Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Petre Stoica‎ : Când se întâmplă


*
Nimeni
Nu mai scutură picioarele tandru
Așa cum o făcea tata.
Parcă lăsa
Din brațe un miel la ușă,
Iarna
Când se despărțea de
Zăpadă.
Trece
Pe un cal alb prin nisipul
Ferestrelor, tandru
Când se întâmplă să ningă, rar,
Astăzi, tata!

Cristina Ștefan: versuri

am lăsat crinii în camera de alături
şi dimineaţa i-am regăsit tare departe-n lumină
m-am întrebat după care ornic or fi mers
după care nord cardinal
de-au mişcat casa mea
răspândind ameţitoarea aromă
când am deschis fereastra
nori de petale albe şi portocalii
au intrat grăbiţi
să-mi aştearnă un mirabile visu
Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, text


***
o zi de tăiere, tată,
pentru tine
ghirlande cu flori de mălin
anii se numără în potcoave de cai îngenunchiaţi
şi nu ştiu cum e ploaia de sânge
purple rain
plouă pe dinăuntru în casă
am aşternut pomeni de mere
lângă tine aud clopot şi bocet
mă uit în oglindă
şi-ţi văd chipul tăcut şi bătrân
mai frumos decât orice întrebare pusă
lui Dumnezeu
(Din Volumul Culegătorii de flori, ArtBook, 2015, premiat de USR Bacău 2015)

Djamal Mahmoud: vid


e a șaptea zi deja de când caut în mine zidul
un lătrat mă invită insistent afară
ploaia îți picta cu migală chipul pe poarta casei
aerul din golul lăsat de trupul tău
îmi intră tiptil în plămâni
rece și gustos ca un țipăt
e un lucru extraordinar chiar
faptul că n-a concurat nimeni cu spațiul în care
ți-ai ascuns cu grijă întunericul
așa că poți să-i mai privești cupola în liniște
până când îți voi culege tăcerile
și le voi vărui necontenit respirându-te ...
Djamal Mahmoud

Teodor Dume: Potcoave pe suflet

(aforisme)
Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei

*
sunt oameni care te rănesc chiar și atunci când le întinzi mâna,dar ca
să-ți păstrezi încrederea mai întinde-le-o o dată
*
Credința este o formă de înțelegere cu tine însuți
*
sunt și nu sunt eu, mă doare tot,chiar și ceea ce nu pot să ating
*
Frumusețea nu o poți vedea decât prin ochiul binelui
*
Când ajungi în stadiul în care nu îți poți apăra nici visele, înlăuntrul
tău are loc o luptă cu tine însuți,moment în care trebuie să intervină
încrederea și credința
*
între femei şi artă nu e nicio deosebire
*                                                         *
renunţă la ceea ce nu poţi obţine/ pentru că/ senzaţia eşecului este
răvăşitoare
*
succesul e ca și ultima frunză rămasă în pom, doar ea își presimte
căderea
Omul e ca o frunză, plutește în derivă până ce atinge pământul
*
A înțelege și a lăsa de la tine nu înseamnă a ierta
*
Anonimii au avantajul că nu pot fi criticați
*
Uneori îmi place să-mi las dușmanul umilit și singur, ca să moară de
invidie
*
prima lecție de viață – a fi mereu în acord cu tine însuți
*
somnul e o parte din transparenţa trupului
*
Pentru cei cu credința în suflet fiecare zi e o casă de rugăciuni
deschisă nu numai duminica
*
Singura umbră sub care înverzește totul este umbra mamei
*
Atunci când umbrele se suprapun Dumnezeu ne privește dintr/o altă
inimă
*
Calcă apăsat ca să poată călca și alții pe urmele tale
(carte: Potcoave pe suflet,Editura Pim/2020)

