Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Ionuț Caragea, carte: Infectat cu iubire

 A apărut, la editura FIDES din Iaşi, al 53-lea volum semnat de Ionuţ Caragea, intitulat "Infectat cu iubire". Volumul are 180 de pagini şi conţine 69 de poeme şi 142 de citate şi aforisme (în vreme de pandemie).

Prefaţa: criticul literar A.I.Brumaru. Postfaţa: Elena Papadopol.
Cuvântul de pe coperta a patra: Acad. Prof. Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române.
Ediția în limba franceză a acestui volum a fost publicată în Franţa, la editura Stellamaris din Brest, având titlul "Infecté par l'amour" (https://editionsstellamaris.blogspot.com/.../infecte-par...)


Tehnoredactor și director al editurii Fides: Dumitru Scorțanu.
Coperta - Bogdan Calciu.
Pentru comenzi vă rog să-mi lăsaţi mesaj privat pe Facebook sau să-mi scrieţi pe ionut.caragea@gmail.com
Extrasele critice de pe copertă:
Un volum compozit (poeme, citate, aforisme), intitulat Infectat cu iubire, semnează astăzi (în epoca microbului roşu de la Wuhan), deja cunoscutul, prodigiosul, aş spune, vârf al promoţiei 2000, Ionuţ Caragea… Multe dintre aforismele din carte ale lui Ionuţ Caragea, făcând trecerea (deşi nu sunt în linia întâi) spre poemele cuprinzătoare şi fabuloase ale volumului, au înfăţişarea unor fermecătoare haiku-uri… Ca să glosăm pe marginea acestei spuse, lapidarele poeme de ceremonial sunt aidoma unor crestături efemere pe lumina de lună, bucle uşoare şi mătăsoase ce se înfăşoară pe o emoţie, pe câte un frison tandru şi despovărat, precum fluturele ieşit, încă nesbicit, din roua dimineţii… Existenţa cotidiană – ca să revenim – care la optzecişti, de pildă, e potenţată frecvent în locul comun al mizofiliei (vezi Budila-Express), în aspectele stăruitor mecanice e, la poetul nostru, scoasă deîndată din clişeu; ponciful e reciclat, i se redeschide cursul, distanţele, absenţa, se îmblânzesc, se hominizează; limbajul sublimat personalizat – ideatizat, aş spune, la tot pasul – oferind poemului (oricăruia din cuprinsul cărţii) originalitate, autenticitate. (A.I.Brumaru)
În locul lamentărilor despre pandemie, despre restricții și despre izolare, Ionuț Caragea trimite un mesaj prin care încearcă să-și înalțe cititorii spre Câmpiile Elizee, acolo unde domnește spiritul absolut și unde nu există „nici durere, nici întristare, nici suspin”. Poeziile acestea – care sunt și aforisme, și proză, și teatru, și eseu, adică un dialog total cu universul – ne dezvăluie un autor profund atașat de oameni, netemător de singurătate, care știe cum să „reaprindem singuri lumânarea”, cum să ne ridicăm din suferință în credință și cum să-l redescoperim și să-l preaslăvim pe Dumnezeu. Este reconfortant să vedem aceste mostre de înțelepciune, rostite armonios și sfios, ca o lacrimă ce se prelinge cătinel nu ca să stingă, ci ca să reaprindă valorile și virtuțile, aureolate de făclia speranței. Este bine să citim aceste versuri cu sufletul, ca să putem – cum ar vrea autorul – să pătrundem „frumusețea mânăstirilor din adâncuri”. Urmând îndemnul acesta nu vom deveni, probabil, peste noapte mai înțelepți, dar am putea fi mai buni. (Ioan-Aurel Pop)
Un scurt fragment din postfaţa volumului:
Scris chiar în perioada pandemiei de coronavirus, titlul volumului este legat de percepția, la nivelul psihicului, că lumea ar trebui să devină mai "rațională", să observe că iubirea înseamnă viață, altfel "murim degeaba pe Pământ, în haosul morbid", îngrijindu-ne doar de procesele fizice, chimice, biologice ale organismului.... (...) Intensitatea trăirii, vis-à-vis de efectele "infectării" cu acest virus pandemic, este prezentă și în poemul care poartă chiar titlul volumului, "Infectat cu iubire". Oferind textul opiniei publice, mai întâi în mediul virtual, așa cum procedează pentru întreaga sa creație (o spontaneitate ca un adevărat "Selfie fără mască", de unde şi titlul sub care se grupează aforismele din partea a treia a cărţii), poetul Ionuț Caragea, care nu cunoaște îngrădiri în schimbul de idei și analize interpretative în relația cu cititorii, formulează concluzia că vindecarea noastră e "să ne infectăm cu ce ne trebuie", titlul poemului devenind "tocmai bun și ca titlu de carte", aducând "sănătate maximă tuturor!". (...) Modernitatea poemelor lui Ionuț Caragea deschide perspectiva stabilirii de către cititor, a măsurii vindecării prin iubire, punând, probabil, în balanță poemele: "Fericirea visând fericirea" și "Poezie, al doilea val" ale căror mesaje, în conflictul iubire - moarte, sunt la opțiunea cititorului: "fericirea mea e o pagină albă/ ce visează să te întrupezi/ în cuvinte" sau "al doilea val/ e pământul strigând/ la pământ". Ceea ce înseamnă, creație prin iubire sau moarte, pe drumul transcendental al desăvârşirii, şi întoarcere la punct, la singularitatea de la care a pornit totul. Cum de altfel, spunea poetul în volumul său de debut, într-un poem reprezentativ : "La început a fost punctul". (Elena Papadopol)
Poeme din volum:
Nefericirea poemelor

dragoste, unde ești?
poemele mele plâng
ca niște copii după jucăria pierdută
ca niște copaci după frunze
ca niște stele după cerul
din care-au căzut
ca umbra ce se hrănește
cu resturi de viață
mimând neputința

nefericite poeme
ce seamănă-n mine războiul civil
dintre creier și inimă

victime colaterale
vise și amintiri însângerate

buzele mele
ca două continente
înghițind un ocean
de singurătate

dragoste, unde ești?
poemele mele se spânzură-n
tăceri fără margini
 

Teodor Dume: Dor de mama...


am rugat-o pe mama 

să se întoarcă 

dar nu m-a auzit 

din trupul ei mort 

a crescut un cireș și 

înflorește în fiecare primăvară 

de ziua mea aprilie 4 

îl ating și îl mângâi cu degetele 

așa cum 

fiecare mamă își mâmgâie copiii 

dimineața își apleacă crengile 

peste umerii mei și plânge… 

nu știu dacă de bucurie 

de tristețe sau 

poate fi o chemare… 



îmi deschid ochii și îmi spun că 

acesta nu poate fi doar un cireș … 

îl ating și simt cum pulsează 

pe fiecare floare văd câte o lacrimă 

nu 

nu este un cireș 

este mama 

mă privește prin 

ochii de floare ai unui cireș…

(din volumul: Dumnezeu, tăcut ca o lacrim /Ed,itura Pim/2020)

Gheorghe Grigurcu: Poezii

poezii, poezii, poezii, poezii, poezii, poezii, poezii, poezii, poezii, poezii, poezii, poezii, poezii, poezii, poezii

Scriptor

Vei scrie atît cît cuprinde
(cum se zice-n cărțile de bucate)
vei face respirația gură la gură a lucrurilor
salvate de la înec.


