Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Olga Alexandra Diaconu: se cațără munții pe sufletul meu


Se caţără munţii
pe sufletul meu
de-atâta avânt! -
simt anotimp luminos
cum mă învăluie
fără cuvânt                                                          

Astăzi                                                                                 
pe frunte mi-am pus
o coroană ascunsă –
de zboruri albastre de păsări
mă las pătrunsă
Nici nu mai ştiu
cum e mersul pe stradă,
parcă plutesc
şi-am auzit
că toţi vor să vadă
cum înfloresc
Dar eu deschid petalele zilei
doar pentru tine
şi-n noapte aştept
sufletu-ţi ′nalt
să cânte în mine.

Titina Nica Ţene: Au înflorit salcâmii


N-am observat c-au înflorit salcâmii,
treceam pe lângă ei nepăsătoare,
am ridicat privirea-n dreptul Lunii
și florile au luminat mai tare...
M-au îmbiat cu văluri de parfum,
din floarea albă prinsă-n evantai
și mi-am promis că n-o să uit, de acum,
că înfloresc salcâmii-n luna Mai...
Să luăm în seamă aceste flori gingașe,
cu gustul lor cel dulce-acrișor,
și vom putea să trecem peste toate,
mai bucuroși și poate mai ușor...

Ionuț-Tiberiu Balan: ***


purta un fel de moarte
pe buze
să le-acopere de lumină
și nu-i era teamă
alerga nebunește pe deasupra
zidurilor
se-arunca din trecut în trecut
dintr-un ochi străin
într-un ochi albastru
ca o poezie niciodată auzită
astfel purta moartea pe buze
ca un cîntec sinistru
pe sub cîmpuri
pe sub ape

Carmen-Maria Mecu: ***


mă simt
sub cerul bine spălat
de ploaie
o buruiană metropolitană
replantată în paradis
covi
tu n-ai știut că eu am o casă la țară
două identități
îmi bântui visele uneori
dar
nu ai cum ghici
în care corp mă trezesc
rămâi dușmanul meu invizibil
ascultă-mă ce frumos
respir
aromele nopții
plămân uriaș
în centrul universului

