Poetul, Teodor Dume, vrea și reușește cu mărinimie să-i ia poeziei timpul, care nu de puține ori destramă, ne vremuiește vremelnicia. Dar iată că vremuirea, atât de bine prinsă în discursul autorului, rostuiește, ne petrece inimos, ne îmbogățește starea, extazul, trăirea. De aceea repet, poetul îi ia poeziei timpul, acele capete terifiante: nașterea și în cele triste moartea. Moartea este privită ca o formă de a lăsa în urmă un loc curat, un spațiu vital pentru un nou val, o grădină în care vor veni copiii să-și primenească bucuriile, curiozitatea, drumul înspre maturitate, înspre devenirea fericită de a fi om și de a omeni.
Fixarea poetului în timp și spațiu este derizorie, poetul este cel care vrea și poate să viețuiască, să însuflețească să dea suflare poeziei, el privește poezia ca pe o fereastră prin care poți să vezi lumea.
Poezia este o fantă, un caleidoscop, în care culorile se așază în ritmuri și forme, în imagini proaspete și neașteptate, parcă venite din visele adolescentului apoi al gânditorului matur, sensibil, cuminte, trecut prin felurite experiențe.
Teodor Dume este unul dintre stâlpii poeziei contemporane, cu deschideri largi înspre sufletele cititorilor, construindu-și cu migală, iubire și credință propriul său drum.
Teodor Dume își dezvăluie sufletul, se dezvăluie pe sine însuși fără o deghizare a sentimentelor. Maturitatea scrierilor dumiene vine din adâncul ireversibil al copilăriei.
Teodor Dume, păstrează viu tezaurul închis în cuvânt, îl redescoperă și-i adaugă valoare, istorie, trăire adâncă.
Teodor Dume redefinește, prin scrierile sale, poezia meditativă – filozofică. Este un bun observator al lumii interioare și se limitează doar la concretul palpabil, ceea ce puțini știu azi să o facă. Iată că revenim la acea fereastră din care privim, care se deschide, care te împinge să privești dincolo de ea. Poetul ne stârnește, ne cheamă într-un spațiu temeinic conturat care nu demolează ci clădește, vrea să rodească, nu caută, el trăiește, nu închide, încifrează, el descifrează și dăruiește, într-o sublimă spunere rostul și rostuirea, viața, căutările din spatele umbrelor, și atâta timp cât există umbre trăiește și făptura, obiectul material care se supune existenței, viețuiește. Acceptarea morții, după un sumar al existenței, este un aspect notabil care generează, mai apoi instituie, un alt parcurs existențial al ființei scindat între realitate și aduceri aminte.
Scriitura rafinată a lui Teodor Dume vine din adâncul cunoașterii de sine și se fixează pe timp, așa cum bine remarca și criticul Gheorghe Grigurcu în prefața volumului de debut, Adevărul din cuvinte, 1985. Iată deci încă o confirmare că Teodor Dume se află pe cel mai de sus palier al poeziei contemporane.
Critica este formală, de multe ori auzi doar vocea celui care emite sentințe, nu și autorul. De aceea aplecarea mea este de a îndemna, de a aduce cititorul în lumea poetului. Iată că ferestrele se deschid în trupul unei poezii prin și în care metafizicul nu încifrează ci descifrează tainele vieții și a morții.
Poetul Teodor Dume atinge metafizicul cu aripa unui înger, ne luminează, duce gândul spre posibile deschideri, din interior spre lume, spre altceva, cu blândețe, cu unelte clasice care auresc, care îmbogățesc expresia tânără, vioaie, imagistica trecută prin filtrul filozofic, concis,
dureros; care ne aduc în lumea tainelor, a comorilor topite în spatele cuvintelor, a versului bine legat, curgător ca apa unui râu molcom dar cu vârtejuri care te absorb, te poartă în adâncuri.
Desigur că o analiză pe text, o va face cititorul, pe care-l îndemn să petreacă o vreme prin sufletul bogat al poetului și sunt sigur că drumul și semnele lăsate de poet sunt dense, aurite de o voce care îmblânzește, care te va cuprinde cu prisosință în curgerea ei, te va lua cu sine, îți va lecui rănile, vechile dureri și te va readuce la viață.
Nu uităm să amintim, cu discreția cuvenită, că Teodor Dume este un poet de excepție asupra căruia ne vom apleca, și credem în destinul fericit al cărților sale, care au văzut lumina tiparului și împlinirea prin cuvânt. Ferestre spre marginea lumii, nu este doar o carte și nici un simplu pașaport de trecere prin poezie, ci este un certificat de naștere valid a unei scriituri asumate care poartă amprenta lui Teodor Dume.
