Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Jaf la o casă de schimb valutar din Oradea

i
Jaf ca-n filme la o casă de schimb valutar din Oradea
Un bărbat mascat a tâlhărit o casă de schimb valutar din Oradea și a fugit cu peste 110.000 lei și 250 euro.

Jaful a avut loc în cursul serii de sâmbătă, 28 septembrie, în jurul orei 21:15, la casa de schimb valutar de pe Șoseaua Borșului nr. 3, în apropiere de stația de carburanți Petrom și magazinele Kaufland și Lidl. Hoțul a pătruns în casa de schimb valutar cu fața acoperită și cu un spray lacrimogen. Potrivit comisarului șef Alina Fărcuța, bărbatul a pătruns cu forța, prin violarea sediului profesional, în incinta unui punct de schimb valutar din municipiul Oradea și, după ce l-a agresat fizic pe un bărbat de 37 de ani, din Oradea, care era casierul societății comerciale, ar fi sustras 110.800 de lei și 250 de euro, iar apoi a fugit.
La doar câteva minute de la comiterea furtului, hoțul a fost prins în apropierea casei de schimb valutar chiar de casierul agresat, care a fost ajutat și de alți cetățeni pentru a-l imobiliza până la sosirea polițiștilor. Hoțul s-a opus și a încercat să scape, însă în urma răfuielii acesta s-a ales și cu leziuni pentru îngrijirea cărora a fost internat în spital până luni, când a fost transportat în Arest.
Prejudiciul a fost recuperat integral de la hoț.
(sursa:Bihon)

Firoiu Cristina Maria: Întoarcerea poetului


Întoarcerea poetului ...Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, zâmbind
Firoiu Cristina Maria
Mă prefac în rușinea bunei mele iubite

Și găsesc

Patimi ale ploilor.
Mă prefac în emoția femeii de la colțul sărutului meu
Și găsesc
Rușinea bunei mele
Iubite...
Dacă o iau din loc...
Și sărac,
Și profan,
Și golan
Mă găsesc...
Lângă alte ape,
Unde se scaldă doar
Dorințe
Și urlă
ele...
A uscat,
A foamete
Și a sete!
Dacă mă întorc,
Iubita mea
Pare mai tristă
Și
Luând forma toamnei,
Imi spune că în colțul
Sărutului meu
Se ținea mereu
Postul credințelor mele
Și că ea,
Asuprită de frunze...
Nu a putut
Decât
Să umble prin suflet
Și prin ochi...
Dacă o iau din loc,
Găsesc cearcănul,
Adică malul fiecărei priviri,
Adică ieșirea
Din păcatul ființei mele...
Adică,
Poarta lăsată deschisă
În aflarea
Plecărilor
De
păsări,
De Mamă
Și ...
De alte aripi.
Aceasta este buna mea iubită.
Aceasta este emoția femeii de la colțul sărutului meu,
Și...
Acesta sunt eu...
Cel ce înșală fiecare lacrimă
Cu văzduhul necredințelor mele.
Mă iartă.
Mă iert.
Iert.
Și una este iertarea
Cea de toate iertarile...
Și doar acea iertare
A cunoscut
Odihna
Orfanului
Ce oglindea
Plecarea părinților...
Mă iartă.
Mă iert.
Iert.
Mă prefac în rușinea bunei mele iubite
Și găsesc...
Mă găsesc.
Și mă primește inapoi,
În adâncul
Meu,
Care,
Nici nu știu
Când a devenit
Unu' și același adânc...
Cu al ei.
Poate că despre asta e rugăciunea...
Poate că rugăciunea
Mai întâi a fost o poezie grea
Și când poetul - haimana
S-a întors la sânul sărutului
Iubitei lui...
S-a întâmplat iertarea.
Poate că asta e rugăciunea...
Întoarcerea poetului golan
Acasă,
Într-o casă,
În acea casă
A cearcănului vindecat,
Adică pe malul privirii ...
Poate că nu e o rugăciune,
Dar,
O iertare
tot e.

