Dimineața devreme, când abia începea să se lumineze de ziuă, Toader a lui Canciu s-a trezit cu un gust ciudat în gură și trebuia neapărat să și-o clătească cu ceva. Nu mai avea nimic de băut prin casă, și asta îl enerva la culme, cu o seară înainte a căpătat o fele de jinars de la un cumnat de-al lui căruia i-a cărat niște gunoi cu căruța, și nu s-a lăsat până ce nu l-a beut pe tot. Era obișnuit cu mahmureala, chiar dacă îl durea groaznic capul, și ar mai fi băut chiar și acum orice, doar ca să-și limpezească mințile. Întotdeauna își lăsa puțină băutură într-un pahar sau chiar pe fundul sticlei, pentru a doua zi, ca să se dreagă, dar de data asta a băut totul. A încercat să deschidă ochii și să se uite în jur, dar parcă avea o ceață dinaintea lor și nu-și dădea seama unde se află, își amintea doar că seara trecută s-a certat urât de tot cu Dorin, ficiorul său și... A închis ochii, ca să-i deschidă ceva mai târziu, poate va mai reuși să doarmă câteva minute, sau, de ce nu, o jumătate de oră, poate chiar o oră, deși durerea asta groaznică de cap nu-i dădea deloc pace. Simțea că-i vine frig de undeva și s-a ghemuit, a întins mâna să caute lepedeul cu care se acoperea de obicei, dar nu-l găsea nicăieri. Abia atunci a reușit să deschidă ochii, și pe loc o durere ascuțită i-a săgetat capul dintr-o parte în cealaltă. S-a șters cu mâna la ochi, și, dincolo de păienjenișul de pe privire, a reușit să-și ridice puțin capul, destul cât să-și dea seama că e întins pe jos, în conie, lângă lavița cu lemne. A tras o înjurătură în gând și a încercat să se ridice, dar nu avea de ce să se sprijine. Sub genunchi simțea ceva ud, alunecos, și, cu un efort și o înjurătură în gând, a reușit să se ridice în patru labe, chiar dacă picioarele nu vroiau nicidecum să-l asculte. Abia atunci s-a uitat în jos, sub el, și a zărit băltoaca de urină din care s-a ridicat , dar, oricum, nu era pentru prima dată când... A stat așa, câteva minute bune, să se dezmeticească, să-și dea seama cum a ajuns acolo și ce trebuie să facă în continuare, după care a simțit, din nou același gust coclit în gură. A întins mâna și s-a căutat prin buzunare, dar nu-și găsea țigările, și, Dumnezeule, cum ar fi fumat în acel moment măcar una, sau un singur fum... Parcă-i venea să vomite și simțea așa ca o avalanșă cum îi urcă din stomac, bolborosind, pe gât în sus și parcă ar fi vrut să o poată opri cumva, să o trimită înapoi, dar nu reușea nicidecum. Și-a pus mâna la gură, cu degetele răsfirate ca să încerce să oprească șuvoiul, dar horcăitul care i-a pornit din gât a venit atât de tare, încât genunchii i-au alunecat în balta de urină, iar capul i-a căzut într-o parte. După ce a vomat, s-a șters la gură cu mâneca de la cămașă și a încercat din nou să se ridice, însă genunchii n-au vrut să-l asculte, a icnit iarăși scurt și a căzut cu pieptul direct în propria vomă. Atunci și-a amintit de cearta cu Dorin, din seara trecută, când feciorul i-a zis că se duce la oraș, la uzină, să se angajeze, și să stea acolo, la un cămin de nefamiliști, iar el nu a fost de acord. Un papă lapte, leit mă-sa, Cornelia, că mai bine de n-ar fi luat-o niciodată de muiere! Cum să plece Dorin de lângă el? Cine ar mai fi avut grijă de caii lui? Brigadieru’ din satul de peste deal, i-a promis, de anul trecut, de când s-a liberat Dorin din armată, că o să-l ia cu el acolo la IAS să vadă de cai, dar dup-aia n-a mai vrut să zică nimic, iar când îl întreba se făcea că nu știe despre ce e vorba. „Cristoșii mă-tii de comunist!” a mormăit