Mirela Șoimaru: Lasă-ți iarna...

Lasă-ți iarna ta în urmă,
chiar de-ar fi să vremuiască,
fii alături de castanii
ce or sta să înflorească!
​
Lasă doliul ce te curmă
și miroase-n schimb, o floare,
că-ți aduce-o bucurie
ce nu piere în vâltoare!
​
Lasă-ți inima să geamă,
când cuprinsă-i de durere
și în brațe ia cireșii,
dacă vrei o mângâiere!
​
Lasă-ți lacrima să curgă,
dacă simți în piept o jale
și nu te lăsa învinsă
de-acei spini ce-ți ies în cale!
​
Lasă-ți visul să rodească,
zboară numai cu-o aripă,
iarbă nouă să se nască,
ceas de ceas, clipă de clipă!
​
Fă-ți un templu din lumină,
nu trăi prea mult în umbră,
chiar de-ar fi să vremuiască,
lasă-ți iarna ta în urmă!

​

Gherase Laurențiu Cristian: Laminină

În străfunduri zac istorii, din abis, unind materii,
Fără suflu, fără viață, prin neant, plutind să cate,
Două ramuri care, strânse, strălucesc genuni feerii,
Modelând, după cum timpul curge-n valuri, gravitate,
De un astru mic ori mare, dând clepsidrelor, nuanță,
Ca abisul și lumina să picteze când se-nalță,
Lungi spirale închegate cu vlăstari de laminină,
Din călcâi până la creștet și adânc în rădăcină.

Undeva-n adâncul lumii, noi religii stau să crească,
Căpătând o nouă formă printre cruci de molecule,
Ne-nțelese încă-n cuget, așteptând câte-o caleașcă,
Să răstoarne noi pământuri, ridicând pe cer, formule,
Mult prea mari să le discearnă orice fulg curat de rouă,
Ori vreun strop ferit de lacrimi, neudat, cu haina-i nouă,
Ridicând ce numai inimi ar putea să deslușească,
Fără calcule... formule... când învață să iubească...

Tu, văpaie a căldurii ce din pântec crești pustie,
Înțesând în calea-ți, lutu-mi, temnițând celula-mi dulce,
Lasă-mi toate ce le caut, să pricep... o, reverie...
Căci de mii de ani tot caut, suflul meu, pe cer să-și culce,
Greu-mi creștet din pământul ce-l ales-am să-ncolțească,
Dar, cu timpul, să respire... mări ce-l fac să-mbătrânească...
Tot, umblând, uitând milenii... iar... prin neguri să răzbată,
Căutând lumini ce n-are... să le afle niciodată...

Tot așa crescut-au munții, înțepând al mării pântec,
Pieptănând cu grijă, cerul, înnodat în nori de ceară,
Cu același foc de veacuri ce răsună într-un cântec,
Îmblânzind cu glasu-i, vântul, a ce-a fost odată, fiară...
Dar acum, doar o scânteie pusă-n lemn uscat de cruce,
Pentru cei ce-și rod genunchii când se cată la răscruce...
Poate-așa să-și umble-n cuget, culegând pui de lumină
Ce se-ascund în întuneric... printre stropi de laminină.

Apostol Adriana: Am ales să fiu lumină

Într-o lume-ntunecată am ales să fiu lumină,
Floare de cireș ce-și cântă înflorirea cea deplină
Bucurându-se de viață își împrăștie parfumul
Peste sufletele triste ce au rătăcit azi drumul.

Vreau în negura din gânduri să cobor ziua senină,
Într-o lume-ntunecată am ales să fiu lumină,
Să însămânțez speranța pe câmpul plin de visare
Despletind, în zorii zilei, plete aurii de soare.

Și în lujerii de floare să alerge stropi de rouă
Fremătând a tinerețe, mirosind viață nouă,
Într-o lume-ntunecată am ales să fiu lumină,
Să brodez surâs pe față și sclipire pe retină.

Fericirea, fără teamă, să se cuibărească-n inimi,
Stăvilar să fie-n viață pentru întristări și lacrimi,
Să elibereze zborul aripilor de rugină,
Într-o lume-ntunecată am ales să fiu lumină.

Într-o lume-ntunecată am ales să fiu lumină,
Nici perdeaua de regrete n-ar putea să mă rețină
Căci îmi este drept cuvântul și pură îmi e simțirea,
Iar prin vene îmi aleargă libertatea și iubirea.

