Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Teodor Dume, carte: ultima noapte cu tata

 Teodor Dume,                                                                       


Carte: Ultima noapte cu tata
Coperta: Mioara Băluță
Editura Pim/Iași, 2021/ Acreditată CNCSIS - 66/2010
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
Dume, Teodor
Ultima noapte cu tata/ Teodor Dume
ISBN 978-606-13-6146-5
Cartea conține 160 de pagini

E o selecție de suflet, Top 100, dedicată în exclusivitate părinților mei: Ioan și Ana, plecați mult prea devreme de lângă mine!
Mă bucur că de ziua mea, 4 aprilie, pot să le ofer, prin această carte, sufletul, iar vouă, prietenii mei, care mi- ați fost alături mereu, o părticică din mine pe care o veți găsi între coperțile acestei cărți.

      Părți din mine

Cartea de față e o părticică din mine, din trăirile de o clipă în trecerea, poate mult prea grăbită, prin această viaţă. Toate acestea vi-le dăruiesc pentru că în fiecare firimitură dizolvată între coperţile cărţii vă regăsiţi şi voi dragii mei prieteni. Şi toate acestea pentru că vă iubesc iar voi ați iubit și încă vă mai iubiți părinții.
Între coperţile cărţii poate fi ascuns egalul poeziei mari, cum spunea Gheorghe Grigurcu în prefaţa volumului meu ”Adevărul din cuvinte”, sau poate nu veţi găsi nimic bun care să se poată numi poezie. Poate veţi găsi nisip şi zgură, dar mai presus de toate fiţi siguri că veţi găsi multă iubire, mult suflet, multă durere, multă singurătate. Veţi găsi sentimente neîmplinite, dureri necicatrizate şi la urmă de toate, după îndelungi aşteptări, veţi găsi firimituri din ceea ce aţi fost şi sigur veţi fi. În această ladă de zestre a sufletului fiecare veţi găsi ceea ce doriţi să găsiţi. Prin rândurile de față vă reîntoarceți în copilărie. În acea locație vă veți reîntâlni cu mama, cu tata, cu bunicii, și de ce nu, cu ceea ce ați fost…
Mi-am deschis sufletul spre voi cei din lumea de aici şi vă rog să pătrundeţi în sufletul meu dar şi în cuvânt.
Prin cuvânt, rostuirea frumuseţii lui, oamenii se apropie unul de celălalt căutând dimensiunea sufletului. Acea dimensiune se traduce prin accesul direct în lumea noastră interioară şi în realitatea de dincolo, dacă ea există...Și da, există pentru că cei cărora le dedic această carte , adică părinților mei, s-au dus să stea de vorbă cu Dumnezeu și nu s-au mai întors.
Folosind puterea Cuvântului ca un sacrificiu pentru "viaţa" de dincolo a poetului sfios îmi adun gândurile pentru a mulţumi familiei dar și acelora care au făcut posibil strângerea în mănunchi a simţămintelor mele de la adolescentul confuz şi timid pănă la momentul în care m-am împrietenit cu Viaţa, cu sentimentul, cu iubirea dar şi cu Moartea, cu frica, singurătatea şi cu anotimpul prin care vom trece fiecare într-o bună zi în care copiii noştri vor vărui gardurile, cireşul sau nucul din grădina din curtea copilăriei, apoi vor întoarce oglinzile privindu-ne ca pe o amintire...
Nu pot decât, în primul rând, să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru posibilitatea pe care mi-a dat-o de- a avea o soție, Fabiola, care mi-a dăruit lumina ochilor prin fiica mea Teodora, un înger care, deși nu și-a cunoscut bunicii, îi iubește necondiționat. Soția și fetița îmi sunt icoanele purificate cu lacrimi în această viață. Și asta se datorează părinților mei, Ioan și Ana, două suflete care s-au dăruit lui Dumnezeu pentru a ne avea în grijă până la reîntâlnirea în noua locație…
Mulţumesc și lui Gheorghe Grigurcu (criticul numărul unu al poeziei din Romania, cum spune Alex. Ştefănescu), omul care mi-a confirmat existenţa în lumea cuvintelor încă de la 22 de ani prefaţându-mi, mai apoi, cărţile: ”Adevărul din cuvinte/1985” şi „Strigăt din copilărie/ 1994”. Și fără de care azi nu aș fi scris aceste rânduri pe care să le înmănunchez într-o carte de suflet!
Mamă, tată, priviți-vă copilul pe care l-ați scăpat din mână în drum spre Dumnezeu și care a rămas pe pământ în acea lume a durerii, urii și invidiei. Ce să vă mai spun? Mă inund cu amintiri
tristeţile îmi dau târcoale
şi mi-e dor de voi
de fericire
curaj
de naivităţile din lăuntrul meu
nelocuit de la o vreme încoace
mi-am împărţit până şi respiraţia
ca un gest să mai pot trece
prin copilărie
doar o singură dată
să vă aud strigându-mă
pe numele mic
teo…teo…teo…

azi nu mă strigă nimeni
și nici voi
nu mai aveți cum să o faceți
pământul îmi absoarbe umbra
trupul îmi moare încet
moartea mi-a dozat sufletul
şi consumă o tabletă pe zi
pentru a nu lăsa urme…

Dar să nu uitați că încă sunt aici pe pământ și că
cineva vă iubește…

Al vostru fiu,
teo

      Ultima noapte cu tata

nu am aflat niciodată de ce tata
plângea în somn și de ce
își ținea mâinile sub cap în aceeași poziție
noapte de noapte
poate că mamei i-a șoptit
înainte de a stinge lumina
când îi cosea buzunarele
găurite de timp

de câte ori îi săream la gât
seara înainte de culcare
lăcrima și
în răstimpul dintre lacrimi
mă strângea în brațe
dar niciodată
nu mi-a spus te iubesc
îi tremurau mâinile și vocea
ori de câte ori
încerca să-mi vorbească și
deseori își schimba vorba
cu o întrebare
ai mâncat…