Savu Popa: Molda sau jocul Strigoaicelor

(2)
Pensulă Cerneală Vopsea - Grafică vectorială gratuită pe Pixabay
Dănilă era porcarul Ocnei. Se îndeletnicise cu această meserie încă din tinereţe, chiar din adolescenţă. O deprinsese de la tatăl şi de la unchiul său, cu care călătorise adesea prin satele vecine să vadă, să vândă, să cumpere purcei de tot soiul. Uneori, ajungeau până în sudul ţării, acolo, unde se găseau porci din rasa mangaliţei. Călătoria dura mult şi era extrem de obositoare, de primejdioasă. Se deplasau cu două căruţe, în prima se aflau el şi tatăl lui, în a doua, unchiul, care cânta tot drumul. În spatele lor duceau sau aduceau porcii. Se vădeau a fi buni comercianţi, buni negociatori. Stăpâneau de mirare, pentru nişte oameni care abia ştiau să scrie, arta negoţului, care exista în familia lor din moşi-strămoşi. Toate făceau parte dintr-un ritual. Acelaşi, de la caz la caz, dar parcă pe alocuri diferit. Modul în care convingeau, la un pahar de vinars, cumpărătorul, prezentarea porcilor, detaliată, privirea aţintită ca un vârf de săgeată în privirea celuilalt, întrebările referitoare la vârsta, modul de hrană al bietelor animale. Apoi, aveau loc glumele deocheate ale unchiului sau râsul tăios al tatălui, în urma căruia, orice nehotărâre sau înşelătorie dispăreau rapid. Mâhnirea şi tăcerea grele, ameninţătoare ca o prăvălire de bolovani, ale tatălui când simţea că ceva nu merge oblu, uns cu untură, cum obişnuia el să zică. Bonomia, curajul, vorba grea, la fel de grea ca un pumn dat de un boxer nervos, ale unchiului, atunci când tăcerea tatălui se prelungea foarte mult, semn că ceva nu merge, scârţâie din ce în ce mai aprig. O tăcere de zid prin firidele căruia începeau să iasă flintele unor arme.
Totodată, aceştia mai aveau un obicei pe care îl urmau, oriunde s-ar fi aflat. După ce afacerea dăduse semne de izbândă, adică se înţeleseseră de minune asupra preţului, modului de transport, imediat intrau în grajd, se apropiau de purcelul cumpărat şi fiecare dintre ei, tatăl, unchiul şi băiatul, aruncau pe animalul agitat, câte un păhăruţ de răchie. Dacă purcelul se agita şi mai tare, parcă usturându-l grăsimile, însemna că avea şoric bun.
Dănilă avea toate aceste amintiri, încă vii, de parcă ieri ar fi avut loc fiecare scenă. Mai ales că şi el făcuse aceeaşi meserie toată viaţa, fără vreun ajutor anume. Nici acum, la bătrâneţea care venea din urmă ca un munte surpându-se peste vreun sat, nu era ajutat de cineva. Se ducea singur, aranja mai mult vânzări de porci între familiile din zonă sau cel mult, din satele vecine. Ca om, mai ales, când se ducea pe la unul sau altul, era un amestec dintre ghiduşia şi felul hâtru al unchiului şi seriozitatea melancolică, înţelepţită a tatălui.
Odată, porcarul ajunsese prin Cristian. Satul de peste deal de Ocna, un deal înalt, asemănat nu de puţine ori cu un munte mai mic. Ajunsese acolo pentru o afacere de zile mari! Deşi se urnise greu de acasă, încă de dimineaţă, tot efortul merita, că, de, acum la bătrâneţe mai are nevoie omul de un ban mai rotunjit, pentru boane de leacuri şi altele… Mersese să aranjeze afacerea, pentru vreo opt familii din Ocna, care doreau să cumpere porci din Cristian, o rasă de mangaliţa adusă din sud de alţi porcari din acest sat. A plecat cu un tren de navetişti, până la Sibiu. De acolo, îl dusese o maşină, care venea de la Presaca, până în Cristian. A stat mai mult. Până s-au tocmit, până au căzut la o înţelegere, timpul a trecut. Fiind şi început de iarnă, se făcuse noapte de-a binelea. Hotărâseră să vină cu banii după porci, peste o săptămână, înainte de începutul lui decembrie. Deci, totul mersese ca uns, cu cea mai bună untură! În cele din urmă, omul nostru simțise că e timpul să meargă spre casă. Cine să vie după mine! Zmeul! Mă duc pe jos, doar poci merge şi ştiu dealul care ne desparte, ca pe tatăl nostru. Doar pe aci umblam când eram ţânc. Nu vă fie teamă, nu mă spariu io de orice lighioană! Poa să hie cu tri capete! Am bâta. Vremea e bună.
Cu toate stăruinţele acelor oameni, care i-ar fi oferit adăpost, el nu se lăsa înduplecat nici în ruptul capului. Însă, era de neclintit în hotărârea lui. Ce mai, un om educat nu deranjează! Nu se face!Nu ninje, nu ploauă, timpul îi oblu, numa bun de umblat, doar are două chicioare care încă îl mai ascultă. După, fie ce o fi!
Îşi calculase că ar trece pădurea care desparte cele două localităţi, în vreo oră, aşa, la pas domol. Nu şi nu, mâne trebe să vă treziţi devreme, ce mai trebe să vă stau şi eu pe cap ca iel cu coarne la poarta popii. Şi-a luat băţul, desaga, a dat şi ultimul păhărel pe gât, cât ai clipi, şi a pornit în susul uliţei spre pădurea tot mai întunecată care i se deschidea înainte, morocănoasă. Cu cât păşea mai mult, cu atât intra mai repede în adâncul ei. Zgomotele se amplificau amestecate. Zgomote de frunze îngheţate, zgomotul ierbii ce lucea fantomatic şi mai apoi, zgomotul cerului de un senin ameţitor. Toate acestea ar fi fost suficiente să pornească şi să amplifice o stare de nelinişte. Doar că babul trecea oarecum indiferent, cu gândurile aiurea, la muierea lui, Leana, la faptul că mâine se vor trezi şi ei tare devreme, vor merge mai întâi la animale, vor mânca din caşul proaspăt, vor bea un pahar de răchie, de anul trecut, care prinsese un gust aparte, apoi se vor apuca de frământat. Mai întâi, vor răsturna cei doi saci plini ochi cu făină în moldă, după, vor turna apa. Şi apucă-te, Leano de frământat până n-om mai putea, până om ajunge să ne frământăm unul pe celălalt. Dar cine vor mai avea ca ei, mândrii cozonaci, mândre pite cu o culoare ca de aur! Nimenea, ştia el bine. Dar în tot acest timp, nu le va părea rău de atâta zdroabă, căci vor veghea să iasă totul ca la carte. Apoi mai e şi acel miros de rumeneală care va creşte din ce în ce, se va întinde în toată casa, ademenitor ca un şarpe flămând. Şi le va prii, vor simţi cu adevărat că vin sărbătorile.
Dar vinovată de toată această fericire descoperită încă din copilăria sa, vinovată de colacii ăştia de aur, cu gust de aur, era molda. Din lemn de fag, crăpată tot mai tare, bătrână de numa, mai bătrână cu cel puţin 30 de ani decât el. Molda în care stătuse când era cât un pumn de om. Când se născuse, vremuri grele, ai lui, familie numeroasă, nu aveau unde să îl culce. Pentru o vreme bună, folosiră molda pe post de pătuţ. Şi aşa stătea uitată de toţi, în vreun colţ întunecat al casei! E o legătură specială între el şi obiect. De câte ori o atinge, simte aşa o linişte care îi acoperă inima, ceva neduşmănos, care îl protejează şi îl fereşte de tot răul. Rămăsese ceva, o urmă umană, încă de atunci, printre crăpăturile tot mai mari, care se înmulţeau des, pe trupul ei lemnos. Bătrâna noastră harnică şi bună! Bunica noastră de lemn, dragă! Îşi aminti acum şi de visul straniu, pe care l-a avut în copilărie şi în care parcă, obiectul căpătase viaţă. Visase că rămăsese singur în casă. Ai lui se vedeau în depărtare, cu boii, cu carul plin de toate lucrurile lor. Încercase să îi strige. Glasul îl lăsase imediat şi ieşise din gura lui ca un abur roşiatic, sâsâitor ca un şarpe care, eliberat, se înălţa tot mai sus. Se întorsese în casa goală. În mijlocul camerei din nente, adică cea de zi, mai rămăsese doar molda, răsturnată şi care se mişca. Când o dăduse cu piciorul la o parte, sub ea colcăiau zeci de şerpi coloraţi, care se luptau, se sfâşiau între ei.â
După ce îşi aminti visul, era deja pe dealul Strigoiţei. Imediat urma localitatea lui. Însă, fu oprit din urcare, de un ţipăt ascuţit, de veselie, de joc aflat în plină desfăşurare. Privii în toate direcţiile. Se pornise din nou, călca mai repede şi când ajunse în vârful dealului, la mică distanţă de el, în jurul unui foc, se învârteau în hora scânteietoare fete şi femei care păreau cu minţile pierdute. Emanau o lumină stranie, iar hora mergea când mai repede, când mai lent. Ele chiuiau, râdeau cu o și mai mare intensitate şi rosteau din când în când nişte vorbe ciudate, ce aduceau cu descântecele. Muzica venea şi ea de undeva, când mai de aproape, când mai de departe. Deşi nu se zărea nicăieri vreun instrument. Dintr-o dată simţii că ceva îl apasă în interior, ca o armată de furnici care îi răscoleau toate organele. Le privea fermecat jocul. Nu mai era în stare de niciun
Erau strigoaicele. Veniseră din nou pe dealul lor. Nu le mai văzuse până acum. Din copilărie cunoştea povestea lor. Apar pentru câteva nopţi, în vârful dealului, joacă, petrec, se bucură ca nebunele de nimic şi de toate, sunt libere, cele mai libere spirite din univers. Dar şi cele mai malefice. Arătau exact cum le ştia el din poveştile auzite de atâtea ori, de la unul sau altul. Ireal de frumoase. Dar toţi aceia care le zăriseră, rămăseseră după, cu minţile rătăcite. Pesemne că asta se va întâmpla şi cu el. Trebuia să plece. Dar pleacă dacă mai poţi! Picioarele îi deveniseră doi bolovani, ca cel din faţa casei lui. Nu voia nici să le atragă atenţia. Se temea. Puteau deveni răzbunătoare, dacă le încălcai teritoriul.
Brusc, una dintre ele, o tânără, se întoarse spre el. Avea ochii ca doi cărbuni care sfârâiau roşiatic şi nu se oprea din râsul acela isteric. El devenise o stană de piatră. Voia să se întoarcă, să o ia la fugă. Dar nu putea să mai facă vreo mişcare. Dacă murise, murise şi gata! Dacă mai era viu, îşi spunea că, nu ar fi riscat să se mişte în vreun fel, căci cel mult, s-ar fi prăvălit de pe deal. Jos i-ar fi rămas oasele până te miri când. Ştia tot din copilărie că trebuia să le spună ceva, ca o scăpare, să le arate prietenia, că e om blând, cinstit, inimos, să se întoarcă acasă, la ale lui, viu şi nevătămat.
- Sporească-vă Dumnezeu jocul!
- Şi ţie făina în sac!
Şi izbucniră într-un râs atât de puternic, încât babul era convins că reuşiseră să sparie tot ce era în jur. Un moment avusese impresia că dealul începuse să se surpe. Auzise nişte zgomote în interiorul pământului. Se prinseseră din nou într-o horă, de data aceasta şi mai nebună, mai isterică. Babul gândea că mintenaş urma să se crape ceriul peste ei!
Închise ochii. Când îi deschise, nu mai era nimeni în preajmă. Noaptea devenise mai adâncă şi mai tăcută. Nimic nu mai respira. Aerul parcă se sfârşise de tot. Dar el se simţea foarte calm, împăcat cu sine, deloc speriat. Era viu, nu păţise nimic. Doar sudoarea îngheţată, care îi strângea spinarea ca într-o crustă, doar ea îi mai amintea prin ce trecuse.
Ajunsese acasă. Era aproape dimineaţă. Drumul la coborârea dealului i se păru mai lung decât toată călătoria aceasta de vis beteag. După ceva timp, se sculase şi Leana. Imediat, se apucară de treabă, după planul stabilit de Dănilă. Femeia îl întrebase scurt despre ce făcuse, ce nu făcuse ieri. Fusese obişnuită să nu întrebe prea mult, să fie cumpătată. Doar erau treburi bărbăteşti, care nu erau de ea şi nici nu voia să se mestece în ele. El îi răspunsese la fel de scurt, prin două trei, cel mult patru vorbe despre cele făcute. Nu a pomenit nimic de întâlnirea din deal! Ar zice că iar a băut până şi-a chiert minţile! Nu avea chef să se ia cu ea în gură. Simţea de abia acum oboseala, o oboseală bolovănoasă care i se plimba prin corp, râzându-și de el la fel de isteric ca acele femei păcătoase.
Însă, nu observară din prima, dar cu cât puneau mai multă făină în moldă, sacul nu se golea nici pe jumătate! Primul sac nu dădea semne că s-ar sfârşi. Era tot mai greu. La început au fost doar uşor miraţi. Într-adevăr, sacii arătau mult mai grei decât ieri. Femeia s-a bucurat, spunându-i că, uite, au făcut o tocmeală bună să cumpere de la Văsălie sacii aceştia bogaţi! Se vede că e om cinstit, o pus din suflet şi cu suflet! Dar sacul, tot primul, era din ce în ce mai greu. Făina nu se mai sfârşea, curgea parcă de undeva de dincolo de el, din aer. Îl luară amândoi şi pe celălalt. Acesta, părea şi mai greu. Erau cât pe ce să îl scape.
- Sporească-vă Dumnezeu jocul!
- Şi ţie făina în sac!
Şi făina creştea, ieşea din moldă, din primul sac căzut pe jos, din al doilea. Creştea, acoperea totul în jur, în timp ce râsul nebun al femeilor prinse în hora fără sfârşit, se întețea.
(S:pagina Savu Popa)

