revista EXTEMPORAL LIRIC

Carmen Oltean: Poezii

“Ochiul nopții”
Nu știm noi ce vede ochiul nopții îmbiat de serenada lunii
De viorile nenăscute încă din pântecele copacilor vii
Pătura misterului se cerne peste lume aprinsă de stele, casele îngerilor
Cortina se lasă, înflorește intunerecul că să ne dăruiască somnul lebedelor
Se aștern la somn pădurile și munții imbratisind tainele neâncăpute
Câte grădini în serai sunt umplute de iubirea îndrăgostiților
Câte lacrimi curg în șiraguri de mărgele
Înălțate din inimi ce poartă pumnale de trădare în numele iubirii
Visele coboară în timpul somnului din tolbele îngerilor
Ne este dăruit somnul să trăim ca-n basme
Să valsam în alte lumi, în alte existențe
Să ne alegem trăsura cu caii albi ce ne plimbă pe calea Lactee
În domnul dulce nu ne fură nimeni, nu ne rănește
Acolo suntem cu toți îndrăgostiți, îmbrățișați
Avem pacea deplină, avem pentru o noapte pasărea zbaterii din noi
dormind
În ochiul nopții, sub aripa îngerilor, în vise, suntem egali, suntem iubiți!

"Confruntare"

Nu vei înțelege amărăciunea până nu vei cădea și tu în groapa cu lei
Când te vei salva, vei căuta și înțelege altfel curcubeul cerului,
Vei vedea diferit culorile sufletului pământean
Nu vei înțelege nebunia până nu o vei trăi si tu,
Rostogolindu-te în tumbele ei, să-i simți mușcăturile
Nu vei intelege zborul păsărilor până nu îți vei simți aripile sufletului tăiate
în înălțare
Nu vei ști cum e să fi închis în colivie până nu îți vei trăi întemnițarea ta
Nu vei ști cum e sa fi cerșetor până nu vei cerși si tu ce îți lipseste
Atunci vei deveni frate cu omul cu mâna întinsă, în zdrențe
Nu vei înțelege seceta pământului până nu vei fi însetat uscându-te în
devenire
Atunci vei vrea să dăruiești o cană de apă unui pribeag însetat
Cînd vei flămânzi vei înțelege foamea, și îți vei dori să înveți să framânți o
pâine
Nu vei înțelege deșertăciunea până când sătul fiind, simți înecarea în
prisosul fără trebuință
Nu vei înțelege ura până când nu vei mai fi iubit, învins în temnița iubirii
Nu vei înțelege trăirea până când, prin foc vei fi ars ca un lut neputincios,
Un lut fără de care mâinile olarului nu sunt nimic, iar el nu își cunoaște
desăvîrșirea
Atunci când toate acestea vei trăi, vei înțelege în sfârșit îngenuncherea în
fața vieții
Curgerea în destin, că tu îți ești călăuză, vânt, mare înspumată și corabie
Tu îți ești Luceafăr, tu îți ești întuneric și lumină, tu îți ești ceea ce trebuie
mereu sa fi
Și atunci vei înțelege îmbrățișarea iubirii supreme când o dăruiești și îți este
dăruită
Fără de care nimic nu are sens, fără de care Dumnezeu nu există…

“Hoțul de frumos”

am furat misterul lumii
să scriu un vers,
să las penița din mine să-și crească aripi
am furat liniștea nopții cu stelele ei aprinse
să mă las vrăjită
am furat parfumul trandafirilor
să înțeleg elixirul și spinii vieții
am furat soarelui razele
să mă las coaptă ca un strugure
am furat roua ierbii
să beau nectarul unei zile noi
am furat zborul păsărilor în vise
să mă înalț la cer să îmbrățișez infinitul
am furat pârguirea cireșelor
să vindec delirul suferinței când viață îmi dă să beau pelin
am furat tăcerea pietrelor, tăria lor
să răspund mușcăturii de om

am furat pumnalului tăișul
să nu mai fie miei uciși
am furat cucuvelei cântul morții,
să nu aflu că a murit mama și tata,
să îi știu acolo, acasă, așteptându-mă
am furat apei răcoarea și viața
să pot să dau și eu, la rândul meu, viață mai departe
am furat cerșetorului zdrențele și pribeagului traista
să aflu ce înseamnă a fi vagabond
am furat pădurii somnul
să pot pulsa în rădăcinile copacilor, să devin una cu seva lor,
să mă las tăiată de secure, sculptată, să devin vioară
am furat mării valurile
să aflu taina perlelor, cântecul sirenelor
am furat corăbiilor pânzele
să lupt cu furtuna, să înțeleg adâncul
am furat stâncilor puterea
să devin peștera asceților în rugăciune
am furat corzilor muzica,
să mor, apoi să învăț să reînviu,
să mă ridic din cenușă ca pasărea Phoenix
am furat îngenuncherea îngerului păzitor
să pot să ocrotesc iubirea de dăruit,
să aflu pentru ce am venit pe pământ!

La mulți ani, 2022!

Redacția revistei EXTEMPORAL LIRIC

(redactor- şef, Teodor Dume), vă urează:

Nr: 22-23(62) Dec.2021/ISSN-2667-5620

“Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze, oamenii nu pot decât să-ți întoarcă spatele.”(Emil Cioran)

Revistă de Cultură, Artă și Literatură

(apare bilunar la Oradea/Romania) ISSN 2667-5620

=============================================

Director/fondator:Teodor Dume

REDACȚIA:

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)

Redactor: Mioara Băluță (Romania)

Redactor On. : Veronica P. Lerner (Canada)

====================================

* Mulțumim tuturor colaboratorilor!