în ultima seară când ar fi trebuit
să-l văd cu mâinile așezate sub cap
avea mâinile încrucișate peste piept
și dormea
dimineață când am dat fuga la patul lui
să-l trag de mustață ca de fiecare dată
mama m-a așezat pe genunchi
mi-a luat capul între palmele ridate de timp
m-a privit în ochi și mi-a șoptit ca și când
tata și-ar fi continuat somnul
tatăl tău s-a dus să-l întâlnească
pe Dumnezeu
și mi-a dat de grijă să-ți spun că tu
îi vei ține locul

Marian Vișescu: ***



Din umbră îți urmăream privirea
voiam să-ți fur liliacul din ochiul drept
și-apoi să-l plâng împrejur.
Am crezut că ochii mei pierduți
pot vindeca boala din ochiul tău stâng
în care se acrise mustul iubiri rămase.
Să mă lași să adorm în timp ce plâng
lăsându-te să treci dincolo de marginea mirării
să-mi lași în podul palmei o lacrimă căpruie
să mă condamne muritor în fața nemuririi


Vis
În noaptea când cerul
se fardează cu strigoi,
dansează-n ochii minții iele.
Visul se dezminte
și lasă loc patului să țipe.
Tac!
Se aud brațele nopții
storcând spirite
în mintea care doarme
pe leagănul de sânge.

Marian Florentin Ursu: Goană în vânt


prin livezi tac iubiri şi cireşi de amar
şi un scâncet de rai pe-un final de abis
când te-mbraci cu câmpii de un verde plenar
te doresc printre miei şi zăpezi de cais

eu sunt liberul om alergând pe un cal
cu potcoave de lut şi zăbale de crini
un blestem muribund înhămat vertical
galopând în genunchi pe-o planetă de spini

mă hrănesc cu-amintiri şi beau norii turbaţi
primăverile-mi sunt scrijelite în brazi
când te vreau printre flori de salcâmi scuturaţi
tot prezentul de ieri mi-e trecutul de azi

port în gând cicatrici şi tristeţi de copaci
şi pe tine suavă în visul de fragi
şi-ţi sărut rănile risipite- ntre maci
când dispari ca un mit în pădurea de fagi

azi sunt sânge iar mâine voi fi necuvânt
străbătând depărtări cu sclipiri de opal
vorbele-mi sunt o goană de fluturi în vânt
spulberaţi pe un câmp sub un tropot de cal

Radu Branda: Chem neștirea



După ce-am scris cu creionul de diamant
Pe o tăbliţă de aur,
Jucându-mă cu o frunză verde de brusture
Ce miroase a zeamă de nucă,
În faldul mâhnirii mele,
Mă uit la stele
Ca la un cireș copt.
Cu inima zdrobită
Mă simt cuprins în nume
De-o zarvă nesfârșită
Și-n zbuciumul amar,
Chem neștirea
Ce străbate prăbușirea
Și se-nalţă ca un far
Spre-a cerului genune.
În puzderia de stele,
Înfrigurate,
Plutesc gândurile mele
Însingurate,
Ca o cântare a bacantei irosite
Și curg
Ca un uitat amurg.
Căci pe feericul cer,
În zenitul ancestral,
Totul este un mister
Ce vâslește către mal
Și cred că nu mi-am răcit gura degeaba.

Veronica Pavel Lerner: Versuri

                      

mi-e poezia rugă
ea urcă spre lumină
pe trei cărări de raze
și nu se mai termină

divinul îl imploră
din ghemul de cuvinte
doar să împreuneze
aducerile-aminte

de vorbe-apoi se roagă
ca versurile-n drum
să curgă în șuvoie
nu mâine ci acum

iar în final se-ndreaptă
spre blândul cititor
să își culeagă rodul
din ruga mea de dor..

Mioara Băluță: Lumină pe întunericul altcuiva


Să-mi trimiţi, iubito, despre tine.... veşti
Ce mai e prin lumea care te-nconjoară,
Pieptul cui te cheamă să te încălzeşti
Când sub ochiul lunii pielea-ţi se-nfioară;

Strigă-mă cu gândul, când amarul nopţii
Scapără fitilul lacrimii ascunse,
Să-ți arunc în aer foi din cartea sorţii
Negre de cerneluri... de lacrimi pătrunse…

Şi trimite-n taină gânduri dezlegate
Să-mi certe absenţa în a nopţii cruce.
Fă să ardă-n flăcări secundele toate,
Iadul meu prin fumuri către cer să urce;

Să-mi tulbure visul sânii tăi obraznici
– Vara lor prin vene încă îmi vânează –
Vindecă-mi plecarea paşilor zburdalnici...
Când ţi-e dor de mine, iubito, dansează…

Dansează, iubito, nimeni să nu ştie
Adâncul din tine ce furtună creşte…
Spre ce ţărm se-ndreaptă barca-ţi de hârtie…
Cine-i osânditul care te iubeşte…

Teodor Dume: Teo, băiatul lui tata

(se dedică părinților mei)

patru aprilie e ziua în care mama
m-a făcut pe un pat de flori
era o zi
de miercuri
luminată de cireșii ce plesneau de culoare
tata era dus la cârciuma din sat
să-și mai înece amarul în vodca de 33 de grade
primită pe datorie până la salariu
din când în când scăpa printre dinți
ultima înjurătura învățată de la bunicul
dus și el cu o zi înainte de paști
“futu-i amarul mă-sii de viață” și
după câteva înghițituri
de vodcă cu mâinile așezate peste piept
își aștepta moartea de parcă
serviciul de urgență ar lucra numai pentru el
tata era un om bun
milostiv și cumsecade
după ce golea jumătate din sticla cu vodcă
se ridica pe vârful picioarelor și
“o lua din loc” pe lângă gardul de scândură al vecinului
clătinându-se precum
o barcă pe valuri aflată în derivă
și să nu-l simtă mama se văicărea
că-l doare un picior
dar în ziua aceea de miercuri
patru aprilie
îmi spunea moașa
după ce am mai crescut
că tata
avea sentimentul că l-a întâlnit pe Dumnezeu
și că au stat la „una mică” la bufetul din sat
ca doi tovarăși de drum
cu degetele aspre și noduroase
și-a pipăit obrazul lipit de burta mamei

