Gheorghe Apetroae: Colind din Ardeal

„ Aici, albite-s zilele cu frumuseţi în datini/ cum Vifleemu-n flori de chiparos / și-ți mai cuvântă Ştefan din Putna Bucovinei...,/ să-i mai colinzi ţinutul pe urmele-i cu rost..., / și pe urmașii locului din care-au fost.../ Lumina cea mai caldă arde-n candele / cu clopoţei şi voci trandafirii; / prin tot regatul ASTREI paşte Mielul: credinţa cerului în stea la Beit- Sahur …/ Ne sunt frumoşi şi tot mai crişti copiii: / brazi argintii pe zăpezite bolţi …/ Cuvântul s-a împodobit cu sânge - cântec: / colind de serafimi la Naşterea-n Hristos!..” 

Gheorghe Apetroae,

. Sibiu, de loc din Boroaia Sucevei.

Ciobanu Mihai, versuri

***** 1. Potecile

Ai săpat adânc în ţărâna pietrificată de iubire
Veşnică potecă
pentru a putea privi
eternitatea
Aşa cum noi construim biserici
Pentru a-l putea privi pe Dumnezeu în faţă
Cupola aceea,
nelipsita cupola - ascunde teribila lui privire
Privirea lui Dumnezeu,
Ca un ou ce se-nşurubează-n coloană
Prăvăliţi sub cupolă, aşteptăm
ca mâinile Tale să ne transforme-n fântână
ecou al privirii Tale eterne.

***** 2. Greşeala

Şi Dumnezeu greşeşte,
altfel de ce ar fi creat Paradisul ?
Iubirea are un sens,
iubirea nu poate fi stearpă
El a venit pentru a reclădi iubirea,
în fiinţa noastră trecătoare
Şi aşa şi-a răscumpărat Dumnezeu greşeala
Iubirea,
aşa cum ciutura pătrunde adânc fântâna
privire-adâncă ce devine faptă
prea-plinul fiinţei care se prăvale-n şoaptă
păcătuind
ca un izvor ce-şi taie cale adâncă
în munte
spre a se ivi ca un sărut în palida câmpie
unde mâinile noastre se termină în tunet
El e Marele Fluviu.

***** 3. Nelinişte

Fântâna aceea care aşteaptă tăcută în mijlocul câmpului

Buzele însetate ale unui melc

Poate că melcul acela care iese acum din fântână

Este casa lui Dumnezeu

Doar că el a uitat calea

Şi caută într-una fântâna aceea care este rana vie a lui Dumnezeu

Când melcul acela va auzi cum şuieră buzele Lui

pe trupul omului

Va deveni templu

Aşa cum eu aştept cu auzu-ncordat

Poate că eu sunt coarda din care s-a născut cuvântul,

chiar tunetul din care s-a născut lumina.

Ilica Pavel: haiku

dalbe florile-
cum trec sărbătorile
neștiute prin crâng

..

