Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Se afișează postările cu eticheta Nr.3-4(66)2022. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Nr.3-4(66)2022. Afișați toate postările

Dragoș Vișan: Scrie astăzi și Dracul


Din câte perspective
scrie la timpul răpirii
sufletelor noastre
nelăsate în pace
Dracul poet plastograf

Întunericului său manuscris
îi repartizează
pe nenumărate file
zgârieturi din gheare
pe inimi

Dracul se crede încă
artist genial trăind din vânzări cu toptanul
poate să-și trimită și-n văzduh
înaripatul copilot
înarmat cu proiectile moderne
să explodeze necreativ-distructiv
trupul său trăsnit
de poem încolăcit

Badescu Alexia:***

=====================================================
adevărul este că toți așteptăm dragostea
care va veni
și ne va pocni ca un uragan drept în moalele capului
în mijlocul incertitudinii de a fi
va da sens incontinenței urinare și bolilor cronice pe care le-am dezvoltat așteptând
să ne lovească minunea
să îi găsim defecte
prea înaltă
prea arogantă
prea sexi
și "boring"
ca un boing 747 depășit deja de noile tendințe
e mai simplu să fi căutător de victime
pe instagram
dar adevărul este că toți murim să iubim
====================================================

Eugenia Bucur: Zilele

Ziua întinde brațele, ieșind din pântecul nopții.
Încet, încet albul îi deschide pleoapa în lumină.
Curge lumina din zăpezi prin retină, prin suflet,
ca o trezire la viață, în sunetul grav al gerului,
o talpă grea ce se așează pe zăpada bătătorită.
Iarna și nopțile au lumina lor. Astrul ceresc cântă.
Lasă tăcerea zilei să cadă, îngerii au nevoie de odihnă!
Auzi cum pășesc pe scânteieri de zăpadă!
Nu, nu vor să cadă în bezna de a fi muritori.
Zilele nu mor niciodată, ele urcă vămile văzduhului
până la întâlnirea sufletului cu Dumnezeu,
apoi se retrag, purificate, în lumină, printre îngeri.

Elena Știrbu: Metamorfoză


O lacrimă
cade în zori
un strigăt
se transformă
într-o "odă a bucuriei"
cântată
până când
macii sărută câmpia
înserarea
sună ca un ecou
lipindu-se
de obraji
în trup
se răspândește liniștea
reîmprospătând
curgerea zilei
spre seară
când lacrima
devine
o lumină
pe cer.

Alexandru Berceanu: Poteci de cer


Pe urme de ciute
pe poteci de cer
te îmbraci cu văzduh
și de acolo de sus
- călătoareo din mine -
mă îmbraci cu lumină,
mă aduni și mă prezi.

Dimineața mă pipăi
bolnavă de munte
și urci după ciute
să înveți cum se bea
din înaltele bolți
apă nestinsă de stea
cu esență de albăstrea.

Lidia Popa:***


La vita - un oblio troppo caro

L'inganno del nostro tempo migliore,
fiorisce la solitudine nelle stanze,
sbocciata dalla sofferenza.
Amicizie vaporizzate nelle nubi,
soggettivi contesti appassiscono -
foglie ingiallite dei libri nelle biblioteche.
Alcun richiamo suona la campanella,
l'insegnamento è diventato il castigo
per le lepri dai nascondigli camuffati.
Il verde irrobustisce sotto il cielo,
ma non è più cuscino degli innamorati
delle parole custodite dal sincero.

Viața - o uitare prea scumpă

Înșelătoria timpului nostru cel mai bun,
singurătatea înflorește în camere,
îmbobocită din suferință.
Prietenii s-au vaporizat în nori,
contextele subiective se ofilesc -
foile îngălbenite ale cărților din biblioteci.
Niciun apel nu sună,
învățătura a devenit pedeapsă
pentru iepuri cu ascunzători deghizate.
Verdele se călește sub cer,
dar nu mai este perna iubitorilor
cuvintelor păzite de sincer.

Life - an overpriced oblivion

The deception of our best time,
solitude blooms in the rooms,
blossomed from suffering.
Friendships vaporized in the clouds,
subjective contexts wither -
yellowed leaves of books in libraries.
No call rings the bell,
teaching has become the punishment
for hares with disguised hiding places.
Green strengthens under the sky,
but it is no longer a lover's pillow
of the words guarded by the sincere.