și cum parcă ar fi la celălalt capăt al lumii
a strigat „E băiat...”
și de atunci am rămas „băiatul lui tata”
din când în când pipăi ultimul lucru
rămas de la el –
scrânciobul mucegăit de sub nuc

și nu știu de ce
când mă apropii simt
că cineva se plimbă prin mine
tăcut
în răcoarea de sub cer Dumnezeu
an de an binecuvântează o zi
patru aprilie

Ionuț Caragea: "Prometeu dezlănțuit"


(pentru Nichita)
într-un vis
le-am furat zeilor poezia
da, le-am furat zeilor poezia!
când am deschis ochii
mâna mea a început să scrie singură
când m-am privit în oglindă
din vechiul meu lanț
purtam doar o brățară
eram tânăr, frumos și dezlănțuit
un înger blond cu ochii albaștri
coborât de undeva dintre aștri
și totuși
și totuși remușcarea îmi rodea sufletul
așa cum necuvintele rod întunericul
să fi fost dragoste?
să fi fost clemență?
totul se plătește, nu?
de ce am rămas nepedepsit?
și-n timp ce mâna dreaptă tot scria
mâna stângă îmi turna apă de foc
în pahar
ia și bea!
ia și bea!
scriam și beam
și apa de foc intra în mine
ca un vultur devorându-mi ficatul
lumea nu înțelegea
dar era mai corect așa
era mai corect
(Poem din antologia de poeme, citate şi aforisme "M-am născut pe Google", editura Fides, februarie, 2021.)

 


Vreau să întorc poezia spre lume şi lumea spre poezie!


vara carpatină        


I
vara e anotimpul iubirii se spune. dar eu nu prea ştiam să
iubesc. sau mă iubeam prea mult pe mine. iubirea e altceva
mi-am zis. da. şi începi să iubeşti când toată ura din tine s-a
stins. când ai puterea să ierţi şi abuzezi de această putere.

şi în această vară carpatină în această vară libertină când
soarele îşi face de cap iar ploile se ţin departe de pământul
sterp când libertatea şi-o pune cu toţi şi ura dă în afară o
dulce răzbunare ne cuprinde. şi ne orbeşte. şi ne aprinde.

cum să-i iertăm pe cei ce nu ne-au iertat niciodată? cum să-i
iubim? cum să-i iertăm şi cum să-i iubim pe cei ce ne-au luat
totul? iubirea cere prea mult îmi spuneam. da. iubirea cere.
şi iubirea dă. şi numai din ce dă iubirea e îndestul să fim.

II
aerul devenise irespirabil. arşiţa insuportabilă. iar soarele
nu se-ndupleca o clipă. nici de păcătoşi nici de cei fără
prihană. a fost cea mai fierbinte vară. până şi vară-mea
care visa întruna ţări mai calde şi-a luat gândul de la ele.
.
de parcă toate ţările calde se adunaseră în ţara noastră.
ne mulţumeam cu pământul de sub picioare. cu orizontul
din ce în ce mai deschis. şi călătoream. într-o maşină fără
aer condiţionat. fără condiţii. fără ţintă călătoream. dintr-o

ţară în alta. dintr-o lume în alta. până când am ajuns şi noi
în lumea noastră. sub soarele neiertător al verii. al aceleiaşi
veri care vine întotdeauna la timp. spre a ne aminti că timpul
în înţelepciunea lui trece şi ne iartă. şi are totuşi rostul lui.

III
vara în munţii carpaţi. vara noastră carpatină. vara noastră
mai altfel. cu cireşe caise şi zmeură. multe popoare tânjesc
după o astfel de vară. după umbra pădurii de brazi şi după
izvoarele noastre. după aurul din adâncuri. dar aurul

dinlăuntrul nostru e cel mai mare dar. şi împărăţia cerurilor.
şi tatăl nostru e chiar tatăl nostru. să luăm aminte. şi iarăşi
să luăm aminte. când pentru ceea ce trebuie spus nu mai
există cuvinte să luăm aminte. şi iarăşi să luăm aminte.

să ne adunăm la marginea mării când marea vălureşte până
departe în timp. când anotimpul îşi face timp pentru noi. şi
olimp. şi neptun. jupiter. saturn. eforie. şi venus. când ovidiu
se-ntoarce din veşnicie. şi mamaia noastră. şi tatăl nostru.

IV
m-am trezit cu puţin înainte de ora două din noapte. să
ascult ropotul ploii pe asfalt. pe acoperişuri. pe pământul
uscat. m-a trezit tunetul puternic al lui dumnezeu. chiar şi
mort să fii fost mă trezeam chiar şi orb să fii fost mă luminam

cu lumina din fulgerele lui dumnezeu. atâtea fulgere. şi
tunete. şi alarmele maşinilor din parcare. dar oamenii toţi
dormeau. lumea întreagă dormea. înfăşurată în ploaie. în
ploaia care înfăşura pământul. ca o pătură şiroind. îmi era

dor de o ploaie de vară. şi dumnezeu a dat. dumnezeu
a binecuvântat pământul cu ploaia lui. după zile lungi după
zile îndelungi de secetă în această noapte a plouat toată
noaptea. în zori ni s-a arătat soarele. ni s-a arătat curcubeul.