***

la ceas de seară -
din trupul lui subțire
un paltin pe rug

***

Costel Zăgan: Poezia doar mă ninge

Poezia doar mai ninge

cerul Doamne e pustiu

printre rânduri plânge

Dumnezeul nostru viu

                                            Cerul Doamne e pustiu

                                            îngerii s-au dus la clacă

                                            un poet nu-i prea târziu

                                            niciunul nu vrea să tacă

Îngerii s-au dus la clacă

printre rânduri plânge

iarna asta prea săracă

poezia doar mai ninge

       Cerul Doamne e pustiu

       din zăpadă storc rachiu

Costel Zăgan, CEZEISME II 

Gabriel Stanciulescu: Scrisoare...pentru Moș Crăciun

Moșule... am intrat în sărbători
și mă întreb
ca simplu om
ce să-ți cer... să-ți fac urări
ce-o să punem noi
sub pom;
știu... nu mai sunt copil
demult
joc ades rolul de Moș
dar mă bucur ca un țânc
când găsesc ceva
în coș
știi Moșule... eu m-am gândit
tu să nu-mi aduci nimic
am adunat... e tolbă plină
bune... rele-s ale mele
mi-e destul... sunt mulțumit
dă-le alor mei copii
și la toți... ce sunt și or fi
mult noroc și bucurii
la mine-n vârsta e amiază
doar copiii mai contează;
părtași le sunt părinții-n viață
la nevoi și realizări
când lumina îi inundă
când un cuget se-mplinește
când familia le sporește
când toți se roagă pentr-un țel...
un pui de om... un suflețel
și-n cartea vieții... pe prima filă
am înscris... ca-ntr-un eseu:
Cadou făcut de Dumnezeu;
și-ntr-un final fără sfârșit
când linia vieții ne unește
vom radia... c-am reușit
că nu degeaba am trăit
... și am pornit să colindăm
Moșule... te așteptăm!

Autor: Gabriel Stanciulescu

Mihai Eminescu: Odă în metru antic

Constantin P. Popescu: Neliniștea întunericului (carte)

fel de chemare pe care o aude, o forță la fel de nelămurită înăuntrul făpturii lui, care îl atrage așa cum o bucată de fier e atrasă de un magnet. O felie de spațiu devenind din ce în ce mai mică, mai strâmtă. Joseph încă nu poate învinge distanța critică pentru ca atracția să devină atingere. Nu-i rămâne nimic în memorie, oricât de bine ar ști el că toate secundele zilei pe care ei o numesc ieri există, că sunt cumva aievea, reale și vii, trăite așa cum trăiește această clipă a zilei de azi. Se întreabă: unde, în ce fel, cum s-au alcătuit detaliile întâmplării accidentului? Care, și mai cu seamă al cui, a fost gândul, regia crâmpeielor de timp și a mișcărilor, a gesturilor concomitente, coincidente, care trebuiau să ducă la accident? Joseph e aproape sigur că s-a gândit la ceva legat de lumină, ori poate de întuneric, dar nu mai știe bine ce, asta este, el e singurul vinovat pentru 

nesiguranța memoriei lui; poate numai ca să înțeleagă ce îi spune vocea de-acum cunoscută a mâinii albe.

Constantin P. Popescu

4 ore · 

revista sintagme literare, nr.6 (41) decembrie 2019 (director: Geo Galetaru)

Dumitru Ichim‎ : Străinul

E loc în trupul meu

să mai trăiască încă unul.

Singurătăți am multe

ca fagurul

tristețile culese din nectar.

Am întrebat lăstunul:

''E loc de cuib după altar

unde-a dormit un heruvim,

ascuns după prosopul

țesut din in și lună.

Nu vrei

să stai cu mine împreună?''

''Pe geamurile tale

lumina cade-n cruce pe apus!''

și a semnat un zbor

precum oftatul tremurat pe oale

de mâna-ndrăgostitului olar.

În cerul Tău,

sărac și fără tihnă,

văzui

un nor cerșind cu-armonica pe umeri:

''E loc pentru tristețile-amândouă,

ca fiecare s-aibă cerul lui.''

Pândi prin geam

și lângă călimara goală

zări un piepten de femeie

și s-a pornit pădurilor să plouă.

E loc în trupul meu

chiar și-un copac să crească.

Deja oleandrul a ajuns la grindă.

Am auzit un glas,

mai bine zis părerea lui.

Oare-o fi fost al Tău?

Că parcă l-ar fi îngăimat ghiocul:

''Tare sunt singur! Ca și tine.

Am două lemne, dar ne sunt destule

să ne aprindem focul

și să cinăm, străine.

Ascunde-mă

că vor ca să mă prindă,

să-mi jefuiască moartea

din propria-ți oglindă.''

Și-am alergat la ușă,

dar n-am putut ca să-i deschid coșmarul.

Voiam să mor în trupul meu,

plin de odăi și oase,

dar tot ce am crezut că am mai scump,

tâlharul

deja ducea în spate ce-mi furase.