Îndemn



Oprește poemul acesta exact în locul în care
a-nceput
ca și cum nu i-ar ajunge respirația
nici pentru a se recunoaște

fii ca și poemul o simplă privire asupra unui lucru
care nu-și mai amintește nimic

sau o lăuntrică măsură o simplitate
cum durerea ce n-ar mai dori să dizerteze

adoptă chipul poemului (uneori încordat crunt
numai așteptare-n solitudinea lui deplină)

fii ferm aidoma nesfîrșitei lui nesiguranțe.

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (VII)

                       "Vreau să întorc poezia spre lume și lumea spre poezie!"

Călătorii interioare


De ani buni, Nicolae Silade publică, în fiecare număr al revistei pe care o patronează la Lugoj - Actualitatea literară -, câte o miniepistolă, definită astfel în intro-ducerea la noul său volum*, care strânge la un loc aceste pseudo-„scrisori”: „pentru cine crede că aceasta e poezie vin și spun: nu e poezie./ nu e proză, nici filosofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă/ pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea/ dintâi. o poți tu înțelege? o poți tu îmbrăca?”.

Prin urmare, dacă ar fi să-l credem pe cuvânt, scrierea unor asemenea producții adresate de scriitor unui tu indefinibil, aflat dincolo de realitatea predictibilă, pare a avea un resort profund egoist: într-un gest de autoadulație și de frondă, el nu pare deloc interesat de receptarea de către alții a acestor creații hibride, monologale, întemeiate pe o logică discretă a așezării în pagină, ci doar de semnificația lor catartică, eliberatoare, vindecătoare de răni sufletești (auto)provocate.

Textele au alură de poezii prin dispunerea grafică în versuri (grupate în cvintete, catrene, terține, distihuri). Au, în același timp, printr-o bine condusă și controlată redundanță a discursului, și aspectul de proză, fundamental subiectivă, egocentrică și egolatră. Între incantație și litanie, fiecare segment este un în sine, parte dintr-un continuum ce poate fi citit ca un fel de epistolar/jurnal interior, în care sunt consemnate cu acribie trăirile, stările emoționale, reacțiile, sensibilitățile metafizice, angoasele, bucuriile, dubitațiile, exaltările, nemulțumirile, revoltele, împăcările, mai pe scurt, neliniștile și necumințenia autorului în viața/ realitatea sa de fiecare zi.

Ca și în cărțile de poezie, Nicolae Silade este nu doar un căutător de sine precum puțini, dar și un contestatar niciodată satisfăcut de formele tradiționale ale literaturii; un neobosit inventator, un creator de stil, dispus în orice clipă să iasă din tipare, să sfideze formele consacrate, să inoveze, să propună matrice, tropi, structuri poematice originale, în care să(-și) poată turna cuprinzătoare conținuturi sufletești: „ferice de cel ce află împăcare în inima sa și liniștire pentru sufletul/ său ferice de cel care neîncetat se caută și ferice de cel ce găsește/ căci el se va bucura și se va minuna și stăpân va fi el peste toate și/ împărăția cerurilor va fi împărăția sa. i-am zis sufletului meu: fii calm// și taci și
așteaptă"…(31).

Spirit profund neliniștit, niciodată mulțumit cu ceea ce se petrece în jur și mânat perpetuu de demonul căutării sensurilor ascunse ale sinelui și ale vieții, Nicolae Silade se povestește/ confesează cu voluptate și pare a nu ascunde nimic din ceea ce trăiește ori percepe cu toată ființa, într-o stare de continuă și luminoasă alertă, cu sentimentul generos că nimic din ceea ce e omenesc nu-i este străin.

Departe de a fi un simplu experiment literar, miniepistolele sale sunt expresia unui spirit cu totul aparte, cu o respirație metafizică și o capacitate de a surprinde și releva esențele de mare anvergură.

Marian ODANGIU
* Nicolae Silade, miniepistole, Editura Grinta, 2017

Imaginea sinelui


Cu cea de-a doua parte a volumului iubirea nu bate la ușă*, Nicolae Silade reușește recordul de a fi publicat cu șapte mai multe sonete "clasice" decât cele o sută cincizeci și patru apărute în celebra colecție din 1609 a lui Shakespeare și cu o sută cincizeci și șase mai puține decât cele din Il Canzoniere al lui Petrarca. Aceasta, dacă nu luăm în considerare și cele o sută treizeci și unu de sonete „libere” (fără rimă, adică) ce însoțesc, în contrapagină, titrate cu cifre arabe, poeziile cu formă fixă.

Este de înțeles că asemenea statistici au relevanță în egală măsură pentru randamentul autorului, dar și pentru a fixa cât de cât reperele culturale ale unui demers unic în literatura româ de azi: un tom ale cărui dimensiuni - împreunând cele două volume - se apropie de trei sute de pagini conținând un număr egal de poeme cu o stilistică unitară!

Dar sonetele lui Nicolae Silade sunt remarcabile nu atât prin cantitatea lor - elocventă ea însăși pentru perseverența și creativitatea poetului -, cât, mai ales, prin neobișnuita lui capacitate de a glosa, în conținuturi diferite de la un text la altul, asupra unei teme singulare: iubirea. Că dragostea este infinitul dintre noi, Nicolae Silade o demonstrează cu prisosință: vorbind mereu și mereu despre același lucru, poetul atinge și performanța de a imprima un sens diferit fiecărui poem, de a releva tot timpul o altă fațetă a unei realități unice, de a o fixa în alte și alte rame și registre temperamentale.

Adept al formei britanice a sonetului (cu trei catrene urmate de un distih ce induce o modificare neașteptată, cvasiconclusivă), autorul ia o apreciabilă distanță față de ilustrele sale „modele”, în primul rând prin abandonarea ireversibilă a intonației și atitudinii encomiastice la adresa unei (identificabile) persoane de sex feminin (precum Dark Lady, la Shakespeare, Beatrice, la Dante, ori Laura, la Petrarca).

Nicolae Silade nu se adresează unei iubite, ci femeii, în general, glorifică misterele, comportamentele imprevizibile, atributele nobile/derizorii și frumusețea repetitive, într-o dezlănțuire dihotomică ce pare a urma sentența lui Catullus ("Odi et amo. Quare id faciam fortasse requiris/ nescio, sed fieri sentio et excrucior").