Comoara din Cetatea Oradea: Sala cu Grifoni


Cetatea orădeană este unul din cele mai frumoase monumente ale renașterii târzii din această parte a Europei, căpătând forma pe care o cunoaștem și astăzi în două etape: bastioanele, zidurile fortificației s-au ridicat în 1569-1598, iar palatul princiar, cetatea interioară în 1618-1648. Restaurările recente au scos la lumină o adevărată comoară arhitecturală: Sala cu Grifoni din palatul priciar. Iată povestea ei.
Ce este un grifon?
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, grifonul este un monstru mitologic cu corp de leu, cu aripi și gheare de vultur și cu urechi de cal, folosit adesea ca motiv decorativ în arhitectura de odinioară.
Principele Gabriel Bethlen și ambiția sa
Principele transilvănean și-a dorit aici un palat cu totul special, pretențios, care să-i devină locuință temporară, dar care să găzduiască și autoritățile de apărare: aici se aflau reședința căpitanului cetății, sediul ofițerilor și al soldaților. De la an la an, stocul de materiale creștea, semn că Gabriel Bethlen își dorea ca palatul de la Oradea să devină un etalon în regiune. Izvoarele scrise consemnează faptul că Bethlen a fost singurul principe transilvan care a apelat la meșteri stucatori pentru a executa pretențioasele decoruri în relief, obținute dintr-un amestec de mortar și ipsos, gelatină, clei și coloranți minerali, care prin uscare și lustruire capătă aspectul marmurei. Se presupune că stucatura a fost executată de doi meșteri aduși din comitatele ajunse în posesia lui Gabriel Bethlen după păcile de la Nikolsburg și Bratislava, Mathias Halasz și Conradus Fünk.
Inspirație de origine central europeană
Stucaturile orădene trădează contactul meșterului cu ambianța occidentală, fapt sugerat de prezența unor motive italiene, cum ar fi ghirlanda și mănunchiul de fructe, dar și prin modalitatea de reprezentare a animalelor cu trăsături fantastice sau reale. Iată câteva dintre reprezentări și semnificațiile lor:
  • Doi cerbi cabrați, unul carpatin și celălalt lopătar, sugerează legenda vânătorii, cea care face referire la întemeierea acestei cetăți.
  • Ghirlanda din frunze atârnată de două inele, decorată la capete cu câte o anghinare și susținând la mijloc un mănunchi de fructe (rodii, struguri, smochine) sunt forme inspirate de flora Italiei, dar care fac trimitere la bogăţia cetăţii.
  • Ghepardul este simbol al calităților fizice și morale, agerimea și promptitudinea. Ținut în lanţ, ca animal de companie precum la marile curţi europene, sugerează rangul de cetate princiară.
  • Grifonul imens este cabrat, fără aripi, dar cu două cozi, pentru a transmite o forță de două ori mai mare. Foarte posibil ca acestuia să-i fi corespuns un alt grifon, posibil sacrificat pentru a realiza o fereastră.
  • Cei doi grifoni care flanchează protector coroana cu cruce creştină, sugerează că cetatea e bine apărată.
Sursa foto: muzeulmoo.ro

Țincapana, cartierul orădean cu nume de violonistă

Cartieru Ioșia este unul dintre cele mai mari și mai importante cartiere orădene, acesta cunoscând o dezvoltare fulminantă, având în vedere că, la începutul secolului trecut, aici erau doar terenuri agricole.