Dumitru Ichim‎

 

Kitchener, Canada

Gheorghe Apetroae:Un răspuns la Martin Heidegger, filosoful fiinţei în timp şi întru moarte.

Comentariu: Gheorghe APETROAE. Martin Heidegger. Reminiscența schopenhaueriană și stoicismul aproprierii sentențiale de Friedrich Hölderlin şi Friedrich Nietzsche.

„Mirarea filosofică” la „Fiinţa fiinţării”, aceste principii ale posibilităţilor evolutive ontologice, prezenţe certitudinale, cu toate că au fost identificate ca şi concepte de Heidegger, nu s-a reuşit să fie relevete obiectiv şi apoi formalizate – chiar și prin studiile sale analitice asupra adevărului, existenţei şi timpului, cu raportare la gânditorii presocratici şi la gânditorii moderni. Aceasta, pentru că au fost construite în primă instanță, mai mult imaginativ şi nu experimental, cu principii numenologice şi mai puţin din elemente spaţiale fenomenologice identitare, cauza fiind anumite limite gnoseologice ale marelui gânditor în perceperea cauzală analitică a ontologicului fizical şi a temporalităţilor fenomenologice husserliene. Acesta a rămas cu conceptul fiinţării, cu tot, în limitele perathice ale pozitivismului ființial pitagoreic și parmenidic, desigur în ființial, fiind redate de filosof cu un limbaj presocratic (J.Hersch), în afara neantului... Domnul George PETROVAI, în exegeza sa, sesizează în studiile lui Heidegger „ distincţia dintre fiinţare şi fiinţă, faptul că fiinţarea „ascunde” fiinţa şi ei îşi datorează existenţa, iar fiinţa nu există decât în subiacență, ca fiinţare! ”Filosoful verbalizează ființarea cu scopul de a subordona pe ființă acesteia, iar dintre uneltele gnomice de identificare și de descriere a ființei în ființare, acesta va utiliza „ din triada observaţie - experiment - raţionament ”, mai mult, raţionalitatea ființării și mai puțin cele ale obiectualizării, respectiv observația și experimentul, acestea din urmă fiind utilizate de Heidegger numai în abordarea strictă a ființei în timp, rămânând aici în urma fenomenologului Husserl - pilonul conștiinței intenționale, de logică pură semantică, formală și transcedentală, din care avea să se inspire în existențialismul său, Heidegger, acesta rămânând ca un subjugat al metafiinţării, al sfintei revelaţii din imperiul inchizitor al metafizicii….”. Heidegger a minimalizat, se înțelege, prezența ființei în spațiul ființării și aceasta, grație influenței asupra sa venită dinspre poetul romantic german Friedrich Hölderlin şi gânditorul axiolog-revizionist și voliționist-schopenhauerian Friedrich Nietzsche, amândoi având o deosebită preţuire faţă de izvoarele existenței ființei în ființare, presocratice. Și totuși, M. Heidegger, cu aceleași unelte va explora în maniera sa proprie și alte trei dintre categoriile nodale şi mereu inepuizabile ale filosofiei: adevărul, existenţa şi timpul, oprindu-se mai mult asupra existenței - ființării, precum raționalistul olandez Baruch SPINOZA și existențialiștii Soren KIRKEGAARD și Karl JASPERS, care au elaborat studii de filosofie a existenței. El se va opri asupra studiului existențial al ființei obiectivate în adevăr și a smulgerii ființei din obișnuit, din certitudinea morții, prin ființarea și întru moarte a ființei, în care timpul este „Timpul autentic... cel al oferirii luminatoare a ajungerii - la - prezenţă din trei direcţii diferite – din prezent, trecut esenţial şi viitor -, pe care apropierea vine să le unifice”.
Iată o fenomenologie a existenței, pe care a descris - o analitic Martin Heidegger în studiul său filosofic principal, expus în conferința ținută la Universitatea din Freiburg, intitulat Fiinţă şi Timp (Sein und Zeit). Personal, am considerat realist şi foarte interesant studiul domnului George Petrovai asupra filosofiei fiinţei la Martin Heidegger,în eseul său, intitulat „Un răspuns la Martin Heidegger, filosoful fiinţei în timp şi întru moarte”, atunci când am constatat că există în studiul său numeroase principii existențiale în temporalitate heideggeriene care converg cu credința declarată, în continuare, în scrierile mele, pentru ființarea și în început și în prezent și în neînceput, întru moarte, a unificării în eternitate !!! 

