O carte - bucurie pentru suflet (Potcoave pe suflet, de Teodor Dume)

din inimă pentru inimă, fiica mea, Teodora Dume!. Și mulțumiri din suflet că ne ești alături!.Cea mai mare bucurie a vieții!. Aceleași mulțumiri și lui Radu Butcovan!

Radu-Andrei Popa: aduceri aminte

uneori
dragostea e ca un lup
și ce rău o să-ți pară                                                                                 
când soarele va merge spre est la apus
acum se lovesc de stele scântei
în sânge pică loviturile ca o ceară fierbinte
coborau spre mine geamurile clipelor dispărute

alteori
prin ochii noștri se duc luminile
au trecut zeci de universuri spre apus
din toate lămpile astea cu gaz de pe stradă
urmăresc licuricii făcându-și cuib în sufletul tău
pe mâini se sticlesc semne zodiacale
din alunițele random
am construit noi constelații de noi

uneori
stăm în noapte ciocnind cuvintele ca două pahare de vin
se-mbată și zeii privind privirile noastre
cumva
prin sertarele astea cu valuri de mâl
găsesc o crizantemă uscată

alteori
îmi închid degetele
stau și respir în paharele de whisky
văd aburii căutând o formă
și nopțile caută capetele zilei
în lumina scânteii topite de ceară
privesc în ochi dragostea
prin colți ei îmi simt beregata smulsă

uneori
las focul să stingă urmele

Radu-Andrei Popa

Violetta Petre: Moartea nu-i aşa de moarte...

Noaptea nu-i aşa de noapte cum e lacrima tăcerii
Şi nici vinerea prea lungă cum e lipsa mângâierii.
Ploaia nu-i aşa de rece cum dojana de nevină
Şi nici negru-aşa de negru cum e lipsa de lumină.

Vântul răvăşeşte ramul, dar mai tare bate gândul,
Când e trist la lumânare că n-a prins în vers cuvântul.
Iarna nu-i aşa de rece, nici zăpada nu mă-ngroapă,
Cum e vara ce mă doare, când tristeţile-mi adapă.

Şi nici toamnele nu-mi ţipă, când îmi pierd veşmântul verde,
Cum îmi strigă anotimpul unui dor ce nu mă vede.
Marea nu-i aşa adâncă şi nici valu-aşa de mare,
Cum îmi este mie hăul şi albastrul ce mă doare.

Încruntarea se-nsenină cu tandreţe şi iubire,
Zâmbetul din colţul gurii amiroase a mâhnire.
Nu-i nici iadu-aşa de groaznic şi macabru, cum mi-e vina,
De-a mă şti nevinovată. Şi îmi plânge rădăcina,

Că nu am apă curată să îi torn, să înflorească-
Curg noroaile din palme... cine să le mai oprească,
Când nu-i timp de-nduioşare şi de facere de bine?
Tu arunci cu duşmănie şi eu cu iertare-n tine.

Moartea nu-i aşa de moarte, cum e viaţa de neviaţă-
Vino-n schitul meu, străine, spune-mi adevăru-n faţă!
Că nu sunt demnă de tine şi mă exilez cuminte
În poeme violete, unde nimeni nu mă minte..

Violetta Petre

Miloş Petru: Tristă constatare

Demult trecut de vârsta-tria,
Abia acuma înțeleg,
Că împreună cu soția,
Cu greu mai facem un întreg.

Miloş Petru

POȘTA REDACȚIEI Extemporal liric

                Începând cu acest număr,din februarie 2020, vom răspunde și întrebărilor

dumneavoastră într- un mod selectiv.

Dintre întrebările puse frecvent am selectat câteva primite de la:
                  IONUȚ POPA BĂLAN:
1. Pe ce adresă mail vă putem trimite texte?
Iată răspunsul nostru:
teodordume@gmail.com
sau postați direct pe grupurile revistei extemporal liric:
Acestea sunt: Academia de Poezie, Artă și Literatură-Teodor Dume, Extemporal liric(grup) și Exențe. Postând pe aceste grupuri noi ne rezervăm dreptul de a selecta cele mai valoroase texte în vederea publicării lor în Revistă.

