[...]
La câteva săptămâni de la aceste întâmplări, în port poposi o corabie chinuită de vânturi, de valuri. Când a fost trasă la chei parcă a răsuflat uşurată că şi-a îndeplinit şi această misiune, scârţâind din toate parâmele şi catargele. Pe lângă ahtiaţii comercianţi, întotdeauna vigilenţi şi suspicioşi, pe lângă obidiţii peregrini în căutarea unui tărâm ceva mai bun sub soare, şi pe lângă sclavii discreţi şi supuşi, puţinii călători cu nazuri alcătuiau un grup distinct, postat la tribord. În acest grup, un nobil trecut de a doua tinereţe ieşea în evidenţă prin ţinuta sa demnă. Toga violetă, cu faldurile impecabil aşezate, de parcă acum vestiplica şi-ar fi terminat cu măiestrie treaba, sublinia prima impresie. Trăsăturile chipului său, călite în lungi campanii militare, trădau atâta calm şi sânge rece încât, singur de-ar fi rămas în faţa unei întregi armate inamice, nu i-ar fi tresărit un muşchi facial. Totuşi, în priviri, puteai desluşi o urmă de oboseală, de detaşare superioară pe care o împlântă viaţa de la un moment dat în orice destin, dar şi un spirit elevat, căruia îi plăcea jocul, jocul cu reguli bine statuate. Bun organizator, acum nu-şi mai bătea capul cu mulţimea de cufere ce l-au însoţit de-a lungul călătoriei. Sclavii aduşi de el se ocupau de tot, mai ales că de pe ţărm i-a luat Hermus sub comanda lui. Ajuns fără grabă pe dalele cheiului, se strecură printre mărfuri şi oameni până într-o zonă ceva mai liberă unde se opri să adulmece aerul. Oraşul i se păru mai degrabă o pradă imensă din care poţi să smulgi o halcă mult mai mare decât ai putea-o digera vreodată... Cu toate acestea, ştia că şi leul părăseşte leşul când în jur sunt multe hiene.
– Salve, pater familias! îndrăzni Hermus, după ce scăpă de atribuţiile imediate şi după ce simţi că stăpânul familiei s-a relaxat.
Caecilius Antonius Rincianus zâmbi discret şi îl fixă adânc în ochi pe Hermus. Oricât ar fi exersat în gând această întâlnire, intendentul tot se albi la faţă, pe când palmele se udaseră de atâta transpiraţie. Dacă ar fi trebuit să păşească în acel moment, sigur s-ar fi prăbuşit. „Numai să nu fi muşcat prea mult, micuţul meu hoitar!” gândi Caecilius Antonius.
– Prea venerabila ta soţie şi nepreţuita mea protectoare, Flavia Antonia, a trimis lectica! zise Hermus căutând să-şi stăpânească tremurul din glas.
Caecilius Antonius porni agale într-acolo unde arătase Hermus cu mâna. Cei opt sclavi care transportau lectica, alături de doi deschizători de drum, purtători ai însemnelor familiei, îşi aşteptau stăpânul într-o adâncă plecăciune. Degajat şi nobil în mişcări, Caecilius Antonius urcă în lectică, apoi îi făcu semn discret lui Hermus să fie urmat. Cu gesturi largi, intendentul îi mulţumi ocrotitorului său, arătându-i că nu e demn de atâta onoare. Caecilius Antonius repetă invitaţia care de data aceasta nu mai putea fi refuzată. Prin generozitatea sa, trebuia să arate că e mulţumit de faptul că a ajuns cu bine acasă şi că totul era în ordine:
– La For! şopti el.