Cu stimă şi alese consideraţii! Gheorghe Apetroae, Sibiu

Gabriela-Maria Ionescu: Minciuna

Deși îl iubea ca o nebună, în adâncul inimii ei se blama cu toată puterea morală a conştiinţei…
Andreea se detesta pentru fiecare clipă de pasiune, pentru dorul neîntrerupt faţă de fostul ei profesor de istoria artei, acum – bărbatul iubit. El, cu 23 de ani mai mare decât ea, îi predase doar două semestre la facultate. Un bărbat frumos, charismatic, un mentor desăvârşit, un model, dar şi un bărbat bun de iubit.
Toate studentele erau amorezate de el. Pentru că avusese şi proiectul de an tot la el, îi ceruse dezinvoltă numărul de telefon. El nu a avut reţineri şi i l-a dat.

După ce ea a terminat Academia de Arte Andreea s-a angajat în urma unui concurs ca pictor scenograf la un teatru mic, cvasinecunoscut.
Într-o zi l-a sunat şi i-a propus să bea o cafea împreună la o terasă şi să mai vorbeasca cu el… De la acea plăcută întâlnire la cafea, când povestiseră de toate, trecuse o jumătate de an, când a sunat-o el într-o dimineaţă, înainte de ora 9.

– Ai vrea să cinăm împreună, eşti liberă diseară?

– Da, a răspuns ea bucuroasă, deja, pornind în minte caruselul întrebărilor – cu ce mă îmbrac, merg la coafor… să îmi schimb lookul?

– La ce ora şi unde?

– Unde preferi tu, a mai spus el cu vocea aceea inconfundabilă care făcea să îngheţe respiraţia unei aule plină ochi cu studenţi în timpul prelegerilor.

Şi-a cerut voie de la serviciu să plece mai devreme şi a mers să îşi cumpere ceva deosebit de îmbrăcat, să îşi aranjeze părul şi să-și facă manichiura.

Au cinat la un restaurant cunoscut, apoi s-au plimbat depănând amintiri din vremea studenţiei ei, ea recunoscând sincer că îl iubea de când l-a văzut prima oară. Vizibil măgulit şi chiar interesat de mărturisirea ei, i-a răspuns că şi el o admira, dar nu se gândise că este obiectul iubirii ei tainice.

De atunci, se vedeau de două ori pe săptămână, întodeauna în garsoniera pe care ea o închiriase încă din timpul facultăţii. Era tipul acela de amant care te lasă cu răsuflarea tăiată. Fericirea ei sincerã se părea că îi dă şi lui o stare ciudată de satisfacţie. Vorbeau lucruri impersonale şi foarte puţin, dar se iubeau intens în liniştea celor patru pereţi.

Nu mai ieşeau în public, conştiinţa ei nu îi mai permitea să se afişeze cu el, ştiind ce intimitate împărţeau atât de des. Uneori, el îi făcea cadouri drăguţe, fel de fel de obiecte decorative, cărţi sau albume de artă. De ziua ei i-a adus frezii galbene, florile ei preferatele, dar şi o brăţară vintage din argint, într-o cutie dreptunghiulară cafenie.