Atila Racz,
(scriitor, Dublin/Irlanda)
Ferestre spre marginea lumii
fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul și din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
mă împiedică să văd dincolo
în fiecare dimineață
scormonesc prin memorie
am senzația că îmi lipsescAtila Racz:
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuținat trupul
și de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
și-mi zgâlțâie privirea
sunt înghesuit într-un colț
de întuneric și lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea își leagănă tăcută umbra
și din când în când
îmi ciugulește din suflet
trupul mi-a devenit un loc
de pelerinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalță ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese
la singura poartă din zid
mi s-a așezat umbra și cerșește
puțină libertate
doar atât cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu
Fixarea poetului în timp și spațiu este derizorie, poetul este cel care vrea și poate să viețuiască, să însuflețească să dea suflare poeziei, el privește poezia ca pe o fereastră prin care poți să vezi lumea.
Poezia este o fantă, un caleidoscop, în care culorile se așază în ritmuri și forme, în imagini proaspete și neașteptate, parcă venite din visele adolescentului apoi al gânditorului matur, sensibil, cuminte, trecut prin felurite experiențe.
Teodor Dume este unul dintre stâlpii poeziei contemporane, cu deschideri largi înspre sufletele cititorilor, construindu-și cu migală, iubire și credință propriul său drum.
Teodor Dume își dezvăluie sufletul, se dezvăluie pe sine însuși fără o deghizare a sentimentelor. Maturitatea scrierilor dumiene vine din adâncul ireversibil al copilăriei.
Teodor Dume, păstrează viu tezaurul închis în cuvânt, îl redescoperă și-i adaugă valoare, istorie, trăire adâncă.
Teodor Dume redefinește, prin scrierile sale, poezia meditativă – filozofică. Este un bun observator al lumii interioare și se limitează doar la concretul palpabil, ceea ce puțini știu azi să o facă. Iată că revenim la acea fereastră din care privim, care se deschide, care te împinge să privești dincolo de ea. Poetul ne stârnește, ne cheamă într-un spațiu temeinic conturat care nu demolează ci clădește, vrea să rodească, nu caută, el trăiește, nu închide, încifrează, el descifrează și dăruiește, într-o sublimă spunere rostul și rostuirea, viața, căutările din spatele umbrelor, și atâta timp cât există umbre trăiește și făptura, obiectul material care se supune existenței, viețuiește. Acceptarea morții, după un sumar al existenței, este un aspect notabil care generează, mai apoi instituie, un alt parcurs existențial al ființei scindat între realitate și aduceri aminte.
Scriitura rafinată a lui Teodor Dume vine din adâncul cunoașterii de sine și se fixează pe timp, așa cum bine remarca și criticul Gheorghe Grigurcu în prefața volumului de debut, Adevărul din cuvinte, 1985. Iată deci încă o confirmare că Teodor Dume se află pe cel mai de sus palier al poeziei contemporane.
Critica este formală, de multe ori auzi doar vocea celui care emite sentințe, nu și autorul. De aceea aplecarea mea este de a îndemna, de a aduce cititorul în lumea poetului. Iată că ferestrele se deschid în trupul unei poezii prin și în care metafizicul nu încifrează ci descifrează tainele vieții și a morții.
Poetul Teodor Dume atinge metafizicul cu aripa unui înger, ne luminează, duce gândul spre posibile deschideri, din interior spre lume, spre altceva, cu blândețe, cu unelte clasice care auresc, care îmbogățesc expresia tânără, vioaie, imagistica trecută prin filtrul filozofic, concis,
dureros; care ne aduc în lumea tainelor, a comorilor topite în spatele cuvintelor, a versului bine legat, curgător ca apa unui râu molcom dar cu vârtejuri care te absorb, te poartă în adâncuri.
Desigur că o analiză pe text, o va face cititorul, pe care-l îndemn să petreacă o vreme prin sufletul bogat al poetului și sunt sigur că drumul și semnele lăsate de poet sunt dense, aurite de o voce care îmblânzește, care te va cuprinde cu prisosință în curgerea ei, te va lua cu sine, îți va lecui rănile, vechile dureri și te va readuce la viață.
Nu uităm să amintim, cu discreția cuvenită, că Teodor Dume este un poet de excepție asupra căruia ne vom apleca, și credem în destinul fericit al cărților sale, care au văzut lumina tiparului și împlinirea prin cuvânt. Ferestre spre marginea lumii, nu este doar o carte și nici un simplu pașaport de trecere prin poezie, ci este un certificat de naștere valid a unei scriituri asumate care poartă amprenta lui Teodor Dume.
Atila Racz,
(scriitor, Dublin/Irlanda)
Ferestre spre marginea lumii
fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul și din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
mă împiedică să văd dincolo
în fiecare dimineață
scormonesc prin memorie
am senzația că îmi lipsescAtila Racz:
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuținat trupul
și de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
și-mi zgâlțâie privirea
sunt înghesuit într-un colț
de întuneric și lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea își leagănă tăcută umbra
și din când în când
îmi ciugulește din suflet
trupul mi-a devenit un loc
de pelerinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalță ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese
la singura poartă din zid
mi s-a așezat umbra și cerșește
puțină libertate
doar atât cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu
