Geo Vasile***

 TESTO BILINGUE

Un gorgan de remuşcări

Te regăsești în emfaza cuvintelor

ce ucid imaginea sau o ascund şi

mergi la nimereală… pe buza gropilor

comune proaspăt văruite, parcă ai

vrea să te soarbă coaja lucrurilor,

locul e după chipul şi asemănarea ta,

gata de osândă, un gorgan de remuşcări

flagelante, şi dacă-ţi pleci urechea e

ca să te-nfiori gândindu-te la hârca ce

vei fi în bezna humei împietrite azvârlit,

te mângâi însă cu speranța că mormântul

va să dea naștere acelei flori mai presus

de inima ta deja pământie...

Un tumulo di rimorsi

Ti ritrovi nell’emfasi delle parole che

annientano l’immagine o la celano e

vai a vanvera sull’orlo delle fosse

comuni di recente imbiancate, vai

quasi a voler svanire nel guscio delle

cose, il luogo è a tua immagine,

già pronto alla pena, un tumulo di

rimorsi flagellanti, e se ascolti

i gemiti è per addolorarti, pensando

al teschio rigettato che sarai nel buio

impietrito dell’argilla, ma ti conforta

la speranza che dalla tomba nascerà

quel fiore sempiterno che risorge

più alto del tuo già polveroso cuore..

Munteanu Gina Nicoleta: N-am înțeles...

Din ochii tai n-am înțeles prea mult
Când mă priveai cu așteptări de rouă.
Mi-ai pus în palmă doar cuvinte, două,
"Eu plec" și am rămas cu sufletu-n tumult.

N-am înțeles nici buzele-ți de gheață
Ce mă scrutau atunci cu ton acuzator
Când rece mă îndepărtai, inchizitor
Și te-nchideai ca într-o fortăreață.

Din sufletu-ți străin n-am înțeles decât
Că se-ascundea tiptil, tiptil de mine.
N-aveam cum să-nțeleg c-o să termine
Să-mi stea alături oricum, numaidecât.

N-am înțeles că zâmbetu-ti mințea

Ades când mă-îmbrăcai cu vorbe goale.
Gânduri greoaie îți dădeau târcoale
În timp ce vremea noastră asfințea.

Din clipe ce-au format o veșnicie
S-au înnodat frânturi de amintire.
Răpus-ai leac și chiar smintire
Călcând atât pe noi cât pe statornicie...

Ottilia Ardeleanu: Echinocțiu

===============================

de-acum îmi cresc nopțile
se aspresc proporțiile între rău și bine
tot mai puține zile senine combatante de
impresii depresii imersii vor zidi
peste mine palate din vise curate
închise în turn de cenușă se clatină-n ușă
gaițele frunze politic strânse la o butadă
de mascaradă sunt bune căpcăune și
fac un zgomot asurzitor pe covor o reptilă îmi pare
o rază de soare încolăcită aceeași ispită de care
nici iadul nu scapă mai încolo
o iluzie se-adapă din propriul jgheab
sub baobab ora se disipă tropicală risipă
timpul își face de cap peste tot ce netot
nu știu între noi care e zi care e noapte
care e miercuri spre joi

===================================

Mioara Băluță: Poezii

(din volumul Frunze sub un ștergător de parbriz/ Ed. Rovimed Publishers/ Bacău/ 2020)

le-am spus: fiți puternici!
i-am învățat cu valurile.
le-am arătat muntele
și deșertul
l-am pus în mișcare.
i-am pus să inspire
mirosul florilor inofensive
pentru a le împărtăşi puterea.
au crescut liberi într-un regat necruțător.
acum sângerează ca și mine.
libertate…
ridic paharul în numele tău
și un spin îmi înflorește privirea.
.
***
și după fiecare a rămas un semn.
o adâncitură în pământ
cât vârful piciorului.
nimeni nu a mai privit înapoi.
au zburat toți. până la ultimul
în direcția propriului freamăt.
cel mai în vârstă
îi chema înapoi cu glas înalt
dar cuvintele lui nu se mai potriveau
cu ceea ce se putea vedea.
fiecare avea la el semnul
adânc și propriul trup
să-l povestească.
.
***
au spus: totul trebuie
cântărit. dacă vrei să mergi în direcția bună
simte curgerea. mută focul. respiră…
respir. precum în
cer așa și pe pământ.
unul avea un nume atârnat în dreptul pieptului.
altul ducea atent o mână de monede.
un altul trăgea după el o ladă cu pietre.
toți doreau să-și țină greutățile în echilibru.
înaintând fără să se aplece.
eu nu mă aveam decât pe mine -
cel mai prețios capital pe care l-am putut aduna.
număram înainte săptămânile.
înapoi visul. revolta.
nu.
nu m-am înrăit
dar nici nu am putut uita.
.