Dumitre Ichim: POMQUET BEACH, Nova Scotia


..dar să nu speriem turiștii cu ''meditațiile noastre transoceanice'' ! Tot în districtul Northumberland Shore, la răsărit de Antigonish, venind pe autotostrada 104, ieși pe exit 35, Taylor Rd. și ajungi la satul acadian Pomquet care face parte din Parcul Provincial. Pentru cei cu Master Card și VISA ale căror ''plasticitate'' nu s- au scorojit de ''overdraft'' pot merge pe insula Sheep Island și închiria o cabană de 4 stele prin minunatele păduri cu cărări pe sub bolțile de catedrală ale foioaselor, admirând vitraliile Atlanticului. Cabana, de obicei, are două dormitoare și camera de oaspeți cu canapele, bucătărie, frigider, baie, TV și chiar, pe lângă Gideon Bible, ceva cărți sau informații turistica pentru timpul când plouă, sau vremea nu e în superlativul ei.. Dacă ești ca tribul Ichim, cu șase copii, cu soții și odraslele lor poți cere extra paturi pentru acomodare.
De la cabană poți să te plimbi, sau să alergi ( ca să mai subțiezi din șunculițele cu care te-ai trezit că ți-au venit înainte de Crăciun!) până la. țărmul apei, respirând aerul sărat mirosind a algă și rășină de brad.
Eu cu Matei ne-am dus direct după GPS la plaja de la Pomquet Beach. Foarte bine amenajată.În timpul verii, iulie și august, în satul acadian Pomquet au loc diferite festivaluri. Pentru a ajunge la plajă, problema parkingului nu e o problemă, există camere unde te poți schimba, și un podecior de scânduri care te duce până pe plajă. De asemenea, facilități pentru handicapați de la WC-uri speciale până la ajunsul pe plaja. Plaja are cam 3 km și e prevăzută cu persoane competente de supraveghere salvamarină. Ne-am fi așteptat să fie aglomerată cum sunt plajele în Europa. Poate, fiecare cu gusturile lui, pentru noi a fost cea mai relaxantă plajă. Mai ales apa era așa de caldă că nu știai ce să alegi - să înoți și să te joci cu valurile, sau să te odihnești în nisip, sau să te retragi la umbră de unde pe sub pini începea ''trail'' -ul pentru cei care ''nu se pot ostoi'' , cum glumea cineva despre jogging.
Oceanul are multe feluri de a se manifesta: vijelios, melancolic, visător, mofturos, etc. depinde cum te afli tu, sau cum se află el. Cel de la Pomquet părea moleșit de căldură, domesticit pentru turiști, cu copii care i se urca în spate cu animăluțele lor de cauciuc, domol ca un bunic, nici măcar valurile nu și le-a lăsat să crească prea mult, un fel de cârlionți fluizi și cu un breton de nisip, cosmeticizat cu câte o scoică ici și colo.
Dar există celălalt ocean, fratele cerului, oceanul adâncurilor de viață cu palmieri de corali subacvatici și jungle pe care numai Dumnezeu le știe, cu livezi prin care se plimbă constelațiile de pești multicolori, pești clopote, pești jucării, pești care glumesc cu ochiul pe spate, pești curcubeie, pești ca zorelele, ca floarea soarelui din adânc, meduze îndantelate în foițe transparente de bucurie, iar pe de altă parte elefanții și rinocerii adâncului, ca să nu mai vorbim despre delfini - școlarii prea iubiți de ocean pentru înțelepciunea și inima lor mereu jucăușă pentru că delfinii, știu taina oceanului și nu îmbătrânesc niciodată.
Aici e atât de ușor să intri în poveste, deschizând ușița ruginită de amurg și înaitea lucrurilor rostești magicul: A fost odată ca niciodată... și totul începe să se deruleze sub alte dimensiuni ale visării.
Prietenia mea cu marea începe de pe vremea amintirilor împrumutate din Cartea Galileii în care era vorba despre niște pescari la fel ca și ăștia din Nova Scoția.
În fața oceanului turistul se gândește la McDonald, dar pelerinul care a străbătut vămile văzduhului interior vine ca la înțeleptul care cunoaște începuturile lumii. ''Vikingii ziceau despre tine că ești atât de mare că merrgi până la capătul lumii și de acolo te uiți pe tărâmul celălalt al lumilor de dincolo!'' Oceanul tace, se face noapte după literă și privești miriadele și miriadele de constelații... Cât de mare e soarele pentru noi! Cu hățurile lui de lumină ține în ham noaptea, moartea am zice noi, dar după apusul lui lasă libere să meagă la păscut adevăratele lumii, singurele care cunosc Iarba Crucii a tinereții fără de bătrânețe și a vieții fără de moarte. Și știind că tot ce nu ''există'' există dincolo de noapte, dincolo de moarte, oceanul își arată smerenia și se lasă comparat de pe Planeta Albastră a lui cu Podul Înstelat al cerului.