Sonetele sunt dominate de polarizare: între extaz și agonie, speranță și disperare, încredere și trădare, forță și vulnerabilitate, comuniune și abandon, cunoaștere și ignoranță, rigiditate și toleranță, tensiune și relaxare ș.a.m.d., ele alternează stări contradictorii ce deschid calea unor reflecții ce trec dincolo de sentimente și stări, spre trecerea timpului, dialectica și ciclicitatea vârstelor, viața și moartea, eul și divinitatea etc.

Niciunde, însă, discursul nu e dominat de patos: dimpotrivă, ironia și autoironia, persiflarea și autopersiflarea, într-o singură sintagmă - simțul umorului impun așezarea creației lui Nicolae Silade sub alte auspicii, diferite de acelea sugerate de aparențe. Nu o dată, liubovul e luat în răspăr, textul
fiind împins astfel până în marginea parodiei.

Până la urmă, evocând/ exaltând iubirea în infinitele ipostaze ale acesteia, poetul vorbește despre imaginea unui sine care se poziționează în raport cu lumea din jur („Nu e iubirea ținta vieții mele/ Ci viața însăși e iubirea mea„, XCI), căreia îi decelează, deopotrivă, superficialitatea și profunzimea, măreția și decadența, splendoarea și derizoriul: „el avea jeep și vilă și conturi grase eu nici măcar/ bicicletă n-aveam el era manager la o firmă cu mulți angajați/ eu nici măcar șomer nu eram el avea chiar și ani mai mulți/ decât mine eu parcă nici vârstă nu aveam iar ea o
ea o ea" (111).

Asumându-și trecerea timpului, precum personajul din Prologul la Il Canzoniere („Voi ce-ascultați în aste răzlețe rime cum/ Cad rând pe rând suspine ce-n anii tinereții,/ La ceasul slăbiciunii, au fost un sprijin vieții,/Pe când eram în parte alt om decât acum"), cu cele două volume din iubirea nu bate la ușă, Nicolae Silade se așază, într-o ordine postmodernistă, în rândul poeților de care, de-o bună bucată de vreme, trebuie ținut seama.

Marian ODANGIU
* Nicolae Silade, iubirea nu bate la ușă (a doua parte), Editura Brumar, 2016
 

Învățăturile Poetului către sine însuși


Nicolae Silade (n. 4 decembrie 1956, Lugoj) e un om care trăiește printre cuvinte.

Ca jurnalist, a fost vreme de șase ani redactor-șef la „Lugojul”; din 1997 conduce ziarul „Actualitatea”, iar de aproape un deceniu revista cu apariție lunară „Actualitatea literară”, bine cotată în rândul publicațiilor de profil.

Ca poet, prozator și eseist, îi găsim semnătura în antologii colective, precum și în numeroase reviste culturale din România, Germania, Serbia, Canada, Franța, SUA, Spania. I-au fost traduse poeme în engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Șase cărți de poezie s-au ivit până acum din cuvintele lui: Visul în lucru (1979), Cartea poeților (volum colectiv, 1994), Mergere înainte (1997), eternelia (2006), iubirea nu bate la ușă (2013, 2016), miniepistole (2017, 2019). Ultimul volum apărut, care face și obiectul demersului nostru, devoalează dimensiuni mai puțin vizibile („ce știa el fără ca nimeni să știe” – miniepistole I/3) ale acestui om al cuvântului: binecuvântările, caznele, anxietățile, dezamăgirile. Mărturisește despre migrațiile artistului de veac XXI pe orbita sinelui. Despre felul în care comunică el cu vremile și cu hăul dinăuntru („cine sunt ce gândesc și cum mă împac cu cel care este” – miniepistole I/2). Sunt răstigniri și învieri care, convertite în vers și aruncate apoi în lume, îl fac și mai vulnerabil, căci îi expun privirii celuilalt povestea proprie, răspunsul personal la provocările existenței. „Este legea mea scrisă pentru mine, cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea dintâi” – ne lămurește omul-poet în intro-ducere. Apoi, pe urmele lui Walt Whitman, cel din poema Cu bine! („nu-i doar o carte asta: / Cine-o atinge a atins un om”), ne pune la încercare disponibilitatea comprehensivă: „o poți tu înțelege? o poți tu îmbrăca?”.

Există o anume teamă, o oarecare sfială în această propunere de lucrare-împreună. Cunoscător îndeaproape al societății contemporane, gazetarul Nicolae Silade e tentat să îmblânzească – vom vedea și mai încolo – elanul artistului: „mister shakespeare domnule will […] vreau numai să-ți zic că romeo și julieta au părăsit scena / sceneta sunt pe facebook acum și-și dau like-uri postum deși // acel love story li se pare oarecum desuet ca să vezi / cine mai crede azi în poet” (miniepistole I/8).

Volumul – elaborat cu migală și cu pricepere într-ale editării (cartea însăși, ca obiect artistic, căpătând astfel carate în plus) – conține două grupaje simetrice de miniepistole (câte 28 de fiecare, numerotate cu cifre arabe), ce încadrează, sub genericul insert, trei cicluri: binecuvântările – cinci texte cu structură fixă, de douăzeci de versuri, a șaptea frumusețe – cu șapte poeme (în ambele secțiuni piesele sunt delimitate doar prin cifre romane) și a doua venire, cuprinzând șapte poezii, de astă dată cu titluri, conectate simbolic la zilele Facerii.

Ca specii literare, textele resping așezarea silită, riguroasă într-o anumită categorie. Nicolae Silade se desfășoară pe spații largi, în versuri mai ample decât cele alexandrine, cu multiple grefe narative („Gândește epic și simte liric” – ar spune Călin Vlasie), dar și cu împrumuturi – în cazul miniepistolelor – din sonetul englez (cu trei catrene și un distih final). Sunt un fel de poeme în proză sau prozopoeme, scrise în întregime cu literă mică (inclusiv titlurile), zgârcite în privința semnelor de punctuație (găsim, rar de tot, punctul, două puncte ori semnul întrebării), generoase cu ingambamentul. Ele virează uneori înspre materialul de presă, mărturisind, nesofisticat, dar cu nerv, despre ceea ce „a văzut, a simțit, a trăit” (Michel Voirol) reporterul. Chiar dacă subiectul pare banal, menit să acopere rubricatura zilnică: „astăzi am mers la grădiniță. grădinița din spatele / județeanului. o grădiniță nouă. modernă. postmodernă. / educatoarele: una și una. copiii: unul și unul, ca îngerii. / roiau cu duiumul prin preajma mea. ca într-o poveste / romantică” (miniepistole I/14) sau: „de ziua poeziei am fost invitat / să recit niște versuri într-un cămin de bătrâni. / bătrânii erau mulți și cuminți și atenți. atât de mulți / și cuminți și atenți că puteai vedea copiii înlăuntrul lor” (miniepistole I/15).