Veronica Pavel Lerner: Lectura poeziei “umbre şi lacrimi” de Teodor Dume

Note de de lectură                     

În general, o poezie apare într-un ”moment de graţie” al celui care o scrie, iar lectura ei este, de cele mai multe ori, o trăire momentană a cititorului. Lectura poate fi reluată, dar, în general, “contemplarea” poeziei este un proces de scurtă durată.
În faţa unui tablou ne putem opri timp îndelungat, parcurgem cu ochii fiecare detaliu, ne apropiem, ne îndepărtăm, îl privim din diverse unghiuri, căutăm culorile, lumina, umbrele. În cazul poeziei, rareori ne permitem luxul de a ne cufunda în ea, de a privi cuvintele dincolo de muzica sau aparenţa lor, de a descifra semnificaţia trăirii din “momentul de graţie” al poetului.
E greu să facem comparaţii, fiecare artă are specificul ei atât în ce priveşte creaţia cât şi recepţia ei. Am îndrăznit totusi să compar poezia cu pictur pentru că mie lectura poeziilor lui TD (Teodor Dume) mi-a adus întotdeauna fascinaţia pe care am simţit-o în faţa unor tablouri la care m-am oprit îndelung în admiraţia amănuntelor.
Ceea ce propun astăzi ca subiect de gândire este faptul că lectura poeziilor lui Teodor Dume nu rămâne la stadiul de “vibraţie de moment”, contemplarea universului poetic dumian poate fi, ca privirea îndelungată a unui tablou, în care fiecare amănunt e interpretabil. Şi, aşa cum, de exemplu, la Muzeul Prado din Madrid am poposit timp îndelungat asupra pânzelor lui Velasquez, ochii fiindu-mi atraşi de frumuseţea tablourilor lui, tot aşa, astăzi, forţa poeziei “umbre si lacrimi” m-a făcut să mă opresc, să o recitesc, să o contemplez, să mi-o explic şi să scriu despre ea.
Primul vers este de o simplitate dezarmantă, dar ea e numai aparentă, adevărul din vers exprimă de fapt una din tragediile vieţii: suntem acompaniaţi toată viaţa de obiecte cu care trăim, dar de care inevitabil ne despărţim. Ruptura sufletească e dureroasă, de aceea omul le păstrează măcar în amintire. Teodor Dume are multe asemenea “obiecte” în poeziile lui: borcanul cu flori uscate al bunicii, noptiera, blocnotesul din sertar, veioza şi multe altele , iar în poezia de faţă ne spune “am trăit şi trăiesc printre lucruri”.
Poezia continuă: “iar lucrurile acestea îşi cară / printre ziduri umbrele / fără de care /
nu ar fi fost privilegiul de a exista”.
Da, iată acele obiecte ale tatălui, mamei sau bunicii, despre care poetul a mai scris si care ne plasează în universul în care un om se leagă sentimental de lucrurile care au aparţinut celor care i-au dat viaţă. Ele nu mai există, sunt “umbre”, astăzi sunt numai în memoria poetului.
Cum să nu te opreşti, cititorule, la aceaste versuri? Nu ai păstrat şi în suflet lucruri pe care le-ai iubit pentru că erau ale părinţilor plecaţi? Mama mea n-avea timp de mine, dar mă lasa, când eram mică, să-i pieptăn părul lung. Purta, cand o pieptănam, un şal pe umeri ca să-i protejeze hainele de păr. Am păstrat cu mine şalul, îl ating uneori.
Poezia ne conduce apoi în lumea de astăzi a poetului, iar versurile care urmează descriu neliniştea lui: “dincolo de toate acestea /doar zvonurile trec / peste urmele-adâncite în rană”. Transpare durerea şi culpabilitatea pentru trecerea prin viaţă cam rapidă şi superficială: “ca şi cum aş fi vinovat / de tot ce s-a pierdut / între lacrimă şi durere”.
Strofa a treia este privirea poetului spre “cerul care apune”. Suntem iarăsi antrenati în gânduri cu care noi, cititorii, ne-am confruntat deja: ...”jumătatea mea /(aflată în derivă) / încearcă o nouă trecere”. Există un moment în viaţă în care fiinţa ne e împărţiţă în două: cei care am fost şi cei care –poate- vom mai fi. Poetul atinge în numai câteva cuvinte această “dedublare”, cu lupta între a renunţa sau nu.
În final, “infinitul” descris de poet este simbolul timpului limitat, dar si al divintitătii: “şi s-ar mai putea / ca infinitul / să-mi grăbească plecarea..." Este căderea pe gânduri a omului care îşi aşteaptă cu resemnare plecarea după frământările interioare datorate confruntării celor două “jumătăţi”, cea a copilăriei, legată de obiecte şi de părinti şi cea a maturităţii, aplecată peste trecut si eventualul.
Poezia “umbre şi lacrimi” de Teodor Dume este mult mai mult decât un tablou în faţa căruia m-am oprit. Este universul din lucrurile copilăriei, lumina părinţilor plecaţi, apusul cerului, rugăciunea de seară a umbrelor şi infinitul dintr-o lacrimă pe care astăzi am cules-o cu resemnare şi pe îndelete din cuvintele poetului.