Valentin Valceleanu: Testament


Îngroapă-mi nemurire trupul
Să-l roadă viermii veșniciei,
Dar înfrățește-mi sufletul cu Prutul
Și doru-n cântul ciocârliei.
Și fă din sufletele noastre,
Un pod de flori cum a mai fost.
Ca-n România dodoloasă
Să-l treacă-n rând românii toți

Ion Calotă: Partituri pentru păpădii electrice


Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, inclusiv Ion Calotă, textSunt bucuros să vă prezint coperta noii mele cărţi, cea de-a cincea. Aşa cum am mai spus, ca şi celelalte patru anterioare şi aceasta va fi publicată ca urmare a unui premiu, de data aceasta locul I la concursul "Radu Cârneci". Influenţat probabil de sentimentul de nesiguranţă al acestei carantine, dar şi ca un semn de bilanţ şi chiar poate de un dorit pas către o etapă nouă, am decis ca acest volum să fie unul retrospectiv, o antologie a celor 4 volume de poezie, "cum să supravieţuieşti în dragoste", Manifest pentru globalizarea poeziei", "cum am salvat lumea" şi "nuduri şi semne". Pictura de pe coperta 1 aparţine inspiratului artist plastic, Bogdan Turcea. Îi sunt recunoscător lui şi desigur editorului, Rosu Nae.