Într-o noapte, Matei s-a culcat în cabană, și eu am ieșit să stau de vorbă cu oceanul pe care puțini l-au cunoscut. Plaja era goală.De fapt, locul acela de țărm nici nu era pentru oameni pentru că oceanul era acasă la el, în ograda lui, el și cu stelele de deasupra lui.
Toată viața mi-am bătut mintea la rezolvarea unui roman în care omul să poată să se strecoare pe sub timp dincolo în grădina tinereții fără de bătrânețe. Data trecută mi-a spus ceva similar cu metanoia, dar și mai adânc. Prin metanoia poți ajunge la Porțile Grădinii. Cu gândul, cu noia, cu mintea poți ajunge chiar la această poartă. Și se auzea oceanul descriind-o: ''Temeliile zidului cetății sunt împodobite cu toată piatra scumpă: întâia temelie este de iaspis; a doua de safir, a treia de calcedoniu,va patra de smarald, a cincea de sardoniu, a șasea de sardiu, a șaptea de hrisolit, a opta de beril,ba noua de topaz,a zecea de hrisopraz, a unsprezecea de iachint, a douăsprezecea de ametist. Și cele douăsprezece porți sunt douăsprezece mărgăritare, fiecare din porți este dintr-un mărgpăritar. Și piața cetății este de aur curat, ca de sticlă străpvezie.'' ( Revelation XX, 19-22)
Într-o altă noapte am stat mult de vorbă despre eterna tinerețe. ''Vezi, tu, mi-a zis oceanul, pentru aceasta ai nevoie de schimbarea numelui. Noia nu e totul la om. La om e inima, sălașul de taină al numelui. Prin asta omul este mai mare decât oceanele și galaxiile cerului. El este stăpân pe numele lui, pe când eu nu. Toți mă numesc cum vor, dar pe tine numai tu te poți numi. Omul este în nume și nu numele în om. Omul răsuflă prin nume, dar numele lui nu este suflarea, ci sufletul întru care este fântâna tinereții și viața fără de moarte.
Ca să ajungi acolo trebuie să-ți speli numele. Vezi, toată viața omul se strânge pe sine în nume. Noia îl sfătuiește ce să strângă, dar omul nu ascultă și strânge lucruri ieftine și stricăcioase, pentru că mintea nu poate sălășlui nici numele omului, nici numele lui Dumnezeu. Ai văzut ce porți strălucitoare are numele? Ele trebuie curățate prin metanoia, dar nu e de ajuns. Omul rămâne tot în istoria sortită muritorului, dar ca să ajungă dincolo, la eterna tinerețe fără de bătrânețe și viața fără de moarte el trebuie să ai nume nou, golit de tot ce e vechi, nume golit de spațiu și de timp, nume așa cum a fost înnominat prin apă și prin aripa luminii fără de soare și fără de lună.''
În noaptea aceea am văzut un ocean cum nu cred că a fost ascultat de vreun muritor. Pentru că nu era plajă de nisip moale în ograda oceanului, ci locul de taină al singurăților lui baptismale. ''Oceanule, i-am zis, suntem numai noi acum. Am încercat să mă urc pe treptele helixului meu până în cețurile de sus ale norilor, apoi am coborât până în negura unde mi se pare că mă încarc de amintirile altui om. Treptele acelea par cele prin care urci în clopotnița Mănăstirii Neamțu. Primisem dreptul să trag clopotul cel mare pe care nu putea să-l tragă un om , ci trebuiau să fie doi - unul cobora cu funia, celălalt se urca, și așa mereu. Care dintre ei eram eu cel adevărat? Mie mi se pare că am mai trăit cândva și celălalt poartă numele adevărat al meu.'' Și mi-a vorbit despre suflete-gemene, suflete-strugure, e ceva pe care nici el nu știa prea bine cum să le dumirească pentru că nici el nu putea privi dincolo, dar una și știa cu siguranță că în nume e toată puterea lui Dumnezeu, iar numele este în adâncul inimii. Până când nu ți-ai schimbat numele nu poți vedea dincolo de timp, pentru că numai prin numele restabilit la nivelul simplității de apă poate vedea pe Dumnezeu.'' L-am rugat să-mi spună cuvântul-parolă, numele meu adevărat, cu care să descui Grădina veșnicei tinereți. Doamne ce spectacol negrăit de a putea fi redat. Cât era de mare oceanul a început să arunce pe pământ, pe o distanță de câțiva km mii și sute de mii de pietre lustruite, mari de la cât un ou de pasăre zburăroare, la mărimea de pâine rotundă, mii și zeci de mii. Răsufla adânc și în liniște le citea pe fiecare. ''Nu este scris'', zicea și apoi și le retrăgea înapoi. Era un zăngănit straniu să auzi cum își retrăgea pietrele citite și fără de nume înscris, pietre pe care nici măcar nu putea să deslușească vreo heroglifă. După o tăcere măcinată de zdrăngănitul cosmic al pietrelor, arunca din nou din adâncurile și mai multe pietre pe pământul ce rămăsese curat ca în palmă. Mă miram cu câtă grijă și cu câtă disciplină își retrăgea pietrele fără a lăsa măcar una din milioanele de pietre aruncate cu atâta ciudă.
''Ce-ai visat, mă întreabă Matei, de tot strigai: Am găsit piatra! Am găsit...?''