Unele stihuri captează și elemente dialogale, nemarcate însă grafic, precum în romanele lui José Saramago sau, în spațiul românesc, ale Dianei Adamek („bună ziua ce dorește domnu’ o ploaie de vară domnișoară da / și o domnișoară acolo afară dansând goală în ploaie și cântând” – miniepistole II/30), atrag inserții din cărțile sfinte („și te duce departe / în locuri luminoase locuri cu verdeață locuri de odihnă unde / nu e durere nici întristare nici suspin ci viață fără de sfârșit” – miniepistole II/48), spicuiesc cuvinte și sintagme din limbi străine („hasta la vista”, „hasta mañana”, „olé”, „bitte fräulein”, „ladies and gentlemen”, „in love reloaded”), termeni din jargonul informatic („slideshow”„4dx”, „facebook”, „like & share”), ardelenisme („fain”) sau reasamblează, după legi proprii, unitățile lexicale („bate vântul nuștiucăreitoamne” – miniepistole II/45)

Altele se mlădiază precum versetul („bucură-te fată tu care bucuri cu trupul / de rodul trupului tău bucurește-te și fericește-ne pe noi în timpul vieții / noastre” – a șasea zi. in love reloaded), îmbracă armura sentinței („numai cel ce zidește are / dreptul să dărâme” – miniepistole II/55) sau își ascund conotațiile grave sub semnul jocului de cuvinte („totul e deșertăciune / și goană după vânt dar iubești deșertăciunea și gonești după vânt” – miniepistole II/48; „îmi duc viața printre cuvinte / sunt un om de cuvânt” – miniepistole I/19).

Nu lipsesc linkurile înspre depozitul cultural („stau lângă ploi bacoviene lungi și stropii bat în sufletul de cretă durerea / lui rămâne violetă stau lângă ploi bacoviene lungi în parc pe-o bancă / toamnele de plumb se-așază leneș” – miniepistole I/3; „toată filosofia lumii pălește în fața nudului tău” – a șasea zi. in love reloaded, vers ce amintește de cărtărescianul „Un sân al tău face cât toată opera mea”; „să te trezești să te pipăi și / să urli sunt” – miniepistole II/33), semn că autorii comunică între ei, mai stau la o șuetă, clipesc cu coada ochiului înspre grădina de cuvinte a celuilalt. Ca să „citească” și prin alte grile împrejurările care le hotărăsc devenirea. Ca să înțeleagă și să se înțeleagă.

Atari încrengături livrești – construite, desigur, programatic – reconfirmă ceea ce Harold Bloom numea anxietatea influenței și faptul că temele fundamentale ale literaturii, marile obsesii ale creatorului (condiția umană, dragostea, relația cu divinul și cu timpul, menirea artei, autocunoașterea etc.) traversează veacurile și ispitesc cu aceeași forță scriitorii: „nu mai răsare luna. (…) toate cuvintele s-au spus. (…) dar poți împinge visul cu mâna mai / departe” (miniepistole II/42).

Putem afirma că și acestora li se adresează miniepistolele lui Nicolae Silade. Nu doar iubitei, divinității [„doamne (…) eu știu că tu ești (...) și timpul și fărădetimpul / și acumul și totdeauna și pretutindenea” – miniepistole II/46] ori lui însuși. Imboldul confesiv dezvoltă astfel o multitudine de valențe, destinatarii dovedindu-se tot atâtea oglinzi în care eul liric să facă saltul de la simpla specularitate la speculativitate: „eu te rog tu mă rogi dar dacă eu te privesc tot pe mine / mă văd ca-n oglindă născut după chipul și asemănarea ta / doamne” (miniepistole I/10).

Oglindirea (sau călătoria înlăuntru și dincolo de marginile proprii: „am ieșit să văd să mă văd pentru că numai ieșind din tine însuți / te poți vedea pe tine însuți și da numai ieșind din tine însuți poți / să te întorci în tine însuți cel care ești” – miniepistole I/17) îi permite să revină la sine – cea de pe urmă referință – mai bogat („când cel plecat se întoarce după o lungă / uitare de sine când cel plecat se întoarce din sine prin sine pentru sine” – ziua întâi. repornirea timpului) și mai puternic („ți se pare că vii de-a / dreptul din antichitate cu toți zeii după tine cu toți înțelepții și faraonii toți – ziua a treia. reconfigurarea traseului). Îl purifică, îl tămăduiește, îl învață să-și fie un bun partener.

*
        …„m-am chemat pe
mine însumi la mine și am răspuns chemării mele și iată-mă și iată-l pe
cel flămând cel însetat cel ce plânge cel alungat din sine iată-l așezat
la locul lui iată-l așezat la înălțime.”
(ziua a șaptea. o hologramă vie)
*

Precum „rătăcitorii” Olgăi Tokarczuk, Nicolae Silade pare un nomad perpetuu, ce se teme de așezare, de starea pe loc, vegetativă. Este în continuă tensiune („mult călătorește omul prin sufletul său” – a doua zi. regăsirea spațiului), urmărește cu patimă spectacolul vieții și al dragostei, îi caută cu îndârjire sens, mai ales atunci când nu se lasă… dezlegat („mi-a luat mult timp / să înțeleg că dragostea nu poate fi înțeleasă” – miniepistole II/39). Problematizează, precum în miniepistole II/48 („ce folos / are omul din toată truda pe care și-o dă sub soare?”) sau în binecuvântări, IV („ce urmează acum când cele de văzut au fost văzute și nevăzutul / încă nu e de văzut ce drum urmează când se sfârșește drumul”).

Tânjește după „dulcele clipei” care se trece odată cu el, se întoarce în copilărie (pe vremea când alerga „în maieuri tetra & chiloți tetra după cercul de la căruța / cu roți de lemn” – miniepistole II/52) ori se imaginează departe de zgomotul și furia cetății, doar cu omenescul din el însuși, abandonat (provizoriu!) într-o casă de țară, pe lângă care nimeni să nu treacă (miniepistole II/37). „Nici timpul”! Proiectează o altă rânduială a lumii, nepervertită de noile tehnici comunicaționale, născută din iubire și din poezie – adică înseși reperele existenței proprii, modul său de a fi:

„niciodată n-am știut să aleg între o femeie frumoasă și o carte bună
mi-au plăcut întotdeauna femeile întotdeauna cărțile nu le poți separa
sunt dătătoare de viață amândouă amândouă sunt izvor de iubire și de
înțelepciune dar o femeie frumoasă citind o carte bună ehei o femeie

frumoasă citindu-mă ca pe o carte bună în timp ce eu citesc toate
femeile frumoase ca să înțeleg viața și frumusețea ei și misterul da
qui n’a pas connu la femme n’a pas connu la vie îmi spune cineva
și înclin să-i dau dreptate pentru că viața fără femei nu e viață iar

cel ce iubește știe și cel ce știe iubește am aflat asta din cărțile bune
din cartea cărților pe care o tot citesc și o tot recitesc și tot misterioasă
rămâne oare n-ar fi mai bine mă întreb eu pe mine să fac dragoste cu
cea mai frumoasă femeie din lume iar ea să mă nască din nou să îmi

spună mai pune și tu mâna pe-o carte pe cartea cărților de exemplu
căci nașterea e cea mai mare minune iar eu să îi zic că dragostea”
                                                           (miniepistole II/38)

            …Până la urmă, am reprodus în întregime acest poem. Orice trunchiere în scopuri critic-ilustrative l-ar fi văduvit de emoție, i-ar fi mutilat și spiritul, și carnea.
„Născut din cuvânt”, Nicolae Silade scrie frumos. Elegant. Cu o sinceritate tulburătoare, parcă în răspăr cu vremile în care trăiește.