Teodor Dume: “umbre şi lacrimi”

am trăit şi trăiesc printre lucruri
iar lucrurile acestea îşi cară
printre ziduri umbrele
fără de care
nu ar fi fost privilegiul de a exista

dincolo de toate acestea
doar zvonurile trec
peste urmele-adâncite în rană
ca şi cum aş fi vinovat
de tot ce s-a pierdut
între lacrimă şi durere

e târziu şi cerul apune
aerul puţin şi el sufocă întâmplarea
s-ar putea ca cineva să mă imite
însă jumătatea mea
(aflată în derivă)
încearcă o nouă trecere

şi s-ar mai putea ca infinitul
să-mi grăbească plecarea...

Vasile Culidiuc: Tolea

proză scurtă

Iahtul insuportabil de luxos se leagănă pe Moldova, la mişto. Aştept Valul 4 şi fumez mahoarcă puturoasă. Dezleg cuvinte încrucișate, am reușit să scriu patru litere în două săptămâni. Gina Pistol - GP şi Johnny Kall -JK... dar prevăd o îmbunătățire.
Tolea, comandant de tanc, a ştiut să scrie kalaşnikov, 10 litere. De bucurie a băut o navetă de vodcă și l-a caftit zdravăn pe Hans, comandant de tanc Panzer V.
Ludmila, comisar NKVD, îmbrăcată în uniformă, ţinea kalaşnimovul la piept. Era atât de beată și de fermecătoare.
-Tolea, trebuie să ţii ora de îndoctrinare politică. Despre rolul comsomolistului în bunăstarea poporului sovietic, multilateral dezvoltat, a spus Ludmila.
Mesteca tutun texan.
Tolea era prins în păienjenişul orei 7, asta să nu se supere J.D. Salinger.
-Caporal Tolea, comandant de tanc, raportează: Nu pot, tovarăşe comisar.
-De ce? Este o datorie patriotică, a spus Ludmila.
-Raportez: Nu pot îndeplini misiunea, a spus Tolea.
Cuviosul Grigori, în izmene vinete, cu bărbăția ieşită prin tăietura pantalonului, fugea după o enoriaşă. A deschis trapa unui tanc T34 şi a scăpat din mâinile bravului ostaş. Fosta măicuță, goală, de-o frumusețe nepământeană, fugea în jurul tancurilor.
-Satană, vină-ncoa, striga cuviosul Grigori.
A aruncat o grenadă ofensivă şi a lovit-o în spate. Grenada nu avea cuiul scos. Fata a căzut, ca secerată.
Şi-a revenit rapid. A căutat obiectul cotondent şi a început să fugă ea după cuviosul Grigori.
Ludmila era uluită.
-Vasili, iubi, ce-i dezordinea asta în tabără?
Ce să-i spun? Am tăcut.
Svetlana, polcovnic KGB, a ieşit din cabină, somnoroasă. Era goală.
-Iob tvoi mati, a spus ea.
Tolea era uluit. Se uita la tovarăşa polcovnic şi nici nu avea curajul să clipească.