Ildiko Serban: Sarea din pustă.


 în
Îmi gonesc caii iluziilor
prin liniștea nefirească
a zilei.
Dau bice cailor
și chiui.
Oamenii râd.
Și caii mei
simulează goana...

                                                                                      ***

Migrenă de salcie despletită

în liniștea amiezii
asmuțind apocaliptice negații
ca și cum
n-ar fi de ajunsă înserarea
și curba cătușei
n-ar fi
n-ar fi...

***
Încă din uterul clipei am hotărât
întâietatea la sete
a geamănului meu.
"Pentru tine e vreme și mâine!"- mi-am spus.
Și în umbra lui
din ce în ce mai obeză
n-am mâncat
n-am respirat
n-am procreat.
Încă din uterul clipei
învățasem
că mâinele meu
e ...azi...
Ildi Serban 
Sarea din pustă.

ION CALOTĂ: Revista MONITORUL DE POEZIE,NR.9,septembrie,2019

 în noul număr al revistei "Monitorul de Poezie"!
Veţi descoperi în acest număr poezii de colecţie scrise de: Ciprian MacesaruIulia TomaMihai FiricăIoan Evu, Mircea Florin Şandru, George Mihalcea, Ionuţ Calotă, Meravei MihaelaElena Lucia Spatariu-TudoseIoan VasiuEugen PohontuSorin Dananae, Vasi Cojocaru-Vulcan, Liliana FilişanCiobotaru TudorelDiana Elena GăucăTeodor DumeLorena CraiaDan VîţăMoni StanilaCostel ZăganMarius GaneaOana Anca Mihaela GlasuCarmen PopescuAdrian Grauenfels‎, Oxana GhermanGetuța Corbu‎, Adrian Vizireanu, Simon Jack, Geo Vasile, Neagu Costel - ExcelsiorAdriana RusateanuAlexia Ema, şi un In memoriam Ciprian Chirvaşiu. Veţi găsi şi un semnal de carte semnat de Daniela Toma despre volumul de poezii avându-l ca autor pe Costel Stancu, traduceri realizate de Daniela Toma din poezia poetei Anna Ferriero din Italia şi de Ionuţ Calotă din cea a lui André Cruchaga din El Salvador, un interviu savuros luat de Daniela Toma poetului Adrian Suciu şi desigur rubrica Colecţia de metafore.
Citiţi şi distribuiţi o revistă altfel!