La vida - un olvido caro

El engaño de nuestro mejor tiempo,
la soledad florece en las habitaciones,
abrumada por el sufrimiento.
Amistades vaporizadas en las nubes,
los contextos subjetivos se marchitan -
hojas amarillentas de libros en bibliotecas.
Ninguna llamada suena,
la enseñanza se ha convertido en el castigo
para liebres con escondites disfrazados.
El verde se fortalece bajo el cielo,
pero ya no es almohada de enamorados
de las palabras custodiadas por los sinceros.

La vie - un oubli hors de prix

La déception de notre meilleur temps,
la solitude fleurit dans les chambres,
accablé par la souffrance.
Amitiés vaporisées dans les nuages,
les contextes subjectifs se flétrissent -
pages jaunies des livres dans les bibliothèques.
Aucun appel ne sonne à la cloche,
l'enseignement est devenu la punition
pour les lièvres aux cachettes déguisées.
Le vert se renforce sous le ciel,
mais ce n'est plus l'oreiller d'un amant
des paroles gardées par les sincères.

Das Leben - ein überteuertes Vergessen

Die Täuschung unserer besten Zeit,
Einsamkeit blüht in den Zimmern,
vom Leiden überwältigt.
Freundschaften verdampften in den Wolken,
subjektive Kontexte verkümmern -
vergilbte Blätter von Büchern in Bibliotheken.
Kein Anruf klingelt,
Lehren ist zur Strafe geworden
für Hasen mit getarnten Verstecken.
Grün stärkt sich unter dem Himmel,
aber es ist kein Liebhaberkissen mehr
der Worte, die von den Aufrichtigen bewacht werden.

Vida - um esquecimento superfaturado

A decepção do nosso melhor tempo,
a solidão floresce nos quartos,
dominada pelo sofrimento.
Amizades vaporizadas nas nuvens,
contextos subjetivos murcham -
folhas amareladas de livros em bibliotecas.
Nenhuma chamada toca a campainha,
ensinar tornou-se o castigo
para lebres com esconderijos disfarçados.
O verde se fortalece sob o céu,
mas não é mais o travesseiro de um amante
das palavras guardadas pelos sinceros.

© ️Lidia Popa                                                                                                

Ionuț-Tiberiu Balan: nu mă pot întoarce


noaptea își coboară pleoapele peste ochii mei
păsările se întorc în cuiburile lor albastre
doi pui de pisică fugeau cu gura plină de stele
intrarea în rai e acoperită de un proaspăt strat
de iarbă

caii beau din lacrima lui dumnezeu
apă curată! iar lumea se sfîrsește

atenție
cad îngeri cu brațele deja rupte
nu mai are niciun rost să fim brutali
oricum
ce rost avea și înainte?

Savu Popa:***


La câteva zile
După ce descoperi
Că suferă cu nervii,
Calomfir
Ieșise într-o după-amiază
În oraș,
După o ploaie teribilă,
Împreună cu mama lui.
Aerul se răcise,
Totul în jur
Părea îmbibat într-o grăsime anemică
Și când ajunseră
Pe o anumită stradă,
Pe mama lui
O trecu un fior de greață și se opri
Brusc,
Devenind foarte atentă
Pe unde călca.
,,Tu vezi câți melci fără cochilie
Sunt pe aici? De unde-or fi ieșit?”
,,I-a scos ploaia de prin crăpăturile
Pământului..”
,,Ai grijă pe unde calci,
Poți să-ți intre bucăți din ei
Printre crestele bocancilor,
Să-i duci în casă,
Să le împrăștii
Pe mochetă.”
Mama lui avea
Întrucâtva dreptate,
Melcii erau negri, vâscoși,
De mărimea și grosimea
Degetului mic
De la mână,
Nu părea că mișcă niciunul
Și toată strada era plină.
Calomfir îi privi cu atenție
Și îl trecu un fior.
Boala lui era întinsă
Ca asfaltul crăpat, cenușiu
Al acestei străzi,
Al acestui trotuar,
Iar bucățile vâscoase,
Cenușiu-lucioase
Din trupurile viermilor,
Despre care mama lui
Îi spusese,
Avertizându-l că le-ar putea
Lua printre creste,
Erau, de fapt, nervii lui,
Care nu dădeau semne de mișcare,
prinși printre crestele de bocanc nemțesc
ale fricii,
Împrăștiați
Pe o suprafață umedă, nesfârșită,
Mirosind stătut, a vegetație
a fum de mașină,
a orbire