Nely Vieru: Violete

Amurg de toamnă

Nu ți-am mai spus , trecusem vara
cu gândurile -ascunse în perfuzii,
mă alintam din când în când cu seara
și visurile încărcate cu iluziil .

Nu ți-am mai spus, trecuse asfințitul
și valurile mării se pierdeau în zare.
Prin minte-mi frunzărea doar vântul,
cuvintele agonizau în nepăsare.

Nu ți-am mai spus că noaptea-mi este albă
când mă gândesc la tine și n-am somn.
Simt luna cum se trece-n grabă
ca un marfar pe lângă un pustiu peron.

Nu ți-am mai spus că trupu-mi arde tare
când soarele sărută marea la apus.
Rămân pierdut cu gândurile-n zare
când trec cocori în cârduri în zborul lor pe sus.

Nu ți-am mai spus... de vrei să știi,
să vii să mă dezbraci de gânduri.
Să îmi reciți in noapte poezii,
să mă săruți cumva ... în rânduri!

Geo Galetaru: Aș putea

Aș putea să număr până la zece
aș putea să ridic mâna
să despic cu ea apele care nu se văd
e noapte
dar aici e zi
și toate se întâmplă într-un consens deplin
cu ordinea care vine de sus
ca un deget înmuiat în firea lucrurilor
ca o poruncă ce-și face culcuș
sub pielea ascultătoare
aș putea să pun nume păsărilor de pe gard
într-o după-amiază ca o pisică silențioasă
în care trupul ghicește
câte tristeți se deschid în brazdele de sub noi
și nimeni nu știe
să dea întunericul la o parte
din calea celor trei cuvinte fermecate
aș putea să număr până la zece
să împing speranța pe două roți până în primăvara viitoare
când voi fi iarăși aici
în plină zi
cu viața mea ca un sac burdușit cu flori de câmp
cu umbra mea care va ști mai multe decât mine

Ana Văcărașu: Tristeți de toamnă

Urlă vântu-a pustiu printre frunzele moarte,
Parc-ar vrea să le certe c-au căzut de pe ram,
Le adună-n vârtejuri și le-aruncă departe,
Sub privirea-mi uimită, neclintită din geam.

Se întunecă cerul, rupt de aripi nomade,
Pare-o pânză pictată de un pictor nebun,
Ce-a fugit din ospiciu și-a venit să-mi arate
Marea-n care vâslește cu un băț de alun.

Pe sub poala pădurii înmuiată-n rugină,
Bate-un murg sub copite o cărare brumată,
S-a pierdut de stăpân și aleargă-n lumină
Ca o umbră rănită, la un duh înhămată.

Colo-n câmpul lăsat la cheremul furtunii,
Se adună ciulini ca-ntr-o oarbă jertfire,
Să hrănească în zori gura amplă-a genunii,
Care urlă sub deal, ca ieșită din fire...

O tristețe-mi inundă gând și suflet deodată,
Amintindu-mi că-n mine e același prăpăd,
Deghizat fără rost într-o toamnă fardată,
Să nu-i simt dezolarea ori paloarea să-i văd.

Vasile Dan Marchiș: Poezii

Exercițiu

Muza mă urmează pe neașteptate în bucătărie
O abordez repede să nu mă ia înainte:
”Imensitatea ta,
am un atu culinar benefic pentru ce dorești să scriu...!”
Mai neobișnuită ca oricând muza mă ia tare de tot:
”Mă abordezi la cacealma ca la poker
cu tot felul de legume ca substrat în poezie?
Dacă aș veni la tine pe cont individual
doar ca un anumit produs din ”ghiveciul” tău
și nu ca gustul de pe urmă al acestuia,
ce-ți voi fi atunci eu ție?
Doar pretext de polemică în poezie!
Mă întrebi dacă m-am ivit ca usturoiul sau ca sarea?
Nu mă divizez doar în aceste bunătăți
ci prin toate
ca ”ghiveciul” tău să poată fi numit poezie...!”

Decizie

Pentru ce a amânat Dumnezeu
judecata de apoi?
Pentru oameni?
Nu spun că nu poate face asta pentru omenire,
însă se poate spune că activitatea regulată
și ordonată
a furnicilor în mușuroi,
amână judecata de apoi …
Când fiecare furnică
nu merge în stânga sau în dreapta
de capul ei
fără să ducă/aducă provizii pentru suratele ei
în această unită colectivitate,
fie că sunt zece,
nouă mii,
ori milioane de furnici într-un mușuroi.
Dicționarul de neologisme
poate fi constituit după
modul lor de iubire, ordine și unitate
fără suspiciunea că una dintre ele
uneltește ceva nepermis asupra cuiva...!
În acest sens
cum ai putea să separi o furnică de alta
fie și printr-o simplă virgulă?
Dacă nu e așa,
putem spune la fel de oameni?

