Uitase de mult să plângă. Uneori nici măcar nu își amintea să fi plâns cu altă ocazie decât atunci când îi fusese aruncată păpușa în foc de bărbatul pe care maică-sa i-l prezentase drept noul tată. Pe cel vechi, adevărat, nu îl cunoscuse, nu își amintea de el. Decedase într-un accident minier când ea încă nu împlinise doi ani.
În ziua aceea când împlinise cinci ani, mătușa Anca, sora mamei, îi dăruise o păpușă care spunea ,,mama" ori de câte ori era așezată cu fața în jos. Era atât de încântată de jucăria cu ochii albaștrii încât o tot așeza cu fața în jos. Fără nici o atenționare, bărbatul mai tot timpul beat luase păpușa și o azvârli în focul cu limbi roșietice. După câteva clipe de uimire se repezise și băgă mâna în flăcările lacome smulgând din ele păpușa în flăcări pe care o aruncă pe masa a cărei mușama se arse.
Începuse atunci să urle de durere la vederea bășicii făcute pe tot dosul mâinii drepte dar încetă în câteva secunde, perioadă necesară alcoolistului din încăpere să se dezmeticească din uimire și să o prindă de părul cârlionțat târâind-o în curte unde fu îmbrâncită în ploaia ce se așternea măruntă și rece.
- Vei dormi afară, cățea!
Se oprise din plâns, și rămăsese pe iarba udă cu sufletul ca un burete ce pentru întâia oară se îmbiba cu ură. Ploaia măruntă îi pătrundea hâinuțele nu prea groase, camera părăsită forțat fiind caldă. Stătu așa nemișcată, dorind să moară, până simți pași ușori și o respirație caldă la ureche. Era Ursu, câinele al cărui nume părea predestinat. Animalul începu să îi lingă părul ud, apoi încetișor o prinse de gulerul flanelului subțire conducând-o în șopronul în care își avea culcușul pe un braț de paie.
Nu se opuse, se făcu ghem pe paiele uscate iar câinele se așeză lângă ea, transmițându-i căldura propriului trup. Noaptea rămăsese înorată, nu suferise mult de frig, dar arsura de la mâna dreaptă o chinuise îngrozitor. Într-un târziu adormise visându-se în brațele unui bărbat căruia îi spunea tată, care îi dăruia o altă păpușă, într-un cărucior roz cu roțile albe.
Mama nu îndrăznise să încalce interdicția brutei care îi administra frecvent bătăi. De fapt Maria se îndoia uneori că aceasta o iubea cu adevărat, o surprinse odată când merseră împreună la cimitir șoptind peste groapa acoperită cu trandafiri: ,,-Te-ai dus și m-ai lăsat cu pacostea aceasta mică pe cap. Nu m-ai lăsat să fac avort, îmi vorbeai de pedeapsa lui Dumnezeu și de dragostea ta pentru copii... Cine o va iubi acum? Eu în nici un caz nu pot. "
Nu înțelesese atunci, însă acum totul se limpezea în mintea ei de copil. Era singură, era neiubită, iar la rândul ei nu iubea pe nimeni decât animalul ce poate prin comportamentul lui îi salvase viața în acea noapte ploiasă. Mai mult, în dimineața următoare când bărbatul mahmur întinse mâna spre ea înjurând-o, Ursu se repezi mârâind și îl trânti în băltoaca formată de apa scursă de pe acoperișul șopronului. Tatăl vitreg înjură crunt animalul și pe Dumnezeu dar numai cel de-al doilea rămase nepăsător. Colții mari și ascuțiți se înfipseră în mâna întinsă după sapa ce stătea rezemată de un stâlp făcându-l să se retragă împleticindu-se. Nici mama care veni la prânz să îi aducă haine curate și mâncare pentru a o duce la medic nu avu parte de mai multă simpatie din partea credinciosului animal. Maria îl liniști însă și după ce mâncă jumătate din ciorba adusă de mama întinse castronul spre Ursu, deși mama o gratulă furioasă cu ,,fată tâmpită".
Se întoarseră de la medicul mințit în ce privește arsura teribilă de la mâna fetei abia spre seară, după ce trecuseră pe la o clădire plină de copii de toate vârstele, unii chiar mai mici. Acolo întâlni una dintre prietenele mamei, Cornelia, care o luă de mână și o duse într-o vameră cu două paturi aranjate frumos, cu pereți pictați cu scene din povești și fluturi. Pe o etajeră tronau trei păpuși și alte jucării, spre care Maria se repezi bucuroasă. Cornelia îi spuse că acea cameră putea fi a ei dacă voia să vină la orfelinat și îi dărui un pachet de
,, Eugenia". În naivitatea ei Maria nu înțelese că era o cursă dibaci întinsă pentru a-i obține acordul, fapt ce simplifica descotorosirea denaturatei mame de copila nedorită. Rămase ca după ce se vindecă arsura de la mâna prospăt pansată să revină cu mama pentru a fi adusă la clădirea ce o fascinase.