Toader și s-a târâit, pe coate, până lângă sobă, după care, cu mâna dreaptă s-a agățat de un picior al ei și a reușit, din nou, să se ridice în genunchi. Unde dracu’ o fi copilul ăsta? De ce nu vine să-l ajute să se ridice? A sughițat odată, și dup-aia încă o dată, ar fi băut orice, chiar și apă, deși n-a mai băut așa ceva de nu mai știa când, ultima dată când a făcut-o a fost tot după ce s-a îmbătat, într-o seară, cu Pompiliu A lui Golea. Atunci a rămas fără țigări, iar Pompiliu avea un pachet întreg și i-a cerut o țigară dar prăpăditul i-a zis că-i dă doar dacă bea o cană mare, cu apă de la fântână, și afost musai s-o facă. A stat în genunchi, câteva minute bune, pân-au început să-l doară picioarele, cu mâna dreaptă ținându-se de sobă și cu cea stângă întinsă pe lângă corp. „Hai că nu-i chiar atât de negru dracu’!” și-a zis în sinea lui, și a mai încercat să se ridice de tot în picioare. Genunchii au început să-i tremure și a simțit cum se învârte conia cu el, iar în stomac, din nou, bolboroseala aceea cumplită îndrăznea să urce și să explodeze ca o lavă și trebuia s-o stăvilească, cumva și nu știa cum... De data asta șuvoiul de vomă a venit mult mai tare și a împroșcat mai departe, până pe pereți și pe gemulețul închis, iar omul, căzut în genunchi, a scos un răcnet de neputință. Atunci, dincolo de ușă, s-au auzit niște pași grăbiți care se îndreptau înspre el, și o voce care striga: „Ce ai, bă, ticule?”
Doar în maieu și în chiloți, Dorin a deschis ușa coniei, iar mirosul respingător ce venea de dinăuntru l-a izbit direct în față. I-a venit să vomite și s-a prins cu mâna de nas. Înăuntru, ticul lui, căzut în genunchi, lângă sobă, cu hainele năclăite de vomă, încerca să se ridice în picioare. Din colțurile gurii îi picurau stropi de salivă direct pe pantalonii uzi, iar la un metru de el, pluteau resturi de vomă și de mâncare într-o băltoacă gălbuie și urât mirositoare. Omul s-a uitat la feciorul lui și parcă a încercat să zâmbească, ironic, sau chiar să se strâmbe de durere. Niciodată nu l-a putut suferi pe bătrânul lui, mai ales atunci, în anul ăla când...
... doar ce s-a dus cătană, undeva pe lângă Brăila, la o unitate de artilerie. Îi părea rău de mică-sa, de Cornelia, femeie simplă și cu frică de Dumnezeu, că a rămas acasă doar ea cu bătrânul, care când apuca la beutură, o altoia atât de bine încât nu mai știa pe unde să se ascundă. Cât era el, Dorin acasă, ticu-său nu îndrăznea să ridice mâna asupra femeii, l-a amenințat el odată că dacă mai dă în ea, o să-l reclame la Miliție, dar înainte de asta o să-i rupă amândouă mâinile. Într-o seară trebuia să intre de planton și stătea liniștit pe patul lui, în dormitor, își lustruia bocancii cu vacs, când a dat buzna înăuntru ofițerul de serviciu și l-a chemat de urgență la poartă, la postul telefonic, că-l caută cineva de la Miliție. Dorin s-a speriat atunci, ce treabă aveau cei de la Miliție cu el, că n-a făcut nimic, e aici, la unitatea militară, de câteva luni, și s-a comportat bine, a ascultat de superiori, și nu i-a făcut nimeni raport... Ploua atunci, era destul de rece, iar el era doar în cămașă, nu a mai apucat să-și ia vestonul și cureaua. A ieșit încet din dormitor și nu s-a grăbit deloc, a traversat curtea cu pași mici, până în capătul opus, la poarta principală, unde era de gardă un coleg de-a lui din dormitor, și imediat ce a ajuns s-a adăpostit lângă ghereta de la intrare, ud leoarcă, dârdâind de frig. Colegul lui i-a făcut un semn din mână să apuce receptorul, iar Dorin, zgriburit, l-a