Cronică
Împăcarea cu sine
Cititorul volumului de versuri miniepistole de Nicolae Silade (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017) este avertizat din capul locului că nu se află în fața poeziei, a prozei, a filosofiei ori a religiei, ci a unui monolog, a unei mărturisiri: „…nu e poezie. nu e proză. nici filozofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea dintâi”.
Și totuși, este vorba de poezie, care trece și prin proză, și prin filozofie, și prin religie. Pentru că toate acestea fac parte din lungul drum al căutării interioare, al liniștii sufletești și al
împăcării cu sine.La început neștiutor, șovăitor [„n-am învățat nimic din viața asta care nu încetează să mă țină / în viață care nu încetează să mă uimească cu serpentinele ei cu / urcușurile și coborâșurile ei (…)]”, ajutat de înaintași precum Bacovia, Shakespeare, Eminescu, Arghezi, Nichita Stănescu, Dostoievski, Tolstoi, Pușkin, Esenin și nu numai, descoperă iubirea [„voi apărea în curând în toate revistele lumii marii critici / ai lumii vor scrie mereu despre mine (…) / cine s-adune cine să-ntoarcă din marea nisipire un chip / care a fost al lumii un chip care a fost al meu dragoste”], pentru care există o singură unitate de măsură, valabilă pentru toate țările și continentele - cuvântul („te iubesc în grame în metri în grade în litri când singura unitate / de măsură a dragostei e cuvântul”).
Iubire a femeii, apoi a semenilor (bătrânii din azil: „și i-am văzut ascultându-mă ca și cum / dragostea singura noastră avere”), a naturii, cu gingășia ei (dorită ori concretă) pe lângă care adeseori trecem nepăsători [„și acum doamnelor și domnilor în această minunată dimineață / de vară vă invit să urmăriți cu atenție înflorirea acestui trandafir / albastru (…)]”, cu locuri în care respirația și chiar timpul stau în loc („atât de albastră marea n-a fost niciodată atât de liniștită atât de curată atât / de prezentă în noi și în jurul nostru încât cerul și marea sunt una iar timpul / întreg e în această clipă stătătoare”) și a lui Dumnezeu, cu redobândirea credinței pierdute („doamne cât de aproape e omul de tine și cât de / departe ești tu cât de înalt în această măreție albastră”).
Albastrul unește, așadar, teluricul cu cerul și cu marea, spre a se dezvălui raiul pământesc.
Dar la capătul călătoriei, împăcarea cu sine e deplină, aducând o dublă fericire: a celui care caută și a celui care găsește („ferice de cel ce află împăcare în inima sa și liniștire pentru sufletul / său ferice de cel care neîncetat se caută și ferice de cel ce găsește”).
Pe de altă parte, există o repetabilitate, nimic nu e definitiv închis, capătul unui drum e un loc de pornire a altuia. Așa cum nici diminețile nu sunt identice, fiecare venind cu ceva nou, revelând o felie de viață („ieși dar ieși doar să te vezi să te minunezi și să binecuvântezi totul”), așa cum nici moartea nu este un sfârșit („și dincolo de moarte vei fi tot tu pentru că sfârșitul nu are sfârșit și nici / începutul nu începe pentru cel care este dincolo de început și sfârșit”).
Amintirile sunt de neprețuit, însoțind omul la fiecare pas, împiedicându-i uitarea și ajutându-l totodată să învețe trăirea [„ce multe sunt amintirile și ce mari din ce în ce mai mari și mai multe / și mai frumoase și mai reale decât această realitate singuroasă (…)”].
În miniepistole, Nicolae Silade stăpânește cu dibăcie cuvântul, iar Marele Premiu obținut la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, 27-29 septembrie 2018, la secțiunea volum de poezie, nu este deloc o întâmplare.