Eugene Ionesco: Testament

EUGENE IONESCO...TESTAMENT !
Eugene Ionesco: Testament Nu, nu este vorba de vreun act notarial, prin care reputatul dramaturg îşi împarte bunurile. Probabil că nici nu a existat aşa ceva. Este vorba de un document deosebit, apărut în publicaţia pariziană "Le Figaro Litteraire" a doua zi după moartea lui Eugene Ionesco, survenita in 1994.

TESTAMENT "Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig. Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală. Am fost ajutat în carieră - carieră, cum se spune - de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă. A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată - după cum am povestit adesea - de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris. Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă. Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti. Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea. Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta. Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse . Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris , unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde. Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul. Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: "Doamne, fă-mă să cred în Tine". Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului. Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu. S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea. Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi.
Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov? În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu."
(SURSA:preluat pagina lui Miloș  Petru)

Carmen Pasat: De-aș mai avea o viață...


De-aș mai avea o viață de rezervă
Născută chiar din jarul viu al sorții
Aș înflori ca măru-n fața porții...
M-aș tot roti, ca ciocârlia-n ceruri
Urcându-mi inima la rang de soare
În triluri lungi aș trece de hotare,
Iar de-aș putea iubirii să-i dau rostul
Când voi cădea în hăuri să mă scoată
Tot învârtind mereu, mereu la roată...
Aș împlini în dorul meu lumina
În setea amânată de cuvinte
Punând un preț pe orice jurăminte.
La margini de tristeți aș pune zâmbet
În ploi de primăvară, doar petale
Cu miere-aș umple câteva pocale,
În clopote aș pune cântec moale,
Cocoarelor le-aș face cuib în stele
Să stea cuminți, până ajung la ele...
De-aș mai trăi o viață, încă una!
În plăsmuiri cuminți de universuri
Aș scrie, ca acum, vreo două versuri...

Mioara Manoila: Anotimpuri


Sunt mică, atât cât o picătură de ploaie
căzută din gri.
Mă opresc o clipă, doar o clipă, să stropesc pământul însetat.
Surprinzător, din iluzii, cu lacrima pe buze
cresc nuferi,
ca o coroană, pe capul Luminii, sub bărci îmbrăcate în catran.
Rândunici îşi fac cuib chiar în lacrima mea
croşetată din toamnă.
Mi-au scris pe frunte vara, cu
note muzicale - manifeste căzute din cer,
din mâini de îngeri neglijenți.
Timpul adună toamna,
o conservă,
ca atunci când mama întindea mâinile să o culeagă.
Cum se lăsa tăcută în poala ei, şoptind a must!
În mâinile mamei, albastre, strugurii se lăsau mângâiați,
se alintau în movul din pleoapele amurgului,
poposit într-o călimară,
din care o pană de cocor
desena pe pagina albă a unui alt septembrie,
gutui luminând la ferestre.
Un tribut unei ierni viitoare,
tropăind clopoței prin copite de cai...
Şi mama, adunând partiturile îngerilor, una câte una,
în seara de Ajun, îmi cânta în suflet o colindă:
"Sus, în poarta Raiului, florile dalbe, verzi de măr,
Şade Maica Domnului, florile dalbe, verzi de măr,
Cu-n puiuț micuț în brațe, florile dalbe, verzi de măr"...

Badescu Alexia:***


sunt labirintul gol
de veșnicie
un vis umil
o cruce-n calendar
un crescător de inimă sălcie
cu fericirea lipsă-n inventar
sunt doar o întâmplare rebegită
coloana infinitului pierdut
o simplă nepăsare infinită
o inimă uitată în trecut
și simt cum zboară-n mine toți lăstunii
prevestitori ai timpului anost
ce numără din doi în doi nebunii
plângând povestea unui trist "a fost"


Alin Claudiu Baciu: Primăvara Persistă

Mă scald în razele soarelui de după ploaie
Cum mă scăldam cândva în părul tău
Cândva când dragostea obișnuia să ne înmoaie
Cândva când nu simțeam păreri de rău
Cu timpul chiar și dorul se preface în povară
Și dragostea-i și ea puțin mai răsfirată
Cu timpu-i când iarnă când primăvară
Cu timpu-mi spun...ce mult te mai iubeam odată
Dar calc din nou se pare tot în urma ta
Deși mi-a fost atât de greu să te găsesc
Nu am putere să descriu ce va urma
Deși nu sunt cu gândul nu te părăsesc
Încă mai reușești să-mi furi câte un zâmbet
Când eu te văd pictată în te miri ce culori
Atât mai știu, mă dăinuie un simplu mut regret
Că n-am zburat cu tine măcar puțin mai sus de nori.
( Sfîntu.)

Dan Casuneanu: Magicianule


orice vei spune de înfrunzire
este rău în ultimă instanță
dar este și bine.
Dacă nu l-ai citit pe Fowles nu te acuză nimeni
dar ai pierdut enorm.
Dacă l-ai citit înseamnă că ai căzut în păcatul plagiatului
te-ai înfruptat cum Stanca din scriitorii ruși.
Orice vei spune de soarta frunzelor verzi te cred pe cuvânt
este bine
dar este și rău.
Când se apropie iarna sunt sortite pieirii.
Magicianule
dacă nu ai auzit de Fowles ești scuzat.
Înseamnă că ți-ai pierdut memoria de când erai copil
ți-am povestit despre el
adeseori
când mergeam după gălbiori în poiana din pădure
alergai desculț prin iarbă să prinzi fluturi.

Ottilia Ardeleanu: azi


mi-am văzut copilul după o lună
pe cealaltă parte a străzii
ne-am făcut cu mâna
ne-am zâmbit preț de un minut
și am fost fericiți
preț de un minut
ochii vorbeau
lucruri de care nu am avut timp
niciunul nu a trecut strada spre celălat
de teamă să nu ne someze invizibilul
niciunul nu a spus mai mult decât
mi-e dor
cum o fac muții
apoi ne-am deschis telefonul și
în timp ce ne depărtam
amorf
materia din noi comunica în 4g
te iubesc
te iubesc
te iubesc
la un moment dat
am rămas fără acoperire

Djamal Mahmoud : Stropi

-

un număr imens de copaci s-au dezgolit
de când am fost expulzat din acel corp

e o bătălie continuă între nou-născuți

strigătul mă așază undeva în apropierea polului nord
e mult alb aici și niciun dumnezeu în preajmă

tu ești o ființă comunicativă
vorbești mult și zâmbești celorlalți
probabil vii dintr-o zonă caldă
îmi spune
aveam 4 ani când tatăl meu a golit ultimul strop
din paharul său de vin
iar acum am 33 de ani și tot plâng fără întrerupere
căutând o soluție care mă poate face să tac...