Daniel Marian: insinuările sângelui pietrificat

====================================
duc toate înspre aceeaşi parte a poveştii
în care o inimă răsfăţată a prins rădăcini
pe locul unde se lăfăia golul de substanţă
ea nu seamănă cu mecanismul acela
obişnuit să se descalţe la venirea fluxului
în aşteptarea unei aglomerări de corăbii
doar dansează acolo şi spune versuri
din care ţâşneşte o mireasmă de smoală
împrejur se gudură animale spurcate
ce o invidiază şi umblă să o termine
când nu-i va mai place rolul maiestuos
în locul ei va veni o maimuţă nervoasă
ce-şi va înfige braţele până în creier
============================

Daniel Luca: Raționalizare


Iubirea
a dispărut
de pe rafturile
supermarketurilor
se mai găsește
doar prin unele
magazine de cartier
numai pe cartelă.

Iubirea a dispărut
și din farmacii
de când nu se mai dau
rețete
compensate.

Am plecat
în deșert
să-i cultiv semințele
în nisipul fierbinte
de-atunci o vânez
pe fata morgana.

Petruța Niță: Poezii


(des)cântec

când sărutul ți se rătăcește
şi mi se stinge-n în carne
până-n rădăcinile fricii
să nu te pierd
să-mi cureți oasele de alb
pătrunzând în pielea mea de femeie îndrăgostită
să-ți fiu cuiul din palmă
ne-am pierde pentru totdeauna
până când m-ai renaște iar
din coasta păcatului

Taina
***
Dacă-ntâmplarea va răsări-ntre stele
Sub fusta iernii clipele se-ngroape
Din adâncimi, şi-n cerul de sub pleoape
Pe coapsa mea vor răsări castele...
*
În taina visului o lacrimă ascunsă
Un dor nebun de lume nenăscut
Sub așteptări din zborul nevăzut
Îngenunchea-voi inima-mi pătrunsă.
*
Sub aripa luminii dintr-un vis uitat
Cu degete de rouă pe arcuite coaste
Iluzia uitării din firea firii noastre
Va fi cuprinsul dintr-un tot, iertat.

Gândul zilei...
(libertate)
***
timpul
ţese o lume în care
înălţăm slavă tristeţii
bucuria noastră
e numai în durere
libertatea noastră
doar în moarte

Cristina Ștefan: Mira


Ianuarie sec
și poze cu bătrâni râzând
din cartea de învățătură
falsă a noii școli de fericire.
Sfaturi, reclame, îndemnuri
consultații ipocrite, mesaje.
Cândva, la televizorul Rubin era o miră
care apărea la deschidere.
Fascinantă miră. Mare simbol de viață!
În alb negru.
Era mira de reglaj a emisiunii.
Un cerc mărindu-se dintr-un punct.
Punct alb pe ecranul negru.
O licărire din vid...
La închidere, iar venea mira.
Se tot închidea, se micșora...
până la un punct alb pe ecranul negru.
Apoi nimic.
Nimicul revine ca după orice emisie.

Eu sunt de atunci televizorul alb-negru
cu mira-n scădere.

24 ianuarie, pomenindu-se iubiri.

Aurelius Belei: Poezii


Datoria

Am luat pe credit
Iubirea, Doamne,
după ce toți îngerii
ne-au girat,
și sfinții și cerul au cerut
ajutor pentru noi,
uituci și bolnavi
nici unul nu și-a achitat
vreo rată,
toți am fugit
ascunzându-ne datoria
plină mereu
numai
de eternitatea
bunătății
Tale!

Două cuvinte

 

Cândva
prin sufletul meu
am văzut două cuvinte
sărutându-se pe o stradă,
raiul le era aproape
iadul abia se zărea,
din cer ningea cu aripi mari
desprinse dintr-o fereastră
a cuvintelor împlinite
uitată deschisă cred,
lacrimi de aur
îmbrăcau acele
îmbrățișări într-o ireală
fericire de poveste,
clipele atârnau peste timp,
lumea se oprise
pe o singură stradă
și dincolo de
Dumnezeu toate,
dar absolut toate,
cuvintele nenăscute
amuțiseră în fața
acelei iubiri.


