brațe de copaci. Șoptirea își repede
un colț în valuri reci. Din umbrele bipede
se îmbrâncește ceața spre zarea ce le stoarce.

Surd, turnul risipește o ultimă bătaie
cu dangătul prelung. Gonită într-o doară,
pierduta zi de ieri clepsidra înfășoară
și cade-n miezul nopții afară din odaie.

Asimetrii                                 

Mă răzgândesc de mine în depărtări obeze.
Prea multă nesfârșire pe-altoiul vieții. Stinse,
se rup din muguri umbre. Lumina se destinse
continuă-n unghere. Nu-i nimeni să probeze

cum se încheagă vântul. Întortocheate-n boare,
rămân tăceri în urmă, egale ca bătaie
cu orice secundă. Un fir de iarbă taie
a gleznei șovăire. Spre-a nu uita să zboare,

răsar din păsări aripi. În palme se ascunde
același timp multiplu. Doar pleoapele mai gustă
din strânsul întuneric. O lacrimă îngustă
își varsă adâncimea în malurile scunde.

Vasile Ionac: Descătușări

                                                                                                                      

Apa-n care s-a scăldat lumina,asemenea fântânilor,
izvorăște din cer.
dacă unui copil îi arăți zâmbetul după naștere,

va rămâne copilăria în el
toată existența.
dacă unei păduri îi cultivi freamătul,

primăvara și cântecul cucilor
vor reveni mereu pe acolo.
dacă unei ciocârlii i se face dimineață în fluier

și larg în zborul pe sub Soare, când răsare,
roua se va așeza ca un balsam peste flori.
dacă unei privighetori îi ocrotești zăvoiul,

din credință și frumusețe,
ea va depune mărturie cântecul.
dacă sufletului îi arăți dragostea,

poți asculta cum înfloresc merii
în grădina raiului.

Grigore Curcanu: Noi suntem doi și viața-i numai una

======================

Noi suntem doi și viața-i numai una,
Ca flori de liliac ce pier în soare,
Pe cer privim cocori întotdeauna,
Ravășe ne trimitem și ne doare.

Noi suntem frunze pe un fir de viață,
Ne bate vântu-n depărtări străine
Și rouă care moare-n dimineață,
Iubire-amară se strecoară-n vine.

Noi suntem două puncte cardinale,
Ce vor să se-mpreune câteodată,
Iară pământu-n mersul lui agale,
Mereu distanță între noi arată.

Ești floare mea de păpădie, mică,
Cu sufletul mi te iubesc și doare,
Când puful tău din trup ți se despică,
Iubirea noastră peste noapte moare.

Noi suntem doi și viața ne desparte,
Sportivii cu ștafeta de-ntâlnire,
O eră de-am trăi și n-avem parte
La piept să-mi fii, la punctul de sosire!
===========================

Nely Vieru: S-au copt cireșele amare

      poezie                 

Ai să m-aștepți în curcubeu de vară
pe-o bancă ruginită într-o gară
cu stelele în păr sclipiri de păpădie .
Iar verdele aprins de pe câmpie
să-l coși pe poalele de ie ,
cercei să-ți faci perechi cireșele amare
din clipe fericite ascunse prin sertare .
Azurul dimineților din vara timpurie
să-l coși pe mânecile de la ie,
apoi un fir de iasomie
să-l pui ca pana de păun
în dos la pălărie ,
ca amintire dragă vara să-mi rămâie
când iarna peste noi are să vină
iar fericirea ne va fi cerul cu lună !
S-au copt cireșele amare
Adun sâmburii goi în buzunare
Când voi sosi la drum de seară
Pe-o banca ruginită dintr-o gară
Ai să m-aștepți în adieri de vară
Aceeași prea-frumoasă domnișoară!
(Album: Aripi de pământ)

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10