                 ADRIAN DUMA:
2.Câte texte se pot posta într/un grup?
Răspuns:
2-3 texte pe zi indiferent de gen. singura condiție este calitatea și scrisul cu diacritice

                FLORICA P. CRĂCIUN:
3. Revista publică și micropoeme gen haiku?
Da. Revista publică și micropoeme gen haiku, fotografii de valoare, schițe, portrete, pictură,cronici de carte, recenzii, etc.

NOTA REDACȚIEI:
Textele vor fi selectate în vederea publicării în revistă doar dintre cele postate pe grupurile mai sus menționate considerând că odată cu postarea lor v/ați dat și acordul pentru publicare.
REDACȚIA nu/și asumă nicio răspundere asupra conținutului acestora.Responsabilitatea este în întregime a autorului.

Teodor Dume, redactor-șef

Badescu Alexia:mă simt prea albastru in verde cărunt

e-atâta durere in iarnă adunată
atâta nevroză
atâta mormânt
mă-ntorc iar în mine cu inima plată
c-o sete de pace
și-un dor de prea sfânt
eu sunt paralela ce caută muze
sunt lacrima stearpă
o vorbă în vânt
păstor peste-a timpului ore confuze
mă simt prea albastru in verde cărunt
mai dă-mi doar o vară de-amor perisabil
o inimă-ntreagă
și- un vis de pământ
voi frânge tristețea in rime
cantabil
va fi Dumnezeul
ce-mi plânge-n cuvânt

Teodor Dume: Când umbrele trec strada

la fiecare colţ de stradă
sunt umbre
cu ochii închişi
traversează strada
e aceeaşi aglomeraţie
de ieri
am impresia că trec
dintr-un trecut într-altul
îmi refac drumul
în gând
intru în istoria gesturilor
pe care
tata le-a făcut

dialoghez cu mine însumi deşi
pare ciudat
am impresia că
mă aşteaptă la capăt de zi

nu
azi nu voi traversa…

Teodor Dume

Abălașei-Donosa Constanta:Psalm

Bună dimineața soare,
Toată noaptea-am așteptat.
Ochii-ți mari strălucitori,
Zâmbetul adevărat.
Aseară am stat în somn
Doar cu bunul Dumnezeu,
Astăzi vreau să fii cu mine,
Crucea sufletului meu!

De cu zori și până-n seară,
Tu pe mine mă-mpresoară.
Luminează-mi tihna, gândul,
Cu toți sfinții mă-nconjoară.

Psalm VII

Alerg spre tine să mă-nchin și când te am aproape,
Sufletul se întristează, că mă ții departe.
Te văd din locul unde stau și-n suflet tot mă rog,
O lacrimă din ochi plecată aș vrea să-ți dau
Și-o mângâiere închisă la zălog!
Te uiți pierdut la toată lumea, la mine nu; din nou ochii îmi plâng.
Am alergat la tine să mă-nchin, dorința-i înșelată?
Tânjesc sub lacrimi iar, și abia le-nfrâng!

Text și grafică Constanța Abălașei

DRUM LIN, ION LAZAR DA COZA!

EPITAF de Ion Lazãr da Coza

Când, mirosind a lumânare stinsă,
Din cel ce-am fost nimica nu mai sunt
Aş vrea să nu mă risipiţi în zare –
Lăsaţi-mă la locu-mi pe pământ

Să pot s-ajung un bulgăre de lut

Şi-apoi pe-o roată de olar, un vas,
Şi tot ce n-am putut să fiu cândva
Aş deveni din ce am mai rămas.

Ionuț-Tiberiu Balan: plângea ploaia ploilor prin ploi

plîngea muntele în culori
mai șterse
mai surde
plîngea ploaia ploilor prin ploi
de se cutremura orfanul
că aude
vocea mamei prin urechea lumii

altă plîngere îți cresta pieptul
curgea rîul liniilor din palmă
și-ți inunda tîmplele

aveai să-mi spui că nimic
nu există-n afara luminii care te cheamă
iar becul meu galben nu-ți amintea
decît de vîrful degetelor îngălbenite
de-acum cîțiva zeci de ani