Avea remuşcări dese Andreea, de la un timp şi el parcă era mai mult cu gândul în altă parte. Şi într-o zi l-a văzut discutând pe stradă cu o tânără, destul de aprins, fata era studentă, desigur, şi, temperamentală, nu se sfia să strige în gura mare că îl iubeşte, că nu e drept şi altele…

Atunci ea a realizat în sfârșit, a ştiut că aşa nu poate continua şi, deşi îl iubea încă mult şi tânjea nopţile după îmbrăţişările lui măiestre, a spus stop. L-a sunat şi i-a zis că ar dori să se oprească aici. El, galant ca întotdeauna, nu a obiectat şi a incheaiat discuţia într-un mod total neaşteptat…

– Ai fost specială, Andreea !

Pe moment, i-a venit să urle, căci ştia instinctiv că el minte, dar, cu o ultimă sforţare, i-a răspuns:

– ŞI TU!
Deşi acum îi era foarte clar că pentru el nu este decât încă o crestătură pe un răboj al cuceririlor facile.
Viața i-a oferit momente de iubire și exaltare adevărată, alături de un tânăr ce i-a devenit în timp soț.
A realizat cu tristețe, că nu făcuse decât să se mintă singură; cum că ar fi fost deosebită față de colegele ei de studenție, ce trecuseră prin patul profesurului !!!
Viața, însă i-a oferit și multe momente de iubire adevăratã, iar tânărul ce i-a devenit soț a făcut-o să se simtă cu adevărat specială dar mai ales unică !

Gabriela-Maria Ionescu

Gheorghe Grigurcu: versuri

VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI

Autoportret

Atît de singur rănit
de propriile tale mîini
care ocolind golul
se repetă.

Atît de singur sub pavăza
ploii
a scrisului.
***

Amnezie

Chipuri desprinse de nume
nume desprinse de chipuri

gerul venit din oglindă
îngheață numele

focul țâșnit din oglindă
aprinde chipurile
cum lumânări.
***

Dileme

Nu poți visa nu poți a nu visa
nu poți vedea nu poți a nu vedea
nu poți umbla nu poți sta locului
nu poți iubi nu poți a nu iubi
nu poți cârti nu poți a nu cârti
nu poți uita nu poți a nu uita

nu poți să fii tu însuți dar nu poți
să fii nici Celălalt.

 Gheorghe Grigurcu

(sursa poezie.ro și volumul Rigoarea văzduhului, editura Dacia, 1978)

Nicolae Vălăreanu Sârbu: Cântec fără cuvinte

                 

Nepereche luceafărul

mângâie cu raze reci

fecioarele pământului,

în țesătura nopții de vară

stelele mocnesc de invidie,

când se topește lumina

de iubire în inimi,

în piept se închide

verbul nescris.

Cântec fără cuvinte

ne lasă în rugă

cu genunchii pe piatră

și ea rece.

Nicolae Vălăreanu Sârbu

GEO VASILE:MIHAI MERTICARU - UN POET ÎN PLINĂ ASCENSIUNE

Scriitorul nemțean Mihai Merticaru, poet, eseist și gazetar, membru al Uniunii Scriitorilor, autor al unei impresionante opere, a debutat în 1992, cu volumul “Vânătoare princiară” apărut la Editura Cronica din Iași, urmat apoi de “Arta euritmiei“, de alte și alte volume, tipărite în Moldova, Ardeal, în Capitală, dar și la Chișinău, unele fiind traduse în engleză, italiană și franceză.

Bref, Mihai Merticaru este nu doar un poet, pur și simplu, ci și un veteran al sonetului românesc, alături de Mihai Eminescu, Al. Macedonski, Victor Eftimiu, Tudor George, Vasile Voiculescu, de regretatul Radu Cârneci etc.