***(2)***
Acest lucru se înfăptui însă abia după două săptămâni, timp în care mama fu mai tot timpul plecată iar câinele alungat din curtea casei.
Se pare că găsise adăpost undeva pe aproape, poate în păduricea din apropierea cartierului mărginaș și sărăcăcios. Cert este că de fiecare dată când mergea cu mama la pansat apărea din neant pentru a primi îmbrățișarea fetiței. Într-una din zile când trecu iarăși cu mama pe la clădirea unde lucra prietena mamei sale, Ursu părea a încerca să o oprească a intra pe poarta metalică proaspăt vopsită în verde. Dar Maria voia neapărat să vadă din nou camera ce în curând va fi a ei după spusele Corneliei, și să țină în brațe păpușile cărora le pusese și nume.
Când ieșiră, câinele o aștepta credincios la poartă și o conduse agitat până în fața casei. Bărbatul părea a nu o băga în seamă, afișa doar un zâmbet satisfăcut.
-Mâine mergem la orfelinat, sper că vei fi cuminte, promit să vin din trei în trei zile să te văd.
Nu înțelegea de ce mama făcea aceste promisiuni, simțea că nu era dorită acasă și nici nu dorea să rămână. Își punea mari speranțe în promisiunile Corneliei, mereu zâmbitoare, mereu dăruindu-i dulciuri. Se hotărî ca odată ajunsă în noua locuință să o numească ,,mama". Pândi un moment în care cei din casă o scăpară din ochi și evadă din curte pentru a se întâlni cu credinciosul prieten patruped. Îl găsi pe o străduță lăturalnică. Temându-se să nu fie descoperiți merse până la capătul străzii unde era amenajat un loc de joacă cu trei bănci din lemn. Brațele ei mici ze încolăciră după gâtul gros al animaluilui. Rămăseseră astfel preț de câteva minute asemeni unui grup statuar.
-Ești singurul meu prieten, Ursule. Îmi pare rău că ne despărțim. Dar tu știi unde este clădirea. Mă poți vizita când vrei. Eu voi avea o cameră frumoasă, doar a mea și trei păpuși: pe Minodora, Claudia și Elena. Mă voi împrieteni cu alți copii dar cel mai bun prieten al meu vei rămâne tu. Noi doi vom rămâne prieteni pe viață. Când voi crește te voi lua la mine și vei avea camera ta și oase în fiecare zi. Până atunci ai grijă de tine, promit să cresc repede. Câinele o asculta atent gudurându-se și îi lingea mâna pe care rămase o cicatrice urâtă de la arsură. Fetița avea impresia că văzu lacrimi în ochii blânzi ai animalului.
Se auzi strigată de tatăl vitreg și înlemni. Vocea lui furioasă nu prevestea nimic bun.
Instantaneu câinele ciuli urechile și mârâi scurt. Omul era înarmat cu o coadâ de lopată și se apropia amenințător.
-Aici erai afurisit-o! De o oră te căutăm și eu și mă-ta! Bănuiam eu, că ai plecat să te întâlnești cu javra, de aceea am venit pregătit.
Câinele se lăsă puțin în jos gata de luptă în timp ce Maria făcu doi pași înainte protejându-și prietenul.
-Să nu îi faci vreun rău, bețivule. Este câinele pe care l-a cumpărat tatăl meu. Mama spunea că împlineam un an și era cadoul tatei.
-Nu îmi pasă de prostul de tac-tu, nici de javra lui. De tine vom scăpa mâine iar de el încă din clipa aceasta. Fetița se aruncă curajoasă înainte spre agresorul cu coada lopeții ridicată dar fu îmbrâncită în nisipul de pe alee. În aceeași clipă câinele țâșni precum o săgeată în pieptul bărbatului care nu apucă să lovească decât pieziș, fiind doborât de greutatea animalului. Din momentul în care arma îi scăpă din mâini lupta deveni complet inegală, Ursu era mult prea puternic pentru a putea fi învins chiar și de un om cu mintea limpede. Țipetele de groază și de durere îl întărâtară mai mult și poate deznodământul luptei ar fi fost fatal omului dacă de spaimă nu ar fi leșinat.. . În momentul în care acesta deveni ca o cârpă câinele nu îi mai acordă nici o atenție lingând liniștit cicatricea de pe mâna micuței care încercase să îl apere vitejește.
-Fugi Ursule, fugi! Vor încerca să te omoare. Noi vom rămâne împreună, doi pe viață! Fugi, vin vecinii!
Într-adevăr, auzind răcnetele bărbatului și mârâiturile câinelui uriaș 5 vecini veneau în fugă înarmați cu furci și topoare.
Câinele luă din nou poziția de luptă dar brațele Mariei îl îmlănțuiră ca în noaptea ploioasă...
- Nu! Fugi Ursule, sunt prea mulți! Fugi pentru mine!
Parcă înțelegând, acesta se făcu nevăzut precum o umbră în păduricea de la marginea cartierului.
(va urma)