* Revista se poate accesa prin Google

* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup

* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați

Sprijin financiar, benevol: DONAȚII, Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

În acest număr semnează:

Nichita Stănescu, Gheorghe Grigurcu, Grigore Vieru, Daniel Corbu, Florin Mugur, George Luis Borges(traducere: Victor Stir), Nicolae Silade, Ionuț Caragea, Geo Vasile, Cristina Ștefan, Ottilia Ardeleanu (Cronică și poezie), Mioara Băluță, Veronica Pavel Lerner, Daniel Luca, Daniel Marian, Daniel Mariș, Teodor Dume, Marcel Vișa, Savu Popa, Gina Zaharia, Camelia Boț, Petruța Niță, Violetta Petre, Nelu Cazan, Viorel Boldiș, Atila Racz, Popa Ștefan, Alexia Ema, Aurelius Belei, Iulian Barbu, Florin Tănăsescu, Ella Poenaru, Dragoș Vișan, Dan Cășuneanu, Vlad anghelescu, Cadar Katalin, Vasile Dan Marchiș, Dumitru Ichim, Badescu Alexia, Carmen Pasat, Nely Vieru, Marian Vișescu, Firoiu Cristina Maria, Doina Filip Pavel, Stelian Platon, Oana Frențescu, Lidia Stan, Mioara Olteanu, Lizeta Prața, Floarea Dutulescu, Pavel Ilica, Itoafă Adrian George, Nicolae Nistor, Gabriel Stănciulescu, Paulin Octavian, Liviu Nedelcu, Rotariu Dorel, Georgeta Rada, Marin Rada, Rodica Ochiș, Carmen Olteanu, Maria Ieva, Florin Dan, Vasile Ionac, Valentina Calistru, etc.

ORDINEA ESTE ALEATORIE!

Cei care nu vă regăsiți numele în acest număr veți fi selectați pentru numerele viitoare!

Vă mulțumim!

Teodor Dume, redactor-șef

Teodor Dume: ...și Dumnezeu amenință cu degetul

În ultima zi din luna asta
am decis să nu mai merg la biserică
și nici sâ mai vorbesc cu Dumnezeu despre mine
o să merg la un hotel de cinci stele
cu jacuzzi
petale de trandafiri și multă șampanie roz
o să întorc tăbliță cu " nu deranjați"
cameristei o să- i strecor în buzunarul de la halat 10 euro
și un parfum unistyle
dezbrăcat de toate păcatele de până atunci
și plin de iubire ca o lacrimă
ce n- a atins piele de om
o să mă întind pe cearșaful pătat
de ultimă femeie pe care am avut-o în vis
o femeie cu sânii bombați ca o lună plină
pe mijloc de cer
și ce poate fi mai excitant decât
o privire înspre o margine de cer
de unde încep să înflorească toate iluziile...

nu nu o să aștept să se crape de ziuă
o să navighez între speranță și eșec
și dacă Dumnezeu
nu mă ca amenință cu degetul
așa cum o făcea maică- mea
când chiuleam de la orele de religie
o să mă reîntorc în mine
ca să văd
cât a mai rămas din ceea ce am fost...

Daniel Mariș: Cap și pajură

Tot ce aparține trecutului

un casanova cu ochi zgârâiați
în filigranul fundului de mare

ce oboseală sinistru de frumoasă
iese din cînd în când
din lanul pajurei
vine și pleacă delirul
atât de clar

o bucată de inimă
de unu pe doi centimetri
fugind către cer
anexa aceea ciudată
din care se tot prăbușește
câte un etaj

Daniel Luca: Dans

Folosesc o sfoară

pe post de cheie
suficient de rezistentă
pentru a mă baricada pe dinăuntru
în camera din copacul inimii mele
tril de privighetoare
dansez cu scara
până se rupe
într-un hohot dement
de frunze
de crengi
nu mai pot să o dezleg.

Daniel Marian: ***

=================
am părăsit casa înainte
de a se instala depresia
ca o igrasie imposibil
de scos din pereţi
un fel de mătase a broaştei
care rumegă un lătrat
abandonat în doi ţoli
de ţeavă poliuretanică

afară trotuarul e o lespede
pentru picurat mersul
codificat de raţă

=================

Alexia Ema: ***

mă faci
să râd mami
cum să fii un copac
într-o grădină părăsită?
unde îți sunt ramurile
și de ce primăvara nu-ți cresc frunze?

mi-e frică
de vânt Ema
iar frunzele sunt tot ce are
un copac mai plăpând
am luptat cu toate vijeliile
până s-a dus și ultima frunză

iar mă faci
să râd mami
spui lucruri haioase
eu am crescut și nu te mai cred
aproape că mi se face teamă
să știu că poate te vei usca

copacii mor
mereu în picioare micuțo
cu rădăcinile atât de adânc înfipte în pământ
încât crengile lor mai pot așteapta
păsări care se întorc în primul cuib

cândva
vei ști precis de ce
poți zbura cu brațele tale

Mioara Băluță: ***

ne naștem cu dorința de a merge.
trăim cu o imensă foame de a fi.
dacă ne-am opri
am rămâne unii în fața celorlalți
cuprinzând cu privirea
labirintice prăpăstii.
câteodată cerul
și trecerea vânturilor.
altădată lacuri imense
munți
aproape invizibili.

aer tremurat
sub granițele lumii.