După părerea noastră, sonetul este cea mai dificilă specie poetică, formal și contenutistic vorbind, părere ce ne este confirmată de însuși autorul cărții la care ne vom referi ,Vis și abis [ 89 de sonete], Editura Mușatinia, 2018, 127 p., al douăzecilea volum de poeme și al șaselea de sonete.În introducerea intitulată „Sonetul - regele poeziei”, în 4 pagini de detalii tehnice, se referă la prozodia celor două catrene urmate de cele două terține, formulând interesante observații de istorie și analiză literară privitoare la sonetul european și românesc. Nu sunt uitate terținele unui Omar Khayyam cu motivele sale poetice universale carpe diem, carpe rosam, vanitas, vanitatum vanitas, sau aforismele unui Li Tai Pe, ori versetele din Cântarea Cântărilor…

Așadar, în ciuda corsetului de formă fixă ce implică faimosul ritm endecasilabic, sonetul seduce de sute de ani prin muzicala, magica euritmie intraverbală, prin suplețe și farmec: “Împărțim un vis și-o împărăție,/ o inimă cu două luminișuri,/ Un munte cu abisuri și suișuri/ Și-un fermecat izvor de apă vie// Ne cățărăm pe-aceleași povârnișuri,/ Cât mai departe de viața pustie,/ Dragostea ne e marea bogăție/ Cântăm pe-o vioară cu două arcușuri// Adesea ne-ntâlnim în același gând, Vrăjiți, rătăcim printr-o melodie, Ne troienim în iluzii surâzând// Și ne-nzdrăvenim într-un suspin plăpând. Murim și-nviem într-o feerie, Amurgul amâne-se sine die ! “. Majoritatea sonetelor din Vis și abis sunt poeme de iubire ce capătă pe alocuri accentele unui imn cosmic, căci iubirea ca și poezia înseamnă pentru poet ieșirea din timpul istoric și intrarea în sacralitate: “Un veac nesfârșit, clipa mi s-a părut,/ Orfice reverii, înlănțuire,/ Se schimbă universul într-un sărut/ Și negurile, toate, au dispărut,/ Că în orice poveste de iubire/ Mai intră și-un strop de dumnezeire.”

Mihai Merticaru pare să fi citit totul în materie de sonet, inclusiv studii critice, în literatura română și universală ( de la Dante la Rilke, să zicem!), este un spirit cultivat, renascentist, un român îndrăgostit de valorile perene ale națiunii și religiunii, vorba lui Eminescu, și totodată un uomo universale, pare-se francofil, dovadă fiind Parisul în suita celor 14 sonete, precum și lexemele din limba lui Ronsard.

Titlurile sonetelor baleiază și mărturisesc cele mai disparate subiecte, personaje, concepte tip pasiune, muză, ochi, unicitate, portret, magie, poetul urgisit ( este vorba de Ovidiu, poetul năvalnicei iubiri precum și al remediilor de desvrăjire, primul poet deținut politic, cum îmi place mie să spun), dar, nedumerire, timonier, sublimitate, iubire, visător, eros, tandem,anxietate, decădere, tinerețe, despărțire, nălucire, finitudine, testament, precum și ambitusul atotcuprinzător, copleșitor lexical și tematic al sonetelor în dicțiunea neoclasicului modernist, maestru al acelei ars combinatoria până la cota lirismului ludic. Să oferim cititorului încă un sonet de o rarissimă frumusețe imaginifică, sideral - muzicală. Iată ce ne spune ruda modernistă a magului călător înstele: “ Când voi pleca și eu din lumea asta/ Nu vreau să-mi spuneți decât noapte bună!/ Și să aud doar clopotul cum sună,/ Ceahlăul să-și elibereze creasta,/ Să-ncap doar eu alăturea de lună// Și când o fi , să vină și nevasta,/ iubitoarea de-o viață, isihasta,/ Soarele-n urmă-mi, poate să apună./ Așa păși-voi într-o lume nouă// Cu picioarele spălate în rouă,/ Sonetele le las pe toate vouă,// Că eu voi sări deasupra unui nor,/ preafericit că am învățat să zbor/ Prin toate galaxiile călător“.