Svetlana, amanta mea neoficială, era opusul Ludmilei, logodnica mea oficială. Ludmila era blondă şi avea ochii albaştri, Svetlana era brunetă cu ochii verzi. Îmi plăcea şi blonda şi bruneta. Le iubesc pe amândouă.
-Totovarăşeee polpolcocovnic, cacaporal Totolea raportează: Sunsuntetem în stastare de aalertă, a spus Tolea.
Era răvăşit şi avea ochii bulbucaţi. Se îndrepta spre Svetlana fără să judece... Era zombi. Părea hipnotizat de frumusețea trupului gol.
-Tolea, cară-te! A poruncit delicata făptură.
Tolea înainta. Nu-i păsa de armată sau de grade.
Svetlana a ţâşnit cu ambele picioare în fața lui Tolea. A fost devastator. Vajnicul caporal a fost doborât fulgerător.
Ludmila zâmbea. Şi ea cunoaște asemenea lovituri de kung-fu.
Marcica a venit să-l trezească pe Tolea. Nu reuşea să-l aducă în Secolul 21.
-Da ci faci? Scoală grăsoiule, a spus Marcica.
A scos un șâp de drojdeală şi a lăsat să curgă vreo trei sute de grame pe gâtul luptătorului.
-Îngeri, îngeri, a început a bolmoji Tolea.
-Ci îngeri? Te-a pocnit tovărășa polcovnic cu chicioarele în bot, a spus Marcica.
-Înîngeri, îngerriiii, a şoptit voinicul.
-Bă, nu mai puni mâna pe Nitzci şi Kant, ti prosteşti, a spus Marcica. Auzi, Nitzci?! Da ci, ai creier de astia?
Tolea a mai topit două gâturi de stropşeală şi a încercat să se ridice.
-Adu-mi Kant sau Locke, a cerut Tolea.
-Ti pălesc di-ţi sar mucii, a spus Marcica.
I-a tras două pălmoace după ceafă.
-Trebuie să schimbi şenilele, a spus Marcica.
-Nu schimb nimic, a spus Tolea
Era hotărât.
Ludmila a auzit spusele bravului luptător.
-Ce-ai spus, caporal Tolea?
-Nu schimb nimic, a spus Tolea.
Ludmila a sărit sprintenă cu ambele picioare în faţa lui Tolea. Efect devastator! Avea bocanci în picioare.
-În armată ordinul nu se discută, se execută, a spus Ludmila.

Alexandru Pripon: Stupid

======================

Ali Baba și multe zeci de hoți
Au poposit de mult printre cuvinte.
Nu îi cunosc. E greu să-i știi pe toți
Cei promovați pe repede-nainte.

Săraci în vorbe, însă poligloți
Și mândri posesori de sparte chinte,
Ali Baba și multe zeci de hoți
Ne vor dansa vremelnic pe morminte.

Ne cred, probabil, simpli idioți.
Nu îi condamn, căci noi privim cuminte
Cum ne conduc lichele și netoți
Pe drum greșit, către stupide ținte:
Ali Baba și multe zeci de hoți.