Ottilia Ardeleanu: Într-o zi cuvintele se vor termina

Cronică la: Frunze sub un ștergător de parbriz, de Mioara Băluță

Mioara Băluță ne introduce în universul său poetic, filmic, trecându-ne prin câteva aforisme, etapizat, așa cum este realizată scenografia cinematografică unde pătrunderea în subiect se face prin punctarea câtorva lucruri esențiale, respectiv, dominantele volumului Frunze sub un ștergător de parbriz fiind adevărul, visul, copilăria. Poeziile sunt fără titlu, marcarea fiecăreia făcându-se printr-un șir de trei steluțe grafice, exact cum s-ar succede cadrele unui film.

Mioara Băluță trăiește mult într-un mediu romantic. Ea nu se poate lipsi de lună, de ape, de copaci, nu poate vedea altfel decât libertatea de a simți și a trăi cele mai gingașe clipe și împrejurimi umane. Nu se împotrivește gravitației fiindcă este conștientă de echilibrul vital, de existența mărginirilor precum și a unui centru existențial. Conștientizează momelile lumești care par a fi hrană biblică, totodată riscă să ia în piept valurile în toată intensitatea lor, fiindcă libertatea de a fi se cucerește asiduu. În fond, viața este o balanță între bine și rău: “cineva a spus: totul trebuie/ cântărit. dacă vrei să mergi/ în direcția bună“. ‘‘Libertatea a rămas/ același cal de lemn/ ademenit cu jăratic“, căci “fiecare generație are propria troie“.

Poeta militează pentru libertate sub toate formele și corelațiile ei, purtând măreția sau stigmatul epocii în care îi este dat a trăi. Ea întocmește o reformă a timpului în care printre altele propune, simplu, “alegeți/ întotdeauna dragostea. copacilor voștri/ dați-le motive să înflorească“.

Tărâmul copilăriei este inubliabil. Pentru că viața însăși este “copilărie, trup, suflet/ și pietre să o poți simți“. Însă, pe măsură ce poezia pătrunde în sânge, ceea ce trăim odată cu ea și prin ea, nu ne mai aparține, “nu mai este existența noastră“.

Libertatea invocată perpetuu poate avea forme și simbolistici: “nemișcată și vie statuie/ a libertății./ vântul își trece limba/ peste pielea ta.”.

Dominanta, lumea noastră “fără ieșire” aidoma creionului bont, este sentimentul pierderii, al vieții netrăite.

Poate că nu degeaba viața este un copil prin care trece părintele său, întremându-i fragilitatea. Poate nu în zadar copiii înseamnă libertate și surpriza neașteptată a zilei de mâine. Poate nu la întâmplare poeta se supune demonilor care nu vor să plece, iar gândurile, în plină revoltă, îi sunt greu de ținut în raniță: “adorm cu mâna sub cap./ cu pumnul strâns/ de parcă aș ține pe deget/ inelul unei grenade“. Gândurile sale devin obsesii despre viață și moarte, drum care pare că nu cunoaște nicio viteză rezonabilă, distanțele devin scurtături, timpul o ia razna, devenind micrometric: “am trecut prin viață repede/ și am ajuns atât de departe/ încât aproape că i-am prins din urmă/ pe cei morți.” Tandemul viață-moarte este un pendul fără oprire și dacă viața pare un fir de apă pe lângă setea oceanică omenească, moartea pretinde a fi o copilărie fără întoarcere. Poeta subtilizează neantul existențial, asemuindu-l fie unui zbor de răpitoare purtând în gheare o altă pasăre, fie unei avalanșe care într-o clipită poate sufoca orice suflare, dar atunci cândoamenii nu vor mai avea ce pierde, “natura va înțelege“. Sațietatea poetei stă în adevăr, setea îi va fi potolită doar cu apa adevărului!

Interlocutorii poetei sunt, uneori, cei care știu să nu aștepte ceva sau pe cineva, ori care știu să se împartă între ei sau între lucruri imposibile, dar adesea, poeta se împarte între eul și sinele său. Afirmă dezinvolt că: “omul de care mă lepăd e întotdeauna/ cel care sunt./ cel pe care îl las în urmă. cel pe care nu-l cunosc.” Alteori, absențele îi bătătoresc aleile către suflet, în schimb, “sunt zone în mine/ pe care și îngerii le ocolesc“, fapt care o determină pe autoare să facă un îndemn ]n favoarea acelora fără mângâiere sufletească: “lăsați-i pe cei triști să plângă./ poate au făcut totul/ și nu le-a ieșit nimic./ poate slăbiciunile lor/ abia acum își scriu istoria.“.

Chiar și sentimentul iubirii este de o fragilitate îngrijorătoare în poezia Mioarei Băluță, imaginați-vă o pânză de păianjen ruptă de stropii de ploaie, o ramură uscată smulsă de vânt, o simplă adiere care îndoaie, unul spre celălalt, două paie rămase pe câmp.

Poezia Mioarei este îmbibată în tristețe, contaminată de o puternică delicatețe chiar într-un context al durei singurătăți, al lipsurilor și al absențelor, al unor frici ori al foamei de a fi. Reacția ei este evident, a omului care nu poate să facă nimic din ceea ce nu-i este dat, altfel că “dacă nu poți să vezi sânge/ nu tăia./ dacă nu cunoști/ nu atinge.“. Dar, cum tot ea își redresează curajul, se resemnează printr-o logică personal privind nedreptățile care alcătuiesc orice fericire. Aidoma pomului fructifer, splendid în înflorirea primăvăratică, savuros în coacere și căderea fructelor văzută ca o nedreptate a fericirii de a rodi. În toate aceste frumuseți, bucurii și chiar fericiri, poeta vede un destin tragic, zbuciumat, ruina care îi urmează, noroiul în care se afundă.