Ca orice liric ce se respectă, Mihai Merticaru operează cu iluzii poetice și eresuri dar și cu oglinzi plimbate de-a lungul drumurilor realității, cu imponderabile sufletești, cu mituri, cu valențele visului și resemnarea aferentă inexorabilei curse a timpului, recunoașterea finitudinii vieții noastre, vorba poetului, totul dublat de o solidă conștiință estetică, de unde și încrederea că poezia sa tot va lăsa pe lume o urmă în acel spirit al odei horațiene consolator: non omnis moriar sau al acelor maeștri “Care-au învins invincibila moarte”

În privința scriiturii, Mihai Merticaru are, arareori, ce-i drept, acea temeritate a locului comun, aflat fiind sub incidența, id est exigența rimei tip abba (luminoase - duioase, lumină - deplină) ceea ce înseamnă totuși o cădere de tensiune lirică. Numai că poetul nemțean nu face parte din acea categorie a artiștilor ce vor să epateze burghezul cu orice preț, demonstrând pe parcursul cărții performanța unor rime inedite tip transpiră-hetairă, lustrale-astrale, culori- lucori etc., neașteptate în versuri de o rarisimă intensitate.

După ce îi pomenește ca pe niște repere perene ale Orașului Lumină („Parisul, de miracole cunună”) pe Manet, Matisse, Corot, dar și pe “Al noulea Ludovic, mare rege”, poetul continuă: “Colette și Beauvoir, celebre colege,/ Oricum nu-i dat oricui minuni să vadă,/ Parisul doar conține o-miriadă”.

În aceeași suită de sonete dedicate Parisului, cu celebrele sale bulevarde și Versailles-ul Regelui Soare, poetul focalizează punctul de maximă atracție printr-o metaforă-șoc, memorabilă: “La Luvru pare că palatul arde,/ Lumea-i ìn delir, se calcă-n picioare,/ E-o luptă corp la corp, care pe care,/ Nu mai lipsesc decât niște petarde” . Plimbarea pe Sena? O veritabilă simfonie ce te face să cunoști suprema frenezie. Firește, poetul nu putea rata invitația universalului Brâncuși în atelierul-muzeu: “Cu barba-i bogată pare Dumnezeu (…)/ Eu îl privesc și el cioplește mereu,/ Zâmbindu-mi oltenește de după nor/ O pasăre și un pandant sclipitor/ Se desprind ca aurul de minereu/. Din marmură din bronz, din ghips și din lemn/ Răsar negrese , blonde domnișoare/ Setea de nemărginire crestând semn”. Rând pe rând, îi va întâlni la modul simbolic, memorial sau livresc pe marii noștri exilați Cioran, Eliade, Ionesco, C.V. Gheorghiu și chiar pe Casanova. Și totuși între Paris și Piatra Neamț, opțiunea poetului român este în favoarea orașului de reședință: “ Vrei să mă seduci, vicleanule Paris?/ Inima-mi beteagă mereu îmi spune/ Că-n vatra ta s-ar face un tăciune,/ Declin, deci, mesajul tău sui-generis.“ A se observa rima de excepție de mai sus, în care excelează, hic et nunc, doar un Tavi Soviany sau Serban Foarță..

Scriind sub pecetea marii școli poetice interbelice românești (Barbu-Bacovia-Blaga-Dan Botta etc.) dar cu precădere a modernismului românesc și european de secol XX, Mihai Merticaru probează și prin această recentă carte valențele lirice ale marii simplități, echilibrului, tandreții, ale umorului ca bun simț. Relația poet-poezie este una de la credință la imolare, la răstignire întru cuvântul generator al învierii, al prezenței în lumea viitoare.

Încredințat ca și Dante, că “Iubirea, [e] a Universului axă”, Mihai Merticaru cochetează cu abisul precum Pascal, între o vitalitate debordantă și un asfințit firesc, stări aparent antinomice, de fapt complementare. căci iubirea fără puterea iluziei, nu există. Pledoaria subliminală a poetului induce cititorului credința că viața nu se sfârșește odată cu moartea, că destinul uman e deschis spre infinit, îmbinând microcosmosul cu macrocosmosul, și totodată forța și transcendența imaginației (iluziei!) care caută și creează infinitate peste tot și în toate.