Ionuț-Tiberiu Balan

Cristina Ștefan: ION LAZĂR DA COZA - Apusul îngerilor

DRUM LIN ÎNSPRE CER, ION LAZĂR DA COZA! Într-un cadru oficial s-a făcut afirmația nefondată că în Moldova nu mai sunt scriitori și contrazic acest zvon pentru că ar putea deveni definitoriu acestor tărâmuri, de unde a început cultura română, de fapt...și ar fi suficiente argumente doveditoare. Spuneam că doar în Bacău avem prozatori performanți despre care am scris recent: Dan Perșa, Viorel Savin, Anton Petrovski-Bacopiatra, Ion Timaru, Gheorghe Ungureanu, Adrian Lungu și de ce se uită romanul „Arșița“ al lui Calistrat Costin, sau „Oaspetele“ lui Ion Fercu?   Descopăr cu răbdare, acum, un alt prozator de anvergură stilistică, tot moldovean, ION LAZĂR da COZA.   Câteva impresii de lectură la volumul Apusul îngerilor s-ar referi la mai multe registre narative folosite, din mai multe unghiuri stilistice demonstrate. Unul ar fi că povestirile se situează în pondere rural, înrămate fiind autentic, original, în decorul și timpul fiecăreia, mai îndepărtate sau contemporane, de parcă autorul narează din acel loc, din acel timp, fără cronologie, dând o stare de participare lectorului foarte activă, acum și nu atunci, aici și nu din Coza.   Povestirea Pietre (o găsesc reprezentativă) duce cititorul în satul Valeriei, în casa, în mintea și sufletul acestei femei urgisite de viață. Ne află împreună cu Valeria la casa unde „câinele lor, priponit în lanț, nu latră măcar o dată în acea seară stingheră“. Valeria, un personaj aparte, portretizat în detaliu, mai mult faptic decât descriptiv, este expus ca mentalitate psihologică a femeii românce de la țară, cu fină observație psihilogică a autorului și vin aceste reușite dintr-o cercetare a acelui mediu, cel rural, dar și din identificarea autorului cu acele personaje, cu gândirea și traiul lor. Valeria este un simbol al suferinței feminine, al sacrificiului total, al inocenței sufletești și al credinței în Dumnezeu. Scrisă și în registrul liric, povestirea Pietre nuanțează registrul stilistic al lui da Coza, de travesti compozițional fin, dedat analizei și mesajului.   Dintre cele 14 povestiri, toate de impact lecturabil, mai scriu despre cea intitulată Mazilitul, pentru actualitatea dovedită a firii umane, pentru că ancestral depindem de un dat, de o funcție grafică a destinului. Impresionează prin filmicul ei, o narațiune tragică, în conotație voiculesciană, scrisă cu aceeași acribie pentru misterul firii umane. Personajul central este un copil crescut printre mrejele pădurilor de către o mamă cabanieră, salahor țapinarilor, al muncitorilor forestieri în sezonul tăierii pădurilor. Un accident tragic - o secure manevrată neatent îi curmă viața mamei -, este descris prin ochii inocenți ai copilului cu atât mai sfredelitor înțelesului. Destinul copilului, din acel moment își urmează, parcă dramatic, cursul dictat nefast. Urmează studii silvice, își întâlnește marea iubire, se căsătorește, este angajat tot în domeniul silvic, însă aleasa sa manifestă slăbiciuni la propuneri indecente ale șefului lor. Alcoolismul și apoi sinuciderea sunt direcțiile care au urmat acestor șocuri psihice.   Scrisă la fel de liric, la fel de atent la detalii și această povestire este performantă ca raport între imaginație și amintire, biografism, Nu poți relata o atare poveste de intimitate fără a fi fost implicat, măcar în decorul fabulos al pădurilor, al munților și al oamenilor muncind și trăind acolo. Menținerea unei anumite tensiuni între cele două procedee narative duce la substituirea lectorului, la punerea în locul personajului, de fapt scopul unei bune proze.   Dezinvoltura scrisului ar fi rama scriitorului Ion Lazăr da Coza, mereu având impresia că trăiești în spațiul descris, că ești unul din personaje, într-atât de semnificative vieții sunt ipostazele povestite.   Voi continua...   Cristina Ștefan (sursa: text preluat din Confluențe literare,ediția 3222/2020)

‎Silvia Bodea Salajan‎ : Am văzut nevăzutul

Și se făcea că așteptam să coboare
împărăția aceea
în care
o adiere de rouă și de lumină
ne-a zidit biserica trupului
din tămâie
și smirnă

ca să pășim peste hotarele somnului
în numele
Domnului
pe aburii coborâți peste ape
simțindu-L mereu
de inima tot
mai aproape

nici focul nu-și mai amintea fumul
cu arderea-n noi
și erau peste tot porumbei
cu aripi deschise
și-apoi
pe lacătele lumii fără chei
au prins rădăcini
noii altoi