Gabriela Ana Balan‎ : Mâini


Ne-am trezit cu prea mulți Pilați
pentru doar două mâini
şi un singur virus care ne-ar putea ucide pe toți
deşi nimeni nu crede
totuşi plătim rate la bursa măştilor
Pilatul meu îmi ține oglinda
ochii țintă pe mâinile mele mi
le inundă cu lacrimi
până când foaia de hârtie pe care scriu
rămâne curată
nu-mi dau la schimb Pilatul
pe o canea de aur
nici nu îl amanetez când se sfârşeşte ploaia
la ce mi-ar mai folosi mâinile curate
dacă nu aş avea un Pilat
să mi le arate
aş vinde ultimul meu grăunte de înțelepciune
pe arginți
să cumpăr mâini
mâini mâini mâini
să-mi mângâi Pilatul
în izolare

Nuța Crăciun: dar e primăvară...

           Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri,

m-aș sinucide dar e primăvară
un mugur văd pe creanga mea de vis
în brațe-mi cântă vesel o vioară
vântul m-alintă prin floarea de cais

un mugur văd pe creanga mea de vis
iar luna ninge dorul meu târziu
vântul m-alintă prin floarea de cais
e-atât de-aproape sângele tău viu

iar luna ninge dorul meu târziu
amurgul cald îți freamătă pe buze
e-atât de-aproape sângele tău viu
azi nu mai am la îndemână scuze

amurgul cald îți freamătă pe buze
dorința vie-mi bate-n pragul serii
azi nu mai am la îndemână scuze
îmi înflorește inima și merii

dorința vie-mi bate-n pragul serii
prin mine umblă dulce o vioară
îmi înflorește inima și merii
m-aș sinucide dar e primăvară

Sabino Fraschini: litera C



deasupra tuturor categoriilor filosofice sau nu
defila un fel de sinteză a zilei
pielea îmi era pătată de chestiuni de utilitate publică
o rană veche își expunea mult prea evident cauterizarea neîncheiată
tocmai spusesem că numai Dumnezeu știe
când din nou s-a petrecut o dedublare în vis
erau umbre plutitoare vertical peste o mare cenușie
siluete ca cele din componența unui barou
în dreptul fiecăreia câte o literă C cu grafie aparte
caracterele nu se puteau confunda
la picioarele fiecăreia câte o mapă neagră
cu diverse procente de umplere
iarăși inconfundabile
un asesor le întindea piese de puzzle
cu o baghetă
fie ca premii
fie ca momeli
unele dispăreau cu un clinchet
altele cu un sfârâit
niciuna nu participa la vreo întregire
m-am refugiat în artă
acolo era viața fără dubluri
unii spuneau că fac asta din lașitate
eventual neputință
sau resemnare
dar eu știam că numai arta eliberează
3 mai 2020

Ileana Vladusel: Timpul regăsirii


Ard în noi tăcerile adunate în timp
Rămân în scrum amintirile cuvintelor nerostite
Nu se sting
Fumegă încă într-un ecou al dezamăgirilor
Azi e târziu să le mai scriem pe portativul timpului
Sau poate
Glasul tău sau gândul meu încă le mai pot readuce la viață
Pierduți pe drumul cenușii, în noi
Iubirea fumegă
E timpul pentru regăsiri, pentru iertări și pentru începuturi
S-a întunecat cerul de cât fum s-a ridicat din regretele aprinse
Și din remușcări
Să nu lăsăm totuși timpul să decidă soarta
Cuvintelor ce încă nu s-au născut
În noi
04.05.2020

Florentin Gheorghe Sorescu: Sfârșitul jocului

    poezie, poezie, poezie, poezie, poezie, poezie, poezie, poezie, poezie, poezie, poezie

Atâta mai vedeam: surâsul de pe faţa lor
și aerul blând. Unul după altul
ne plecau bătrânii. Tăcuţi și discreţi
de parcă
n-ar fi existat niciodată.
La început
părea doar un joc
de-a v-aţi ascunselea. Apoi
realizai că s-au ascuns atât de bine
încât nu mai erau
de găsit. Poate acesta era jocul
pentru care se pregătiseră
toată viaţa. Doar copiii
se încăpăţânau să îi caute
din ce în ce mai nedumeriţi;
așteptând ca dintr-un moment în altul
să-și facă apariţia.

Fără a putea înţelege de ce dintr-o dată
locul de joacă a devenit
atât de pustiu

Vasile Ionac: Lumina ispitei


Fluturii cerșesc. veioza tace,
liniștea în noapte se desfată.
fără de tratate, dulcea pace
cântă a chiuvetă desfundată.
la umbra milei, frigul rău al nopții
îmbrățișează trupurile ude;
ce gheare hâde are mâța sorții
când zgârcenia-n suflet se aude.
fluturii luminilor de-o clipă
zboară a petale desfrunzite;
așa arată oare, dezvelită
iluzia trist-a marilor ispite?
04 florar 2020, Căpâlna

Traian Abruda: pitulicea


poate gândea poate nu gândea
poate făceadesfăcea poate nu făceadesfăcea
poate cânta poate nu cânta
poate scuipa sau bătea
darabana în scuipătoare
poate iubea cu ardoare poate iubea...
poate țipa poate nu țipa
de plăcere frumos grăitoare –
o dar o
pitulice sigur se încurcaîncurca
cerșind izolare
printre corzile sale vocale !
poate
așa îi era vocea gândului... da...