Pe urmele poetului Nicolae Silade (XII)


    Cronică    

Împăcarea cu sine

Cititorul volumului de versuri miniepistole de Nicolae Silade (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017) este avertizat din capul locului că nu se află în fața poeziei, a prozei, a filosofiei ori a religiei, ci a unui monolog, a unei mărturisiri: „…nu e poezie. nu e proză. nici filozofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea dintâi”.

Și totuși, este vorba de poezie, care trece și prin proză, și prin filozofie, și prin religie. Pentru că toate acestea fac parte din lungul drum al căutării interioare, al liniștii sufletești și al împăcării cu sine.
La început neștiutor, șovăitor [„n-am învățat nimic din viața asta care nu încetează să mă țină / în viață care nu încetează să mă uimească cu serpentinele ei cu / urcușurile și coborâșurile ei (…)]”, ajutat de înaintași precum Bacovia, Shakespeare, Eminescu, Arghezi, Nichita Stănescu, Dostoievski, Tolstoi, Pușkin, Esenin și nu numai, descoperă iubirea [„voi apărea în curând în toate revistele lumii marii critici / ai lumii vor scrie mereu despre mine (…) / cine s-adune cine să-ntoarcă din marea nisipire un chip / care a fost al lumii un chip care a fost al meu dragoste”], pentru care există o singură unitate de măsură, valabilă pentru toate țările și continentele - cuvântul („te iubesc în grame în metri în grade în litri când singura unitate / de măsură a dragostei e cuvântul”).
Iubire a femeii, apoi a semenilor (bătrânii din azil: „și i-am văzut ascultându-mă ca și cum / dragostea singura noastră avere”), a naturii, cu gingășia ei (dorită ori concretă) pe lângă care adeseori trecem nepăsători [„și acum doamnelor și domnilor în această minunată dimineață / de vară vă invit să urmăriți cu atenție înflorirea acestui trandafir / albastru (…)]”, cu locuri în care respirația și chiar timpul stau în loc („atât de albastră marea n-a fost niciodată atât de liniștită atât de curată atât / de prezentă în noi și în jurul nostru încât cerul și marea sunt una iar timpul / întreg e în această clipă stătătoare”) și a lui Dumnezeu, cu redobândirea credinței pierdute („doamne cât de aproape e omul de tine și cât de / departe ești tu cât de înalt în această măreție albastră”).
Albastrul unește, așadar, teluricul cu cerul și cu marea, spre a se dezvălui raiul pământesc.
Dar la capătul călătoriei, împăcarea cu sine e deplină, aducând o dublă fericire: a celui care caută și a celui care găsește („ferice de cel ce află împăcare în inima sa și liniștire pentru sufletul / său ferice de cel care neîncetat se caută și ferice de cel ce găsește”).
Pe de altă parte, există o repetabilitate, nimic nu e definitiv închis, capătul unui drum e un loc de pornire a altuia. Așa cum nici diminețile nu sunt identice, fiecare venind cu ceva nou, revelând o felie de viață („ieși dar ieși doar să te vezi să te minunezi și să binecuvântezi totul”), așa cum nici moartea nu este un sfârșit („și dincolo de moarte vei fi tot tu pentru că sfârșitul nu are sfârșit și nici / începutul nu începe pentru cel care este dincolo de început și sfârșit”).
Amintirile sunt de neprețuit, însoțind omul la fiecare pas, împiedicându-i uitarea și ajutându-l totodată să învețe trăirea [„ce multe sunt amintirile și ce mari din ce în ce mai mari și mai multe / și mai frumoase și mai reale decât această realitate singuroasă (…)”].

În miniepistole, Nicolae Silade stăpânește cu dibăcie cuvântul, iar Marele Premiu obținut la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, 27-29 septembrie 2018, la secțiunea volum de poezie, nu este deloc o întâmplare.
        Daniel Luca

Adevărul lumii e în ochiul dinlăuntrul tău


În undele concentrice ale unor serii de epistole (Partea întîi, A doua parte)erosul, tema preferată a poetului Nicolae Silade, este și axa ce pornește din ochiul trubaduresc, amintind de un straniu religios efect medieval-renascentist al sonetelor; raza care luminează lumea pornește din autoportretul de la pag 141, dar construiește idealizând femeia, după tiparul Beatricei lui Dante: sunt mai tânăr decât toți iubito vreau să spun/ și mai bătrân dacă-mi privești înfățișarea ar trebui să vezi/ un sfânt ar trebui să vezi un fulg urcând din palma unor zeități/ uitate să vezi lumina luminând ruinele unei cetăți prădate/.../dar să gust din taina sfântă tot la sânul tău rămân (121).