‎Silvia Bodea Salajan‎ 

Ada Bărbulescu: Într-un cerc

într-un cerc închis de lume
lumina-și cară timpul greu
iar realitatea-ndepărtată
pare o dâră de fum de necuprins
și-o licărire palidă a sorții
de care ne ținem cu disperare,
dar și cu amor
părem și vrem să credem că suntem
păpușari ai destinului nostru;
ce să vezi
greșim atât de tare
abia sunt un biet om

Ada Bărbulescu

Eugen Pohontu: despre ego

egourile noastre fragile,
nefiltrate, diluate de fapt
de către un magister ludi,
decantând umori nedeclarate
din noi înşine,
ai cărui sânge suntem,
ard.

aşa că, deziluziile pătate
deseori rămân răstalmăcite...

cărui demon răstignit pe simţurile noastre slujim?
cărui demers derizoriu ne prostituăm starea?
fuga în frică sau frica fugii nu va absolvi
neputinţele,
goana spre absolut a petalelor subţiri,
nervurile fine de aripă velină,
inefabile şi veșnice,
ard.

strigătul însă,
rămâne în egourile noastre fragile.

Eugen Pohontu

Marcel Vişa: Tata

Pe vremea când se pregătea de moarte
ședea ore în șir în fața sobei,
întorcea cu cârligul jăratecul

Priveam peste umărul lui flăcările iscate în răstimpuri
Creșteau și înghițeau cuvintele pe care voia să le rostească din când în când
În liniștea cu iz de izolare, auzeam, clar, fâșâitul de aripi al păsărilor în zbor,
burta zilei frecându-se de acoperiș, ca a unei balene uriașe, muribunde

În ultima zi, rămas culcat, privea, pierdut, pe fereastră, un nu știu ce interminabil
Am aprins focul în sobă, în locul lui,
iar flăcările se întindeau spre el ca niște păsări bolnave și triste
abandonate
În hol, pisica fătase un frig învelit în cârpe
Un mieunat îndelung răzbătea, stins, la ore fixe, dincolo de real

Se înserase, șindrilele gemeau coapte de umezeală, burlanele picurau
Între mine și el se instalase un perete de abur,
un paravan mâncat de molii pe alocuri
Se luase curentul, firele contorsionate de vânt au cedat
Lumina gălbuie a lămpii juca violent pe fețele noastre împietrite, ca un laser grosolan mânuit de soarta atinsă de parkinson

M-a trimis la culcare mama, într-un târziu:
„odihnește-te, vin și eu”
A sosit însă, înaintea ei, dimineața palidă și rece,
după o noapte lovită de insomnii,
în care ascultasem bârnele trosnind,
șuierul viscolului
Nopțile toate se comprimaseră într-un bulgăr imens de bezne, rostogolindu-se peste membrele fragile, chircite de frică,
ale copilului ascuns în plapumă

Marcel Vişa

Alexandru Berceanu: Poem trist

Amăgitor soarele acesta

înflorit

pe coama cailor plini de rugini

precum o jertfă

înainte de noapte!

Amăgitor și vântul acesta

străin

ce-și flutură cravata pe străzi

speriind barza rătăcită în iarnă,

neștiind de copilul născut

dintr-o rouă de mamă.

Amăgitoare și femeia aceasta

cu ochii de șoim

picurând patimi

cu capul șarpelui

cuibărit între sâni,

curse de cerbi la strâmtori de izvoare.

Amăgitor și gândul prietenului

când se crede înșelat

în clipita aceasta cu rahitici

pe străzi

zdrențăroși și flămânzi

adormind prin canale.

...amăgitoare această noapte

și această femeie

și acest canal...

și acest gând început de final.

Alexandru Berceanu

Dumitru Ichim: PSALM LA DUMINICA ÎNTOARCERII TÂLHARULUI ACASĂ

Șampanii, zarvă, fracuri, fum, paparazzi, toasturi,
Mese în alb de ură cu clinchet de argint...
Mă-ntreb, ce-are oglinda strigându-mă-n Peer Gynt
Că scump aș fi ca marfă la topitor de nasturi?