Eugenia Bucur: Parfum de dor


De ce mă porți şi astă seară
Pe brațul de miresme plin,
Când luna priveşte şăgalnic
Şi-n vorbe ceruri se deschid?!
Astăzi cuprins de cerul zilei,
M-am dus departe pe un gând
Şi-n raza soarelui, voioasă,
Zburau doi fluturi surâzând.
Tot alergam şi eu cu dânşii,
Părea sfârşitul lui april,
Când liliacul da în floare,
Iar eu... în mintea de copil.
28.04.2020

Fabio Squeo: Concurs,O oportunitate pentru toată lumea.

(Termen limită 24 iunie 2020)
O oportunitate pentru toată lumea.
A 2-A EDIȚIE - ANUL 2020
CONCURSUL LITERAR Online
"POETS SAIL ON VIOLETS"
Inițiativa a fost creată pentru a oferi autorilor emergenți și neemergători posibilitatea de a se face cunoscuți, cititi și apreciați de un juriu universitar. Juriul, la judecata sa incontestabilă, va alege pentru fiecare secțiune primii trei clasificați care vor primi diplome personalizate de excelență și premii speciale pentru carieră (secțiunea E)
Sec. A - Poemă cu temă liberă (puteți participa cu un singur poem editat sau nepublicat fără limite de lungime).
Sec. B- Eseu publicat sau nepublicat (filosofic, istoric, pedagogic, sociologic). (Un singur tip de scris care trebuie trimis în pdf).
În cazul în care. C - Roman publicat sau nepublicat (Un singur tip de scris care trebuie trimis în pdf).
Sec. D - Poezie străină cu temă liberă
Sec. E - Biografie artistică pentru premiul carierei
Poeziile unice și cărțile publicate trebuie trimise exclusiv online, trimițându-le la următoarea adresă de e-mail: fabio_trani87@libero.it specificând subiectul „Concursul literar online” Poeții navighează violetele, atașând datele lor la forma scrisă: nume, prenume, telefon, adresă e-mail, câteva note biografice (opțional) și declarația semnată de mai jos:
I:
Declar că lucrarea este rezultatul imaginației mele
Declar că accept judecata indiscutabilă a juriului
Fiecare autor poate participa la toate secțiunile prin adăugarea contribuțiilor respective
Lucrările trebuie primite cel târziu la 24 iunie 2020.
Taxa de participare ca contribuție și suport pentru cheltuieli de lectură și evaluare pentru secțiunile (A, D) de 10 € sec. (B - C) de 20 €, SECT. Carieră în valoare de 50 € care trebuie plătită prin IBAN:
IT39R0302501601TB8880103177
Se îndreaptă spre Fabio Squeo
TEXTE:
Textele trebuie să fie în limba italiană sau în limba străină
REZULTATE ȘTIRI:
Autorii selectați vor fi anunțați și informațiile vor fi publicate pe grupul de facebook FLORIUL POETELOR ÎN SCURT, imediat ce vor fi disponibile.
Comitetul de selecție:
Prof. Kasia Marciszuk: pedagog, recenzor și cronicar.
Prof. Giuseppe Davino: profesor
Prof. Francesca Lacavalla: profesoară de literatură străină, poetă și scriitoare.
Prof. Ing. Luigi Squeo: profesor, poet, scriitor și inginer.
Președintele
și administrator de grup: Fabio Squeo

Frențescu Oana: Pe calțul casei

pe colțul casei e noapte.
verdele e pe marginea unei stele amețite,
într-alt loc ideile prizoniere ies din calculator protestând,
zgomotul lor cade în tăcere.
uitarea se mută pe-o pagină ruptă,
un salt e chemat spre șifonier.
culori de păpădii, de mac, de cer
îmi orbesc ochii.
descopăr iubirea de-o vară
în rochia de libelulă
din care sar explozii de lumini.
rotația pământului mă identifică
dezorientată, sub influența culorilor aprinse.
defilez într-un ghem cu ace
eliberând energia pozitivă
în haosul neplecat al stării de urgență.
4 mai 2020/

Marin Moscu: Seară de Mai


Seară de mai, seară de mai
Cu stele de lut scăldate în lapte,
Curg triluri de păsări pe tuburi de nai,
În noi mai renaşte o noapte.
Cai pe copite rotunde de vise
Duc îngeri spre Domnul în cer,
Petalele florilor în vânt sunt prelinse,
Ciucur de buze cu suc de mister.
Merg fete şi băieţi la˗ntâlnire,
Părinţii afumă în urmă cu stele,
Fluturii nopţii ard în mocnire
Odată cu rimele mele.

Viorel Boldiș: Niște părinți



Uitați de Dumnezeu și de copii
Prin sate rătăcite și pustii,
Încovoiați, dar drepți ca niște sfinți,
Mai viețuiesc, timizi, niște părinți.

Tot drămuind și lemne și bănuți
Ei se strecoară aproape nevăzuți,
Stafii de oameni, umbre la amurg,
Din viața noastră-n moartea lor se scurg.

Cu ochii umezi și cu pas domol,
Priviri pierdute rătăcite-n în gol,
Își caută copiii ce s-au dus
La viață și la moarte prin apus.

Uitați de Dumnezeu și de copii
Trăiesc între spital și farmacii,
Și nu se plâng aproape de nimic,
Mai mor și mai trăiesc câte un pic.


Și stau și mai privesc de după gard
Copiii altora. Și-n inimi ard
Atâtea doruri și atât amar
De le miroase carne-a chihlimbar.

Mai greu e de Crăciun, de sărbători,
Când colindând stingheri îi trec fiori...
Și triști, cu ochii lăcrimând pe-un plic,
Mai mor și mai trăiesc câte un pic.