Poet al unor policromii muzicale, al evanescențelor și nestematelor scripturale ce ridică tropul lirismului românesc la puterea ultimei modernități via Eminescu, Baudelaire, Rimbaud, Macedonski, Mihai Merticaru nu uită de osârdia jertfelnică, epifanică a Poetului, dedicându-i unul din sonete pe care îl cităm în întregime pentru frumusețea sa cvasi religioasă: “Poetul îmbracă lumea-n cuvinte,/ Zestre blestemată, de el, se ține,/ Ocean de patimi sub ceruri senine,/ Cu îndoiala, frate necuminte.// Firea-ntreagă-i arde -n flăcări divine/ Furnal încins în inimă și-n minte,/ De-abisuri și nemargini pendinte,/ Viață nestinsă, poemul susține.// Când blânda noapte-n suflet îi pătrunde/ Și muza în tâmple îl săgetează,/ Lumini stăruitoare-n mintea-i trează.// Dezvăluie mii de minuni rotunde/ Cum nu găsești altundeva niciunde/ Și-ntregul univers se-nflăcărează.”

Un poet în plină ascensiune creatoare.

Ionel Bota: revista ARTE, nr.12 (17), dec.2019

                                                  

ARTE, revistă de cultură europeană
nr. 12(17), decembrie 2019

CUPRINS

Editorial

Daniela MARCHETTI,
Fideli prieteniei cu voi

ISTORIE ȘI CIVILIZAȚIE ÎN MITTELEUROPA

Ionel BOTA,
În România interbelică. Discursul posibil sau textul publicistic între jocurile istoriei

ARHIVA MITTELEUROPA

Costin BRĂTEANU

ARTE ȘI ARTIȘTI ÎN MITTELEUROPA

ORAVITZAN
Ionel Bota,
Albastrul Imperial de România

EVENIMENT

Gabriel KELEMEN,
Drumul spre Centru. Panopticum Selenae

ARTE ȘI ARTIȘTI ÎN MITTELEUROPA

Daniela MARCHETTI,
Sacrul și copilăria în pictura lui Caravaggio

ARTE MUZICALE

Un destin artistic în Mitteleuropa: Ramona Elena MUNTEANU

POESIS

Ion MUREȘAN
/cu o prezentare de Ionel Bota/

Ela IAKAB
/cu o prezentare de Daniela Marchetti/

ALASHA
/cu o prezentare de Daniela Marchetti, omagiind pictura și poezia regretatei Alasha Claudia Simonato/

Costel STANCU

Costel SIMEDREA

CRONICA LITERARĂ

Ionel BOTA,
Temele sacrului și ale cărții la Angelo Floramo

TEME ALE PITORESCULUI ÎN MITTELEUROPA

Ion Gheorghe CHIRAN

LECTURI

Daniel Mariș

Nicolae Nistor: versuri

ave libertate

niciodată nu veți mai plânge

și nu veți mai bate palmele

peste tâmpla nopților

mâinile adormite

se vor ruga înghețate

în fiecare iarnă

dincolo de noi veți cânta

armonia vieții

celor care nu o cunosc

niciodată nu veți mai rosti

decât în mintea noastră

ave libertate

iar noi vom alege globulețele

nepoților

și vom plânge amestecat

în ceștile cu ciocolată

vom oferi flori

din încolțirea voastră

în fiecare timp

în fiecare viață

Halal libertate înghețată-n lacrimi!

ave libertate

autor Nicolae Nistor

niciodată nu veți mai plânge

și nu veți mai bate palmele

peste tâmpla nopților

mâinile adormite

se vor ruga înghețate

în fiecare iarnă

dincolo de noi veți cânta

armonia vieții

celor care nu o cunosc

niciodată nu veți mai rosti

decât în mintea noastră

ave libertate

iar noi vom alege globulețele

nepoților

și vom plânge amestecat

în ceștile cu ciocolată

vom oferi flori

din încolțirea voastră

în fiecare timp

în fiecare viață

Nicolae Nistor