Daniel Luca
Adevărul lumii e în ochiul dinlăuntrul tău
În undele concentrice ale unor serii de epistole (Partea întîi, A doua parte), erosul, tema preferată a poetului Nicolae Silade, este și axa ce pornește din ochiul trubaduresc, amintind de un straniu religios efect medieval-renascentist al sonetelor; raza care luminează lumea pornește din autoportretul de la pag 141, dar construiește idealizând femeia, după tiparul Beatricei lui Dante: sunt mai tânăr decât toți iubito vreau să spun/ și mai bătrân dacă-mi privești înfățișarea ar trebui să vezi/ un sfânt ar trebui să vezi un fulg urcând din palma unor zeități/ uitate să vezi lumina luminând ruinele unei cetăți prădate/.../dar să gust din taina sfântă tot la sânul tău rămân (121).
Cu dramul necesar de coborâre în cotidian, poetul reușește să cabreze imaginea feminității în planurile existenței, constelație care a străbătut epocile, și acum evoluează sub ochiul vigilent tandru ironic și dantesc, înțelept și naiv, având o singură certitudine: ritmul poemului-epistolă: ce frumos îți stă ție acolo pe cer/.../deasupra platanului de sute de ani deasupra lumii/.../ parcă ai fi născută din cântarea cântărilor parcă ai fi ieșit/ dintr-un tablou de van gogh parcă din muzica sferelor/.../voi urca la tine în grădinile tale suspendate (112). Principiile erosului se duc spre Cântarea Cântărilor, trec prin doctrina greacă a plăcerii, poposesc în viziunea medievală, traversând și acea modernitate, pe care nu altul decât inevitabilul Baudelaire o numește frumusețe ușor alterată, ușor sfâșiată, ușor atinsă de nefrumusețe. Dincolo de aceste principii laice, profane, deslușim însă o necontenită idealizare, un accent de sublimare, din care dragostea și femininul își absorb eternitatea.
Există în versurile lui Nicolae Silade, legat de această temă, o neobosită (încă) frământare, am spune cu rădăcini hamletiene, evoluând între îndoială și evlavie, care umple toate epistolele și răsucește versurile, în toate direcțiile, reia bucăți de fraze ca pe un ecou al ecoului, punând în pagină chiar miracolul mizerabil al existenței (printr-un limbaj frust). Întrucât efortul de elevație morală este însă controlat cu luciditate, viziunea poetică prezintă ceva din marile încercări ale spiritului și, cum ar spune Henry Michaux: „et les innombrables petites”...
Intrarea în poem a erosului (și în viață, decide poetul) este sălbatecă, directă și frustă, pe de o parte: iubirea nu bate la ușă (titlul celor două volume de epistole). Astfel își motivează, în preludiul volumului al II-lea poetul, recidiva sa lirică, înscriind-o într-o repetabilă, cosmică seducție, și îi asociază, cu bună știință, simbolul rodirii, și conotațiile lui spirituale:
Din zece ani în zece te cheamă marile iubiri. Priviri împerecheate/ cu priviri. Și inima tresaltă. O altă mare însuflețire. O altă mare/ dragoste de viață/.../ Fă dimineață-n suflet/ și în trup dulceață/.../ Mai lasă-te sedus o dată!/ Și învață! Cum se răsfață o fecioară prima oară pe/ verdeață. Și din iubire în iubire să treci în marea ta rodire/.../ Stele din stele răsărind (din zece ani în zece te cheamă marile iubiri).
Din multitudinea de chipuri ale erosului desprindem câteva imagini pe care le prezintă volumul, nu înainte de a îndrepta cititorul spre pagina 7, la textul 54, unde (credem) se răsfață, mai discret, în ultimele versuri, un fel de revelație poetică, a lui Nicolae Silade, o formă de a spune că tema se suprapune poeziei însăși; și până la urmă, amândouă au nevoie de încrederea într-un plan imaginar: și plecarea ei spori iubirea/ sau cel puțin o trezi din amorțeală că și dragostea e/ supusă timpului și uneori lâncezește îngheață încremenește/ și e nevoie de ochi de răbdare de lacrimi ca să poți trece/ peste și e nevoie uneori de un șoc s-o trezești/ dar nu la realitate pentru că ea este realitatea/.../să ai o imaginație cât mai bogată în dragoste... ( 54).