dus la ureche. Începând de atunci își amintea totul doar pe frânturi, unele le ținea minte atât de clar de parcă s-ar fi întâmplat ieri, iar altele păreau atât de îndepărtate, încât și le amintea cu foarte mare greutate. Vocea aceea metalică, rece, din receptor, care s-a prezentat ca fiind tovarășul căpitan Furtună de la Miliția orășenească, l-a răscolit multă vreme. A ascultat pierdut tot ceea ce îi spunea căpitanul, iar la final a bâguit un „Da, am înțeles, să trăiți!”, și ceea ce a ținut minte a fost faptul că, cadavrul nu a mai putut fi resuscitat. Cadavrul... Care cadavru? Oare a înțeles bine? Al cui cadavru? Pe moment n-a înțeles, l-a mai întrebat din nou pe tovarășul căpitan ce s-a-ntâmplat și abia atunci în urechi i-a bubuit numele Canciu Cornelia. Mica lui, găsită spânzurată în șură, de grinda cea mai mare, cu un taburet câzut lângă dumneaei și cu trupul care se bălăngănea când în față, când în spate... Vocea tovarășului căpitan continua să-i sune în urechi, dar Dorin nu mai înțelegea nimic, sau poate că refuza să mai înțeleagă. Mica lui, care i-a dat viață, femeia aia măruntă, umilă, delicată, cu mâinile mici, muncite, care-i lua lui apărarea și era tot ce avea mai drag pe lumea asta... S-a spânzurat, mica lui... Femeia care l-a dus de mână la școală, în prima zi, când el grăbea pasul s-ajungă mai repede, iar ea, cu mersul ei mărunt, a rămas în urma lui, și o striga „Hai tu mică odată!” A rămas cu receptorul la ureche câteva secunde, timp în care vocea de la capătul firului continua să pună întrebări, dar Dorin se uita într-un punct fix, prin ploaia rece de afară, și parcă îi venea să urle sau s-o ia la fugă dincolo de poarta cea mare, să dezerteze, pur și simplu. Parcă s-a rupt ceva în el, ca o durere surdă, mocnită, care-l măcina în piept, îi trecea prin oase și se scurgea în jos, prin picioare. S-a așezat pe banca de lângă postul telefonic de afară și privea în ploaie încercând să deslușească un punct de care să se agațe cu privirea, iar gândurile-i alergau febrile prin cap. Colegul lui, soldatul a ieșit din gheretă și s-a uitat mirat la el: „Ce ai bă, Canciule? Ce s-o-ntâmplat?” Abia atunci Dorin și-a dat seama că ținea receptorul în mână, și nu la ureche, iar omul acela, căpitanul aștepta niște întrebări. „Eh, la dracu’ cu întrebările!” și-a zis, și a pus receptorul în furcă, după care s-a uitat înspre colegul lui, cu o privire extrem de tristă, și i-a zis doar atât „Mica mea...” A luat-o la fel de încet cum a venit, spre dormitor, prin ploaia rece care-i șiroia peste față, iar lacrimile care au izbucnit dintr-o dată au devenit una cu stropii reci și mărunți.
Totul s-a întămplat destul de repede, dup-aceea. De la unitatea militară i-au dat voie să plece acasă, într-o permisie specială, să-și înmormânteze mama, și a luat-o spre gară, în întuneric, prin ploaia care curgea șuvoaie peste el dar mai ales prin el. Ținea minte că gara era undeva înainte, cale de trei-patru kilometri, iar tot ceea ce conta era să se urce într-un tren și să doarmă mult, mult, până dimineață, după care să se trezească, ca dintr-un vis urât, acasă, la el în sat, în patul lui, unde s-o audă pe Nana Cornelie, mică-sa, cum mărunțește frunze de napi pentru rațe. În gară nu a trebuit să stea mai mult de o jumătate de oră, s-a urcat într-un accelerat spre București, iar de acolo urma să ia alt tren ca să meargă mai departe. S-a așezat într-un compartimet în care mai erau trei persoane și a închis ochii. Nu vroia să se mai gândească la absolut nimic, doar să doarmă...