Cum a fost posibilă această ascensiune și multe alte curiozități vei afla parcurgând rândurile de mai jos:
  1. Numele cartierului provine din maghiară, Őssi, care înseamnă străvechi. De altfel, săpăturile arheologice efectuate în perimetrul cartierului au scos la iveală probe ale populării umane încă din Antichitate.
  2. Procesul de construire a caselor a debutat după reforma agrară din 1921, terenul a fost parcelat și oferit oamenilor respectând câteva principii urbanistice clare: s-au trasat străzi concentrice şi liniare, spaţii verzi, s-a reglementat înălţimimea caselor. Străzile au fost construite din pământ sau piatră, dar nu exista iluminat public şi canalizare, iar materialele folosite la construirea caselor cu cel mult două-trei camere erau chirpiciul sau cărămida.
  3. Mozaicul confesional este unul extrem de bine dezvoltat în acest cartier, deoarece, în „Colonia Ioșia”, în anii ’20 primeau autorizații de construire atât cetăţenii de etnie română, cât şi cei maghiari şi evrei. Acest fapt este vizibil astăzi prin prezența mai multor biserici ortodoxe, o biserică romano-catolică, o biserică reformată, dar și baptiste și penticostale.
  4. Din punct de vedere arhitectural, iese în evidență biserica romano-catolică Sf. Tereza. Piatra de temelie a fost pusă în 1933. Inginerul constructor Sallerbeck Antal a proiectat biserica în stilul unei bazilici franco-române.
  5. Ioșia-Nord este o extensie modernă a cartierului Ioșia, construită în timpul regimului comunist. Inițial, se urmărea reconfigurarea totală a acestui cartier, urmând ca locul caselor să fie ocupat tot de blocuri de locuit.
  6. Pe actualul amplasament al Ștrandului Ioșia, exista un loc numit la Groapă, unde oamenii se scăldau în apropiere de malul Crişului datorită apei termale cu excelente proprietăți curative. Investiţia a fost păstrată secretă, deoarece era prea scumpă ca să fie aprobată de puterea de atunci, fiind realizată prin muncă patriotică, întreprinderile locale contribuind și ele cu toate cele necesare. De altfel, în proiect era prevăzut şi un bazin olimpic, doar că, în timpul construcţiei, Nicolae Ceauşescu avea să ajungă în vizită de lucru la Oradea. De teamă să nu fie descopeiți, constructorii au îngropat bazinul. Acesta nu a mai fost descoperit niciodată, peste el construindu-se unul dintre cele două corpuri de clădire din incinta ştrandului.
  7. Sala Sporturilor a fost construită între anii 1975 – 1979 după un proiect elaborat de Centrul de Proiectări Judeţean Bihor. Astăzi, poartă numele lui Antonio Alexe, în memoria unuia dintre cei mai buni baschetbaliști români ai anilor 2000, care a evoluat și la Oradea. Acesta și-a pierdut viața într-un accident de mașină, în 2005.
  8. În prezent, Ioșia este considerat cartierul orădean cu cel mai înalt nivel de dezvoltare, fapt datorat investițiilor imobiliare și comerciale care au avut loc în zonă în decursul ultimelor decenii.

Un cartier orădean poartă numele călugărului Rogerius, de origine italiană, canonic de Oradea, autor al cărții Carmen miserabile. Altul poartă numele unei minuni a naturii care crește în apropierea sa,  doar în apele calde ale pârâului Peța: nufărul termal. Denumirea fiecărui cartier orădean e strâns legată de trecutul său, de istorie. Cartierul Ţincapana nu face excepție, cu toate că locuinţele vechi au fost dărâmate, în locul lor răsărind blocuri, iar zona a fost redenumită Eminescu, după marele poet național.
Mai întâi a fost Cinka Panná
Cu toate că denumirea cartierului a fost modificată în urmă cu mult timp, mulți orădeni continuă să se refere la această zonă folosindu-se de vechiul său nume. Odinioară, în partea de est a oraşului, în continuarea cartierului Velenţa, locuiau rromii, cartierul lor fiind denumit în tradiţia orală Cinka Panná (pronunțat Ţincapana).
Cinka Panná era o violonistă vestită, născută în 1711 pe teritoriul Slovaciei de astăzi și decedată la Oradea, în 1772. Meritul său este cel de a fi adus muzica ţigănească maghiară în prim planul muzicii culte. Prenumele nu i se mai știe, doar numele de familie: în limba slovacă era Cinka, Czinka în maghiară. Povestea spune că provenea dintr-o familie de muzicanţi, iar talentul și iscusința ei i-au construit o reputație ce a condus la apelativul Cinka Panná (care înseamnă doamna Cinka).
De la frageda vârstă de nouă ani, a început să uimească lumea cu măiestria cu care mânuia vioara, iar în 1728 își formează propria orchestră, cu care colindă prin tot Imperiul Habsburgic. Orchestra era compusă din ea însăși, fiind prim solistă la vioară, tatăl său și doi frați. Meritul său a fost recunoscut oficial mult mai târziu, după moartea sa, când piesele ei au fost puse pe note, iar unii compozitori celebri ai acelor vremuri le-au inclus în operele lor.
Cu toate că însăși imaginea unei femei viloniste era o extravaganță a acelor vremuri, Cinka Panná era descrisă ca o femeie frumoasă, care se îmbrăca preponderent în roşu, ori în haine bărbătești, imagine la care  se adaugă o pipă din care fuma în timp ce cânta la vioara ei.
Se consideră că Cinka Panná este personajul redat în tabloul ,,cu ţiganca’’, cel pe care mulți l-am avut sau văzut, dar despre care mulţi nici nu ştiu ce reprezintă. Ba mai mult, viața ei a servit ca sursă de inspirație și pentru marele ecran și scenă, iar în Slovacia un concurs de muzică îi poartă numele.
(sursa: de  )