Eu cred

Unde se duc
Necuvintele
care tac și nu vor
să se nască ?
Eu cred...
că aici este o altă
luminoasă Taină
a gândurilor
ce le renaște altundeva,
sub un alt curbubeu
al unui alt răsărit
sub pleoapa
unei stele aflată
hât-departe
la marginea sufletelor,
și ele devin,
așa pur și simplu,
prin risipirea de şoaptă
lacrimi de îngeri...
uneori vise...
poeme cu aripi,
alteori chiar,
așa cred,
un alt
început
de Rai.

Mioara Băluță:***

===============================
există poezii citite doar în gând
există o lume care se stinge necunoscută
există o aritmie a propriului corp
există jocuri și jucători
și reguli care nu pot fi respectate
există o corabie plecată deja pe mare
===============================

Veronica Pavel Lerner: dialog


uneori vorbesc cu tinele
din mine
avem trăiri simultane
și privim împreună
dezordinea de pe Terra

dialogul dintre noi
rămâne ascuns precum
soarele în dosul ploii
și luna în spatele
întunericului

privește copacii
au rădăcinile înfipte în cuvinte
îți spun eu
frunzele lor cad peste morminte
răspunzi

păsări de noapte îmi ascultă
șoaptele
cu tinele din mine
și mă poartă încet
spre singurătatea
clipei următoare

secunda rece
eterna călătoare

Florin Tănăsescu: Ființă de unică folosință

„Căutăm oameni care să ajute la dezvoltarea pe lateral a societăţii noastre. S-o scoată de pe drum şi s-o bage-n râpă. Firma se numeşte „Istoria se repetă satiric”. Unii o poreclesc România.

Retribuţia – unii îi spun salariu – este motivantă. Adică, fiecăruia după non-capacităţi, de pe fiecare, jupuită pielea. La figurat, evident. Deci, nu tremuraţi ca piftia, că nici nu v-aţi angajat. Încă!
În funcţie de munca depusă, se adaugă bonus trei pumni în cap şi-un şut în ficat. Astea vi le asiguraţi singuri, nu cereţi totul de la stat!
Orele suplimentare se plătesc prin „Mulţumim pentru slugărnicie, vă aşteptăm şi mâine, la aceeaşi oră. Nu întârziaţi, da nu veniţi nici prea devreme!”. Că nici ţara nu s-a trezit de vreo trei decenii.
Cerinţe: Să uitaţi că sunteţi oameni şi să vă obişnuiţi cu statutul de vieţuitoare.
Este obligatoriu să aveţi unghia de la degetul arătător netăiată. Lăsaţi-o să crească! Udaţi-o, dacă vedeţi că stagnează. Veţi afla într-al treişpelea ceas de ce.
Deviza noastră: „Nimeni nu este de neînlocuit”.
Abilităţi. Tehnica de dezbinare este la mare căutare, munca în echipă strică.
Îmbrăcămintea şi mintea trebuie să fie adecvate. Femeile, musai să aibă poale lungi şi minte plată. Dacă au prea multe circumvoluţiuni pe creier, le nivelăm noi. Gratis!
Bărbaţii vor beneficia de acelaşi tratament. Trebuie doar să vină cu nădragi, nu în fuste, că intră Occidentul la idei.
Dacă v-aţi săturat de tratamentul care vi se aplică, nu-i problemă. Aveţi două soluţii: fie vă luaţi zborul din ţară, fie vă băgaţi unghia aia în gât, ca piţigoiul. Ăsta este al treişpelea ceas! Atunci când veţi striga: „Viaţa noastră, unde e? Viaţa noastră, ce-aţi făcut cu ea?”.
E treaba noastră ce-am făcut cu ea, da? Că aici nu merge cu vrăjeli din alea, franţuzeşti, de genul: „Omul este o trestie gânditoare”. Este doar fiinţă de unică folosinţă!
Cam astea sunt cerinţele de angajare. Şi nu uitaţi de unghia de la deştul arătător!
Asta se numeşte în România trusă de prim-ajutor!”.

(Sursa: Ziarul Prahova.ro)
                                                

Reznic Cristian: Nimic mai mult


un ceai
atât se cere
la masa
de lângă colțul
unei camere obscure
cu draperiile trase
se aprinde un foc
ard foi
sunete zbuciumate
agonie
printre scrum și fum
un ceai
atât se cere
pe masa
acoperită de un prosop
într-o scrumieră
arde un suflet
se cere un ceai
într-un capăt de cameră
se trag draperiile
și nu mai ajunge...