A ațipit câteva zeci de minute bune, dar s-a trezit destul de buimac și speriat, și s-a uitat în jurul lui. Toți ceilalți pasageri moțăiau, doar unul dintre ei era afară, pe hol, fuma. A închis ochii și s-a lăsat furat de amintiri, iar gândul i-a fugit, fără să vrea, la seara aceea de vară când ticu-său, Canciu, a venit acasă beat, ca de atâtea ori, călare, căzut într-o parte pe crupa iepei lui, Steluța, care știa singură drumul spre casă. Imediat ce a ajuns dinaintea porții a nechezat, iar Nana Cornelia, mică-sa, a fugit iute din conie, să deschidă poarta, să intre animalul. Așa se întâmpla de fiecare dată când Toader venea beat acasă, și-l aducea iapa, iar el nu-și mai prea amintea pe unde a fost și cu cine a băut, doar că de data aceea, Steluța a făcut o mișcare mai bruscă atunci când a întrat în curte, iar omul s-a prăbușit, cât era el de lung, cu o bufnitură seacă, pe pământul moale. Atunci s-a auzit un geamăt, iar femeia a fugit să-și ajute bărbatul să se ridice, dar acesta i-a aruncat o privire plină de ură și a început s-o suduie cu tot ce-i venea la gură. Nana Cornelie, speriată s-a dat un pas înapoi, iar Toader a încercat să se ridice, a făcut câțiva pași după care s-a împleticit și a căzut exact lângă grămada mare de țigle, de lângă șură. În cădere s-a izbit cu fruntea de un colț ascuțit de țiglă, a mormăit o înjurătură, iar când și-a ridicat capul, din locul loviturii îi curgea o dâră mare de sânge. Muierea lui, speriată, și-a prins cu o mână poalele fustei și a sărit să-l bandajeze, s-a aplecat desupra lui să încerce să-i oprească sângerarea, moment în care el s-a uitat în ochii femeii și i-a tras un dos de palmă atât de puternic, încât ea a icnit și s-a clătinat scurt. „Cristoșii mă-tii de muiere!” a urlat Toader, și a scuipat într-o parte. A doua palmă a venit la fel de brusc ca și prima, iar Conelia, a mai scos un țipăt și și-a prins obrajii în mâini. Omul s-a ridicat în fund, cu sângele șiroindu-i pe față, și a continuat să înjure și să-și ocărască muierea, iar ea a alergat înspre conie și s-a încuiat pe dinăuntru. După multe minute bune, Toader a reușit să se ridice și s-a dus, împleticindu-se, la ligheanul cu apă, să se spele de sânge, după care a început să zbiere și să vrea să intre-n conie. Nana Cornelie, înauntru, s-a făcut mică de tot, s-a ghemuit într-un colț, tremura și plângea, iar dumnealui, Canciu continua s-o înjure, de afară, până când a intrat în curte Dorin, feciorul, venit de undeva de prin sat. Atunci el a alergat într-un suflet spre conie, și l-a văzut pe bătrânul lui cum suduia, se opintea și trăgea de zăvor să intre, iar de dinăuntru se auzea plânsetul în hohote al mamei lui. L-a dat pe Toader la o parte, iar acesta, când și-a văzut feciorul, s-a înfuriat și a ridicat mâna să-l lovească. În acel moment, Dorin s-a uitat țintă la bătrânul lui tată, iar ochii lui au devenit parcă ai unui animal de pradă gata să atace, și a simțit cum crește în interiorul lui o furie cumplită, moment în care Toader s-a cutremurat și a lăsat mâna jos. A mormăit niște cuvinte pe care doar el le putea înțelege, și s-a dat la o parte din ușa coniei, clătinându-se când în față, când în spate, cu sângele șiroindu-i pe obraz în jos. După câteva mișcări în care încerca să-și găsesasă echilibrul, bătrânul a căzut în fund, pe o scândură, cu spatele lipit de peretele coniei, și a început să râdă. S-a cotrobăit prin buzunare, și a scos o țigară boțită pe care și-a vârât-o în gură, și a continuat să râdă-n hohote. Atunci Dorin a dat buzna în conie, a luat-o pe mică-sa în brațe, și a stat așa, cu ea, câteva minute bune, încercând s-o liniștească. Femeia a continuat să plângă și să tremure, iar băiatul a ieșit afară din conie, cu ea în brațe, și s-a uitat spre bătrânul lui căzut lângă perete și i-a spus doar atât: „Acuma uită-te bine la ea! Vezi în ce hal ai adus-o? O s-o omori într-o zi!” Toader s-a uitat înspre feciorul lui, s-a oprit din râs și a dat scârbit din mână, a lehamite. Cu mică-sa în brațe, Dorin a urcat încet scările și a intrat în casă. A așezat-o pe pat și a pus un lepedeu pe ea, iar femeia s-a oprit din plâns și i-a șoptit feciorului, cu vocea ei stinsă: „Să nu pleci niciodată de lângă mine dragu’ mamii! Că-ntr-o zi o să mă găsăști spânzurată din cauza lui...” A stat lângă ea, acolo, în odaie, în pat, până ce femeia a adormit, și abia atunci a ieșit din casă. Canciu, bătrânu’, ședea în fund, exact unde l-a lăsat, cu spatele lipit de peretele coniei și fuma, iar fața-i era plină de sânge închegat de la tăietura din frunte. Feciorul s-a apropiat de el și l-a săgetat cu privirea lui plină de ură. „Dacă vreodată mai dai în mica, o să chem Miliția! Da’nainte să vină Miliția, o să-ț rup mâinile, m-ai auzât?” Toader s-a uitat fix în ochii feciorului și a mormăit ceva neînțeles, după care a lăsat privirea în jos și capul i-a căzut într-o parte. Dorin a intrat în conie, s-a așezat pe lavița cu lemne, și-a prins capul în mâini și a început să plângă. În câteva săptămâni urma să meargă în armată, și se gândea cu groază că nu-și putea lăsa mica singură acasă...