Barb Ioan: În inima mea sunt zidiți doi tâlhari


Doamne
poate sunt eu cel ce voi trăda
gândurile îmi ciugulesc lacome
din hrana dată morţilor
mi-e inima întristată
precum a lui Acan
dar mintea mea înghite
lucrurile date spre nimicire
nu se mai satură
inima mea cea bătută în cuie
între două cruci
jumătate plânge
ca tâlharul din dreapta
cealaltă jumătate râde
ca tâlharul din stânga
Barb Ioan
(din volumul BABILON, ed Brumar, Timisoara, 2011).

Violetta Petre: Și de o fi să-mi pierd albastrul


De-aş mai putea să te desprind, din alte braţe de liane,
Cu braţul drept să te cuprind, cu stângul să-ţi ating piane,
Te-aş recompune-n do major, preludiu, vals chopinian,
Ca în nocturna mea de dor, să te adorm venusian.
Ca o lunatică bacantă, te-aş îmbăta definitiv
Şi te-aş iubi ca o amantă, sălbatic şi imperativ.
Pe glezna mea să te supun, ca pe un sclav servil şi blând,
Când din dorinţă te adun, să muşti din trupul meu flămând.
Şi de o fi să-mi pierd albastru', în sângele zvâcnind extrem,
Vei fi cel mai dorit dezastru, de-aşa năpastă nu mă tem.
Să geamă cerul ca-n potop, eu te primesc în tot ce sunt,
Să nu te-atingă niciun strop, eu n-am să uit vreun amănunt.
Şi de va fi să nu-ţi ajungă cât te iubesc şi te alint,
Tu, să m-alungi cu mâna stângă şi eu cu dreapta să te mint.
Violetta Petre
30.07.2018

Nicolae Vălăreanu Sârbu: Oamenii își uită trecutul


Oamenii își uită trecutul și se prefac în făuritori ai prezentului,
se cred chiar cine n-au fost,
pleacă prin lume cu gânduri revoluționare
dar furtunile și uraganele îi temperează
îi aruncă în haosul uitării
lumea largă nu este chiar atât de plină de bunăvoință.
Pentru visele de îmbogățire
Plătesc cu o nemulțumire o bolnavă.
Uneori căutările se prelungesc foarte mult
și nu știu ce au vrut să obțină, dar au pierdut totul
dragostea a rămas o amintire întrupată în copii
toamna se apropie cu roade atât de puține
că nu-ți mai trebuie altceva decât întoarcerea acasă
unde și pământul te primește cu drag
Nicolae Vălăreanu Sârbu

Geo Galetaru: Încă iubim


Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat
tavanul a căzut
păsările au căzut
noi am căzut din cer pe pământ
în mijlocul unei mulțimi zgomotoase
pline de entuziasm
piticul verde dărâma copaci
garduri & culturi arhaice
în zăngănit de arme și de pahare
(istoria respiră prin toate rănile)
nimic nu e mai teribil decât cruciada pinilor în iarnă
mostre de avangardism când armatele se cațără pe umerii unui secol costeliv
în aplauzele adulților amnezici
încă peripatetizăm încă iubim cireșii în floare
și
mirosul zdrențelor glorioase
ale ultimei lupte de stradă
Geo Galetaru

Viorel Birtu Piraianu‎ : versuri


atingerile
uneori te caut pe întuneric
cum să te găsesc
ninge
la plecare am așezat zăpezile pe umerii tăi
tu te gândeai la fluturi
aceea pe care-i ascundeai în palme
să nu văd
cât de aproape ești

Gabriel Stanciulescu: Aș transforma o clipă-n veșnicie


Când ești cu mine, ziua-i clipă,
Asudă mintea-n prag de seară,
Ne plimbă vântul pe-o aripă

Și nu se-ntâmplă prima oară.