Viorel Boldiș: Da,sunt bolnav...


Este posibil ca imaginea să conţină: Viorel Boldis

Da, sunt bolnav de o iubită boală
Considerată azi provincială:
Patriotism acut... ultima fază...
Mă vindec doar cu-o naţiune trează.
Aşa e, ştiu, aveţi cu toţi dreptate,
Nici îngerii nu au naţionalitate,
Însă vedeţi voi, dragi compatrioţi,
N-am auzit prin cer de îngeri hoţi.
Dar pe la noi, în România dragă,
Nu-i politician să nu ia şpagă,
Iar Parlamentul, fir-ar el să fie,
E mai degrabă o altă puşcărie.

Da, sunt bolnav şi recunosc, mă doare,
Mă doare ţara mea pe la hotare,
Şi n-am alt leac, nu mi se iartă vina,
Fără Moldova, fără Bucovina.

Degeaba-mi arătaţi cu îngâmfare
Spre vest, această Europă mare,
Care, zâmbind, în palmă ne primeşte,
Apoi închide pumnul, ca un cleşte.

E dulce apa Dunării albastre,
Martoră vie a naţiunii noastre,
Dar când în mare s-a vărsat ea toată,
Nu mai e dulce, ci amar' sărată.

Da, sunt bolnav de o iubită boală
Considerată azi provincială,
Contagioasă, cu viruşi patrioţi...
Mă rog la Dumnezeu s-o dau la toţi!

Viorel Boldis

Alexandru Lascu: DEBUT, DEBUT, DEBUT, DEBUT, DEBUT, DEBUT, DEBUT, DEBUT, DEBUT, DEBUT

 Lascu Alexandru,născut pe data de 22.07.2002 în Oradea. Elev la Colegiul Național „Onisifor Ghibu”. A lansat primul  volum de poezie,  „E o lume între noi”, pe data de 9 mai 2019.  Membru al Cenaclului Internațional „Prietenii Poeziei”.
"Mi se pare că scrisul întrupează frumosul și armonia umană, percepțiile pe care fiecare om le are."

MI-AM DESCHIS FEREASTRA




...căci poate o contemplare

a stelelor mi-ar ușura durerea.
dorul îmi arată
cum se sufocă omul
la distanță de dragostea sa.
cu fiecare stâlp de iluminat
cântărind pe ochii mei,
mă simt și mai imaterial
în camera ta trează
până noaptea târziu.

nu știu ce să fac noaptea asta
când și gandul mi-e la tine în palme
și auzul la tine-n șoapte.
simt pe pieptul meu duhurile
invocând nenăscuta patimă
ce mă ustură în oase.

mi-am deschis fereastra.
aș fi vrut să-mi petreci
pe la tâmple firul de vise.

Melania Cuc: Dantela de Babilon



Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi text
Editura NICO: Dantela de Babilon
(roman)

Any Tudoran: îngerii pictau cu penele noastre cerul


îți amintești
eram două păsări inutil de libere
Fotografia de profil a lui Any Tudoran, Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, ochelari de vedere şi cadru apropiat
zburând la unison
peste iarba încolțită din noi
uneori îngerii pictau cu penele noastre
o zi însorită să nu intrăm în depresii
de atâta nor inhalat haotic
azi nu mai sunt atât de sigură
dacă am fost două păpădii
ce și-au unit destinele în puf
sau două copite
alergând la unison
într-un război
în care celebram mereu
independența ta de a mea...