A coborât încet în Gara de Nord, și s-a așezat pe o bancă, pe peron. Îi era frig, ar fi putut să facă câțiva pași să se încălzească, dar nu avea chef, vroia doar să stea undeva și să se lase copleșit de amintirile care nu-i dădeau pace...
...nu a fost un elev prea strălucit la școală, deși i-ar fi plăcut să citească, și de multe ori, când prindea câte o carte, se ascundea în șură, în fân, iar mica lui îi ducea acolo câte ceva de mâncare, să nu dea de el Canciu, ticu-său și să-l sfădească... Odată l-a prins cu cartea și l-a bătut cu brăcinariul peste picioarele goale, că de ce nu se ocupă de cai, că n-a curățat în grajd și nu i-a adăpat, iar Nana Cornelie a sărit să-și oprească omul, să nu mai dea în copil, și a primit și dumneaei câteva peste spinare... De atunci Dorin a început să urască, cărțile și n-a mai vrut să le mai vadă și nici să le mai citească, cum răsfoia vreuna, parcă începeau să-l usture picioarele de la loviturile de brăcinar primite de la ticu-său. Cu greu a terminat zece clase și s-ar fi dus mai departe, să facă o meserie, dar nu a vrut Toader, bătrânul. I-a zis că prea multă școală strică, că nici el nu a făcut și nici n-a avut nevoie, iar pentru asta se descurcă, cu caii lui, își lucrează pământul plus că mai cară, una, alta, cu căruța și mai primește pentru asta câte o fele de jinars, un sac de cucuruz, ba chiar și ceva bani. După cele zece clase, Canciu l-a oprit pe Dorin să se mai ducă la școală și l-a ținut acasă, să lucreze cu el. De atunci a prins băiatul drag de cai, în special de Steluța, iapa, fata lui dragă, cum o alinta el, care i-a fătat și doi mânji frumoși, unul atunci și celălalt în anul trecut.
Doar în maieu și în chiloți, Dorin a deschis ușa coniei, iar mirosul respingător ce venea de dinăuntru l-a izbit direct în față. I-a venit să vomite și s-a prins cu mâna de nas. Înăuntru, ticul lui, căzut în genunchi, lângă sobă, cu hainele năclăite de vomă, încerca să se ridice în picioare. Din colțurile gurii îi picurau stropi de salivă direct pe pantalonii uzi, iar la un metru de el, pluteau resturi de vomă și de mâncare într-o băltoacă gălbuie și urât mirositoare. Omul s-a uitat la feciorul lui și parcă a încercat să zâmbească, ironic, sau chiar să se strâmbe de durere. Niciodată nu l-a putut suferi pe bătrânul lui, mai ales atunci, în anul ăla când...