Poezia Mioarei Băluță are destulă tristețe gingașă care îți dă senzația aceea de topire a primilor fulgi pe gene. Sau te trimite în levitație, într-o plutire, într-o risipire trupească dibace precum o fâșie de fum. Ai senzația de transparență a sufletului autoarei, iar versurile se presimt ca o voce auzită în miezul gândului. Poeta se imaginează fără trup, îmbrăcată și dichisită doar cu obiectele care ar putea înfățișa o femeie frumoasă, de pildă eșarfa, parfumul care o caracterizează, tocurile, doar tocurile pantofilor, mărunțișul din buzunare, își desenează în cuvinte o schiță a propriului eu. Se simte cum trece prin ramuri, ierburi, frunze, ca o boare. Trup volatilizat, obiecte care par să-l fi îmbrăcat măcar o dată! Ce delicat ne introduce poeta în trecerea finală, dar până una alta, conchide că “mai avem tot timpul din lume/ să zâmbim din mijlocul rănilor noastre/ ca niște bețe de chibrit/ consummate.“.

“Câtă poezie cântărește viața noastră/ numai noi știm!“, iată unitatea de măsură pentru sensul vieții cu care poeta trece de fiecare dată realitatea, alături de răbdare, amintiri, experiențe, dureri, schimbări, oboseală, reveniri etc. Poate că de aceea poeta mărturisește că “uneori tot ce numesc poezie/ devine înfricoșător.“.

Într-adevăr, Mioara Băluță are o inimă de poet cât o corabie în care ne putem urca oricând să balansăm pe valuri albastre care să ne conducă la comorile din versurile sale! Cuvintele sunt pânze albe în bătaia vântului!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 15 dec 2021

Gabriel Stănciulescu: Te aștept de-o viață

versuri
Trimit mesajul meu, din nou,

Chiar dacă uiți să îmi răspunzi,
Privesc mai des înspre tablou...
Deși e dialog cu surzi.

Și-mi curg lacrimi printre taste,
Cu stropi ce au miros de mir,
Am uitat de zile faste,
Și uit continuu... să respir.

Eu când mă bucur e bonton,
Credeam că valurile-s mici,
M-a prins furtuna pe ponton
Și nicio barcă nu-i aici.

Chiar am nevoie de-un colac,
Să îmi ancorez iubirea,
Dar nu știu sigur ce-am să fac
Dac-ar renunța trăirea.

Aștept de mult și nu renunț,
Mă rog la cerul înstelat,
Ma rog s-accepte un denunț,
Să știu că-i gândul împăcat.

Privesc profund spre orizont,
Vagi licăriri se văd în față,
Și de nimic n-aș ține cont
De-am putea ieși din ceață.

Sus o rază strălucește,
Ruga noastră-i împlinire,
Cineva sus ne iubește,
E credință... e iubire.

Nicolae Nistor: Fluturii care încolțesc

Poemul prânzului alergând după fluturi!

Am început să uit
Amnezia mea Doamne mă doare
Și plânge
Prea târziu să ascult izvorul cum curge
Când nu trăiam din înfrângeri
Acum sunt rătăcit între fluturi
Și aștept muzica din luturi
Resemnat Doamne
Nu te cert
Pentru ce voi lăsa după mine
Inert
intre fluturii care încolțesc

=========================

Paulin Octavian: Armistițiu

==================
Plouă prieteni,

dar cade o ploaie curată
pe lumea cea poluată,
s-o spele încă o dată...
Zâmbiți prieteni,
totuși, e iar dimineață,
miroase-a cafea și a viață,
lumina de sus ne răsfață!
Voi știți prieteni,
că vine o iarnă subțire,
povestea despre-ncălzire
rămâne-n jurnal doar o știre!
Cântați prieteni,
pe drumul către solstițiu,
faceți acest exercițiu
ca sufletesc armistițiu...

==================

Itoafă Adrian George: Scheciuri

Scheci de imunizare

Sun.
-Răspunde dracu' cineva?
-Spuneți! Ce probleme aveți?
-Am doamnă, probleme cu capul, cu ochii, ficatul...
-Să trimit o ambulanță?
-Mai bine poliția.
-De ce?
-Am săvârșit o infracțiune. Am atac de panică, am ucis speranța și nu-i mai simt pulsul.
-Așteptați o clipă.
-O clipă e mult, mi s-a aprins inima, arde atât de tare că, sunt nevoit să o escaladez.
-Domnule, mai bine anunț spitalul de boli psihice.
-Faceți ceva, dar luați odată o decizie că nu mai pot, internați-mă în spitalul cu toate bolile, și
luați speranțele viitoare într-un laborator de încercare.
-Alo! Domnule, mai sunteți pe fir?
-Care fir, de plăcere? Am sunat greșit, îmi păreți cunoscută, aveți vocea înfundată a
videochatistei de aseară.
- Aveți perfectă dreptate. Lucrez în toate schimburile, sunt unde ai nevoie. Tu, mă suni să
anunți că ai probleme, poate că și eu, centralista, centurista, am nevoi personale, ce ar fi să te
ignor. Ai să mă suni și nu voi răspunde, voi rămâne carantinată, izolată în sufletul tău.
Apropo, te-ai vaccinat?
-Încă nu
-Vine fata să te imunizeze, așteaptă-mă la fix, pe fix.
-Sunt asimptomatic, nu am nevoie de vaccin.
-E obligatoriu, altfel îți închid apelul
-Alo!
Alo! Și te-ai dus dulce minune, nu ai scăpat nici tu de furia covidului. Și eu cu cine vorbesc,
cine îmi ține de urât astă seară?