Cu dramul necesar de coborâre în cotidian, poetul reușește să cabreze imaginea feminității în planurile existenței, constelație care a străbătut epocile, și acum evoluează sub ochiul vigilent tandru ironic și dantesc, înțelept și naiv, având o singură certitudine: ritmul poemului-epistolă: ce frumos îți stă ție acolo pe cer/.../deasupra platanului de sute de ani deasupra lumii/.../ parcă ai fi născută din cântarea cântărilor parcă ai fi ieșit/ dintr-un tablou de van gogh parcă din muzica sferelor/.../voi urca la tine în grădinile tale suspendate (112).
Principiile erosului se duc spre Cântarea Cântărilor, trec prin doctrina greacă a plăcerii, poposesc în viziunea medievală, traversând și acea modernitate, pe care nu altul decât inevitabilul Baudelaire o numește frumusețe ușor alterată, ușor sfâșiată, ușor atinsă de nefrumusețe. Dincolo de aceste principii laice, profane, deslușim însă o necontenită idealizare, un accent de sublimare, din care dragostea și femininul își absorb eternitatea.
Există în versurile lui Nicolae Silade, legat de această temă, o neobosită (încă)  frământare, am spune cu rădăcini hamletiene, evoluând între îndoială și evlavie, care umple toate epistolele și răsucește versurile, în toate direcțiile, reia bucăți de fraze ca pe un ecou al ecoului, punând în pagină chiar miracolul mizerabil al existenței (printr-un limbaj frust). Întrucât efortul de  elevație morală este însă controlat cu luciditate, viziunea poetică prezintă ceva din marile încercări ale spiritului și, cum ar spune Henry Michaux: „et les innombrables petites”...
Intrarea în poem a erosului (și în viață, decide poetul) este sălbatecă, directă și frustă, pe de o parte: iubirea nu bate la ușă (titlul celor două volume de epistole). Astfel își motivează, în preludiul volumului al II-lea poetul, recidiva sa lirică, înscriind-o într-o repetabilă, cosmică seducțieși îi asociază, cu bună știință, simbolul rodirii, și conotațiile lui spirituale:
Din zece ani în zece te cheamă marile iubiri. Priviri împerecheate/ cu priviri. Și inima tresaltă. O altă mare însuflețire. O altă mare/ dragoste de viață/.../ Fă dimineață-n suflet/ și în trup dulceață/.../ Mai lasă-te sedus o dată!/ Și învață! Cum se răsfață o fecioară prima oară pe/ verdeață. Și din iubire în iubire să treci în marea ta rodire/.../ Stele din stele răsărind (din zece ani în zece te cheamă marile iubiri).
Din multitudinea de chipuri ale  erosului desprindem câteva imagini pe care le prezintă volumul, nu înainte de a îndrepta cititorul spre  pagina 7, la textul 54, unde (credem) se  răsfață, mai discret, în ultimele versuri, un fel de revelație poetică, a lui Nicolae Silade, o formă de a spune că tema se suprapune poeziei însăși; și până la urmă, amândouă au nevoie de încrederea într-un plan imaginar: și plecarea ei spori iubirea/ sau cel puțin o trezi din amorțeală că și dragostea e/ supusă timpului și uneori lâncezește îngheață încremenește/ și e nevoie de ochi de răbdare de lacrimi ca să poți trece/ peste și e nevoie uneori de un șoc s-o trezești/ dar nu la realitate  pentru că ea este realitatea/.../să ai o imaginație cât mai bogată în dragoste... ( 54).
Sub răsucirile ei labirintice, cultivând cu voluptate redundanța, acest gen de poezie ascunde atâtea motive literare câte poate duce un volum, la fiecare pas, cu fiecare frazare, fie ea repetitivă sau nu, încât  putem deduce, din confidențele poetului, presărate cu larghețe, în arabescuri, prin poeme, faptul că înseși jocurile dragostei și ale întâmplării sunt doar o mască, o cortină; dincolo de ea fiind scena pe care se desfășoară  natura umană, chinurile și bucuriile ei, mereu trudind a se smulge din efemer, din grosierele pavaje ale existenței.
Cităm din poemul 67, care este și un cântec al răzvrătirii:  voi scrieți despre ceea ce se vede eu vă fac să vedeți/.../ și a început să recite un poem/ la întâmplare care începe ca toate poemele lui cu ea/.../ mă îmbrățișează și pomul cunoașterii nu ne mai interesează/ ne sărutăm și zicerea șarpelui n-o mai ascultăm.
Revenind la principiile erosului – textul 62 rescrie un imn, un cântec de adorație dedicat misterului feminin, în care trupul și sufletul tac, iar mintea se asociază frumuseții idealizate, toate cumva împlinite într-o enigmă de începuturi de lume, aromând cruditatea  și prospețimea gestului originar: mai degrabă te-aș asemui cu zmeura din copilărie/.../ numai că tu ești femeia vorbitoare femeia tăcută femeia totală/.../cine ți-a dat trup a avut desigur în vedere originea lumii nu sfârșiturile/ ei nesfârșite și cine suflet ți-a dat a vrut să mă însuflețească pe mine/ până la adorație dar de unde ai mintea/.../o dar cu cine aș putea să te-aseamăn/ când ești atât de fără asemănare.
Cine deschide cartea scrisă de acest poet poate să guste limbajul senzualității din plin. Sau poate să o citească printre rânduri, ca pe un real exercițiu de lectură, să pășească printre acele imagini de „carpe diem” arborescente, voit necizelate; uneori imaginile sunt chiar antisenzuale, dar există o plăcere de a le decanta și aici ajungem la frumusețea modernă, alterată, atinsă de nefrumusețe, bruscată, pervertită de timp și nu numai, precum în poemul 68, structurat în jurul unui sonet shakesperian (să amintim versul: când văd cum mâna timpului fărâmă...) - mă iert stimată doamnă că nu-ți râvnesc scheletul nici carnea/ tremurândă bolnăvicios pe os nici sufletul ce pleacă încetul/ cu încetul nici vechea frumusețe întoarsă azi pe dos/.../ nici/.../ sânii plini de farmec nu eu ți i-am lăsat mă iert stimată doamnă/ dacă îmi ies din fire când văd cum timpul lacom îți ia tot ce ți-a/ dat...
Cu vagi accente din Nichita Stănescu, un alt poem (97) jonglează cu sfera conceptuală a negândirii, între desenul concret și onirismul abstract, iar locul sferei nichitiene îl ia cristalul (cer iertare autorului pentru că voi aminti aici pe Gabriela Melinescu, cea care scria într-o poezie, că trebuie să ne curățăm sufletul, în fiecare dimineață, ca pe un cristal...), într-un text  de sinteză lirică, unde autorul nu-și abandonează stilul său caracteristic, aranjându-și cuvintele ca pe niște ecouri, într-un discurs  ce transformă dragostea în paradoxul imaginarelor umbre platonice, în ideile care ele însele „ne visează” și ne trăiesc, secondând un cer interior: în loc să mă gândesc acum la tine/.../ la sânii tăi la coapsele tale la trupul tău gol/.../nu mă mai gândesc la nimeni/ eu nu mă mai gândesc nici măcar pe mine nu mă mai  gândesc decât/ la globul acela de cristal pe care îl îmbrățișez cum te îmbrățișam/ altădată pe  tine  globul acesta care mă îmbrățișează de când/ mă știu/.../ când nu mă mai gândesc când sunt gândit.
Pe același ton, dar cu un surplus de incantație amară, poetul evocă ambivalența propriului destin, într-un fel de asombrizare romantică, de tentativă nihilistă, cuprinsă între „bucurii prea mărunte” și o „tristețe prea înaltă”, enumerând figuri fatidice, faste și nefaste, îngerul, demonul, omul, iubirea și ura: de dragoste risipă din toate numai ura ta vie mi-a rămas; aș fi venit ca demon în ponosită haină și ți-aș fi dat ce nu-ți dă/ nicicând un muritor/.../ și ca un înger straniu te veșnicem de ieri dar eu/ nu sunt nici demon nici înger nu-s nici omul pe care doar iubirea/ îl face mai uman nu sunt nici plămădeala ce a făcut-o domnul...( 91).
Trebuie să credem ce spune poezia? Da. Aici e frumusețea și marea tristețe.
Nu numai versificația complexă, ci și exuberanța detaliilor, chiar grija prin care ele se întorc de-a lungul frazelor poetice, îl apropie pe Nicolae Silade de stilul baroc; s-ar mai putea aminti îndrăzneala ironic fantezistă, vocabularul realistic, izbucnirile temperamentale, simbolizarea lucrurilor, fără ambiguități, nota de acumulare în crescendo a versurilor, oarecare artificii, care depășesc însă un simplu manierism. Poetul acordă deopotrivă valoare conținutului ideatic, sentimental, psihologizant, câtă acordă și formei exterioare.
Se desprinde chiar un timbru al suferinței psihologice, ca versiune a celei metafizice, împăcând într-un sonet, de pildă, dragostea, moartea și religia: Mă pierde lumea, mă câștigă cerul,/ Îmi voi juca și cel din urmă rol,/ Mă poți înlocui, știu, cu eterul/ Pe care îl respiri, de-acum, în gol/ Am tot sfidat din umbră, efemerul,/ Eternului i-am dat mereu ocol/ Deci n-o să-mpart cu nimeni eșichierul/ Iubirii, când iubiri mă înconjor./ Voi împăca și laicii și clerul,/.../ Tu, însă, dacă speri în înviere,/ Mai pune în iubire ceva miere (CXXIV).
De atmosfera aceea renascentist medievală amintește și textul 125 , însă poetul luminează  tema trecerii timpului  și a iubirii, spre exemplu,  prin viziunea grecilor și prin cea duhovnicească, cu accente de Pateric: înainte ca sufletul să-și înalțe pânzele cum spunea seferis; dar iată vine seneca  și-mi spune vrei să fii iubit iubește/.../ vin și te-ntreb unde e iubirea ta unde surâsul tău/ și unde buzele tale unde sunt poeții care te-au iubit/.../iartă-mă doamne iartă-i pe toți și nu uita niciodată/ puținele cuvinte care merită a fi spuse/ aceste atât de puține cuvinte te iubesc.