Ottilia Ardeleanu: Ridurile frunții,de Victor Țarină

Cronică, Cronică, Cronică, Cronică, Cronică, Cronică, Cronică, Cronică, Cronică, Cronică, Cronică

Apărut într-o ediție nouă la editura Napoca Star, 2018, adică după 20 de ani de la prima tipărire, volumul de față este o compoziție lirică de 76 de pagini, construit pe doi piloni: Plouă mărunt și Statuile disperării, cu iz adolescentin, dar atât de proaspăt în actualitatea emoțională a autorului, ca și în cea a lectorului care binevoiește să se transpună conform cu stările induse. Vocea auctorială este una baladescă, resemnată, ușor pioasă, cu timbru de poveste trăită, însușită și retrăită în prezentul continuu, acum ca și atunci.
Contemplăm aici mici fresce din copilărie, amintiri care se întorc voioase uneori, adumbrite alteori, care adună crâmpeie de natură, locuri și oameni dintr-o istorie personală, simplă, liniștitoare și autentică, mișcătoare până la suspin aproape.
Subtil, smerit, autorul ne trimite într-un trecut atât de limpede încât pare că se petrece azi: Biserică de șoapte./ Morții sunt sfinți, mamă/ Și copiii orfani// Dă-mi dezlegare/ Ca stând pe treptele casei/ Să râd cu dinți de copil/ Asfințit. Agonia sfințeniei. Lupi la pândă. (p. 11).
Victor Țarină aduce durerea până la rang de sfințenie. Timbru duios, cuminte. Tristețea din suflet răsună grav, asemenea unui clopot bisericesc. E un psalm care se cântă periodic, în inimă ca într-o biserică mică, de țară. Amărăciunea face parte din complet. În întâmpinarea ei vin multe titluri, exprimări, vocabule, adeverind latura întunecată a vieții: asfințit, agonia sfințeniei, clopote, înger, cerșetor, singurătate, trist început de înțelegere, tristă înserare, citesc apocalipsa, angoasă etc.
            În centrul universului poetic stau copilul, copilăria, inocența, iar limbajul expresiv favorizează lirismul aproape la fel de sincer, limpede, senin, neînnorat: Și un copil de cristal se aude/ Cum își trece mâinile încet/ Mângâind obrajii liniștiți ai bunicii/  Amurg (p. 16). Și iată câteva ipostaze ale copilului către care poetul se întoarce în timp, făcându-i loc în inima de adult: copil ruginit, copil de cristal, copil de țigan, copii orfani, copil avortat… copil asupra căruia eul se apleacă și veghează constant, cu discernământ și protectiv.
Bunica, marea, femeia, iubita sunt elemente de bază pe care poetul își arcuiește stările, cu alte cuvinte, sunt repere adânci în sufletul și poezia autorului. Secvențe scurte care îmbină teluricul cu metafizicul. Astfel că, plecând de la existența pământeană, firul poveștilor ne ridică, îngerește, acolo unde aceasta se întretaie cu divinul: Miez de noapte/ Îngerul doarme// Îi păzesc somnul/ Și-mi țin aripile/ Pe genunchi/ Înger, Cerșetor și iar Singurătate (p. 31). Iată, poetul inversează voit rolurile, devenind îngerul îngerului său, dovedind o bunătate și o grijă cel puțin egale cu ale ale propriului înger păzitor. Consider acest gest ca o coborâre în propriul înger pentru a-l răsplăti cât mai sfânt posibil, pentru a dovedi că a înțeles menirea lui și îi este recunoscător. În plus, își aduce propriul înger în ipostază umană, în natură umană nu pentru a-l chinui cu povara unei vieți apăsătoare, ci pentru a-și dovedi sieși câtă penitență deține, câtă răbdare și cât procent de iubire e capabil să ofere, dacă tocmai el ar fi îngerul!
Metafora lui Victor Țarină este delicată și totodată, ca înțeles, vast desfășuratăSe desprinde spre cer/ O furnică și zboară// Dumnezeu deschide ochii/ Furnica înoată/ În lacrima lui/ VIII (p. 33)O femeie vine/ Să-și spele trupul/ De chinurile somnului/ Stau în colibă, presimt:/ Lacul se va îneca/ în ochii ei/ VII (p. 32).