(din Morarul zeilor – Poezii din străinătate, Rediviva Edizioni Milano 2013)

Florin Mugur: Viața obligatorie

  *Florin Mugur (n.7 februarie 1934, București;d.9 februarie,1991).A fost redactor la editura Cartea Românească,  redactor-șef adjunct al revistei Argeș.                                                                                         
*Viata obligatorie – Florin Mugur - Casa Literelor
da, camera lungă și gri de spital
da, viața e obligatorie, doare
da, patul femeii și sângele ei mult prea pal
plecat să se plimbe la soare

iar tu acasă întrebându-te: cum o mai duce inima într-un poet sfârșit? dar scufița roșie când lupul îi mănâncă o dată la două zile o scufiță plină de globule roșii? și sângele ei eliberat adunând zmeură și fragi
de pe străzile fără urmă de zmeură și fragi

sângele ei la plimbare pe corso
bună dimineața, doamnă scufiță palidă
bună ziua, domnișoară scufiță lividă
bună seara, fetiță cu scufa vânătă
bună dimineața, bună ziua, bună seara
printre nămeți de globule albe
și lupii albi (de gheață?) și trăsura
în care trece viitorul, Marele
Stop Cardiac - o zi din două sângele
pe corso la plimbare, azi nu, mâine!

iar tu, bărbatul, acasă și cineva care întreabă prostește: câte sărbători poate răbda un om, câte duminici? oricâte! până vineri uriașa Duminică, eterna, sfânta Duminică să te ducă în bordeiul ei sub pământ

și sângele luând-o la plimbare
o, dumnezeule, cât sânge într-un om
mătasea roșie acoperă tarabele
din piață - păstârnace, verze, lobodă
trec profesorii speriați ștergându-și
de sânge ochelarii, iar pe stradă
copiii joacă fotbal înjurând
mingile moi și stacojii care se sparg
la fiecare lovitură mult prea lesne
globule roșii, da, globule roșii
un milion, o zăpăceală fragedă
de mingi spărgându-se, de ochelari, de verze
huo, arbitrule celest, ce joc e ăsta?

iar tu acasă încercând să-ți imaginezi degetele ei pe pieptul tău
mare: palma lividă, o moviliță de falange, o traistă de fluiere
pentru cel mai umil dintre îngeri, un mănunchi de lanterne,
mici becuri stingându-se lin, pe pieptul tău mâna ei ușoară, impalpabilă
ca ochelarii unui orb.

sunt forme care vin și pleacă, forme
ele-se departe, cum nu le pricep?
ele trec unele într-altele ca sângele
care se-ntoarce leneș în artere
și ea nu vrea să știe, și ea ține
un cărăbuș în palma plină de emoție
și are ochi doar pentru el, doar pentru el -

e gingaș, ce să mai vorbim, e viu!

și tu acasă notând: viața unui om, adică lunga și nespus de luminoasa istorie a unui stop cardiac, iar eu ce sunt acum decât un caraghios bătrân - la douăzeci de ani cu totul altfel lucrurile, eram, dumnezeule, eram, victorie și strălucire, un caraghios tânăr!

și tu acasă o asculți povestindu-ți: am strigat nu mai aud și m-am trezit răzând și-l tot întrebam pe doctor ce i-a venit să-mi tragă cu pumnul în piept, nimic, mi-a spus, o mică oprire, și m-am auzit răzând și m-am uitat la medic care era foarte palid

și tu gândindu-te: cândva va fi să fie, peste un mileniu, se va trezi
din nou după o vreme întrebând ce-aveți cu mie și râzând, de
ce dai, doamne, și de ce ești atât de palid?

și această viziune a sângelui ei care aleargă pe străzi copilărindu-se
chiar așa, deși nu-ți vine să crezi, copilărindu-se e soare, e bine
vântul plimbă prin aer funigei
o fată smulge convențional petalele unui mac
mă iubește nu mă iubește
globule roșii, globule albe
două zăpezi care s-au îndrăgostit
și se topesc râzând una-ntr-alta
ce tumbe
ce gâlgâit de ape subțiri și ce tumbe!

și tu acasă, doborât de oboseală, plângi ca un bou cu lacrime cât boul, și boii uriași înaintează în turme lungi și străvezii spre abatorul copilăros și el care-l așteaptă, dar pentru dumnezeu dar jucându-vă ați nimerit cu toții-n paradisul copilăriei
- ce mai faci, copilărie?

uite, domnule, umblă pe străzi la cerșit de soare și râde
nu i-ar fi rușine
uite, domnule, crede-n fantomele primăverii
nu i-ar fi rușine
uite, domnule, spune că ea e de pe vremea dantelei veritabile
cum să reziste?
uite, domnule, se-ntinde-n șezlongul ultimei zăpezi
și dormitează fără pic de rușine

iar acasă, după ce te-ai convins că mare ispravă cu emoție impersonală n-o să faci, închizi ochii și-i strângi până ce vezi șaptezeci de sori roșii, șaptezeci de argonauți în căutarea lânii de aur, șaptezeci de caiere de lână pe cer, degeaba, tot nu poți scăpa de imaginea sângelui ei alergând pe străzi și copilărindu-se

a dat năvală pe șosele sângele
femeii, s-a spart piața de flori triumfătoare
și cerșetoru-ntinde mâna după bani
șovăitor cum ar întinde-o floare

tu, cel cu șapte capete, ce faci
prins între crini, distinse domn balaur?
a dat năvală pe șosele sângele
argonauților - pe cver, lâna de aur

iar tu acasă glumind: de frică, parc-aș purta în burtă un copil mort - și lumina ascensorului urmărită din cameră vine?
când vine? un înger bătrân șchioapătă pe scară, dar dacă e ea?
dar dacă se oprește curentul electric cum mai ajunge sus? dar
dacă a căzut în zăpadă trupul palid și îngust, o sanie îngropată sub nămeți, râsul ei, zurgălăii, banalii zurgălăi, magnificii,
și cineva care-i astupă cu zăpadă și-și vâră mâna în gura și-n
gâtul lor până la cot