Delia MUNTEAN

                             ***  Vreau să întorc poezia spre lume şi lumea spre poezie!                        

  Lugoj, Timiş, Romania
Redactor şef laLugojul
, 1991-1997. Din 1997 este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea. Din 2010, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute:
* Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979
* Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994
* Mergere înainte, Lugojpress, 1997
* eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006
* iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013
* iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016
* miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017
* miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019
* calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019
* La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020
Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

binecuvântările


I
îţi mulţumesc ţie doamne pentru această libertate de a gândi de a fi
de a spune şi de facere îţi mulţumesc pentru harul vederii şi bucuria
înţelegerii celor văzute pentru binecuvântarea celorlalte simţuri prin
care mă orientez prin lume spre tine când lumea rătăceşte şi se
pierde în întunericul ei îţi mulţumesc pentru această lumină

care mă călăuzeşte spre tine când fratele soare şi sora lună
şi sfântul francisc din assisi dăruie omului liniştea şi neliniştea
şi dorinţa de căutare a unui sens pierdut îţi mulţumesc pentru
prietenii mei întorşi la tine şi care dorm în pacea ta elitis seferis
montale şi eliot şi pentru ţara pustie pe care ne-ai dat-o nouă

îţi mulţumesc de asemenea pentru această insulă binecuvântată
în care m-ai adus să gust din pacea ta să văd măreţia ta şi pentru
marea albastră şi liniştită ce o înconjoară şi pentru femeia pe care
tu mi-ai dat-o să-mi fie de ajutor şi de amor şi de naştere
de ducere mai departe a lumii pe care ai creat-o tu

după cum vezi nu mă pricep la cântare de laudă dar inima mea
te laudă nencetat şi gândul meu spre tine străluceşte şi pasul meu
numai spre tine se îndreaptă şi sufletul o rugăciune mi se face
acum când cele de văzut au fost văzute şi cele de urmat au fost
urmate arată-ne calea ta arată-ne împărăţia ta arată-ni-te

II
vara când omul călătoreşte şi e singur în călătoriile lui
şi fiul omului îl călăuzeşte de la un capăt la altul al ţărmului
de la un capăt la altul al mării vara când omul călătoreşte
tot mai departe de sine tot mai departe de om în căutarea fericirii
care mereu se depărtează vara ne-a ajuns în saliara

la marble beach la golden beach la san antonio cu marea
de turcoaz în braţe şi noi în braţele mării valuri şi valuri izbeau
stânca de marmură până o făceau statuie valuri şi valuri
dorinţele noastre se făceau spumă pe stânci şi dragostea
marea atotputernica dragoste venea în valuri înspre noi

din port din kavala am pornit-o în zori cu feribotul spre insule
mulţimi fără număr însoţite de mulţimi fără număr de pescăruşi
de valuri înspumate şi valuri de gânduri speranţe dorinţe şi cerul
atât de albastru cerul că-l intuiai pe dumnezeu înfăşurându-ne
cu el chemându-ne-n împărăţia sa în raiul său de pe pământ

bărci de pescari ancorate la ţărm şi pescari împletind plase
pe diguri vile vechi vile noi şi viţă de vie şi măslini între ele şi munţii
în depărtare ca nişte străjeri e limenas portul văratic din thassos
pământul de nord al eladei insula în formă de inimă legendară dar ce
nu e legendă aici unde totul devine legendă aici unde totul devine

III
sunt locuri pe pământ care trebuie văzute sunt frumuseţi
fără de care sufletul ar fi mai sărac sunt lucruri pe care mintea
nu le înţelege dar inima le poate explica sunt insule unde omul
e singur sunt insule cu oameni singuri cu munţi însinguraţi
şi marea de jur împrejur aceeaşi mare cu aceleaşi valuri

să priveşti lumea de sus cum zeii din olimp odinioară cu
olimpul la picioarele tale să te simţi ca un zeu printre oameni
să fii precum fiul lui dumnezeu când atâtea minuni te-nconjoară
şi stăruie în memoria pietrei în memoria valului să vezi cum omul
devine amintire devine piatră devine val şi fiul omului se înalţă

pe sine într-o fără de seamăn şi fără sfârşit frumuseţe
şi pentru că tocmai despre frumuseţe voiam să-ţi vorbesc
despre frumuseţea care se înfăţişează vederii şi frumuseţea
care stă ascunsă aşteptând să o descoperi despre frumuseţea
care-ţi intră în suflet şi-l face să cânte şi despre frumuseţea

gândurilor tale pietricele de marmură în jurul unui leandru
înflorit pietricele de marmură dintre care se înalţă crucea
biruinţei dintre care se înalţă înălţimile lumii acesteia înălţimile
celeilalte lumi vreau să-ţi spun că înălţimile sunt pentru cei aleşi
pentru cei care sunt la înălţime chiar şi în adâncuri chiar şi acolo

IV
toată ziua cu vaporul pe mare toată ziua cu gândul la tine de trei ori
înconjurarăm insula de trei ori am făcut ocolul pământului am ancorat
în golfuri liniştite şi am cercetat împrejurimile am urcat pe munţi şi am
coborât în adâncuri am cules fructe de mare am adunat pietricele şi
scoici am făcut fotografii şi filmuleţe şi ne-am rugat într-o bisericuţă

spune-ne ce urmează acum când soarele dă să scapete şi luna e o
insulă într-un ocean fără margini ce urmează acum când pământul se
depărtează şi tot ce-i pământesc se întoarce în pământ ce urmează după
cele ce urmează acum când cele de văzut au fost văzute şi nevăzutul
încă nu e de văzut ce drum urmează când se sfârşeşte drumul

toată ziua cu vaporul pe mare cu vaporul victoria am colindat toată
ziua cu gândul mereu la victorii ne-am bucurat de soare de mare de
marea ta dragoste de mila ta ne-am bucurat şi-am bucurat am adunat
impresii şi impresii despre impresii toată ziua cu gândul la tine toată
ziua cu vaporul pe mare am colindat toată marea tot pământul tot cerul

dar încotro ne vom duce când se sfârşesc drumeţiile încotro
vom privi când privirea se-ntunecă şi omul coboară şi nu e nici portul
şi nu e nici insula şi nici marea măcar nu mai e încotro ne vom duce
când toate s-au dus şi nimeni nu vine şi nimeni nu pleacă şi singurul
drum spre noi înşine duce spre lumina înaltă din inima noastră