Scheci: Meniu literar

Am deschis un fel de restaurant cu meniu romănesc. Am pus pe masă meniurile așteptând
clienții. Bucătarii sunt de mare clasă michelin. Ca chefi bucătari ii am pe cei mai buni.
Apare-un mușteriu, un curios ce iese, iar intră, și iar iese, nehotărât el este.
Scap foaia din mană pe masa care-i lună.
Lătrăm cu toți la lună, hai noapte bună!
-Băi, stați așa!
-Of, băile-s închise!
-Ce băi, Mișule? Mă doare-n cot de ele!
-Spuneam așa că mi-a venit...
-Ce, ți-a venit gagica?
-La treabă toți, m-ați zăpăcit!
Revine mușteriul.
Deschide ușa speriat și zice:
-Aveți cumva și prețuri?
-Prețuri la ce?
-Prețuri vizibile la meniu, adică, plătesc cât scrie! Nimic mai mult.
-Desigur, poftiți. Îl așez pe scaun, lângă masa lună, curată bec. Ce, becul e curat?
-Ce bec, domnule?
-Vorbeam și eu așa , peiorativ, ca restul!Restul, vă rog!
-Ce rest, domnule?
-Un rest ce-mi stă în cale!
-Aveți vă rog răbdare.
-Aveți ceva mâncare?
-Adică, ce?
-Adică ceva hrană, ceva recent gătit în astă seară!
-Îmi pare rău, la noi serviți din clasici.
-Sper să miroasă bine?
-Vă las să conspectați meniul. Îmi faceți doar un semn și vin.
-Păi, vin atunci să fie!
-Spuneam că vin să iau comanda. Noi nu servim alcool.
-Dar, ce serviți, că mirosiți a vodcă
-Nu-i treaba dumitale, m-am îmbătat ca prostu'!
-Bine, bine! Da, ce te-nfurii?
-Sunt ne...
-Ești nesatisfăcut de soață?
-Ei da, acum îmi intri-n casă? Am vrut să spun, nemulțumit. Il zdruncină de creștet.
-Nu vă permit! Vreau să vorbesc cu șeful!
-Chefi, veniți puțin?
-Și se prezintă chefii, toți chefii bucătari.
-Ce-i cu șarada asta?
-Sunt chefii bucătari.
-Și șeful ăl mai mare, unde-i?
-Aici, toți suntem chefi, cumetre.
-Cu ce-am greșit doamne?
Deschide meniul și rămăne uimit.
Meniul îi cuprinde pe:
Mihai Eminescu
Nichita Stănescu
Alexandru Macedonscki
Lucian Blaga
Emil Cioran
Petre Tuțea
Mircea Eliade
Nicolae Labiș
Eugeniu Ionescu
Marin Sorescu
Ion Luca Caragiale,
etc și restul.
-Ce pot alege?
-Ce vrei, dar, hai alege!
-Îl vreau pe Labiș, pe Labiș l-aș alege.
-Cu ce să începem, cu Vioară neagră-ntre oglinzi, Albatrosul ucis ori Moartea căprioarei?
Dacă tot ați sacrificat căprioara, atunci aduceți prada.
-Așteaptă vine prada, cartea m-ați derutat.
-Hai domnule, vorba lungă-i sărăcia omului.
Așează cartea bucuros.
-Să nu mă plictisesc, până gătiți, citesc. Sper să nu dureze mult. Mi-e foame, vreau mâncare.
-Pardon? Ce nu înțelegi? Domnule aici servim cult
-Pardon? Ce nu înțelegi? Domnule aici servim cultură.
-Adu-mi cultură de ce aveți.
-Eu v-am servit.
-Cu carte?
-E tot ce avem.
-Cum, friptura unde este?
-În măna ta.
Vin chefii cu satâre.
-Ce-ai spus, ce nu-ți convine?
Înfulecă degrabă din copertă.
-E bună, bună cartea!
-Băi, nu așa!
-Dar cum, vai, mă scuzați!
Se prinde de tacâmuri.
-Bai, nu tăia, deschide și citește!
-Am înțeles, dă-mi restul!
-Ce rest mai vrei?
-Vreau tot meniul, mi s-a deschis apetitul.
-Vai, Doamne, ce minune!
Ușa se deschide și multă lume intră.
-Poftiți, luați loc!
PS: "Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arme de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!", fragment din poezia: Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
scrisă de Mihai Eminescu.

Neînsuflețită chemare

Oase pretutindeni, nimic nu se poate împlini fără așezarea osemintelor pe articulațiile
duhurilor apoi mulajul este o interpretare. Dacă ar fi după mine nu aș mai creea oameni. Aș
permite imaginației să elibereze câte un necunoscut, apoi ajuns cunoscut împlinit de forme.
Un pătrat cu alte două subdimensionate și cercuri mobile prinse de prelungiri
dreptunghiulare, culegând flori, o rotiță prinsă de altă rotiță să vadă fluturii, și-apoi fluturii
să îl vadă pe necunoscut, devenind iar cunoscut, învățându-l să zboare cu rigle metalice,
prinse egal în metri liniari într-o ecuație perfectă. Tot nu ar reuși cu propriile puteri săse
înalțe, și-ar imagina cum eu cunoscut i-aș deveni necunoscut prin distanțare. Ar depinde de
mine, un curios creator, satisfăcut de toată neputința obiectului. După masă îl remodelez pe
necunoscut, se va șerpui în adâncul oaselor, formând iarăși trup care umblă prin gând, din
necunoscut îi devin cunoscut până la urmă. E ușor să fii până nu ești altă stare, din însuflețit
să ajungi neînsuflețită chemare.