și tu acasă șoptind: te iubesc, ușă de la intrare, masivă, vopsită în alb și maro, cu urmele colților unui dulău, ușă care te deschizi fără cheie, cu un romb în mijloc și cu un cristal în formă de romb
când se va auzi clanța înseamnă că ea s-a întors
ea a încercat alaltăieri un pas de dans
veselă
ea e de pe vremea dantelei veritabile
(am mai spus)
iar tu nu vei ceda isteriei
nu vei îngenunchea în fața ușii
te vei stăpâni
scriindu-i calm semnalmentele:
înălțime un metru nouăzeci
lățime un metru douăzeci și dinci
grosimea lemnului nouă centimetri
un bubuit
tot mai puternic
dă cineva în ea
dar de ce, dar cu ce?
sunt pietre, bulgări de zăpadă?
cine izbește în ușă
cu inimi?

e timpul, un mic rezumat liniștit -
o cameră lungă și gri de spital
și trupul femeii-ntr-un lent asfințit
și sângele ei ce se duce la bal

sau doar la plimbare pe corso - o oră, trei, șase
se face mai limpede și mai curat
și muzica rupe mănuși de mătase
și-i soare și-o nuntă și fii de-mpărat

se-ntoarce pe lângă copacii-nțelepți                       
el, sângele copilăros, încă pal
iar tu ce să faci? o aștepți, o aștepți
să vină - sau nu - de la bal
Florin Mugur - Alchetron, The Free Social Encyclopedia
(volum: Viața obligatorie/1983)

Nicolae Silade: splendoarea

Calea Victoriei – Editura Cartea Românească Educaționalai putea să-mi explici cum se naște splendoarea cum se formează norul ce urcă printre blocurile în ruină pe crestele munților din jur cum se fac auzite la cinci dimineața mulțimile de păsări din mulțimea de păduri ai putea să-mi explici chiar și inefabilul cântec al lor concertul lor de nota zece ai putea să-mi explici cum se face ziuă după ultima zi pe pământ dar prefer bucuria

de a admira splendoarea de a trăi încă viu această minune vie când plouă peste cele șapte izvoare peste băile venera peste râul ce curge în neștire prin valea milenară a cernei nota zece apelor sacre ad aquas herculi sacras nota zece lui hercules lui asclepios hygeea și lui severianus întemeietorul nota zece lui marcus aurelius pius împărătesei sisi și împăratului franz iosef

dar trei comuniștilor postcomuniștilor celor care ruinează omul și îi lasă ruinele la vedere ai putea să-mi explici ce să-mi explici mărirea și decăderea imperiului roman mărirea și decăderea austro-ungariei dar mie îmi plac la nebunie acești munți vârfurile lor peste care se așează norii să se odihnească valul miresmelor de sulf și izvorul neptun și termele romane și băile imperiale

puterea vindecătoarei ape & puterea vindecătoare a luminii firescul tuturor lucrurilor în spatele cărora se află mereu o minune ce să-mi explici cum se ruinează lucrările omului și cum se renovează spre a se ruina din nou sau cum învăluie iedera hoteluri străvechi traian decebal sau apollo e frumos versay*-ul dar nimic nu întrece în splendoare și măreție arhitectura muntelui nins

* Hotelul Versay**** din centrul istoric al stațiunii Băile Herculane, monument istoric, renovat în 2019

Florin Alexandru Stana: Legendele copilăriei

1) Zi de primăvară

Fotografia de profil a lui Stana Florin, Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, barbă şi cadru apropiatUn copac roşiatic. Uşor colorat. Dar nu colorat. E numai o idee mai roşiatic decât alţii. O furtună albastră. Nu ca albastrul obişnuit. Nici ca albastrul care s-a ascuns la tine sub haină. Şi nici măcar ca albastrul pietrei de colo. Nu. O furtună albastră obisnuită. Albastră şi atâta tot! O frunză neagră, roşie-verde, albastră-portocalie. O frunză cazută dintr-un pic de ploaie. Pic! Pic! Pic! Alte frunze. Acum albastrul s-a şters. E galben. De frică. De bucurie. Şi restul la fel… Ai venit TU. Le-ai învârtit pe toate. Şi furtuna, şi copacul, şi frunza. Şi s-au albit. De ce s-au albit? Eu nu vroiam să se albească. Tu vroiai? Cred că nici tu, nici eu nu vroiam să se albească. Vreau apă bună de băut! O apă care să fie pământ şi dulce ca norocul şi albastră ca cerul ziua. O apă bună de sfinţit. O apă sfinţită – coborâtă din mâna furtunii. Ce apă? Ce furtună? Cine eşti TU? Dar cine sunt EU?

2) Poveste

Erau o dată şapte oale de argint. Oale de argint. Şi erau şapte. Nu nouă, nu cinci, ci numai şapte! Erau şapte pentru că, atâtea trebuiau să fie. Şi erau toate pe o piatră. Toate la un loc. Eu mă plimbam. Dar nu mă plimbam singur. Erau şi oalele de argint. Mie mi se păreau de pământ, dar ele erau de argint! Mă plimbam cuminte. Aşa sunt eu cuminte. Dar într-o zi, n-am mai vrut să fiu cuminte. N-am mai vrut, pentru că soarele, care mă pândea de mult, a aruncat cu o rază de lumină verde-galbenă în oalele de argint, care mi se păreau de pământ şi care erau, de fapt, de argint. Şi ele au râs. Aşa de tare au râs, încât m-am speriat. Tare m-am speriat. Şi ele râdeau tare, tare de tot. Şi eu mă speriasem tare, tare de tot. Şi din zgomotul acesta tare, tare de tot, s-a trezit Universul. Şi n-am mai fost singur. Ai venit TU. De ce-ai venit? Era mai bine singur. Aveam voie să fiu cuminte, ca şi oalele de argint, care râdeau la soare. Acum şi mie mi se par de argint. Ce bine era când mi se păreau de pământ. Când le credeam de pământ. Puteam să le sparg. Mai aveam pământ. Argint? Nu. Ca să le refac, trebuia să râdă iar soarele, şi iar să vii tu. Dar TU ai venit! TU nu eşti TU? Am înţeles acum. Soarele era luna şi argintul râdea în soare. TU ai venit din pământ. De acolo de unde veniseră şi visul şi povestea. Păcat…

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10