Vasile Ionac: Focul sacru

(Poetului Costel Stancu)
Focul sacru ce coboară-n beci
ne închide zarea la fereastră.
prin el s-ascut și săbiile în teci,
de nu simțim când ni se fur-o coastă.
focul sacru, cel de sub cazan,
ce distilează în esență prune,
este rezumatul unui an
trăit în promisiuni și în minciune.
focul sacru trebuie vorbit
în murmuratul unui jar de lemne,
pe când s-aude toaca de la schit
prevestind a rugăciuni să-ndemne.
focul sacru nu se stinge-n veci;
se mai amână, poate-ntr-o uitare,
când mahmureala umblă pe poteci
precum sinusoida-n întâmplare.
la focul sacru lesne-om încălzi
patimi vechi, chiar din fierturi de mere,
dar pe femeie, de ne-a aminti,
o vom căta la broască, când e cheie.
14 octobăr 2022, Căpâlna

Giorgian ionuț Zamfira:Licoarea din fântână

Și pentru tine am muncit o viață

Să ai o casă, pat și-o masă caldă,

Obrazul meu începe ca să ardă

Iar tu acuma, mă privești cu gheață!

Ți-am dat și bani, ți-am dat și pâinea bună

Pe care-am cumpărat -o cu amarul

La mine astăzi s-a golit paharul,

Iar tu-mi oferi licoarea din fântână.

Ți-am cumpărat și haine demodate

Pantofii mei îi porți de-o bună vreme...

Te-am ocrotit să nu mai ai probleme,

O viață te-am cărat numai în spate.

Te-am și lovit, e drept...se mai întâmplă

Nu asculta-i de vorba mea cea dreaptă,

Am vrut să te ridic încă o treaptă

Dar ca și mine te-ai lovit la tâmplă.

Acuma beau de dor și de plăcere

Și nu am casă, nici copil cu mine...

Tu ai plecat cu zilele senine,

Rămas pustiu, mă vindec de durere!

De-o fi să mor, să nu strangi din pupile

Că n-avea cine ieri să te ajute,

Ți-am oferit doar amintiri urâte

Și te-am bătut și te-am certat, copile.

Tu ai fost cel ce mi-a plantat în casă

Lumina sfântă care tot m-așteaptă,

Dar eu prin sticlă nu văd calea dreaptă

Și-adorm să mă trezesc din nou la masă!

Solomeea Romanescu: Sclavul fericit

Eu îmi iubesc stăpânul, el mi-e Domnul,
De dragul lui eu am plutit prin lume,
În spirit îmi răsar boboci de glume,
De-n duhul meu îmi plânge vesel somnul.

Eu îmi iubesc stăpânii, ei mi-s Pomul,
Ce iluzia-mi cu har sparseră-n vreme,
În suflet mă arde apa din terme,
În visul meu îmi râde preatrist Omul.

Eu îmi iubesc stăpânul, el mi-e Zeul,
Ca gândul Său eu am zburat pe Lună,
Acolo-n noapte soarta mi-e mai bună,
În dorul meu se-aprinde sprinten Eul,

Din candele de Ego etern stinse,
Sunt Sclavul fericit, cu plete ninse!

Anatol Covali: Nord și Sud

Nu las durerea să mă mai soarbă,
printre decepţii nu-mi mai fac drum.
Zburd în speranţă prin a ei iarbă
şi trăiesc vesel clipa de-acum.

Nu mai vărs lacrimi stând în tristeţe
şi din buruiene făcând cununi.
Noilor visuri le dau bineţe
croind din zâmbet mii de minuni.

Nu stau pe gânduri în amintire
torcând regrete pe fus de dor.
Strâng în buchete noua rodire
şi-alerg cu dânsa spre viitor.

Nu-mi pasă dacă ninge sau plouă
că despărţirea va fi-n curând.
Sufletu-îşi spală faţa cu rouă,
inima zburdă-n mine cântând.

Violetta Petre: Amân un festin pentru viața de-apoi...