... doar ce s-a dus cătană, undeva pe lângă Brăila, la o unitate de artilerie. Îi părea rău de mică-sa, de Cornelia, femeie simplă și cu frică de Dumnezeu, că a rămas acasă doar ea cu bătrânul, care când apuca la beutură, o altoia atât de bine încât nu mai știa pe unde să se ascundă. Cât era el, Dorin acasă, ticu-său nu îndrăznea să ridice mâna asupra femeii, l-a amenințat el odată că dacă mai dă în ea, o să-l reclame la Miliție, dar înainte de asta o să-i rupă amândouă mâinile. Într-o seară trebuia să intre de planton și stătea liniștit pe patul lui, în dormitor, își lustruia bocancii cu vacs, când a dat buzna înăuntru ofițerul de serviciu și l-a chemat de urgență la poartă, la postul telefonic, că-l caută cineva de la Miliție. Dorin s-a speriat atunci, ce treabă aveau cei de la Miliție cu el, că n-a făcut nimic, e aici, la unitatea militară, de câteva luni, și s-a comportat bine, a ascultat de superiori, și nu i-a făcut nimeni raport... Ploua atunci, era destul de rece, iar el era doar în cămașă, nu a mai apucat să-și ia vestonul și cureaua. A ieșit încet din dormitor și nu s-a grăbit deloc, a traversat curtea cu pași mici, până în capătul opus, la poarta principală, unde era de gardă un coleg de-a lui din dormitor, și imediat ce a ajuns s-a adăpostit lângă ghereta de la intrare, ud leoarcă, dârdâind de frig. Colegul lui i-a făcut un semn din mână să apuce receptorul, iar Dorin, zgriburit, l-a dus la ureche. Începând de atunci își amintea totul doar pe frânturi, unele le ținea minte atât de clar de parcă s-ar fi întâmplat ieri, iar altele păreau atât de îndepărtate, încât și le amintea cu foarte mare greutate. Vocea aceea metalică, rece, din receptor, care s-a prezentat ca fiind tovarășul căpitan Furtună de la Miliția orășenească, l-a răscolit multă vreme. A ascultat pierdut tot ceea ce îi spunea căpitanul, iar la final a bâguit un „Da, am înțeles, să trăiți!”, și ceea ce a ținut minte a fost faptul că, cadavrul nu a mai putut fi resuscitat. Cadavrul... Care cadavru? Oare a înțeles bine? Al cui cadavru? Pe moment n-a înțeles, l-a mai întrebat din nou pe tovarășul căpitan ce s-a-ntâmplat și abia atunci în urechi i-a bubuit numele Canciu Cornelia. Mica lui, găsită spânzurată în șură, de grinda cea mai mare, cu un taburet câzut lângă dumneaei și cu trupul care se bălăngănea când în față, când în spate... Vocea tovarășului căpitan continua să-i sune în urechi, dar Dorin nu mai înțelegea nimic, sau poate că refuza să mai înțeleagă. Mica lui, care i-a dat viață, femeia aia măruntă, umilă, delicată, cu mâinile mici, muncite, care-i lua lui apărarea și era tot ce avea mai drag pe lumea asta... S-a spânzurat, mica lui... Femeia care l-a dus de mână la școală, în prima zi, când el grăbea pasul s-ajungă mai repede, iar ea, cu mersul ei mărunt, a rămas în urma lui, și o striga „Hai tu mică odată!” A rămas cu receptorul la ureche câteva secunde, timp în care vocea de la capătul firului continua să pună întrebări, dar Dorin se uita într-un punct fix, prin ploaia rece de afară, și parcă îi venea să urle sau s-o ia la fugă dincolo de poarta cea mare, să dezerteze, pur și simplu. Parcă s-a rupt ceva în el, ca o durere surdă, mocnită, care-l măcina în piept, îi trecea prin oase și se scurgea în jos, prin picioare. S-a așezat pe banca de lângă postul telefonic de afară și privea în ploaie încercând să deslușească un punct de care să se agațe cu privirea, iar gândurile-i alergau febrile prin cap. Colegul lui, soldatul a ieșit din gheretă și s-a uitat mirat la el: „Ce ai bă, Canciule? Ce s-o-ntâmplat?” Abia atunci Dorin și-a dat seama că ținea receptorul în mână, și nu la ureche, iar omul acela, căpitanul aștepta niște întrebări. „Eh, la dracu’ cu întrebările!” și-a zis, și a pus receptorul în furcă, după care s-a uitat înspre colegul lui, cu o privire extrem de tristă, și i-a zis doar atât „Mica mea...” A luat-o la fel de încet cum a venit, spre dormitor, prin ploaia rece care-i șiroia peste față, iar lacrimile care au izbucnit dintr-o dată au devenit una cu stropii reci și mărunți.