Plutim, ca fulgii de Albatros,
Când apele-s învolburate,
Te apuc de mână, afectuos,
O, Doamne!... câtă voluptate!

Trăirile se leagă-n lanțuri,
Nu obosesc, când se repetă,
C-o partitură ca în valsuri
Și-o broderie de croșetă.

A trecut noaptea într-o clipă,
Razele se întorc din soare,
Ce frumos când se înfiripă
Din iubire, o încleștare!

Când simțirea își pierde urma,
Timpul curge în dibăcie,
Lângă tine aș transforma
Orice clipă în veșnicie.

Sabino Fraschini: categorii


o tavă plină cu fericire
se întinde în fața ta
ocupând orizontul...
de jur împrejur, ciugulesc ciori
la nesfârșit
iar pănușele rămân nemișcate
în timp ce umanoizii ca tine
- puțini -
visează la o cafea și o poezie...
ai fost și încă mai ești
tutorele evlavios și candid
al strigătelor grupate în van...
garduri putrede în întuneric
se preling pe lângă trupuri incerte
e ceață și ți-ai făcut un scop modest
din a mai prinde o dată anotimpul renașterii
doar pentru a savura întinderea
platoului cu fericirea construită în detaliu
din categorii filosofice pieritoare în curând...
©Anica Andrei-Fraschini
7 februarie 2020
(Sabino Fraschini)

Gina Zaharia: Seara-ți sunt iubită, ziua pescăruș...


Am zidit în fugă, lângă stânci, o casă,
Dar ne face-n ciudă marea furioasă,
Vine și te fură din brațele mele,
Când se umple cerul de vise rebele.
.
I-am zis că-mi e somnul o saltea de ace,
Să-și vadă de treabă, să ne lase-n pace;
Ea știe că-n suflet mereu te-am pitit,
Iar cu valuri oarbe nicicând n-am glumit!
.
O văd îmbrăcată cu rochie albastră.
Poate-a fost odată chiar iubirea noastră
Ce-și întinde vraja dincolo de tine
Și-acum te sărută cu setea din mine!

Ottilia Ardeleanu: dacă într-o zi nu voi mai fi


dacă într-o zi nu voi mai fi
să mă citiți cu voce tare
să mă dați din gură în gură drept adevăr
să gesticulați ca și cum v-aș vedea
și m-ați surprinde cu tenacitatea voastră
să puneți inimă în tot ceea ce este despre mine
și să mă rostiți fără lacrimi
doar cu zâmbet și mândrie de român
să distribuiți cuvintele mele
cuminecătură sfântă
orice păcat vi se va suspenda
până la o nouă justiție
dacă într-o zi vi se va părea că nu mai sunt
întrebați-vă din aproape în aproape
adevărul plutește deasupra ca mirul
cuvântați-mă public
dați de veste sufletul meu și amprenta sa
nădăjduiți doar prin cuvântul lăsat printre voi
e singurul lucru mai mare decât orice avere
viața nu este un peron de gară
este doar o potecă rătăcită
cu ieșire la cer
Ottilia Ardeleanu