Hermus porunci lictorilor destinaţia. Pe drum, Caecilius Antonius răspundea sau adresa zâmbete şi discrete înclinări de cap tuturor aristocraţilor cu care lectica lui se intersecta. Nimeni nu s-ar fi oprit din cale să-i ureze un sincer „bun venit” celui abia debarcat. De-ar fi ştiut că are promisiunea împăratului de a ocupa în scurtă vreme funcţia de magistrat, altfel ar fi stat lucrurile. Hermus îl punea la curent pe ocrotitorul său cu informaţii mai amănunţite despre aristocraţii întâlniţi, informaţii inserate succint şi în corespondenţa lor. Caecilius Antonius constată cu încântare că multe şi profunde schimbări nu s-au petrecut în toţi anii în care el, cu mici întreruperi, a lipsit. Probabil nici în For nu avea să afle noutăţi, ceasul nu era cel mai potrivit unei astfel de activităţi, însă nu putea contramanda ordinul dat. Ajuns la umbra liniştitoare şi răcoroasă a Forului, decorat cu statui ce reprezentau nimfe şi naiade, fauni, satiri şi atlanţi, animat de inşi versatili, cupizi sau anoşti, ce-şi pierdeau timpul aşteptând un orator, un lider, o victimă, ori de inşi sobri cu interese reale, curente, Caecilius Antonius inspiră adânc această atmosferă de care îi fusese dor. Pe nişte bănci de marmură, aşteptând ca viaţa din Bazilică, aflată alături, să se anime, câţiva comercianţi se desfătau în discuţii lejere despre afacerile altora, încercând astfel să ascundă propriile intenţii, propriile căutări. Totuşi când îl văzură pe Caecilius Antonius ca la un semn începură să-i facă lungi temenele:
– Bun venit, stăpân şi binefăcător al nostru!
– Să vă fie ocrotit de zei, de lari şi de penaţi vlăstarul! E băiat sau fată? Fiindcă noi, nefericiţii, nu am putut afla acest mirific secret.
– Cu voia zeilor, are cine să-mi ducă numele în nemurire! se arătă îngăduitor Caecilius Antonius.
– Oh, dar Flavia Antonia, demnă de venerat, e tânără şi va da naştere la alte şi alte divine progenituri.
– Neîndoielnic... Neîndoielnic… căutau să-şi întărească reciproc speranţele comercianţii. Am fi onoraţi să ne ocupăm noi de aprovizionarea petrecerii. Preţ bun, marfă excelentă…
Caecilius Antonius le zâmbi încă o dată şi plecă spre cealaltă ieşire a Forului, dorind parcă să se asigure de integritatea oraşului ca de propriul domeniu. Pe holul imens, ivit ca un soare al prieteniei, îl întâlni pe mai vechiul său tovarăş de arme, Marcus Vatia. Amândoi se arătau de-a dreptul încântaţi de revedere. Totuşi îmbrăţişarea nu a fost prelungă. Caecilius Antonius uitase faptul, sau poate că în subconştient nu accepta realitatea, că prietenul său – căruia pe câmpurile de luptă din Galia Comata i-a salvat viaţa – şi-a pierdut atunci aproape întreg braţul stâng. Ciotul cicatrizat, ghicit prin togă, îi repugnă fără să vrea. Marcus Vatia nu părea câtuşi de puţin deranjat de infirmitatea sa şi gesticula ca şi cum ambele braţe ar fi fost întregi. Pretextând că oboseala îl curtează, deşi băile zilnice şi masajele dese îl ţinură în formă pe toată perioada călătoriei, Caecilius Antonius îşi îmbrăţişă de despărţire prietenul. Abia acum îl năpădi nerăbdarea de a-şi vedea urmaşul, iar această vizită îi păru o inutilă şi stupidă pierdere de timp, aşa că se întoarse la lectică. Ajuns aproape în capătul străzii ce urca uşor, zări arcada porţii sale, zări şi portalul casei. În amintirea sa parcă erau mai grandioase, mai elevate. Chiar şi porticul i se păru cumva sumbru şi modest. Îşi descreţi fruntea gândind la cum vor arăta în viitorul apropiat. Bine instruiţi, lectica portitores se opriră la vreo zece paşi de chioşcul din parc. La umbra lui, Flavia Antonia aştepta cu inima cât un bob de mei. Fiul îi dormea alături, într-un leagăn sculptat în lemn de trandafir. Prin ţinuta fermă, serva dorea să-i inspire cât mai multă siguranţă stăpânei. Caecilius Antonius sări sprinten din lectică şi se opri în pragul chioşcului:
– Cine e această impostoare?! întrebă tare încât să se audă cât mai departe. Eu v-am trimis o femeie frumoasă şi tânără! Acum ce găsesc? Una mai frumoasă şi mai tânără!...