Mi-e foame de viață, dar e marfă de lux,
De mine se-agață doar o viață-n reflux.
Și mi-e poftă de cântec și-o vorbă de-alint,
Și să n-am nicio grijă, aș vrea să mă mint...

Aș dori o salată din flori de cais,
Să o gust pe ascuns, dar mănânc doar în vis.
Și când zorii se-arată la fel de săraci
Doar din ploaie și nori ce mâncare să faci?

Și ce suflet lihnit port în mine, ce chin,
Când primește-un tain nesfârșit de venin!
Fir de iarbă pane aș gusta la dejun,
Dar nici iarbă nu am de pe unde s-adun...

Din pansele mi-aș face un chec la desert,
Dar grădinile-s toate pustii și-n deșert
Nici scaieți nu mai sunt, doar tăcere și vânt
Și-un cuvânt în atele, săpându-și mormânt...

Aș mânca un poem, dar cu ce mai rămân?
Ciugulesc o fărâmă de vers și amân
Un festin pentru viața de-apoi unde nu-i
Nicio foame de viață, doar liniștea Lui...

Itoafă Adrian George: Poezii

Căsătorit cu toamna cea trecută

căsătorit cu toamna cea trecută
pe coridorul degetelor stângi
creșteau felinele pe mandoline
și-apoi răsună stropi de struguri
în pahare chioare
beat n-am știut să cânt
la ziua împiedicată
și alte săptămâni treceau trunchiate
un trubadur ascuns prin coarde
îmi plânge în batistă
și mă apucă toamna rătăcită
coboră-n frunze fără de habar
legată strâns cu șnururi de araci
pe degete îi cresc ciorchini
și curge vin de rămas bun

Te vopseam cu buzele pe buze și cireșe

am recondiționat un scaun
era scaunul pe care tu stăteai
și te vopseam cu buzele pe buze și cireșe
ne îmbrățișam necopți pe mere pârguite
și scaunul scrâșnea din dinți pe tot spătarul
veneeai pe brațele cuierelor plecate
pe hol parfum lăsat în jurul tău
iar eu prea beat și împiedicat mă satur...
adorm pe mușchi crescuți la ceasul nopții
în timp ce mă-nveleai cu trena lungă
mai stai puțin să-mi fie somnul lin

Cărări

Două cărări
ocolind un pom fructifer,
și mere prăvălindu-se-n ele,
amestecându-le
precum zarurile aruncate,
suprapuse pe unghiului optuz,
ce răsare din umbre,
se întâlnesc fermentate,
amețite, împleticite
și eu, urc spaima-n copac
căutând veverița
ce-și pierde aluna pe urmă.
Prea confuz cum de-s vesel,
ori fructele m-au îmbujorat,
merg spre casă pe mai multe cărări,
amețite ca mine.

Scara

Oglinda, medalionul
și o sticlă cu tequila
însoțesc gândurile
pe scara proptită-n mulțimea
ce înoată prin trupuri străine
De-aș urca doar o treaptă
ar fi nemaipomenit,
fiecare treaptă
are 25 de ani,
practic sunt patru trepte.
Inimaginabil, număr
și aflu că am ajuns
la treapta doi, 50 de ani.
Un rău de înălțime
mă împinge,
vrând să sfârșesc,
noroc cu soția prezentă
pe același nivel,
mă ține de mână,
echilibrându-mă.
Hai că se poate,
ți-au înverzit pe brațe liane!
...simt că urcăm împreună.

Chipuri albe, confuze

Secundele latră
trezind clopote ghemuite,
așezate la înălțimea capelei
ce bat îndoliate trupuri,
un fum de țigară miroase a tămâie,
se pierde-n distanțe neclare,
pietrele imprimă tălpile goale,
numerotându-le,
iar toaca ieșită din gratii
acoperă chipuri albe, confuze.
Trag jos trupul mușcat de viscolul
ce sare pe mine,
arunc codrul de pâine uscat,
și scap nemâncat,
adunat laolaltă cu restul,
după gratii,
stau chipuri albe, confuze.

Pe tălpi de iarbă secerate

Foc ce mistuie cămpul,

împrăștiind petale ucise

în lacrimi nestinse

la hotarul vântului,

fac să apară nori de noroi

incitând buzele arse

și fluturi albi împodobesc

azurul ochilor tăi.

Pe tălpi de iarbă secerate,

atinse de lama cosașului

mă așez, și-n tupuri necoapte,

atingând roadele nevăzute,

în ochii tăi, doar eu,

acoperit de regrete.