Toni Chira: Din perspectiva unei mașini de cusut

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană
(fragment)
Când eram mică-mică, îmi era rușine ca mami să afle că te iubesc. Așa că te împachetam la un loc
cu botoșeii mei de spital, în sertar. Te făceam uitat. Nimeni nu ajungea la tine în timpul zilei,
dar seara… Seara mami adormea. Toți ai casei
erau duși la somn, purtați de șorțul ei alb, care
de mult nu mai e alb. În buzunare, pe lângă mâinile ei, cele mai secrete gânduri ale mele
erau dulciurile. Aveam o poftă teribilă. Mă gândeam doar la cum mă voi strânge în așternut
și voi întinde mâna. Iar ea-mi va aminti că nu i-am adus șorțul când mi l-a cerut, că nu văd, că m-a purtat nouă luni și în atâta timp n-am fost capabilă să înșurubez o inimă. Că cezariana lasă urme, trasează hărți în pielea femeii, iar eu nici
albul de galben nu-l disting. Ar trebui să umblu pe cicatricea pe care i-am lăsat-o când m-am născut, spre dragoste ei. Pe urmă se va face bună. Se va lumina de la gât în sus, până în tavan. Îmi va întinde o bomboană și mă va săruta. Voi numi asta antitetanos. Voi bate un cui în mine, ruginit. Am să o rog să își atârne de el șorțul. Să îl port în casă când mă joc cu păpușa de sârmă. Pentru că eu țin la Maia și nu pot fără ea. Nu vreau să o fac să se simtă singură. Maia e mămica mea fără șorț. Ei i-am spus prima dată despre tine și ea a fost întâia care m-a sfătuit, a zis tare: Nu e bun! Lasă-l! Poți face unul ideal din sârmă, așa cum sunt eu. Și nu, nu eu sunt cea mai bună pentru tine? (Eram mică-mică, nu știam ce înseamnă ideal, mai ales că îmi era și frig, iar noaptea aerul tăia petice din pielea mea. Își făcea o geacă.)
Până atunci te văd cum te chinui, cum suferi.
Tot timpul forțezi ușa sertarului. Nu poți să te lași. Nu-ți ajunge că, după ce rămân singură,
mă scol din vârful patului și glonț ajung lângă dulăpior. E ceva ce nu pot să iert la tine, oricât
te-aș iubi. Eu nu am fost crescută așa și atâta vreme cât va fi, timpul meu e timpul lui mami,
pe urmă. Fericirea mea stă în vata-de-zahăr.

Ella Poenaru: Vis de copil

Copilă mă trezesc, ca într-un vis ciudat:
E dimineață, mama pregătește masa,
Tata e în baie, apa curge sacadat
Și o nouă zi de-oțel și-ascute coasa.
Încă adormită la masă mă așez:
     miroase-a lapte și-a cafea fierbinte,
    privirea s-o ridic spre ei arar cutez,
  dar le promit că azi voi fi cuminte.

Schimbăm vreo două-trei cuvinte în grabă,
afară ora crește amenințătoare,
sunt timpuri roșii gata să ne soarbă
din carapacea existenței fără soare.
Se aude ușa sec, tata a plecat. Ades
ne despărțim tăcând și fără sărutare,
că ne iubim e de la sine înțeles,
        dar eu acuma cred că sunt destul de mare.

Pe seară când revine acasă obosit,
îi ies în prag, cu ochii după dar;
știu că la cină și la noapte, în sfârșit,
voi fi cu mama și cu tata iar.
E dimineață; iarăși mă trezesc
din visul vechi ca dintr-o transă,
întâia oară baia liberă o găsesc,
         dar nu-i cafea, nici lapte cald pe masă.

În fața mea un alt copil cu ochi cuminți
începe o zi proaspătă cu-ncredere
iar din chenarul negru-al pozei doi părinți
zâmbesc din alte timpuri cu înțelegere.
Helena Bob

Domşa Lucian: Aneta (part.32)