            Recomand aici o carte care se citește ușor, în liniște deplină, respirabilă, sensibilă, străbătută de sentimente curate, calde, din mâinile lui Dumnezeu. Aș întări cele mărturisite de către poet: Sunt duhuri care vin și pleacă/ Atât de multe cum nimeni n-ar crede. Unele/ stau alături de tine pe pat și dispar/ Altele privesc în jos obosite de singurătate/ Ridurile frunțiiVI (p. 38).
            Eul creator oscilează între singurătate și speranță, între copilărie și bătrânețe, între straniu și lumesc, la hotarul dintre viață și moarte, între curajul de a spune pe față lucrurilor și temerea de a nu greși față de sine și de ceilalți.
Poetului îi place să scrie poeme lungi,  partiționate în capitole numerotate cu cifre romane. Niște reflecții, stări meditative, un soi de yoga liric, așa cum întâlnim și în Trist început de înțelegere: o carte e un prilej de ispită; Omul dă vina pe trecut; Un copac îngenunchiat/ Cere îndurare toamnei; Umbră a frunzei/ Legănată de valuri. Prima iubire; luna îndoliată/ Piaptână coamele dealurilor/ (p. 73)
             În fascicolul următor, intitulat Statuile disperării, avem parte de poezii mai scurte, dar ideatic mai consistente. Introdus prin Cuvânt înainte, liant poetic între entitățile carte și pădure, cea care oferă materie prelucrată cititorului și cea care oferă materie primă cărții, capitolul în sine are ceva imaculat, ceva pe care nu-ți vine să-l tulburi. Atmosfera pare una rece, de încremenire, glaciară, de iarnă infinită când vor îngheța zâmbetele statuilor/ Cum să te mint (p. 48). Imprimeuri de stranietate și teamă de moarte: În sfârșit să vorbim despre moarte/ Ca despre o câmpie albă/ În sfârșit (p. 49). Comparațiile, antagonismele, alte figuri de stil sunt delicioase. Inocența iernii parcă răscolește: copiii se nasc mai frumoși și eu nu aș putea fi mai vesel/ Iarna, lumânări (p. 50).
            Poetul este tulburat de treceri, de înfrigurări, de măruntele detalii ale vieții, încât își dorește să nu mai poată scrie despre toate acestea care nu fac decât să accentueze tristețea, melancolia și atunci se gândește că ar fi o soluție de s-ar sfârși cerneala/ De s-ar sfârși (p. 54).
            Despre nimic, zădărnicie, angoase și periferia umană, autorul ni se destăinuie în stilul său succint, cursiv, cu care oricât de mult ar vrea să ironizeze, un tonus molcom aleargă și-l prinde din urmă, astfel încât finalurile poetice par a fi îmblânzite precum vulpea lui Saint-Exupery: Nimicul care se deschide/ Și spre seară iar fuge/ La vizuina iubitei/ S-a terminat melancolia (p. 58)Aici la marginea orașului/ Unde se aruncă gunoaiele/ Și se sfârșesc prieteniile/ Voi ciopli statuile disperării/ Aici la marginea orașului/ Sfântul și-a lăsat sfințenia/ Și a devenit cerșetor/  La margine (p. 59).
Ochiul poetic vede în trecut și în viitor asemenea unui mag. Vede copilul, școlarul, tânărul, soldatul, îngerul, o lume a inocenței care se îndepărtează ușor, aievea. Aproape că se întoarce în timp la punctul în care începe viața: Nu te speria chiar acum/ Când încep să-mi aduc aminte/ De lumina primordială./ Nu te speria (p. 64). Invocarea copilului e uneori dureroasă. Se întâmplă uneori este o astfel de poezie cu trimitere la o copilărie nefericită, la copiii străzii, copii cerșetori, copii născuți din violuri, copii care sfârșesc prin crime.
Ca o dedicație poeților, Victor Țarină scrie scurt și la obiect despre menirea lui pe pământ: Știind de durerea abatoarelor/ Culeg un măr din copac/ Acesta este poetul, îmi spune,/ Căci el nu-i nici rădăcină/ Nici tulpină ori harnică frunză/ El stă să fie cules/ Cu sufletul său gustos/ Căci altfel are să cadă/ Și are să putrezească pe jos./ Poetul (p. 71).
Dar, așa cum spunea regretatul Grigore Vieru, “poeţii sunt copiii naturii”, iar asta nu face decât să întărească menirea lui Victor Țarină, de copil-poet, poet-copil!
Ottilia Ardeleanu,
Năvodari, 25 nov. 2018