Dacă nu ar fi fost preocupat de intrarea teatrală, de gesturile sale ample, ar fi observat sincopa prin care a trecut Flavia Antonia şi mişcările precise şi eficiente făcute de Saphira pentru a-şi aduce stăpâna în simţiri. Caecilius Antonius îngenunche lângă soţie, îi luă mâinile într-ale sale, o sărută pe frunte şi îi zise:
– O să te îmbrac în aur pentru acest dar!
– Prea bunul meu stăpân, s-o menajăm pe onorabila ta soţie că nu e refăcută pe deplin…
Ignorând sfatul, sau mai bine zis pe cea care dăduse acel sfat, se apropie de leagăn, dezveli pruncul ca şi cum ar fi dorit să se convingă de faptul că-şi trăia visul aievea. Ridicându-şi urmaşul în aer ca pe o ofrandă ce o încredinţa tuturor zeilor buni, topit de fericire, Caecilius Antonius rosti atât cât să se facă auzit dincolo de plânsul copilului trezit brusc din somn:
– O să-i zicem, întru veşnicirea noastră, Laurentius!... Da! Laurentius Caecilius Rincianus! adăugă apoi cu emfază întreg numele pentru a vedea cum sună. Mulţumit şi de acest lucru, Caecilius Antonius i se adresă tinerei soţii: Toţi prietenii mi s-au plâns că le-ai răpit bucuria de a-mi vedea urmaşul şi de a-ţi aduce omagii. Interesantă strategie! Nici eu nu aş fi gândit-o… Rămân îndatorat! Să poftească familia să-şi vadă noul stăpân şi să i se închine!
Sclavii din casă, în frunte cu Hermus, au început să urce pe rând cele cinci trepte ale chioşcului într-o ordine desăvârşită. Se închinau micu-ţului, arătând supunere şi încântare atât cât să nu pară false, prin exces. În acest timp, Caecilius Antonius îi cântărea din priviri, căutând eventuali trădători şi rebeli. După îndeplinirea protocolului, fiecare sclav pleca la locul lui de trudă ceva mai speriat, ceva mai chinuit de nelinişti. La fel aştepta şi Hermus, postat undeva la baza scărilor, porunci clare de la severul dar dreptul său ocrotitor.
– Doică, alăptează pruncul! Vreau să ştiu dacă suge tot atât de mult pe cât ţipă.
Saphira îşi dezveli sânul bogat. Odată pus la piept, gângurind, pruncul începu să înghită laptele ce parcă se revărsa direct din ţâţa zeiţei Juno.