Un narcisim extins, de la sine, la realitatea cotidiană și chiar la seminția din care face parte poetul, străbate în volute largi o altă carte, volumul intitulat miniepistole (editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017). Cum scria undeva Octavian Paler, Narcis se întoarce în contemporaneitate, oarecum schimbat, încercând indirect să vadă unde a greșit. Narcis are nevoie de oglindire, cu toate sensurile care derivă de aici.
Formal, poemele nu diferă prea mult, însă în conținut da. Poetul transpune un timp istoricizant, împreună cu aluziile la timpul cel mare. O realitate cotidiană, mereu persiflată, din care însă, pe negândite, își extrage seva rostirea poetică sau mai degrabă - de la care se sustrage lumea poeziei - prinde viață în confidențele  presărate de-a lungul textelor ca niște fărâme, care se află acolo, pentru ca drumul să nu fie uitat.
Mănunchiul de sensuri, caracteristic  poemului arborescent, se detașează ca un glissando, într-o relatare ce nu e una dialogică, autorul fiind sedus de același ritm galopant, oprindu-se brusc pe colțuri de cuvinte: s-a spus acolo că viața e ba un hotel în care vii/ îți spui poezia și pleci ba că e un râu pe marginea căruia stau poeții/ în neînțeleasa lor eternitate dar eu cred că viața este chiar muntele/ din fața ta îl urci pe o parte îl cobori pe cealaltă și gata ești iarăși/ pe marginea râului pe terasa unui hotel... (textul 51)
Caracteristic pentru acest narcis modern, confruntându-se cu o lume fără zei, care să și-l revendice, este textul 50 (id 31), rostit ca un monolog în încăperile suprapuse ale memoriei,  într-un somn, fiind în același timp singurătate și conștiență de sine,  solitudine și conștiență de Celălalt, Divinul, un monolog în oglinda poemului, acolo unde el se transformă în epistolă și psalm (post)modern:
dacă mă întrebi ce mai fac dar tu nu mă întrebi niciodată nimic/ pentru că tu știi totdeauna totul tu exiști totdeauna hai totuși să/ îți spun mă gândesc la tine la mine la viață la moarte la veșnicie/.../cum fac americanii în filme când se întorc de la job cu sticla/.../ei scot pistolul mai mai să se-mpuște vai vai să se/ sinucidă brusc căci de o sinucidere lentă ei n-au auzit și mă mir/ că n-a auzit nici cioran apostolul suicidului ne sinucidem lent da/ ne sinucidem trăind n-a spus-o nimeni mai frumos ca ungaretti/ moartea se ispășește trăind uite așa vine mântuirea așa vine/ lumina care luminează viața și întunericul n-o biruie nicicând (miniepistole).
Asumându-și narcisismul ca pe o „surzenie” față de lumea din afară (este legea mea scrisă/  pentru mine cuvântul meu către mine însumi: intro-ducere), sătul de a fi invadat de artefacte (telefonul, laptopul, revistele, cărțile, ideile înșelătoare etc), poetul  își salvează propriul limbaj, de la o stare care a copleșit poezia de azi în mare măsură (dar nu definitoriu), aceea de a pune toate cuvintele pe același plan, de a le considera în alb egale ca sens și  mult prea profane, acel limbaj zero ca o nimicire din care nu se mai ridică decât stridențe goale, empirisme care ar putea avea un mesaj, dacă în spatele lor s-ar ascunde o reală durere de a fi.
Adevărul lumii e în ochiul dinlăuntrul tău, spune textul 56rămâi surd pentru lumea de/ afară rămâi orb trage obloanele fă-ți o cafea aprinde-ți o țigară rămâi/ cu tine însuți în tine însuți/.../ ieși dar ieși doar să te vezi să te minunezi și să binecuvântezi totul (miniepistole).
Poezia lui Nicolae Silade aparține structural unui baroc perpetuu, traversează în zig-zag   bătăliile postmoderne, și abisaliile existențiale (în toate e geneza și apocalipsa) și aduce în prim plan un personaj liric narcisiac, renăscut din cenușa miturilor (vezi și textul 28, miniepistole), visându-și „singurătatea dintâi”, în oglinda unui limbaj abrubt, programatic frust, din care irump  temeri, frisoane și seninătăți religioase. Persiflarea e pentru poet doar o simplă haină, de care cititorul real trebuie să nu țină cont, mai mult decât de umbra unui surâs.
Maria BOLOGA
Spania, decembrie, 2018