Totul s-a întămplat destul de repede, dup-aceea. De la unitatea militară i-au dat voie să plece acasă, într-o permisie specială, să-și înmormânteze mama, și a luat-o spre gară, în întuneric, prin ploaia care curgea șuvoaie peste el dar mai ales prin el. Ținea minte că gara era undeva înainte, cale de trei-patru kilometri, iar tot ceea ce conta era să se urce într-un tren și să doarmă mult, mult, până dimineață, după care să se trezească, ca dintr-un vis urât, acasă, la el în sat, în patul lui, unde s-o audă pe Nana Cornelie, mică-sa, cum mărunțește frunze de napi pentru rațe. În gară nu a trebuit să stea mai mult de o jumătate de oră, s-a urcat într-un accelerat spre București, iar de acolo urma să ia alt tren ca să meargă mai departe. S-a așezat într-un compartimet în care mai erau trei persoane și a închis ochii. Nu vroia să se mai gândească la absolut nimic, doar să doarmă...
A ațipit câteva zeci de minute bune, dar s-a trezit destul de buimac și speriat, și s-a uitat în jurul lui. Toți ceilalți pasageri moțăiau, doar unul dintre ei era afară, pe hol, fuma. A închis ochii și s-a lăsat furat de amintiri, iar gândul i-a fugit, fără să vrea, la seara aceea de vară când ticu-său, Canciu, a venit acasă beat, ca de atâtea ori, călare, căzut într-o parte pe crupa iepei lui, Steluța, care știa singură drumul spre casă. Imediat ce a ajuns dinaintea porții a nechezat, iar Nana Cornelia, mică-sa, a fugit iute din conie, să deschidă poarta, să intre animalul. Așa se întâmpla de fiecare dată când Toader venea beat acasă, și-l aducea iapa, iar el nu-și mai prea amintea pe unde a fost și cu cine a băut, doar că de data aceea, Steluța a făcut o mișcare mai bruscă atunci când a întrat în curte, iar omul s-a prăbușit, cât era el de lung, cu o bufnitură seacă, pe pământul moale. Atunci s-a auzit un geamăt, iar femeia a fugit să-și ajute bărbatul să se ridice, dar acesta i-a aruncat o privire plină de ură și a început s-o suduie cu tot ce-i venea la gură. Nana Cornelie, speriată s-a dat un pas înapoi, iar Toader a încercat să se ridice, a făcut câțiva pași după care s-a împleticit și a căzut exact lângă grămada mare de țigle, de lângă șură. În cădere s-a izbit cu fruntea de un colț ascuțit de țiglă, a mormăit o înjurătură, iar când și-a ridicat capul, din locul loviturii îi curgea o dâră mare de sânge. Muierea lui, speriată, și-a prins cu o mână poalele fustei și a sărit să-l bandajeze, s-a aplecat desupra lui să încerce să-i oprească sângerarea, moment în care el s-a uitat în ochii femeii și i-a tras un dos de palmă atât de puternic, încât ea a icnit și s-a clătinat scurt. „Cristoșii mă-tii de muiere!” a urlat Toader, și a scuipat într-o parte. A doua palmă a venit la fel de brusc ca și prima, iar Conelia, a mai scos un țipăt și și-a prins obrajii în mâini. Omul s-a ridicat în fund, cu sângele șiroindu-i pe față, și a continuat să înjure și să-și ocărască muierea, iar ea a alergat înspre conie și s-a încuiat pe dinăuntru. După multe minute bune, Toader a reușit să se ridice și s-a dus, împleticindu-se, la ligheanul cu apă, să se spele de sânge, după care a început să zbiere și să vrea să intre-n conie. Nana Cornelie, înauntru, s-a făcut mică de tot, s-a ghemuit într-un colț, tremura și plângea, iar dumnealui, Canciu continua s-o înjure, de afară, până când a intrat în curte Dorin, feciorul, venit de undeva de prin sat. Atunci el a alergat într-un suflet spre conie, și l-a văzut pe bătrânul lui cum suduia, se opintea și trăgea de zăvor să intre, iar de dinăuntru se auzea plânsetul în hohote al mamei lui. L-a dat pe Toader la o parte, iar acesta, când și-a văzut feciorul, s-a înfuriat și a ridicat mâna să-l lovească. În acel moment, Dorin s-a uitat țintă la bătrânul lui tată, iar ochii lui au devenit parcă ai unui animal de pradă gata să atace, și a simțit