=========================

Paul Rătundeanu Ferghete: România, veșnicia în care Dumnezeu, în drag și fainoșag ne-am născut români

                                                                            
Mă gândesc la grozăvia de a nu uita pe români
și istoria lor, în folos și rostul lor,
un sfânt lucru, cântare a cântărilor,
cu măsură și maistru,nu puțin lucru,
cu artă și- n schimb,
cu tot ce cinaș se poartă,
în vogă și la modă, nu-i vorbă, fără modru,
mândru,
că-i România, în dar din dar,
cu talanții îmulțiți,în har perspectiv și creativ,
paleiativ și creeativ, în schimb,
România de mâine,
România de pace și pâine,
România muncii și limbii române, că unde iubire e,
Dumnezeu e și România e limba, graiul limbii române, Dumnezeu e:
pace și pàine trasă-n mâine trasă,
Dumnezeu, în eternitea dragostei materne: lumina, luminii, corola minunii și România al limbii române, România verde-albastru din mâine, veșnicia de care s-a zis și făcut,
în veșnicia, în care noi românii păcii ne-am născut, în România,
Dacia-Dacia Felix,
în cumințenia pământului Zamolxis,
matematica Pitagora, pe Altarul soarelui,
imensă tablă de șah al pământului,
cu iz de primăvara Eminescu,
România, de neam și țară,colț de rai ce-l am,
din iarba limbii române,
de pace și pâine-
liturghie, în holda de spice.

Daniela Mancaș Balaiita: Seară de toamnă

==========================

Tăcerile pitite-n frunze-ngălbenite plâng
Un vânt s-a rătăcit de-un ceas prin crâng
Vioara toamnei se aude în surdină
Miresmele de mere valsează în grădină.

Se zbat iar neguri către apus
Un greiere de frigul serii e răpus
Ploaia și-aruncă săgețile de plumb
Prin lanurile dese de porumb.

Coboară luna printre crengile de nuc
Și vrăbii zgribulite adorm într-un uluc
Doi fluturi mătăsoși cu aripi sidefii
Visează ocru în căușul frunzelor din vii.

=============================

Lidia Popa: Guler alb brodat de mână

   versuri                                      

Chipul de lună rotundă nu știi cine este
și totuși magia privirii în loc te oprește,
sclipiri de sub pleoape, raze celeste,
aureola constantă constanței vorbește.

Guler de șifon brodat de gingașă mână
peste rochia albastră nu mă uita decor,
podoabă din perle cuvântul la-ndemână,
strop de rouă sună arpegiu în sol minor.

============================

Maria Trif: Poezii

Spune-mi, Ană

Ană, nu te doare zidul

Pus pe firavii tăi umeri?

Cărămizile jertfirii

Mai poti, Ană, să le numeri?

Nu te doare, Ană, vântul

Căruia te-mpotrivești,

Pentru-a construi lăcașe

Din ruine omenești?

De toată nestăvilirea

Norilor ce se ridică

Să-ți orbească ție calea,

Nu ai, Ană dragă, frică?

În furiile furtunii

Spune-mi, Ană, zi cu soare

Și înaltul în privire,

Biciul ploii nu te doare?

Mamă,soață și femeie,

Ană, stâlp de mânăstire,

Nici o piatră nu te doare

Căci ți-e numele ,,Zidire,,!

Cu un vârf de suflet

Fâng un vreasc de îndoială din împrejmuirea zilei
Și-l arunc în vatra rece, să îl ard, spre nimicire,
Beau din ceaiul de gutuie-ntins de mâna seacă-a milei,
Răsfoind prin cartea minții doar de tine aflu știre!

Simt pe buzele de iască răsuflarea ta fierbinte,
În curbura palmei mele chipul tău prinde contur
Brațul dezmierdării tale ce se-apleacă să-mi alinte
Trupul frânt de așteptare, să-l alung, nu mă îndur!

Și mi te cuprind frenetic într-un ritm de poezie,
Te îndemn s-asculți bătaia ce mă chinuie sub stern,
Dar o simte doar întinsul alb al foii de hârtie
Unde, cu un vârf de suflet, ne-ajungându-te, te-aștern…

Mai

Mai naște-mă,cântec, mai cântă-mă, vreme,

Târziul acesta îndeamnă la somn,

Dar tâmpla mi-e caldă și-i încă devreme

Ca geana trezirii să vreau să mi-o dorm!

Mai poartă-mă, umblet, mai umblă-mă, cale,

Galopul acesta opreștemi-l, pas!