– Un adevărat Rincianus! zise Caecilius Antonius, neîncăpându-şi în piele, apoi, adresându-se intendentului, continuă: Hermus, doar de mâine încep să primesc vizite. Vreau să se ştie că vom petrece un pătrar de lună! Începe pregătirile! Peste zece zile totul să fie gata! Extravaganţă – asta să caracterizeze petrecerea! Adorata mea, i se adresă pe urmă soţiei, oferindu-i braţul, soarele mă oboseşte…
Flavia Antonia, rigidă în gesturile ce altădată erau pline de graţie, gesturi admirate, dorite, bârfite sau pur şi simplu invidiate de toate aristocratele şi de către toţi aristocraţii oraşului, căsătoriţi ori becheri, primi oferta, căutând să arate cât mai multă încântare, deşi zâmbetul de pe chipul său nobil era acum un rictus chinuit. Vâltoarea dintre Scilla şi Caribda părea colţ din Empireu faţă de ceea ce se petrecea în sufletu-i delicat. Din momentul în care şi-a pus mâna gingaşă pe braţul venerabilului soţ, începu să conştientizeze cu adevărat riscul la care s-a supus, acceptând nebunia propusă de Saphira. Infernul întreg s-ar fi coborât asupra sa dacă Caecilius Antonius ar fi bănuit ceva. O, câte destine depindeau de ea!... Nu, pova-ra era mult prea mare pentru umerii ei. Trebuia mărturisită! Când să deschidă gura, doica interveni grăbită, încălcând protocolul:
– Ne exprimăm nădejdea că marea a fost liniştită.
– Mulţumim zeilor!
Cum Flavia Antonia încă păşea ca hipnotizată de cine ştie ce zeu distructiv, Saphira o înghionti cu degetul în coaste, încruntându-se discret, în timp ce, dintr-o curtoazie oarecum forţată, mai adresă o întrebare stăpânului casei:
– Luminatul nostru ocrotitor vrea să mănânce?
– Sper că aveţi cu ce mă ospăta.
Abia acum Flavia Antonia se trezi din acea stare periculoasă şi privi speriată în jur. Prinse dojana fulgerătoare a Saphirei, ce o aduse şi mai mult în lumea construită de ele, impusă de ele:
– Numele Rincianus mai are trecere printre creditori!... încercă Flavia Antonia să ia aerul de fată răsfăţată.
Privit cu un pic de frondă, acest cuplu părea mai degrabă tată şi fiică. Un tată uşor obosit de lunga discuţie în care îi ceruse fiicei să se căsă-torească din interes cu cel mai bun prieten al său, şi acum mai trebuia doar să-i arate – păşind pe aleile strălucitoare, întreţinute cu mari eforturi financiare – la ce avea să renunţe dacă persista în ideea de a da cu piciorul unui astfel de mariaj. Totuşi nu era chiar aşa: bărbatul înalt, suplu, cu gesturi de obicei scurte, cazone, niciodată în exces, niciodată inutile, se erija drept soţ. Ars de soarele uscat al deşerturilor, chipul măsliniu cu trăsături nobile, brăzdat parcă prea devreme de riduri adânci, exprima severitate. Ochii negri, cu priviri grave, nu ar fi surâs decât la un impuls profund. Părul alb, atent pieptănat, accentua aerul de om echilibrat. O bucurie sau un necaz nu ar fi plecat spre el ori dinspre el decât dintr-un act volitiv. Puternic, era capabil de gesturi tandre, generoase, dar şi de urgii… Femeia de la braţul său, altfel năltuţă şi graţioasă, în urma sarcinii avea formele uşor plinuţe, ascunse elegant sub stola maiestuoasă, lungă şi largă. Ovalul perfect al feţei cu tenul alb, încadrat de părul bogat, castaniu deschis, prins cu agrafe din aur bătute cu mărgăritare mari, emana tinereţe. Obrajii, palizi acum, dădeau un aer fragil. Nasul puţin dus în vânt, seducător, copilăros, anihila orice asprime a celui ce ar fi avut astfel de gânduri faţă de această fiinţă. Ochii mari, verzi, surâzători, doar pentru a ascunde neliniştea din ei, complotau discret cu zâmbetul abia schiţat din colţul buzelor senzuale, inocente. Ah, dacă nu ar fi avut braţul soţului ca punct de sprijin, dacă nu ar fi auzit cântecul de leagăn al doicii în spatele său, dacă ar fi încetat gânguritul pruncului pe care-l considera al ei şi numai al ei, ar fi evadat, strigându-şi delictul. Dar oare ar fi avut putere să fugă? Nu! S-ar fi prăbuşit şi s-ar fi lăsat târâtă până în piaţa publică. Oh, ce s-ar fi bucurat plebea de un aşa spectacol!... „Dar de ce să fie aşa?! În mâna mea pot să ţin tridentul lui Neptun!” Gândind asta, degetele se încleştară involuntar de antebraţul oferit cu atâta galanterie de soţul ei.