V
iată-mă aşadar în această insulă ruptă de lume iată-mă rupt
de lumea din jur în această lume a mea unde viaţa prinde viaţă
şi se înalţă spre cer spre o nouă viaţă iată-mă aşadar în această
lume nouă născută din vechile lumi rugându-mă ţie dumnezeule
mare care toate le ştii şi toate le ţii în puterile tale în cuvântul tău

ai milă de mine gândeşte-te la mine păzeşte-mă pe mine şi du-mă
pe mine pe căile tale şi du-mă în împărăţia ta şi rătăceşte-mă acolo
unde se pierd din vedere văzutele şi nevăzutul se lasă văzut unde
se face aripă gândul şi mărginirea se nemărgineşte unde lumina
se face trup şi înălţare şi cântec fără de sfârşit ai milă de mine

binecuvântează-mă pe mine cel pierdut cel regăsit cel care iată
se întoarce la tine cel care vine la chemarea ta în marea ta iubire
şi se naşte din nou şi se naşte din sine da binevesteşte-mă pe mine
în această lume a mea în această ţară pustie această insulă vie
unde începutul e neînceput unde sfârşitul nu are sfârşit

iată-mă aşadar în noul olimp în acest timp fără timp fără zei fără
oameni în această împărăţie a cuvintelor în această lumină fără apus
în această oază de linişte din pustietatea pustiită iată-mă liniştit în
neliniştea mea ascultând tăcerea ta grăitoare cuvintele tale nerostite
încă iată-mă în sfârşit întreg întregind cu viaţa mea viaţa lumii întregi

Radu Catalin Melinte: Vânătoare



A-mbătrânit pădurea de albul nins aseară,
Amestecând cărări și urmele de fiară
Iar zarea cenușie, în corbi, a moarte plânge.
E rece țeava puștii și mâna care-o strânge.

Îmi bate vânt din față, preludiul vânătorii
Când șoaptele și pașii se-ngână-n mers cu norii
Iar ochii mei aleargă, pe pagina zăpezii,
Citind pe rânduri urme de pași pierduți ai prăzii.

Încerc să-mi capăt suflul, bătăi în piept și-n tâmple,
Să-mi domolesc și gândul a ce o să se-ntâmple.
Iar gerul care strânge îmi răcorește fruntea.
În transă, pașii minții, instinctului trec puntea.

În obcina pădurii în luminiș se-ngână
Doi corbi ce-au fost speranța, urmând de-o oră bună
Iar sub cătare, nara, adulmecă în zare
O trasă cât mai dulce, sfârșitul să-l măsoare.

Și trage de pe oase ce-a umezit cu botul
Și scutură a viață - și urc din umăr cotul;
Ridică-n aer nasul și mârâie - se teme
Iar între el și mine se cere-un plumb de-o vreme.

N-am apăsat trăgaciul, privindu-l cum mănâncă,
Să-l mai aud odată cum urlă sus pe stâncă...
N-am sfâșiat distanța, cu glonțul blana sură.
Triumfă măreția - azi, omul se îndură!

Povești pe pânza albă ...de umbre și lumină,
Privesc în focul aspru a vieții mele vină.
Tovarășul de soartă la amândoi ne urlă,
Singurătatea firii, sub bolta ca o turlă!

Ina Dumitrescu: Uitate dorințe



Furtună a iernii, dulce făptură
Pășești pe memorii greu încercate,
Clipe străpunse în vis de lumină
Îmi ești și mă smulgi din mări agitate.

Vers de iubire ce poarta-mi deschide,
Sărut ce zdrobește lacăt de foc
Gheață topită ce-n râu mă divide
Tu-mi ești și adânc și zbor la un loc.

Cărare ce urcă în trepte curbate
Urmând un crâmpei de cârpă-asudată,
Mi-e sufletul gol într-un loc cu de toate
Iar brațele mele în genunchi te așteaptă. 

Te aștept ființă dragă să mă chemi în ecou
Să mă strigi cu un nume ce încă nu-l am,
Să-mi pășești încăperea și-ntunericul greu
Să dispară in schimbul sarutului-dar.

Colină de brațe adâncită in munte,
Pășune de maci în roșu de foc,
Ecoul unui vis de strigăte mute...
Ești toată dorința de viață ce vreau să întorc.

Adrian Gheorghe Itoafa: Rămân...



Poeții revin bucurându-mi privirea,
în camera sufletului meu
focul mocnește în nestinsa poveste,
privește.
Emoții dau sens, demonstrând că-s ființă,
beau apă și ochii sucumbă în lacrimi.
În freamăt se nasc dimineți posedate de scrieri
și tac fragmentând bucuria.
La unison îmi strigau toți poeții: colile toate-ți rămân, ai trup, dar te-nalți în versete!
Mă plantez în divin cu speranțe de verde .

Dar voi, cei prezenți, voi nu aveți umbre? Le spuneam!
La umbra nucului bătrân, rămânem umbre, să ne scrii, să ne citești poete!
Dar scrierile mele-s necitite?
Doresc să-mi scriu finalul,
pe piscurile lor mă înclin,
aud ecouri intubate și-n vene scurse glasuri.

Eminescu strigă:" o, rămâi", mulți scriu, puțini rămân!
Și Labiș, "buzduganul unei generații", lovește-n grai:
"Dar însuși timpul, când prin el pășim,
Ne schimbă tainic inima și mersul", tu să rămâi!
Bacovia cu glasul greu de plumb îmi spune:
"Cei vii se mișcă și ei descompuși,
Cu lutul de căldură asudat.", tu intră, ori rămâi!
Abstractul Nichita recită:
" Dacă s-ar descuraja poetul
ar cădea frunzele din copaci", tu renaște și crește!
Magda Isanos, obosită mă strigă:
" Pomii cei tineri, în dimineața de marte,
Unii lângă alții au stat să se roage", rămâi!

La nevoie mă voi adăposti în cărțile voastre
și-n gândurile toate rămân,
un semn umil așezat între pagini.
Rămân!

Ștefan Moldovan: a cui e vina...