Întinsul e neted în lung de cărare

Și bun de zăbavă puținul rămas.

O brazdă de vară spre lut se răstoarnă

Și ochii țărânii pe cer se-oglindesc,

Mai uită-mă, iarnă, mai scrie-mă, toamnă,

Cu aurul frunzei din chipul lumesc!

Haide, viață

Haide, viață, vino să mai stăm la masă,

Să sorbim din tihna șoaptelor de ceas

A umilei goane ce ne-a fost rămasă,

Să gustăm din pâinea scurtului popas!

Hai cu mâna-mugur mirosind a floare,

Nu cânta în struna împietririi mele,

Nici a-nstrăinării care mă mai doare,

Când se-nnourează peste toate cele!

Haide, viață, vino, steagul alb, de pace

Brațul rănii mele încă îl mai strange,

Nodul încâlcelii-ajută-m-a-l desface

Până nu-mi pătrunde-amarul sforii-n sânge!

Hai la o poveste, mai adu-mi o știre!

Spune-mi, în iubire s-a mai pătimit?

Când va fi mireasa, cine-I va fi mire,

Cine-a dus iertare unde s-a greșit?

Haide, viață, vino, vino de îmi ține

Verde dorul, uite-l, sprijină pădurea

Și întinde dragul până-n piept la mine,

Nemurind copacii, amușind securea…

Botez

Iubirea noastră nu-I decât o veste,

E geamătul crestării-adânci din grindă

Plecat din piept spre brațele aceste

Ce n-au nici loc, nici voie să cuprindă.

Iubirea nostră fost-a doar ce este,

Un foc mocnit, dar fără-asemănare,

Pe care-l facem amândoi poveste,

Arzând păduri întregi de ne-ntâmplare.

Iubirea noastră-I văz pe nevăzute,

Mereul ,,dacă,, negâdit de ,,parcă,,

E valul mării încă nenăscute

Visat de lemnul vâslelor de barcă.

Trăind obrocul viețuirii-n lume,

Poate că-i totul doar o răzvrătire,

La care i-am găsit, dorite-un nume

Și-am botezat-o, într-o zi, Iubire!

Melancolie nocturnă

Din nou își picură copacii

Prin seva mea rugina lor

Și văd gonind insomniacii

Pe murgii neodihnelor.

În alba nesfârșire-a nopții

Resimt tot frigul ce va fi

Zidit în neclintirea porții

Când vara nu va mai veni.

Din nou se-aprind, ca-n rug, pe dealuri

Speranțele care ne-au fost,

Tomnaticele noastre baluri

Mai cer un braț de adăpost.

Blândețea lunii de gutuie

Mă mângâie de după nori,

Degust ofranda-i amăruie

Și număr aripi de cocori.

Îmi pare c-aș simți sub glie

Parfumul florilor din glastră…

Nu-I timpul tău, melancolie,

Îmi bate ziua în fereastră!

Adrian Păpăruz: Dumnezeu a râs

==================

și mi-a dat apoi tot râsul lui
și mama a râs
și mi-a dat râsul ei
iar eu am râs toată viața

pe dinăuntru am râs
din timiditate și pentru că
un tip în halat alb
i-a spus mamei
că sunt puțin stricat
o machetă de Ferrari zgâriată
pe capotă
am râs mult pe dinăuntru
de mine am râs
de lume
de inutilitatea sensului
de trecut
de viitor
de oamenii care cred că sunt vii
am râs de palatele ridicate

cu sânge
de cociabele acoperite
cu speranţă
de teoria relativității
de moarte am râs
și când râsul s-a terminat

m-am întors la Dumnezeu
să-mi mai dea...
dragii mei
nu vă mai grăbiți nicăieri
aici e o coadă la răs infinită

==========================

Elena Lucia Spatariu: Toamna

   poezie                             

Ei bine iat-o
a venit
cu tot bagajul ei inutil
nedorit
a venit ea
să schimbe culorile lumii
-de ce nu si-o fi pus în minte
să-i schimbe năravul-
s-aducă un nou trend
în vestimentație
scoțând eșarfele de la naftalină
și umbrelele de prin unghere ascunse...

a venit iar
cu vuietul vânturilor ei
de matroană
să-mi despoaie pomii
să-mi alunge păsările
să-mi comprime zilele
sub apăsarea dureroasă
a nopților albe
și bineinteles
la pachet cu melancoliile ei
deșănțate...

azi am găsit
o tristețe pe prag
mi-a sărit în ochi
dilatându-mi pupilele
- voi aștepta aici
primăvara-
mi-a spus...