Elza Hansen: Mi-e drag Kierkegaard


Mi-e drag Kierkegaard
a lui ecou în mine crește
un pumn de țărână nou
”nimeni nu vrea să moară
dar toți vor s-ajungă în rai”
E liniște în birou dar nu multă vreme
alarma pornește...
Pe-un pat de spital, cu laptopu-n poală
scriu în jurnal stadiul final, notez încetarea vieții
momentul mortal...
Marea-i scrobitå, întăritå de sare
Sufletul suferă de îngemănare
platforma însă, de desfășurare
în lacrimi nu are putere, doar resemnare...
Îmi văd picioarele cum se ridică, nepăsătoare
de-a mâinilor frică
Anna și-a dat duhul în brațele mele
ale ei acum, pe patul vecin sunt reci și grele
Geamul face semne disperate, să vină ochii spre el
și-a lui transparentă dreptate...
Pare ușor să scrii despre moarte, cât încă ești viu
pe Kierkegaard mă mânii și-a lui filozofic pustiu
O vreme mă-ntreb precum alții, cine ar vrea să trăiască în veci?
Când lacrimile din despărțire, scara spre cer construiesc
Mi-aduc aminte, nu e doar teorie, Kierkegaard crunt a suferi

Din tot ce-a iubit, doar de pana de scris nu s-a despărțit...
Moarte în viață, doar fiind viu aduni
Morții de sine nu-i pasă, teama în care m-ascund
aprinde o lumånare pe masă...

Mă reculeg privind în gol
fereastra mă umple cu har
îmbrățișez singurătatea vieții
și-a morții, iau apă și-o beau...
Un fluture-albastru și-un curcubeu
zâmbesc din pahar

Valeria Pastiu - Gușeilă: Cântecul îndoielii

( Ești sau nu ești? Al cui e chipul oare? )

Motto: „ Cât e întinsul, cât e înaltul,
noi ardem și nu ne iertăm,
noi ardem, ah, ce cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul ”
( Lucian Blaga )
Îngădui cânt înălțat peste timp, peste loc?
Vorbe, o, câte-aș putea depăna…
Mărturii ale părților nesigure din mine
Ciudate-ntâmplări prin vise cu tine.
Chipul tău cu cine l-aș putea asemăna?
Apoi, cum să verbalizez că e cu putință, un asemenea foc?
De dorul tău mi-s ochii mereu torturați
Și din nou întrebarea mi-o pun cu uimire:
Ești sau nu ești? Al cui e chipul oare ?
Și în fond ce ne dorim - prieteni să fim?
Atât, sau aceasta-i mai mult, - e iubire ?
De dorul tău mi-s ochii mereu înrourați
În așteptarea zilei când o să mi te-arăți
Purtând în ochi iubire și foc de purități
Ești sau nu ești? Al cui e chipul oare ?

Notă : Cântec inspirat din „Cântecul focului” de L. Blaga și poezia „ Celei care se îndepărtează cu o floare a uitării în mâini” de Cezar Baltag

Zarra Zarra: Înrămat în strai de gheață


Într-un ceas tăcut iernatic curg nevolnicii mei pași
pe un drum care ne știe din vremuri deja apuse
când eram încă lăstari

astăzi parcă-i mai sihastru drumul nostru rupt în două
înrămat în strai de gheață broderind pulberi de stele
leac retinelor ciobite
la răstriștea dintre clipe

iarnă mi-i fără privirea-ți
ce zădărnicea tristețea unei sorți cumva bolânde

doar în gând ce mai străbate
glasul tău călit în vatra
nelipsitelor trăiri
și comoara ce rămas-a oaselor senile reazem
pentru-o clipă, poate două

trupul meu din lut netrebnic
urma-și lasă-n spuză albă creionând dorul de tine
trupul tău plecat devreme
înrămat în strai de gheață
parcă-i geamăn cu durerea
trăirilor risipite
ce nu se vor mai întoarce nicidecum, în astă lume
a iernaticelor firi

înrămat în strai de gheață
pasul meu pe-al tău îl cere
va mai fi sortire Doamne
să se-ntâlnească vreodată
peste puntea dintre lumi
ori se rupe precum firul
viețuirii pe pământ...

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10