 (Din ciclul"Manifest)

Ne plânge Europa azi de milă?
Sau o îngrijorează-a noastră soartă?
Nici gând! De noi îi este silă,
Ne ține ca pe slugi,la poartă!
Ne-am tot rugat să ne primească
La masa cu puternici și bogați
Dar astăzi am ajuns să ne privească
La fel ca pe copiii avortați.
Că n-am deschis democrației poarta,
De vină suntem noi,cu toții,
Noi am ales să ne conducă soarta
Toți impotenții,șmecherii și hoții.
Guvernul l-am făcut din secretare,
Toți cioflingarii-s azi consilieri
Și-atunci de ce ne mirăm oare
Că țara merge înspre nicăieri?
Dac-am ales să mergem pe-acest drum
Cu pași împleticiți,de hopa-tropa
De ce ne mai mirăm acum
Că am ajuns codași în Europa?
Nu e de vină Europa însă,
De vină sunt aceeași,emanații,
Că ne-au făcut să stăm cu mâna-ntinsă
Și s-așteptăm pomană de la alții.
Nu sunt de vină rușii,nici americanii,
De vină sunt acei ce ne conduc
Că au un singur țel în viață:banii !
Să-i internăm pe toți la balamuc !

Frențescu Ioana: E mai mult



e mai mult decât noaptea scursă pe case,
decât strada dispărută sub asfalt,
normalitatea unui mers rapid pe poteca nevăzută,
mai mult decât ingredientele aromate ale iernii
cu atingeri întâmplătoare de mâini înghețate.

și mai mult ești tu în decorul răscolit de vânt,
într-o impresie de geometrie spațială,
într-o viziune de scriere târzie cu litere de lună,
în lăsarea de noapte a verbului ce n-a fost spus.

e mai mult decât alb în imagini de vânt,
în pagini de lut
și-n pământul plecat de sub talpă.

George Sangortya: Poeme de Crăciun


Și-ai venit
la mine iarnă 
În geam, 
tu mi-ai bătut ușor 
Ești tu 
vestită doamnă 
Peste dealuri 
ne-ai lăsat un dor 
-
Și te-ai dus 
către coline 
Ușor, ușor printre nămeți 
Să îngheți totul 
într-o clintire 
Când bunica, ne spunea 
povești 
-
Și-ai strâns flori
de mărgăritar 
Cu ai să-i colindători 
alor năframă 
Pe la case, câte-un dar 
Ce-a vestită ca o mamă 
-
Și-ai lăsat
lângă privdor 
Cu privirea ta suspine 
Stele de gheață,
care nu mor 
Mâna ta ,
ne-atinge 
-
Și colinda
ascultai 
Din regatul tău 
cel alb 
Vestitori cu al său
grai 
S-au întâlnit,
cu al său mag 
-
Și miros de brad
în taină 
Pe la case 
primenești 
Ești tu iarnă 
in cojoace 
Cu colinde
haiducești 

Marian Florentin Ursu: Frisoane



mă întreb dacă anul nouva fi mai deprimant decât
celălalt an nou,
măcar de-ar toropi
răceala asta îndârjită
dintre mine și tine,
răceala dintre noi și centrul fierbinte al
pământului,
frigul acesta cosmic care îmi ustură fruntea
și-mi clănțăne dinții

nu mai pot calcula cu acuratețe
dacă drumul până la tine e mai lung
decât o ninsoare
sau cât de lată mai poate fi
o depărtare
nici cât de caldă mai e
tristeţea unei îmbrăţişări

nu mai pot estima iubirea în alegorii,
nici emoțiile în frisoane
doar munții aceștia în așteptarea
viscolniței
mă cheamă cumva într-o horă ocultă
cu moartea la mijloc

Nelu Cazan: De ziua ta



Tot ne-uniți şi de astă dată,
Un alt Decembrie găsesc
Nu mai trăieşte Ion Roată
Pe Cuza nu-l mai regăsesc,

Cei ce-au condus această țară,
Din trupul sfânt au rupt mereu
Aş vrea iar ca odinioară
Să o iubească Dumnezeu.

Să pună stavilă odată
În fața liftelor străine
Cu demnitatea de altă dată
Poporului să-i fie bine.

1 Decembrie-i azi trist
Prutul tot plânge între noi,
Trădările tot mai persist
Stăm în genunchi şi în noroi.

E ziua țării mele azi
Şi-n loc de flori şi armonie
Sânt tot cu lacrimi pe obraz
Înlănțuit în Pandemie.

Eu,îți urez din răsputeri
La anul să ai bucurie ,
Să scapi de ea şi de poveri
Frumoasă,tristă Românie.

Să fii iar mare şi bogată
Şi-n noul ceas de sărbătoare,
Să fii ce-ai fost şi altădată
O mândră Românie Mare.


Alt Ferdinand dacă-ar fi fost
N-am fi azi un neam de ocară,
Şi poate am fi avut alt rost
Azi n-ai mai plânge scumpă țară.

Să ai în frunte la domnie
Român de-al tău cu demnitate
Asta-mi doresc mie şi ție
Uniți să fim şi-n libertate.


La mulţi ani țara mea de glorii
Şi ție dragul meu popor
Istoria doar cu victorii
Te scrie ca NEMURITOR.

(sursa,desen internet)

Teodor Dume, carte: Fluturele din spermă/ Anacronisme erotice II-




Teodor Dume,carte: Anacronisme erotice II-/ Fluturele din spermă
Editura Pim/Iași, 2020
Coperta și tehnoredactarea:
Mioara Băluță
Cartea conține 132 de pagini

Așa cum am promis, după primul element (În lanul cu maci) din trilogia Anacronisme erotice, azi vă prezint pe cel de-al doilea (Fluturele din spermă), urmând ca în cel mai scurt timp să vi-l prezint și pe cel de-al treilea element, Falsificatorul de sex.