Sub răsucirile ei labirintice, cultivând cu voluptate redundanța, acest gen de poezie ascunde atâtea motive literare câte poate duce un volum, la fiecare pas, cu fiecare frazare, fie ea repetitivă sau nu, încât putem deduce, din confidențele poetului, presărate cu larghețe, în arabescuri, prin poeme, faptul că înseși jocurile dragostei și ale întâmplării sunt doar o mască, o cortină; dincolo de ea fiind scena pe care se desfășoară natura umană, chinurile și bucuriile ei, mereu trudind a se smulge din efemer, din grosierele pavaje ale existenței.
Cităm din poemul 67, care este și un cântec al răzvrătirii: voi scrieți despre ceea ce se vede eu vă fac să vedeți/.../ și a început să recite un poem/ la întâmplare care începe ca toate poemele lui cu ea/.../ mă îmbrățișează și pomul cunoașterii nu ne mai interesează/ ne sărutăm și zicerea șarpelui n-o mai ascultăm.
Revenind la principiile erosului – textul 62 rescrie un imn, un cântec de adorație dedicat misterului feminin, în care trupul și sufletul tac, iar mintea se asociază frumuseții idealizate, toate cumva împlinite într-o enigmă de începuturi de lume, aromând cruditatea și prospețimea gestului originar: mai degrabă te-aș asemui cu zmeura din copilărie/.../ numai că tu ești femeia vorbitoare femeia tăcută femeia totală/.../cine ți-a dat trup a avut desigur în vedere originea lumii nu sfârșiturile/ ei nesfârșite și cine suflet ți-a dat a vrut să mă însuflețească pe mine/ până la adorație dar de unde ai mintea/.../o dar cu cine aș putea să te-aseamăn/ când ești atât de fără asemănare.
Cine deschide cartea scrisă de acest poet poate să guste limbajul senzualității din plin. Sau poate să o citească printre rânduri, ca pe un real exercițiu de lectură, să pășească printre acele imagini de „carpe diem” arborescente, voit necizelate; uneori imaginile sunt chiar antisenzuale, dar există o plăcere de a le decanta și aici ajungem la frumusețea modernă, alterată, atinsă de nefrumusețe, bruscată, pervertită de timp și nu numai, precum în poemul 68, structurat în jurul unui sonet shakesperian (să amintim versul: când văd cum mâna timpului fărâmă...) - mă iert stimată doamnă că nu-ți râvnesc scheletul nici carnea/ tremurândă bolnăvicios pe os nici sufletul ce pleacă încetul/ cu încetul nici vechea frumusețe întoarsă azi pe dos/.../ nici/.../ sânii plini de farmec nu eu ți i-am lăsat mă iert stimată doamnă/ dacă îmi ies din fire când văd cum timpul lacom îți ia tot ce ți-a/ dat...
Cu vagi accente din Nichita Stănescu, un alt poem (97) jonglează cu sfera conceptuală a negândirii, între desenul concret și onirismul abstract, iar locul sferei nichitiene îl ia cristalul (cer iertare autorului pentru că voi aminti aici pe Gabriela Melinescu, cea care scria într-o poezie, că trebuie să ne curățăm sufletul, în fiecare dimineață, ca pe un cristal...), într-un text de sinteză lirică, unde autorul nu-și abandonează stilul său caracteristic, aranjându-și cuvintele ca pe niște ecouri, într-un discurs ce transformă dragostea în paradoxul imaginarelor umbre platonice, în ideile care ele însele „ne visează” și ne trăiesc, secondând un cer interior: în loc să mă gândesc acum la tine/.../ la sânii tăi la coapsele tale la trupul tău gol/.../nu mă mai gândesc la nimeni/ eu nu mă mai gândesc nici măcar pe mine nu mă mai gândesc decât/ la globul acela de cristal pe care îl îmbrățișez cum te îmbrățișam/ altădată pe tine globul acesta care mă îmbrățișează de când/ mă știu/.../ când nu mă mai gândesc când sunt gândit.