Ottilia Ardeleanu: micropoem



sunt mereu
o altă umbră
după cum
lumina
îmi intră în trup

Marcel Vișa: Pastila se topește pe limbă


Ea numără în vis platanii,
caracatițe de lemn care își mișcă de colo-colo tentaculele.
Spânzurații zilei se scurg sub pielea-i translucidă.
Globuri de lumină, muguri verzui,
pixeli înăbușiți de fumul țigării uitate'n pervaz.
Zi ploioasă în doi.
Se răstesc la noi, din neant,
voci lemnoase, guturale.
Ni se aruncă în timpane cuvintele unei limbi necunoscute!
Ceasul ticăie în perete,
sau peretele ticăie în ceas?
Iubito, așază-ți urechea în dreptul scoicii imprimate-n cearșaf,
pletele tale desenează în jurul meu o mare
noapte,
timpul își îngroapă victimele în nisip
(ca o pisică rahatul).
Pe stradă e-un zgomot teribil. Se aruncă grenade.
E război,
sau joacă echipa locală de fotbal.
Schijele înfipte în burta cățelelor gestante
fac orele să schelălăie, să șchiopăteze,
fac să învie copilul ce se legăna în ștreang fericit.
Trage perdeaua,
absoarbe lumina
din cameră,
din noi!
Plouă
aici și pe planeta de unde am fugit.
Umezeala nu le priește sufletelor zidite
în pixeli de lut.
Se simte mirosul apei care se scurge-n șiroaie
prin irugile scobite în chipurile dumnezeilor de piatră,
săpate cu dalta, adânc,
de către meseriașii galeriilor de sare.
Vino să ne închinăm plânsului intermitent,
gustului de cenușă.
Genunchii se pleacă,
idolii noștri modelează țipătul de păun maltratat de culori.
Mitraliat de neguri, podețul imaginar se clatină.
Detonat de ceață, muntele se surpă deasupra trupurilor ciuruite de dorințe.
Locuitori ai caselor
devenim casanți.
Rămași fără principii,
ne îngrădim marginile pupilelor cu ace de gămălie,
ne pitim și numărăm secundele rămase.
Cât din cifra zero îți aparține?
Pastila s-a topit pe limbă, sau limba s-a topit pe cuvinte?
Voci de lemn mitraliază no man`s land-ul culorilor.
Abia acum înțeleg (totul).

Mioara Băluță: rock ballad


Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi cadru apropiatsunt nopți în care râurile aleargă înapoi,
spre munte,
dorindu-și să atingă cerul
și nopți în care încerci să adormi
ca și cum nu ai crede că
undeva există un munte
nici drumuri înapoi,
nici ceruri de atins,
doar pieptul tău
gol
ca o chitară electrică

Mioara Băluță

NR.7(septembrie),2019.ISSN 2668 - 5620

REDACȚIA:
- Redactor șef, Teodor Dume, scriitor, Oradea/Romania
- Redactor, Mioara Băluță, scriitor, Bacău/Romania
- Redactor onorific, Veronica Lerner, scriitor/Canada

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10