Așadar, cartea de față, Fluturele din spermă, este al doilea element care compune Trilogia Anacronisme erotice și-l precede pe ce de-al treilea intitulat, Falsificatorul de sex. De fapt e o continuare a evenimentelor întâmplate într-alt timp și așezate mult prea devreme într-un trup adolescentin, fragil datorită complexității transformărilor care au loc în această etapă a vieții.
Posibil ca unele dintre gurile rele o să mă învinuiască,( ba chiar să mă înțepe), pe ascuns, de schimbare de stil și de nerespectare a canoanelor acestui gen de scrieri erotice. Nu, nu mi-am schimbat stilul și nici forma de scriere, ci doar tema. De altfel nici nu mi-am propus să scriu texte erotice, ci doar să le dau o tentă erotică, având în vedere că marea majoritate a textelor au fost scrise în anii în care fiecare visam Ilene Cosânzene și Feți frumoși.
Recitindu-le am simțit că acolo a rămas o părticică din mine, iar partea lipsă se regăsește în povestea acestor rânduri. Sunt sigur că și partea lipsă din voi o regăsiți în povestea acestor texte. Și dacă nu ați recunoaște ar fi ultima voastră minciună ținută ca pe o taină până în ultimile clipe de viață.
Am recurs la această modalitate de a mă reîntoarce în adolescență (unica stare sinceră dintr-o viață de om), nu pentru a mă da în spectacol și nici pentru a crea subiecte de analiză, (să nu zic de bârfă), sau oarecare facilități acelora care cred (ei) că se află pe cel mai de sus palier al literaturii, ci pentru a consolida ceea ce nu s-a putut în acele vremuri prinse între baierele moralității creștine. Da, acesta e un adevăr imuabil cu prestanță și în zilele de azi. De ce?. Pentru că cei care caută afecțiunea și nu o găsesc recurg, uneori, la metode ajutătoare, folosind ca și monedă de schimb sexul, tocmai pentru a atrage atenția și a se evidenția înaintea altora.
Această tentație sexuală nu dăunează în momentul în care încerci să descoperi o parte din tine pe care nici nu știai la ce folosește.
Intervenția mea nu propune o lecție despre sex, ci motivează cauza devierii, de moment, a scriituri dumiene.
Folosind în unele texte cuvinte uzitate în vorbirea de stradă a găștilor de cartier, nu înseamnă că dezonorez trupul sau sufletul unei ființe supuse moralei creștine. Doresc doar a vă readuce acele stări care în adolescență v-au tulburat, bucurat sau satisfăcut, într-un fel sau altul.
Toate acele modificări ale trupului, azi, sunt detalii pe care încercăm a le înțelege și ale transmite generațiilor care au nevoie de un comportament sănătos și de o viață sexuală normală acceptată de familie, colectivitate, religie și de înțelegere a ta cu tine însuți.
Spuneam, în prima parte a Trilogiei, că „vinovăția” de a intra, prin scris, în intimitatea altora mi-o asum pentru că toate „fazele” descrise fac parte din „mișmașurile” adolescenței.
Și așa este!.

Iată și o motivație definită prin acest aforism:

Sexul e partea din tine care te poate ține prizonier
în închipuirea altuia atât timp cât nu-i facilitezi
atingerea”

(teodor dume)

***
Sunt bărbat...

când am făcut sex prima oară
mi s-a îndoit coloana
arătam precum
secera din cuiul de sub
streașina veche a casei
nu eram disperat
ci mai degrabă curios
știam că
este unul dintre jocurile dragostei
un joc ce se joacă de obicei
noaptea târziu
când luna îți zâmbește complice
un joc al existenței pe care poți să-l joci
în podul cu fân
sub salcia plângăcioasă de pe mal
sub un capăt de pod
în casă cu jaluzelele trase
sau într-o cameră de hotel de câteva stele
regula strictă pe care nu am respectat-o
la primul sex
era să-l închei în trei patru minute
și asta
pentru a nu-i rata eficiența
minutul scurs din
ceasul de mână așezat lângă lumânarea
de pe noptieră m-a pus pe gânduri
mă chinuia frumusețea aceleia care
m-a pus să-i dau ceva din mine fără să o ating
nu era jocul meu ci al ei
mă îmbrăcam încet ca și când
hainele de alături nu mi-ar fi aparținut
sau poate că
în visul meu de adolescent
îmi doream să joc într-un film porno
și exersam
exersam în tăcere
ca într-un ritual de dinainte de orgasm
nici nu aveam cum ști
la vârsta aceea cum arată un act
sexual complet
tata nici mama și nici profa de mate
care deseori îmi zâmbea pe furiș
nu păreau să știe câte ceva despre asta
trăiau în afara subiectului
până într-o zi când Darius –
prietenul meu mi-a spus că citise el undeva că
Dumnezeu te lasă să faci altfel de lucruri
dar să nu îți pângărești trupul și sufletul

de înțeles nu prea am înțeles ce o fi vrând
să spună Dumnezeu

țin minte că în acea seară
colega dintr-a zecea m-a ciupit de obraz
deși confuz
în urma unui act nefinalizat
ce îmi vlăguise trupul
mi s-a aprins inima si am început să tremur
amândoi ne-am așezat pe marginea patului
ne-am îmbrățișat în stilul chinuit
al unor amatori și
după câteva pupături pe gât și
pe alte părți ascunse până atunci
ne-am zis să o facem
fie ce o fi...
și a fost
înăuntrul meu se aciuise o senzație pe care
o căutam de la 14 ani și pe care
nu am găsit-o în așa zis joc erotic consumat
ne-am scuturat mâinile de transpirație
ne-am îmbrățișat din nou și la o a doua încercare
am dat un rateu
ne-am zâmbit cu subînțeles și am adormit
dimineață m-am trezit gol întins pe spate ca după
o operație nereușită
degetele ei subțiri încercau să termine
ceea ce am început cu o aseară în urmă
mi-a ciupit obrajii și
după un zâmbet de ștrengăriță mi-a zis

ești bărbat...



Ion Cojocaru: La monumentul lui Eminescu din Cernăuți


Pe fața frumoasă
a Bucovinei
Încet se prelinge
O lacrimă mică,
În care încape
Tot cerul cu stele...

Scânteie,ce doare,
Scânteie, ce frige...

Din ochii albaștri
coboară,sărată,
O lacrimă mică,
în care încape
Tot sufletul nostru:
Răbdarea,tăcerea,
Iertarea, durerea,
și-amarul...

Pe fața frumoasă
A Bucovinei
Încet se prelinge,
Strălucitoare,
Scânteie,ce doare,
Scânteie,ce frige,
Luceafărul nostru -
Mihai Eminescu!

George Terziu: Poem electoral


Sunt amărât că nu mă iubește partidul
Avea o europeană gândire,
Dar într-o seară am simţit că se uită prin mine
Şi începe discret să...transpire

Sunt un ideolog mic și trist mi-am zis
Poate nu înţeleg eu rostul trecerii prin lume
E frumos partidul și nu înţeleg ce îmi spune
Când mă privește așa interzis

Bate un aer de Dambovita prin frunzele ţării
Se apropie încălzirea globală
Eu îmi iubesc partidul ca un școlar indecent
Care vrea să meargă la toaletă afară

Mi-ar plăcea să fiu ideologul lui preferat
Să-mi imaginez spunând adevăruri eseţiale
Apoi obosit chiar dacă nu mă înţelege nimeni
Să adorm pe o pernă mare și moale

Sunt amărât că nu mă iubește partidul,
Partidul frumos din gândirea mea absolută
Dar într-o seară am simţit că se uită prin mine
Şi emanaţia lui începe să pută

Getuța Z Corbu: Tentații


Ochii tăi de chihlimbar
m-au atins dintr-o privire
Înfiorându-mă - ce jar,
ce vâltoare în simțire;

Gura mea, cireșe coapte,
gurii tale s-a supus..
Dulci săruturi repetate-n
mii dorințe ce-au aprins,

Brațele ca două chingi
trupu-n două mi l-au frânt
Răscolind văpăi adânci,
pas, cu tine, să mai lupt.

Trupul tău, sculptură-n lut
încadrând a mea măsură,
Mai mult decât aș fi vrut
a-mplinit dulcea arsură!

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10