Pe același ton, dar cu un surplus de incantație amară, poetul evocă ambivalența propriului destin, într-un fel de asombrizare romantică, de tentativă nihilistă, cuprinsă între „bucurii prea mărunte” și o „tristețe prea înaltă”, enumerând figuri fatidice, faste și nefaste, îngerul, demonul, omul, iubirea și ura: de dragoste risipă din toate numai ura ta vie mi-a rămas; aș fi venit ca demon în ponosită haină și ți-aș fi dat ce nu-ți dă/ nicicând un muritor/.../ și ca un înger straniu te veșnicem de ieri dar eu/ nu sunt nici demon nici înger nu-s nici omul pe care doar iubirea/ îl face mai uman nu sunt nici plămădeala ce a făcut-o domnul...( 91).
Trebuie să credem ce spune poezia? Da. Aici e frumusețea și marea tristețe.
Nu numai versificația complexă, ci și exuberanța detaliilor, chiar grija prin care ele se întorc de-a lungul frazelor poetice, îl apropie pe Nicolae Silade de stilul baroc; s-ar mai putea aminti îndrăzneala ironic fantezistă, vocabularul realistic, izbucnirile temperamentale, simbolizarea lucrurilor, fără ambiguități, nota de acumulare în crescendo a versurilor, oarecare artificii, care depășesc însă un simplu manierism. Poetul acordă deopotrivă valoare conținutului ideatic, sentimental, psihologizant, câtă acordă și formei exterioare.
Se desprinde chiar un timbru al suferinței psihologice, ca versiune a celei metafizice, împăcând într-un sonet, de pildă, dragostea, moartea și religia: Mă pierde lumea, mă câștigă cerul,/ Îmi voi juca și cel din urmă rol,/ Mă poți înlocui, știu, cu eterul/ Pe care îl respiri, de-acum, în gol/ Am tot sfidat din umbră, efemerul,/ Eternului i-am dat mereu ocol/ Deci n-o să-mpart cu nimeni eșichierul/ Iubirii, când iubiri mă înconjor./ Voi împăca și laicii și clerul,/.../ Tu, însă, dacă speri în înviere,/ Mai pune în iubire ceva miere (CXXIV).
De atmosfera aceea renascentist medievală amintește și textul 125 , însă poetul luminează tema trecerii timpului și a iubirii, spre exemplu, prin viziunea grecilor și prin cea duhovnicească, cu accente de Pateric: înainte ca sufletul să-și înalțe pânzele cum spunea seferis; dar iată vine seneca și-mi spune vrei să fii iubit iubește/.../ vin și te-ntreb unde e iubirea ta unde surâsul tău/ și unde buzele tale unde sunt poeții care te-au iubit/.../iartă-mă doamne iartă-i pe toți și nu uita niciodată/ puținele cuvinte care merită a fi spuse/ aceste atât de puține cuvinte te iubesc.
Un narcisim extins, de la sine, la realitatea cotidiană și chiar la seminția din care face parte poetul, străbate în volute largi o altă carte, volumul intitulat miniepistole (editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017). Cum scria undeva Octavian Paler, Narcis se întoarce în contemporaneitate, oarecum schimbat, încercând indirect să vadă unde a greșit. Narcis are nevoie de oglindire, cu toate sensurile care derivă de aici. Formal, poemele nu diferă prea mult, însă în conținut da. Poetul transpune un timp istoricizant, împreună cu aluziile la timpul cel mare. O realitate cotidiană, mereu persiflată, din care însă, pe negândite, își extrage seva rostirea poetică sau mai degrabă - de la care se sustrage lumea poeziei - prinde viață în confidențele presărate de-a lungul textelor ca niște fărâme, care se află acolo, pentru ca drumul să nu fie uitat.