cum crește în interiorul lui o furie cumplită, moment în care Toader s-a cutremurat și a lăsat mâna jos. A mormăit niște cuvinte pe care doar el le putea înțelege, și s-a dat la o parte din ușa coniei, clătinându-se când în față, când în spate, cu sângele șiroindu-i pe obraz în jos. După câteva mișcări în care încerca să-și găsesasă echilibrul, bătrânul a căzut în fund, pe o scândură, cu spatele lipit de peretele coniei, și a început să râdă. S-a cotrobăit prin buzunare, și a scos o țigară boțită pe care și-a vârât-o în gură, și a continuat să râdă-n hohote. Atunci Dorin a dat buzna în conie, a luat-o pe mică-sa în brațe, și a stat așa, cu ea, câteva minute bune, încercând s-o liniștească. Femeia a continuat să plângă și să tremure, iar băiatul a ieșit afară din conie, cu ea în brațe, și s-a uitat spre bătrânul lui căzut lângă perete și i-a spus doar atât: „Acuma uită-te bine la ea! Vezi în ce hal ai adus-o? O s-o omori într-o zi!” Toader s-a uitat înspre feciorul lui, s-a oprit din râs și a dat scârbit din mână, a lehamite. Cu mică-sa în brațe, Dorin a urcat încet scările și a intrat în casă. A așezat-o pe pat și a pus un lepedeu pe ea, iar femeia s-a oprit din plâns și i-a șoptit feciorului, cu vocea ei stinsă: „Să nu pleci niciodată de lângă mine dragu’ mamii! Că-ntr-o zi o să mă găsăști spânzurată din cauza lui...” A stat lângă ea, acolo, în odaie, în pat, până ce femeia a adormit, și abia atunci a ieșit din casă. Canciu, bătrânu’, ședea în fund, exact unde l-a lăsat, cu spatele lipit de peretele coniei și fuma, iar fața-i era plină de sânge închegat de la tăietura din frunte. Feciorul s-a apropiat de el și l-a săgetat cu privirea lui plină de ură. „Dacă vreodată mai dai în mica, o să chem Miliția! Da’nainte să vină Miliția, o să-ț rup mâinile, m-ai auzât?” Toader s-a uitat fix în ochii feciorului și a mormăit ceva neînțeles, după care a lăsat privirea în jos și capul i-a căzut într-o parte. Dorin a intrat în conie, s-a așezat pe lavița cu lemne, și-a prins capul în mâini și a început să plângă. În câteva săptămâni urma să meargă în armată, și se gândea cu groază că nu-și putea lăsa mica singură acasă...
A coborât încet în Gara de Nord, și s-a așezat pe o bancă, pe peron. Îi era frig, ar fi putut să facă câțiva pași să se încălzească, dar nu avea chef, vroia doar să stea undeva și să se lase copleșit de amintirile care nu-i dădeau pace...
...nu a fost un elev prea strălucit la școală, deși i-ar fi plăcut să citească, și de multe ori, când prindea câte o carte, se ascundea în șură, în fân, iar mica lui îi ducea acolo câte ceva de mâncare, să nu dea de el Canciu, ticu-său și să-l sfădească... Odată l-a prins cu cartea și l-a bătut cu brăcinariul peste picioarele goale, că de ce nu se ocupă de cai, că n-a curățat în grajd și nu i-a adăpat, iar Nana Cornelie a sărit să-și oprească omul, să nu mai dea în copil, și a primit și dumneaei câteva peste spinare... De atunci Dorin a început să urască, cărțile și n-a mai vrut să le mai vadă și nici să le mai citească, cum răsfoia vreuna, parcă începeau să-l usture picioarele de la loviturile de brăcinar primite de la ticu-său. Cu greu a terminat zece clase și s-ar fi dus mai departe, să facă o meserie, dar nu a vrut Toader, bătrânul. I-a zis că prea multă școală strică, că nici el nu a făcut și nici n-a avut nevoie, iar pentru asta se descurcă, cu caii lui, își lucrează pământul plus că mai cară, una, alta, cu căruța și mai primește pentru asta câte o fele de jinars, un sac de cucuruz, ba chiar și ceva bani. După cele zece clase, Canciu l-a oprit pe Dorin să se mai ducă la școală și l-a ținut acasă, să lucreze cu el. De atunci a prins băiatul drag de cai, în special de Steluța, iapa, fata lui dragă, cum o alinta el, care i-a fătat și doi mânji frumoși, unul atunci și celălalt în anul trecut.
(VA URMA)