Marcel Vișa: Azi nu s-a întâmplat nimic

========= poezie ============
doar cerul și-a schimbat de câteva ori culoarea.
ai fost tăcută precum o catedrală în miez de noapte.
pași de călugăr în vis, clopoței de vânt și zăpezi tibetane.
m-a apelat cineva, dar te țineam în brațe ca în poemul acela...
adormiseși.
nu am notat numărul, a rămas la apeluri pierdute.
am dat volumul încet la viscol
să ascult la pick-up Bob Dylan - Blowin' in the wind.
pe măsuța de cafea, cartea neîncepută, de la Radu.
geamul aburit.
azi nu s-a întâmplat nimic.
am măturat de zăpadă rafturile.
uite așa, fără să plec de lângă tine.
am reparat acoperișul și am uitat lada cu scule în nămeți.
la primăvară vom culege chei de paișpe înflorite,
muguri de ciocane și clești uriași până la nori.
vom regla mecanismele lumii.
dormi liniștită,
mai rămân puțin cu ale mele.
azi nu plec niciunde.
promit.

=============================== =====

Nicolae Silade: Învingătorul

În cizme vechi, lustruite, generalul intră-n cazarmă.
Într-o mașină verde, blindată, sosește șeful statului major.
În bocanci negri, vechi, soldații se îndreaptă spre câmpul de luptă.
Deasupra căruia zboară, în cercuri concentrice, un alb porumbel.

Pentru a trăi, nu e suficient să respiri.
Pentru a trăi, trebuie să câștigi lupta dintre bine și rău.
Trebuie să câștigi lupta dintre întuneric și lumină.
Știind că lumina e mereu biruitoare.

Toate lucrurile sunt într-un război continuu.
În război unele cu altele. Și toate împreună, cu totul.
Până când nu mai rămâne nimic din ele.
Până când totul devine învingător.

Din tot apar toate, pentru ca toate să dispară în tot.
Și în tot ce există își trăiesc existența și văzutele și nevăzutele.
Pentru că toate văzutele se fac neîncetat nevăzute.
Pentru că nevăzutele încep să se vadă din nou.

Dar nimic nu e nou sub soare.
Și totuși, totul se înnoiește sub soarele cel nou.
Iar lumina adevărată vine de foarte departe
Și de foarte aproape din lăuntrul tău.

Atila Racz: Clipe

Fie-n cuvintele tale

și fulgul de nea
și troina
și iarna trecută
la gura cuptorului
în povestea-nserării

fie ca-n copilărie

fiecare clipă
ce se desprinde
de gânduri

fie din poezie

și umărul colinei
și casa din lut
și părinții

îți mai aduci tu aminte
rochia ta de zăpadă
cum se topea de pe margini
și-ți rămânea primăvara
pe sânii
cât doua mierle aduse
din cântec iubire.

Viorel Boldiș: Cu Dumnezeu la cafea

==========================
Stăteam cu Dumnezeu la o cafea,

Că nu l-am mai văzut de o viaţă,
Îi povesteam de mine şi râdea,
Aşa, ca un bătrân, pe sub mustaţă.

L-am întrebat: Oh, Doamne, poţi să-mi spui
Cam ce scor am făcut de astă dată?
El mi-a răspuns: Eu nu spun nimănui,
Vă las pe voi la dreapta judecată.

Dar o spunea, aşa, zâmbind mereu,
Făcând să pară treaba pozitivă;
Stăteam la o cafea cu Dumnezeu,
Şi-am înţeles că suntem deopotrivă.

==========================

Gina Zaharia: nici...

poezie
nici astăzi nu voi recunoaște că te port cu mine

e treaba mea încotro merg
e treaba ta că te-ai așezat comod în suflet
nu dau vina pe nimeni
când ajung la intersecții am inima cât un purice
n-ai cum să te rătăcești
dar am sentimentul că pe drumul perpendicular
trebuie respectate anumite detalii
una e să închizi ochii alta e să știi cât de lung ți-e pasul
și de câte ori te oprești să verifici calendarul
ultimei ore

n-am stat de vorbă cu nimeni e mai bine așa
de ce ar trebui să se minuneze lumea
că toate conversațiile cu tine încep ca o poveste jucăușă
în care cineva se leagă la ochi
și dă drumul zmeului
liniștea mea ești tu
cameleonică și magnetică
înmiresmată și pusă pe harță
dar minunată ca luna plină în vârful brazilor
învățați cu singurătatea

Cristina Ștefan: Impresie de iarnă

Trec prin case cu garduri înalte

Pe străzi cătrănite de ger
Nu-i nimeni și vântul împarte
Pustiu de pământ și de cer.

Orașul e-n somn. Hibernează
În singuratic bârlog
Și orice mișcare stagnează
În imensul de alb epilog

Un final epopeic pătrunde
Prin ziduri, prin ramuri, prin sânge,
Când timpul fixează în unde
Momente. Fixează și frânge.

Reverberează în ecou pierdut,
În liniște, uitare sunt
Un punct final în azimut,
Un suspendat pendul mărunt.