despre

Fotografia mea
Lugoj, Timiş, Romania
Este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literarăA publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Gheorghe Grigurcu: Versuri

 Final

După ce-ai mușcat din fructul oprit
îl lași să-l ciugulească vrăbiile.

Peisaj

Locuri pretutindeni locuri
pe trup pe mascote
pe suflet pe-arhive
pe gazon pe cornișe
pe ploaie pe limfă
pe macarale pe ziare
pe paie pe dragoste
pe convulsii pe căni
pe pîine pe indiferență
pe saxofoane pe mingi
pe elitre pe dealuri
locuri pretutindeni
locuri mereu
ascunzîndu-se unul de altul.

Un poet uitat: Florin Mugur

 

Melodie                      

Cu pletele până-n pământ iscăliturile
acelor timpuri vechi şi geniale –
fiece nume ca o bătălie
de oameni aurii şi de-animale –
decizia ! onoarea ! răsucirile !
ce curbe-n dans ! ce blonde turbioane
Biblia mea e plină de numele lor,
plină de peri, de bucle aspre, de ciufuri grosolane
sucindu-se pe tâmpla cuvintelor,
uspine lăudăroase, tremolouri vagi –
o, prea frumoşii grandomani ai viziunilor
bunicii mei, profeţi inculţi şi magi.

Şi cărţile se umflă de fală şi se-nfoaie
mug turmele prelung, neîntrerupt
nişte păstori bătrâni, cu capul palid
scriu mane, tekel, fares pe cer – şi dedesubt
se iscălesc şi vitele-i urmează
pe drumul mult cotit, prin spinii suri
măgari, berbeci, oi blonde, turme ample
de bucle şi de ciufuri, de lungi iscălituri.

Marius Tirla: Primăvara în Oradea

                                      Zona Decebal, Oradea/2021/Foto: Marius Tirla

Daniel Corbu: Cina de taină


De parcă-aş avea destul timp de parcă
mereu aş începe
seara îmi vin în memorie întâmplări fără seamăn
cu priviri zornăind ca arginţii
în urechi îmi sună foşnetul inimii
tropăitul Iovilor cutreierând cartiere.
Aşa începe cina de taină:
ucenicii au aşezat tacâmurile de argint
au umplut castroane de fulgere
în pahare atoatestăpînitor se răsfaţă orizontul.
Acum orice rugă umileşte asfinţituri
orice aureolă se-nclină.
Aşa începe cina de taină
dar poate undeva s-a şi pregătit o cruce
pe măsura palmelor mele.
Daniel CORBU
Nu sunt Iisus nici Napoleon nici măcar
Stig Dagerman
STAU SINGUR LA CINA DE TAINĂ
ŞI TOTUŞI CINEVA MĂ VA VINDE.
Daniel Corbu
(Portret în cerneală de Alex Ivanov)

Vasile Culidiuc: Zi obișnuită

(proză scurtă)