Seara, medicul de gardă i-a dat voie lui Petrișor să plece acasă, din spital, după ce i-a făcut perfuziile și i-a dat o rețetă cu ceva pirule ca să le scoată de la farmacie și pe care să le ia timp de o săptămână. Aneta a rămas destul de dezamăgită după cele văzute acolo, în spital, și s-a hotărât să-i povestească totul mamei sale după ce va ajunge acasă. În dup-amiaza acelei zile, când fratele ei făcea ultima perfuzie, Aneta, cu ultimii bănuți care-i mai avea, a coborât în curtea spitalului, la telefonul public de lângă ghereta paznicului și a sunat la ei în sat, la părintele Rodion. Părintele nu era acasă, dar i-a răspuns muierea dumnealui, preuteasa, iar fata s-a prezentat, frumos, și a rugat-o pe femeie să dea o fugă până acasă la mamă-sa, la Zamfira, și să-i spună că ei, copiii, sunt bine, sănătoși și că vor sosi acasă cu cursa de seara.
Au ajuns acasă târziu, aproape de miezul nopții, iar Zamfira i-a așteptat cu mâncare gătită atunci, seara. Cu tocană bună de pui și mămăligă aburindă, preferata lui Petrișor, și castraveți murați, ceva mai acrișori, cum îi plăceau Anetei. Erau treji cu toții, inclusiv copiii. Au mâncat fiecare cu poftă, după care s-au așezat în pat, la culcare. Viața își continua cursul ei obișnuit.
A doua zi, de dimineață, Zamfira s-a trezit, prima, ca de obicei, ca să pregătească de mâncare pentru cei ai casei și să pună la foc fiertura pentru porci. Aneta s-a trezit și ea destul de repede, imediat după mama ei. S-a îmbrăcat cu hainele de casă, și a ieșit afară, în răcoarea dimineții. S-a spălat cu apă rece pe față, așa, cum fac bărbații și cum l-a văzut pe Nea Ion că făcea în fiecare dimineață, după ce se deștepta. A coborât în bucătăria de vară, i-a dat binețe mamei sale și a pupat-o veselă pe obraz. După care s-a dus în grajd la oi, să le dea de mâncare și apă. Trebuiau să dea oile la împreunatul turmei. De obicei asta se făcea în perioada de imediat după Paște. Împreunatul însemna că, toți cei din sat care aveau oi, le dădeau la ciobani, după ce făceau măsurătoarea, și se forma doar o singură turmă cu toate oile din sat, adunate laolaltă, împreună. De unde și denumirea de “împreunat”. Ciobani erau cei doi frați gemeni, Relu și Nelu a lui Pistol, care urcau cu turma sus, pe dealuri, la vechea stână, și se întorceau abia la toamnă, târziu, pentru răvășitul oilor. Când oamenii își iau mioarele lor, brânza și urda și se risipesc la casele lor, în așteptarea iernii. Pentru asta, fiecare om se va duce, atunci, la stână și își alege oile din ciopor, adică să vadă dacă-i lipsește sau nu vreo oaie. În cazul în care-i lipsește, omul cădea la înțelegere cu ciobanul, care trebuia să-i plătescă oaia sau să-i dea o oaie de-a lui, la schimb.
Zamfira i-a zis fetei că în ziua aia se adunau cei din sat pentru măsurătoare, și că va trebui să mergă și ei, să participe la întrunire, la fel ca în fiecare an. Aveau douăzeci și cinci de oi, cinci miei și doi berbeci. Puțini oameni din sat mai aveau atâtea oi. Când trăia Nea Ion, oamenii ziceau că dumnealui are cele mai multe oi din sat. Și era respectat pentru asta, și întotdeauna îi era ascultată și cerută părerea în legătură cu oile și cu pășunatul. În acel an, sătenii au stabilit că măsurătoarea să se țină de dimineață, la ieșirea din sat, pe pășunea unde era terenul de fotbal. Zamfira a aprins focul, a pus la fiert pentru porci și s-a dus să-l trezească pe Petrișor. Aneta s-ar fi dus singură la întrunire, dar mamă-sa nici n-a vrut să audă, i-a zis că fără fratele ei mai mare nici vorbă să se ducă. Cum să meargă ea, fată singură, cu oile, acolo, între atâția bărbați? Nu se cade! Petrișor s-a trezit cu greu, ca de obicei, s-a îmbrăcat, s-a spălat, a coborât în bucătăria de vară și s-a așezat la masă. Se simțea bine acum, nu-l mai durea stomacul, îi era foame și ar fi mâncat orice.