(Din volumul: Cristina Ștefan / Orașul, Ateneul scriitorilor, Bacău, 2017)

Marcel Vișa: n-am părăsit pe nimeni

poezie

am testat singurătatea cu vârful degetelor

în exil
departe de locurile propice vieții
o forțare a limitelor într-un mediu ostil
rememorând orele târzii ale vieților precedente
revenit în vechiul trup
auzeam casele cum respiră târziul din oameni
pipăiam pereții goi ce atârnă deasupra neantului
albul lor orbitor
n-am fost părăsit de nimeni
doar câțiva oameni mi-au murit în brațe treptat
și nu am știut cum să-i vindec
ceva îi otrăvea din interior
despre ei nu îmi amintesc mare lucru
întrucât moartea nu e o tragedie
teribilă e doar uitarea
am testat singurătatea cu vârful degetelor
și mi-a părut călduță
în comparație cu sufletele semenilor
abandonați de clipa aceasta

Poeți uitați: Florin Mugur

Melodie

Cu pletele până-n pământ iscăliturile

acelor timpuri vechi şi geniale –

fiece nume ca o bătălie

de oameni aurii şi de-animale –

decizia ! onoarea ! răsucirile !

ce curbe-n dans ! ce blonde turbioane

Biblia mea e plină de numele lor, plină

de peri, de bucle aspre, de ciufuri grosolane

sucindu-se pe tâmpla cuvintelor, suspine

lăudăroase, tremolouri vagi –

o, prea frumoşii grandomani ai viziunilor

bunicii mei, profeţi inculţi şi magi.

Şi cărţile se umflă de fală şi se-nfoaie

mug turmele prelung, neîntrerupt

nişte păstori bătrâni, cu capul palid

scriu mane, tekel, fares pe cer – şi dedesubt

se iscălesc şi vitele-i urmează

pe drumul mult cotit, prin spinii suri

măgari, berbeci, oi blonde, turme ample

de bucle şi de ciufuri, de lungi iscălituri.

Nichita Stănescu: Adolescenții

Mai mulți băieți împreună:ce fericire!
Ei stau întinși pe șira
spinării
Carpaților de după-amiaza
Silabe de fosfor urcă panta de piatră
rece,
pînă sus la cei doi poli ai serii.
O, păsări atrase,
restituite liniștii unui zbor, cu aripi
mereu întinse, mereu nemișcate.
Ei stau lenevoși; numai ora
își coboară secundele -pești sub un rîu înghețat.
Rîu drept, tras cu linia, rîu invizibil al cuvintelor febrile,
rîu nervos schimbîndu-și întruna izvoarele.
Cînd tac, deodată tăcerea are o dimineată a ei, un zenit,
are o după-amiază a ei, un nadir
și-apoi, iarași o dimineata.
Din sirul orelor, fiecare și-alege cîte opt.
Opt ore anume, cele opt ore ale zilelor lui.

Cele opt rădacini ale celor
șaisprezece arbori.

Cele opt izvoare ale celor douăzeci și
patru de fluvii cele opt cîmpii
Aud pe unul spunînd:
„O cîmpie nu-i altceva decît mai multe piscuri împreună'

Grigore Vieru: Acasă

Toamna târzie
la noi la Lipcani,

rece ca sfecla de zahar.
Ma trezesc dimineata
cu toate laicerele casei pe mine,
ostenit de greul lor colorat.
„Ma temeam sa nu-ti fie frig“,
zice mama.

Vin rudele sa ma vada,
vorbesc in soapta afara
ca la priveghi,
sa nu-mi tulbure somnul
si tistuiesc pe cei mici
sa fie cuminti.
Ma aplec sa le sarut mana,
ele si-o smulg indarat:
„Nu trebuie“
rusinandu-se de pamantul
de sub unghii si din
crapaturile palmelor.
O, neamule, tu,
adunat gramajoara,
ai putea sa incapi
intr-o singura icoana.

Gheorghe Grigurcu: Dorințe

==========================
Dorințe ce izbesc în tine

asemeni somnului cu mintea montana
sclipire de forme pierdute
ori numai golite, insuportabil străvezii.
Dorințe ce izbesc în tine
aidoma alamurilor
unei orchestre ce-atinge
Numele,
inchipuiri rătăcite, fanfaronade,
cum voluptatea gîndurilor moarte
întinse încă-n soare
pe sezlonguri.

=========================

Veronica Pavel Lerner: Sonet

==========================
Mi-e trupul iarnă, sufletul zapadă

Dar nesupusă lor, eu încă lupt;
Privesc planeta şi aştept să-mi cadă
Un cerc de soare peste versu-mi rupt.
De spaime fug şi de stihii, când pline
Sunt de-ntuneric orele din zi,
Rotesc o cheie-n ceasul vechi din mine
Şi îl aduc la timpul celor vii.
Cu unghia pe sticla îngheţată
Azi mai sculptez din suflu-mi obosit
Fără-nceput, final şi fără dată
Poeme despre-o umbră-n asfințit.

Când gându-mi se rostogoleşte-n ieri,
De mâine mă agăţ cu noi puteri.

===========================

Ionuț Caragea: Doar o virgulă

pe tine, sânge,
te simt mereu încălzindu-mă
tu ești cea mai devotată
taină a lumii

pe tine, inimă,
te aud în toată splendoarea
șoaptelor tale
tu ești cel mai frumos cântec
al universului

pe tine, creier,
te cutreier și ziua, și noaptea,
pe străzile pavate
cu amintiri de demult
tu ești orașul
în care îi invit și pe ceilalți
să respire prin gânduri

pe tine, umbră, te iert
tu nu m-ai încălzit
nu mi-ai vorbit
dar ai știut mereu să asculți
așa cum cenușa ascultă
creșterea ierbii

pe tine, moarte,
te anunț că lacrima
pe care te faci că n-o vezi
e doar o virgulă
din poemul meu
nesfârșit
(Poem din antologia de poeme, citate şi aforisme "M-am născut pe Google", editura Fides, februarie, 2021).
https://www.ionutcaragea.ro/.../Antologia%20M-am%20nascut...

