Teodor Dume: Secvență. Viața și Moartea într-o singură clipă

  poezie                                            

La câteva zile distanţă

ninge cu furie
frigul se zvârcoleşte
sub anotimp
umbre şi scâncet de bob
o lumânare ghemuieşte liniştea
într-un colţ
un copil o strigă pe mama
timpul sculptează pe tristeţi

la capăt de anotimp
se odihneşte tata
îi fac semn dintr-o lume
în care oamenii
aşteaptă apocalipsa

poate sunt singurul
ce aşteaptă cu atâta emoţie
ziua în care
toate anotimpurile
coboară în oameni

Paulin Octavian Boldiș: Gratiile acestea

  poezie                             

sunt ființe.
colivia mea
e zăbrelită
cu oameni.
eu i-am pus acolo
de teamă
și acum
când vreau să ies,
nu mă mai lasă.
privind afară,
ei îmi relatează
concluziile lor,
explicându-mi
cât mi-e de bine aici
și că n-ar trebui
să mă simt prizonier,
ci unul de-al casei...

Marin Rada: Ploaia

Plouă
cu ruperi de arbori,
plouă cu dușmănie,
dacă n-ar fi
binecuvântarea cerească,
sufletul meu
ar rătăci în pustie,

Când nu mai poate
să ducă pe umeri
atâta povară,

el se chinuie,
rabdă,
până ce răbdarea
începe să doară...
Dar pe cine să-ntrebe,
câte lucruri să-l mire?
Doar el știe că ploaia
este primul semn
de iubire,

Plouă
cu ruperi de arbori,
plouă cu dușmănie
dacă n-ar fi
binecuvântarea cerească,
sufletul meu
ar rătăci în pustie

Gina Zaharia: Vioara de duminică

  poezie                                    

îți scriu cu acele apusului
și iată
mâna-mi sângerează
abia acum văd câți ghimpi
au prins rădăcini în palmă

în carul mare am lăsat prima noastră vioară
se degradase de-atâtea nuanțe
și-apoi îți cântase prea mult
pe notele celuilalt tu
începuse să fure
înălțimi și adâncuri

în coamele cailor sălbatici ai inimii mele
am prins iubirea
apoi am strigat sunteți liberi
dezorientați-vă
pierdeți cadența prin care m-ați aflat
la marginea unui ocean
scrijelind valurile

să nu vă mai prind pe țărmul meu
îmi adun scoicile în care am trăit
câteva furtuni
și-o vară nebună
apoi voi porni spre ghețari
să-i îmbrățișez cum îmbrățișează vântul
zvonul
că am fi fost doar un lan de duminică
într-un anotimp secetosGina zaharia: Vioara de duminică

Alexandru Pripon: Asediul

Pe mal sunt corturi, printre noi sunt nori,
Dar starea de asediu ne priește,
Primim în curte barzi rătăcitori,
Captivi pe care nimeni nu-i dorește.

Cântăm cu ei, de seara până-n zori,
Și îi hrănim cu ce ne prisosește.
Pe mal sunt corturi, printre noi sunt nori,
Însă doar cine vrea se plictisește.

Erau prin preajmă și câțiva actori,
Dar s-au ascuns prin hrube, mișelește,
Nu vor, zic ei, să fie servitori,
Dar nici nu fug: asediul îi oprește.
Pe mal sunt corturi, printre noi sunt nori.

Olga Alexandru Diaconu: Am vrut

Am vrut din inimă
să mi te smulg
cum smulgi o floare
fără apărare,
da-n loc să iasă,
floarea s-a-nmulţit
şi de mireasmă
a umplut răzoare

Simţirea mea
un arc e peste timp
şi peste spaţiul
ce nu se supune
dorinţei mele
de-a ne regăsi
şi într-un punct să poată
să ne-adune

Pe cât îmi pari străin
printre cuvinte,
vijelios când te arunci
în scris,
pe-atât de cunoscut
şi tandru-mi pari
când sufletul ţi-l sorb
întreg, fierbinte

Tăcerea s-o lăsăm
să ne supună,
subţiri să fim
şi împliniţi în vis,
peste cuvinte
doar ea e stăpână,
fără sigiliu şi fără înscris.

Elena Lucia Spatariu-Tudose: M-am zidit Ană

M-am zidit Ană

în propriile-mi primăveri

meșter și calfă și jertfă

deopotrivă

trec anotimpuri

în șir indian

desenând graffiti

pe ziduri.

Manole

- un personaj repetabil

își potolește setea

apoi

se spală pe mâini

în fântâna în care

mi-am lepădat

aripile

Cristina David:***

======================================
câteodată îmi găsesc visurile aruncate la întâmplare
prin cotloanele inimii
ca niște inutile șosete desperecheate
în care nu îmi mai pot încălța sufletul
ca să merg înainte
pornesc desculță
în ciuda ploii
în ciuda pietrelor
și a tuturor neliniștilor tentaculare
mi-e de-ajuns speranța infimă
că la capătul drumului
visul meu pereche
are culoarea ochilor tăi

=====================================

Corneliu Neagu: Trenul neuitării

Vara obosită a plecat spre seară
într-o zi senină, fără paşaport,
când, pe ocolite, apăruse-n gară
trenul neuitări izgonit din port.

A lăsat în urmă toamna revenită
cu un vânt sihastru rece și tăios
și buluc de frunze, fără recuzită,
pe ulița strâmtă întoarsă pe dos.

Nopțile haine îmbrăcate-n brume,
pe ascuns plecate de la polul nord,
au ajuns deodată, într-o zi anume,
cu un dor de ducă dintr-un mic fiord.

Ah, ce amăgire, la-nceput de iarnă,
îmi aduce-n cuget dorul incomplet,
într-o simfonie care vrea să cearnă
zeci de noi regrete dintr-un triolet.