Au deschis larg poarta și au ieșit, încet, cu toții. Oile, berbecii, mieii, Aneta și Petrișor, în spatele lor, mânând turma. Trebuiau să ajungă la întrunire, acolo, pe terenul de fotbal, pentru măsurătoare. Nicu a lui Țolea, vecinul lor, a ieșit și el din curte cu cele zece oi ale lui. S-au salutat veseli și au continuat să meargă împreună. Două case mai încolo, a mai ieșit și Ghiuțu a lui Milea, un alt vecin, cu oile lui. Când s-au întâlnit, bărbații au dat mâna, iar Ghiuțu le-a zis că el își mână oile lui mai în spate, ca să nu le amestece cu a celorlalți, iar Țolea și Petrișor au râs și au zis că oile lui Ghiuțu oricum îs prea slabe ca să nu se deosebească de restul turmei. Dup-aia s-au oprit, chiar în capul satului, să fumeze, și să bea câte un păhăruț de jinars, iar Aneta i-a zis lui frate-său ca să stingă țigara aia că nu-i bună, dar Petrișor i-a răspuns obraznic că acum e bărbat, și că așa făcea și ticu’ lui când mergea cu oile să le dea în turmă, la împreunat.
Au ajuns chiar la timp. Pe pășunea de pe terenul de fotbal erau adunați mulți săteni, fiecare cu oile lui, așezați care pe unde apucau. Unii au venit cu căruțele, cu caii, și au adus baloți de fân, să-i așeze între ei să nu li se amestece oile. Toader a lui Canciu, stătea undeva, așezat la umbra unui stejar gros, lângă caii lui, și își răsucea o țigară. Avea și el câteva oi, și un singur berbec, iar Dorin, feciorul dumnealui, ședea lângă el și mânca. După ce și-a aprins țigara, bătrânul a scos dintr-o desagă o glajă cu jinars. A smuls dopul sticlei cu dinții, și-a turnat într-un păhăruț, și a băut dintr-o data, strâmbând din nas și zicând “No, Doamn-ajută!” După care și-a mai turnat unul. L-a întrebat și pe Dorin dacă bea și el, un păhăruț, că mâncarea fără un jinars înainte nu merge, nu are nici un gust, dar feciorul l-a refuzat. Petrișor și Aneta s-au așezat nu departe de Toader și oile lui, iar Dorin, când a văzut-o pe Aneta s-a ridicat în picioare și i-a făcut cu mâna. În clipa aia bătrânul lui tată a pufnit nervos în râs și i-a zis feciorului că „Iar te uiți după aia a lu’ Mătrăgună? Că nu-i de nasu’ tău, bă! Aia-i premiantă la școală, nu ca tine slugă la pula calului!” Dorin s-a uitat încruntat la taică-său, a vrut să zică ceva, dar a dat plictisit din mână, după care și-a adunat lucrurile și a plecat de acolo. Aneta a avut de grijă ca înainte să plece de acasă, să-și însemneze oile ei, cu litera A de la Aneta, cu vopsea galbenă, pe spinare, ca să și le cunoască și deosebească de celelalte oi. Nicu a lui Țolea și-a însemnat oile lui cu feșteală verde, cu un X mare, iar acum erau amestecate cu oile Anetei. Doar Ghiuțu a lui Milea, celălalt vecin, s-a dus ceva mai încolo de ei, s-a așezat lângă un văr de-al lui din partea cealaltă a satului și s-au apucat de povestit și de băut.
În scurt timp s-au adunat câțiva oameni chiar în mijlocul terenului de fotbal. Aneta și Petrișor s-au dus și ei, să vadă despre ce e vorba. Pe teren erau doar bărbați , muierile lor fie au rămas acasă, cu treburile, fie au venit, acolo, cu ei, dar stăteau pe margine și priveau. Începeau măsuratoarea. Asta însemna că fiecare om, care avea oi, și care le dădea la împreunatul turmei, trebuia să-și mulgă doar oile lui. Iar cantitatea de lapte obținută era măsurată și notată într-un catastif. De asta se ocupa ăla A lui Huțu, președintele de la Colectivă. El era cel care ținea socotelile și măsurătoarea laptelui. Chiar dacă unul dintre săteni avea oi ceva mai multe, ele puteau să dea mai puțin lapte, față de un altul care avea oi mai puține dar care dădeau mai mult lapte. Iar cel care avea cantitatea cea mai mare de lapte la măsurătoare, era primul pe listă, următorul era cel cu cantitatea ceva mai puțină, și tot așa. Oamenii care aveau berbeci mai mulți erau printre primii pe listă, berbecii fiind ținuți de prăsilă. Aneta și Petrișor erau primii, în acel an, pentru că aveau trei berbeci și oile lor au dat cel mai mult lapte dintre toate.
Domşa Lucian
(VA URMA)

Elena Lucia Spatariu-Tudose


Mâinile mele obosesc tot mai des
trasând linii deschise
linii care încep
ca un zbor
și sfârșesc lamentabil
într-o cădere
inversă

Mâinile mele caută
febril căldura
liniilor curbe închise
în căușul palmelor
pulsând roșu
viu și dătător
de viață
cuvântul!
Elena Lucia Spatariu-Tudose
ELS - 05.02.2019

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10