Daniel Corbu: Vine câteodată Poezia

poezie

Spune-mi pe unde rătăceşte lumina
când inima mea e tristă
când stau închis în zăpada asta de trup
proslăvind pustiul secundei
îngrijind o speranţă cu picioarele-n râu
şi cu capul în nori?
În carnea mea un zeu se întrece a cânta
dintr-o harfă zdrobită
un arhanghel cu numele meu face crime
în favoarea adevărului.
Tu pe unde rătăceşti când inima mea e tristă
când înaintez printre lacrimi şi minotauri
când absenţa îmi dăruieşte un morman
de primejdii
când între aceşti patru pereţi ai camerei mele
VINE CÂTEODATĂ POEZIA
PE URMĂ IAR SUNT NIMIC.

Aurelius Belei: Visare

Ea când visa

năștea lumi cu aripi,
lumini diafane picurate
din stele fără de nume,
liniște peste câmpuri cu maci,
zâmbete ale unor ceruri
de dincolo de suflete,
câteodată chiar șoapte
de curcubeu înflorit,

ea când visa
era… altfel
decât eram eu
când o visam
doar pe ea.

Teodor Dume: Secvență. Viața și Moartea într-o singură clipă

poezie

La câteva zile distanţă

ninge cu furie
frigul se zvârcoleşte
sub anotimp
umbre şi scâncet de bob
o lumânare ghemuieşte liniştea
într-un colţ
un copil o strigă pe mama
timpul sculptează pe tristeţi

la capăt de anotimp
se odihneşte tata
îi fac semn dintr-o lume
în care oamenii
aşteaptă apocalipsa

poate sunt singurul
ce aşteaptă cu atâta emoţie
ziua în care
toate anotimpurile
coboară în oameni

Rodica Ochiș: Povestea

Am să îți spun povestea părții stângi,
Ce-a adunat fiorii de iubire,
Ca să păstrezi bucăți de fericire,
În toate visele care le strângi.

E un balsam, pe un amurg târziu
Și focul soarelui ce-mbracă marea,
Când ziua își așteaptă înserarea
Și țărmul ei devine un pustiu.

Când fluturi se pornesc spre răsărit
Și zborul lor în adieri se-apleacă
O lacrimă de lună se îneacă,
Să nu le fie zborul rătăcit.

Pe-aripa lor, eu îți trimit un dor...
Descântecul la ceas târziu de noapte,
Îngemănat cu ale mele șoapte,
Să-ți fie prag de stele la pridvor.

Când se deschide poarta către vis,
Sărutul meu o să îl simți pe gene...
Chemarea inimi ușor se cerne
Peste cărarea pasului promis.

Pavel Ilica: Crochiu

Despre vise visătoare

De undeva visele nopții
rătăcitoare treceau prin
păduri nebune-
fiecare zi o duminică
fenomenală

Florian Dan: E frunza...

E frunza stinsă
desprinsă
și zboară .
Tot mai aproape
în valuri
pe ape
ceața coboară ...
De frunză
de ceață
spre dimineață
îmi vine
mereu
să trimit dorul meu
către tine ...

Lizeta Prața: Cale, Adevăr și Viață

Se umple zarea de colinde
și sufletul se-mbracă în lumină,
în univers, o nouă stea se-aprinde
în noaptea cea divină.
Se naște iar Copilul Sfânt
în ieslea cea săracă,
să întrupeze singurul Cuvânt
spre care Tatăl se apleacă.
Și îngeri se coboară pe pământ,
le simți și le auzi chemarea,
El este Mielul ce s-a frânt,
ca inimi să atingă pacea și iertarea.
Spre ceruri se înalță gânduri
de bucurie și de teamă,
speranțe înfloresc în cânturi,
cuprinde nesfârșita viață
de dincolo de vamă...

Geo Vasile: vis cu o rază de...

==================
atunci toți clienții barului
inclusiv barmanul te-au
înconjurat asemeni unui
cor antic recitând. nu ești
binevenit aici, ești bolnav
la cap, să nu te mai iei
de doamna sau domnul
Lagarde care face de gardă
mai mereu pentru punguta
cu doi bani, merge la sala
de scrimă: en garde, cu
sabia ei unisex, învață tot
felul de figuri, silitoare, să se
apere la judecata de-apoi, o,
măcar o rază de soare sau
lună, unisex, cât tăișul unei
săbii dac-ai vedea printre
zăbrelele beznei unde vei
fi ascuns de ochii lumii albe

===================

Lidia Stan: Lacrimile flori

Se rotește iarna-n
Gingașe ninsori
Lacrimile mele-s
Toate niște flori

Dalbe flori de gheață
Ca argintul viu
Imprimate-n geamul
vieții, purpuriu

Un buchet de gânduri
Înduioșătoare
Despre-o iarnă goală
Și-nspăimântătoare

Când plecat devreme
Pe-un tărâm polar
Lacrimile-mi flori
Ți le-am dat in dar

Ani la rând, apoi
Am uitat de mine
Scotocind prin ghețuri
Aspre și meschine

Și pas după pas
Printre rău și bine
Fiecare iarnă
Mă-ntoarce la tine

A venit iar iarna-n
Prag de sărbători
Eu ți-aduc ofrandă
Lacrimile-flori

Mioara Olteanu: Splendida Ninsoare

===============
A nins în munți
ninsoarea e tânără
ca vara
ce intră în suflet
când o privești
pe alocuri
având proaspătă
imaginea de vis
ce urcă și coboară
ca a unui pelerin
cuprins de farmec
în ai săi ochi.

===============

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Postare prezentată

Top 10