– Un moment de slăbiciune… şopti Flavia Antonia drept scuză pentru violenţa gestului.
Zâmbindu-i, Caecilius Antonius puse protector cealaltă mână peste mâna gingaşă a soţiei. Ajunşi în triclinium, o conduse în capătul mesei, unde aştepta un sclav să-i aşeze scaunul, iar el se îndreptă spre locul său, după ce vestiplica îi luă toga. Altădată s-ar fi aşezat pe canapele, tolăniţi, ca să se desfete pe îndelete cu degustarea bucatelor şi a vinurilor. Acum poate voia să dea un aer oficial revenirii acasă. Voia să transmită semnalul că stăpânul s-a întors. Din zecile de feluri care au defilat prin faţa ei, purtate pe tăvile din argint de către sclavi, Flavia Antonia a oprit doar un porumbel fript, tăvălit în miere şi puţină salată. Dacă ar fi fost după dorinţa sa, o tipsie cu cele mai otrăvitoare ciuperci, scăldate în venin de viperă, sau câteva salamandre vii ar fi fost ospăţul ideal.
– Mă bucur că te-am găsit sănătoasă, Flavia Antonia! rosti Caecilius Antonius, ridicând o cupă de vin din care vărsă câţiva stropi, apoi gustă ca să-şi ude gura.
– Eşti prea bun, iubitul nostru soţ!
În ciuda opulenţei prânzului şi a bunăvoinţei arătată de cei doi comeseni, de atenţia cu care sclavii pândeau cel mai mic gest venit dinspre stăpâni, atmosfera din triclinium era grea, aproape insuportabilă. Ca o cutie de rezonanţă a acestei stări de fapt se arăta a fi pruncul care nu-şi încetase plânsul, în ciuda eforturilor doicii de a-l ostoi.
– Saphira, mergeţi în budoarul opalin. Acolo găseşte adesea fiul meu tihna dorită.
Închinându-se adânc spre stăpâni, doica se retrase nu înainte de a o încuraja discret pe Flavia Antonia. Într-un sfârşit ce părea că nu mai vine vreodată, ospăţul se termină. Cei doi soţi ieşiră împreună în impresionantul hol unde se despărţiră. El plecă înspre cubiculum, însoţit de două sclave, ea se îndreptă spre budoarul opalin. Când alte două servitoare au vrut să o urmeze, cu un gest nervos, nestăpânit, le expedie. După ce închise uşa masivă în urma sa, Flavia Antonia, rezemându-se, ca un drug, de canat, explodă:
– Ştie!
– Nu ştie!
– Ba da! Nu ai citit asta în comportamentul lui?!
– Ssst! Nu ştie. E doar obosit… Şi chiar dacă ar şti, nu are încotro… şopti triumfătoare Saphira.
Flavia Antonia se ascunse la pieptul servae şi începu să plângă înfundat, cutremurându-se din toată fiinţa. Nici măcar în braţele mamei sale, dacă aceasta ar mai fi trăit, nu ar fi suspinat atât de mult. Când a simţit că stăpâna şi-a descărcat toată tensiunea acumulată în ultimul timp, o prinse pe după umeri şi o duse în fastuosul pat. După câteva momente, Flavia Antonia adormi senină, îmbrăţişându-şi fiul. Privind scena, Saphira se înduioşă până la lacrimi: păreau doi copii orfani care nu se au decât unul pe celălalt.
Ion Lazãr da Coza(va urma)