Soarele dogora, moleșându-mă. M-am îndreptat, pe jos, spre PTTR. Aveam câteva fise de trei lei. La interurban trebuiau fise de trei lei.
O voce de femeie.
-Aș vrea să vorbesc cu Geanina, spun eu.
Eram nerăbdător.
-Da?! Ce vrei? Ți-am spus să nu mai suni, spune Geanina.
Rămân fără replică. Miroase a liliac în cabina telefonică.
Alb.
Alb umed.
Îmi vine să plâng.
Plâng.
Lacrimi grele curg pe receptor. Nu accept s-o pierd așa.
Negre.
Cireșe negre. Dulci.
Cireșe.
Mă urc în copac. Strâng cireșele și le bag în buzunarele cămășii. Aveam două buzunare la piept.
Bucuros.
Seamănă cu Margareta Pâslaru.
O iubesc.
Stă în Botoșani. Ne întâlnim la bunici. Eu vin de la Gura Humorului. Ne știm de mici. Acum suntem în clasa a treia. Suntem mari.
I-aș spune că o iubesc, dar mi-e frică. Sunt timid. Dar fac lucruri nebunești pentru ea.
-Ți-ai pătat cămașa, spune Geanina.
Aprob.
Mă uit la ea.
E frumoasă.
E... Of, de ce n-am curaj. Trebuie să-i spun că o voi iubi toată viața.
Cineva bate în geamul cabinei.
-Ai adormit? Plângi? Ieși afară, spune necunoscuta.
Îmi șterg lacrimile.
Sunt rușinat.
Fata zâmbește.
Iasomie.
Miroase a iasomie.
E blondă. Seamănă puțin cu Laura.
-Ai fost la Electro?! Te știu!
Sunt încurcat.
Am o carte sub braț, 'Mapa Cenușie G.R.' de Haralamb Zincă. Apăruse la Editura Militară. I-am promis lui Cătălin că i-o împrumut...
Ies.
N-am curaj să mă uit în ochii fetei.
Galben.
Bluză galbenă.
-Te-a părăsit? Să nu mori din dragoste, spune blonda.
Pun 'Dire Straits'.
'Brothers In Arms'.
Alb.
Tavanul camerei.
Pick-upul merge.
'These mist convered mountains/ Are a home now for me/ But my home is the lowlands/ And alwais will be...'
Geanina se uita într-o carte.
-Ce-ai de gând să faci?
-Dau la T.C.M., Mașini Unelte sau Electrotehnică, spun eu.
-Și dacă nu reușești?
-Mina, spun eu.
Încep să cânt 'Abataje'...
Beau o gură de coniac 'Ovidiu'. Am șterpelit o sticlă de la babacu. Nu-mi place. Eu prefer 'Triumph'.
-Vrei?
Se strâmbă. E frumoasă.
Miroase a trandafiri.
Un parfum puternic.
Mă doare capul.
Se făcu din nou liniște. Trebuia să schimb discul. Mi-e lene să mă ridic.
-Vrei să schimbi tu?
Geanina se îndreaptă spre colecția mea impresionantă de discuri.
'Uriah Heep'.
'Lady In Black'.
'She came to me one morning/ One lonely Sunday morning/ Her long hair flowing in the mid-winter wind/ I know not how she found me...'
Curios lucru.
Laura adoră melodia asta.
Geanina adoră melodia asta.
Albastru.
Cerul albastru.
E senin.
Am ochii umflați de la plâns. Geanina a zis că nu vrea să ne mai întâlnim.
Ce vrea?
Ce urmărește?
Nu înțeleg.
O urăsc.
Te urăsc! Geanina, te urăsc! Te urăsc!
Îmi vine să mă bag în Moldova și să nu mai ies niciodată. Să plec în altă lume. Să evadez.
Încerc să citesc.
'Sacrul și profanul'.
Mircea Eliade.
Manifestarea sacrului. Opoziția dintre sacru și profan.
Simt că mă tâmpesc dacă mai stau la soare.
Prietenii mei joacă un fel de polo. Se bălăcesc. Parcă sunt niște țânci.
Berea 'Solca' curge pe gâturile însetate cu viteză.
Oftez.
Sunt supărat.
'Z.Z. Top.'
'Gimme All Your Lovin'.
'I got to have a shot/ 'Cause what you got is, oh, și sweet/ You got to make it hot/ Like a boomerang I need repeat...'
Geanina, te iubesc!
Îmi vine să strig. Îmi vine...
Bă, n-am noroc la femei.
Miroase a bere.
A pește.
Miroase a pin.
Pădurea șoptește ceva. Bate vântul. Se adună norii.
-Bă, ne băgăm în Moldova, spune cineva.
Băgăm hainele și celelalte lucruri sub stâncile de pe malul Moldovei.
-Miroase a ploaie, spun eu.

Traian Abruda: frate cu dudul

   versuri   

în ultima poză ciudată parcă ai fi
dali
totuși fără mustață înfiptă în cer
nu îți cer
femeie să mă săruți cu limba înveninată în gură
supra
realist nu îți cer
ca șofer
decât să nu bei în dimineața aceasta
prea mult
pentru mine frate cu dudul

Eleodor Dinu: când am fost la spovedanie

i-am mărturisit preotului
că dracul
mi-a pus în cârcă două năravuri
să semăn pe hârtie semințe de versuri albe
și să le fumez noaptea
frunzele-nvelite sub formă de trabucuri
aprinse cu stele
mi-a dat canon să-mi fac din conștiință
altar
în care va trimite un sobor de greieri
să-mi exorcizeze coardele vizuale și auditive
cu sunete de muzică sacră

Ilica Pavel: senry



altădată lei
tineri ne iubeam până -
tigri nicicând
prudenți

Costel Zăgan: Erezii la mica publicitate

                                              

Vând capra vecinului cu tot cu iezi
Cumpărătorul încasează şi recom
pensa şi paguba Cine se scoală de
dimineaţă nu prinde doi iepuri nici
odată Friptura de nori nu ţine de se
te Între două nu e rouă După soare
nici urmă de vreme bună Cine caută
nu găseşte punguţa cu doi eurocenţi
la post restant La preţ redus nimeni
nu-i gratuit Cine înaintează înseamnă
că nu stă degeaba Plătiţi că oamenii
(muncii) nu ştiu de glumă Cine râde
la urmă nu are nici chef nici specta
tori Femeia Femeia-i o dată hai de
două ori Femeia-i dată dracului
Punct şi de la capăt
     (EREZII DE-O CLIPĂ II)

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10