Pe lemn de brad, mai bine, ți-ar sta autograful,
Că n-ai găsit în lume măcar un drum de leac,
De-aceea-ntreaga cuhnă miroase-a ''Wild Duck''.
Hai să începem danțul, din toate s-'ales praful!

Ai strâns o viață slove, cochilii sidefate,
Și rime rare-n piatră, cum cei zărghiți culeg,
Cântând tristeți de-acasă, cu tei, prin Winnipeg,
Geamgiu, arțar prin lume, cu cerurile-n spate...

...Când toții mă vor plânge, înfulecând pomana,
Prăda-voi mânăstirea și voi fugi cu Ana!

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario

Paul Coculeanu: Plecare spre nefericire

                                                                                                              

Trenul are un vagon
neocupat de clasa a treia
merge și el nevăzut înapoi
unde nu ne-am făcut planurile
să ajungem vreodată
cu întârzieri de rigoare
într-o haltă în care ne retragem
ca să ajungem și dincolo
prea obosiți de atâta teluric

Cine ia bilet pentru marile încercări
nu-l ratează
e transversal
față de beții desfătări
e de-o surzenie neștiută
când ne culcăm boierim taică
dar și atunci când ne trezim subit
ne face pe cei rămași treji capitonați
face din orice drum individal o cușetă
din fiecare compartiment
multietajat câte o arcă
lăsată din a valurilor cârcă

Paul Coculeanu

Viorel Birtu Piraianu: Versuri

când fugeam după sălbaticii mei cai
prin colburi de ani
am vrut să te chem, tu dansai goală în ploaie
nu mai știu când, atunci, poate
apoi adormeam între ape
în noapte, departe
dincolo de tăceri
marea se aduna neliniștită între pleoape

Viorel Birtu Piraianu

Ilica Pavel: crochiu

Despre mesaje
uitate pe Google

Să nu te uiți niciodată
prea mult pe un câmp
uitat într-un cod Google
fără parolă-tu numai exiști
salutare, te-am șters definitiv

Ilica Pavel

Vasile Ionac: Adânc de iarnă

E-o iarnă adâncă pe drumuri
(Abia dacă pot să pășesc).
Purtând în sacoșă parfumuri,
Azi frigul mă mușcă câinesc.

Lovindu-mă des de vedere,

Cad țurțuri din pomi obosiți;

Târziul doar poate să spere

Cu pașii pe-asfalturi târșiți.

Sub bălți s-a-ngropat pipirigul,
Sub brume stă iarba coclit;
Prin zborul de ciori urlă frigul,
În foame un lup a murit.

Mă-ncearcă iar dorul de tine

Cu setea de-a naște-un potop;

O Arcă-i un tren fără șine

Sub frigul acesta miop.

Voi veni negreșit, voi veni,
Nici eu până astăzi nu știu,
Pe când va sosi acea zi
Și dacă n-a fi prea târziu.

Vasile Ionac

09 făurar 2020, Căpâlna

Miloş Petru: Politica și Mitru

Unei Elene                                                                                       
Păcătuind de-un timp la greu,
De-ar aresta-o Sfântul Petre
Ar spune:-N-aruncaţi cu pietre,
Lăsaţi-o-un pic în patul meu.

***

Aviz amatorilor

La alcool eu sclav i-am fost,

Cu greu am renunțat, in fine,

De-atunci, e drept ca scriu mai prost,

Insă mă simt cu mult mai bine

Miloş Petru

Marius Iulian Zinca: versuri

Tocmai. Tocmai când începusem să mă uit cu uitarea,
amintiri se-nghesuie să se bată, ca la tipar, să iasă
din timp cu timpul.

S-au strecurat în dicţionare,
s-au antologat în întomnare să le împrimăvare sufletul,
sufletul şi-a pus sufletul între coperţi de lut şi era albastru cerul ca un consimţământ care leagă, într-un legământ, viaţa din viaţa de dinainte de viaţă.

Se-nghesuie toate, la intrare, la poartă
se aşteaptă mândria, smerenia, ca la o liturghie, de azi,
se aşteaptă pregătirea,
se aşteaptă amintiri să se învie,
să mă lepăd de mine cu mine.

Nu mă lăsa, îmi zic, să mă aleg, cu timpul.
Alege-mă, din teamă cu teama de mine, să fiu…