Mănunchiul de sensuri, caracteristic poemului arborescent, se detașează ca un glissando, într-o relatare ce nu e una dialogică, autorul fiind sedus de același ritm galopant, oprindu-se brusc pe colțuri de cuvinte: s-a spus acolo că viața e ba un hotel în care vii/ îți spui poezia și pleci ba că e un râu pe marginea căruia stau poeții/ în neînțeleasa lor eternitate dar eu cred că viața este chiar muntele/ din fața ta îl urci pe o parte îl cobori pe cealaltă și gata ești iarăși/ pe marginea râului pe terasa unui hotel... (textul 51)
Caracteristic pentru acest narcis modern, confruntându-se cu o lume fără zei, care să și-l revendice, este textul 50 (id 31), rostit ca un monolog în încăperile suprapuse ale memoriei, într-un somn, fiind în același timp singurătate și conștiență de sine, solitudine și conștiență de Celălalt, Divinul, un monolog în oglinda poemului, acolo unde el se transformă în epistolă și psalm (post)modern:
dacă mă întrebi ce mai fac dar tu nu mă întrebi niciodată nimic/ pentru că tu știi totdeauna totul tu exiști totdeauna hai totuși să/ îți spun mă gândesc la tine la mine la viață la moarte la veșnicie/.../cum fac americanii în filme când se întorc de la job cu sticla/.../ei scot pistolul mai mai să se-mpuște vai vai să se/ sinucidă brusc căci de o sinucidere lentă ei n-au auzit și mă mir/ că n-a auzit nici cioran apostolul suicidului ne sinucidem lent da/ ne sinucidem trăind n-a spus-o nimeni mai frumos ca ungaretti/ moartea se ispășește trăind uite așa vine mântuirea așa vine/ lumina care luminează viața și întunericul n-o biruie nicicând (miniepistole).
Asumându-și narcisismul ca pe o „surzenie” față de lumea din afară (este legea mea scrisă/ pentru mine cuvântul meu către mine însumi: intro-ducere), sătul de a fi invadat de artefacte (telefonul, laptopul, revistele, cărțile, ideile înșelătoare etc), poetul își salvează propriul limbaj, de la o stare care a copleșit poezia de azi în mare măsură (dar nu definitoriu), aceea de a pune toate cuvintele pe același plan, de a le considera în alb egale ca sens și mult prea profane, acel limbaj zero ca o nimicire din care nu se mai ridică decât stridențe goale, empirisme care ar putea avea un mesaj, dacă în spatele lor s-ar ascunde o reală durere de a fi.
Adevărul lumii e în ochiul dinlăuntrul tău, spune textul 56: rămâi surd pentru lumea de/ afară rămâi orb trage obloanele fă-ți o cafea aprinde-ți o țigară rămâi/ cu tine însuți în tine însuți/.../ ieși dar ieși doar să te vezi să te minunezi și să binecuvântezi totul (miniepistole).
Poezia lui Nicolae Silade aparține structural unui baroc perpetuu, traversează în zig-zag bătăliile postmoderne, și abisaliile existențiale (în toate e geneza și apocalipsa) și aduce în prim plan un personaj liric narcisiac, renăscut din cenușa miturilor (vezi și textul 28, miniepistole), visându-și „singurătatea dintâi”, în oglinda unui limbaj abrubt, programatic frust, din care irump temeri, frisoane și seninătăți religioase. Persiflarea e pentru poet doar o simplă haină, de care cititorul real trebuie să nu țină cont, mai mult decât de umbra unui surâs.
Maria BOLOGA
Spania, decembrie, 2018
despre
- Nicolae Silade
- Lugoj, Timiş, Romania
- Este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.
Vizualizați profilul complet