Ionuț Pande: Pasărea

Omul tot fuge, fuge, fuge

După o Pasăre și n-o ajunge,
Iar când o ține-n mâini vioară,
Pasărea zboară, zboară, zboară..

Din crâng în vânt, din vânt în crug,
Omul stă-nchis în trup cu drug
De neputinți, legat cu ață
Și atârnat în cui de viață.

Pasărea zboară pe strună lină,
Peste vioară, arcuș se-mbină,
Întruna-mi fuge, izvor se face,
Dar cuibul său în mine zace.

Îmi arde-n degete o lavă,
Mi-e cerul un izvor de slavă
Și-adun în pumn întreg văzduhul,
Zadarnic, Pasărea mi-e duhul.

Ah, cum mai urlă Universul
Și cum se strânge-n mine Versul,
Sunt cânt, poemă și pictură,
Dar EA mă-ndeamnă: Iură! Iură

Jean-Paul Gavard-Perret: Teodor Dume entre ombres et lumière

critique recenzie

Editions Stellamaris
Thèmes Poésie
jean-paul gavard-perret
critique
Engagé dans le monde culturel de son pays (la Roumanie), Teodor Dune est un de ses poètes majeurs. Il explore l’identité dans un jeu d'éros et de thanatos comme dans celui du corps et de l'esprit.
Ces postulations contradictoires conduisent à une sublimation de leurs pulsions. Surgit une approche qui se démarque du dualisme des rationalités dans une œuvre où les tabous s'effacent selon des processus de remplacement et de déplacement. L'auteur se concentre sur un substitut de l’objet de désir. Celui-ci prend divers aspects et parcours plusieurs champs.
La mélancolie – qui souvent n'est qu'un sentiment introverti selon l’ancienne doctrine des humeurs – trahit ici le manque de quelque chose qui est identifié avec une partie de soi. Ce quelque chose est censé avoir été trouvé mais il a encore été perdu : d'où l'errance du poète en ses parties de vérités.
Dans le sentiment actuel d’un monde globalisé, la solitude et l’isolement prévalent en une telle poésie où les valeurs ne sont pas des prétextes pour attirer consensus et foules. Elles créent une cohérence réelle. La capacité poésie projette, à la place d'un carpe diem, un principe d'incertitude chronique dans la vie de celui qui écrit, je sais seulement que je ne m'appartiens pas.
En ce processus d’identification, fondement du «circuit» des poèmes, ceux-ci recueillent la psyché de Teodor Dume. Existe une projection fantasmatique de sa sensibilité, son ego, ses joies, ses secrets, ses tourments et sa vie.
Cette identification est transmuée en une force qui génère l’acquisition ou, plus précisément, la possession de l'être au profit de l'avoir. Et ce, au moment où le poète génère un dialogue entre des "simulacres". Ils apparaissent comme réels mais l'auteur les défait dans une esthétique circonscrite au sein de cette relation symbolique et totalisante entre l'amour (sous différentes formes) et le sacré.
Jean-Paul Gavard-Perret

***

Teodor Dume între umbre și lumină

Editor Editions Stellamaris

Teme de poezie
jean-paul gavard-perret 24/04/2020
recenzie
Angajat în lumea culturală a țării sale (România), Teodor Dune este unul dintre poeții săi majori. El explorează identitatea într-un joc de eros și thanatos ca în cel al corpului și minții.
Aceste postulări contradictorii duc la o sublimare a impulsurilor lor. O abordare care se deosebește de dualismul raționalităților apare într-o lucrare în care tabuurile sunt șterse prin procese de înlocuire și deplasare. Autorul se concentrează pe un substitut pentru obiectul dorinței. Aceasta preia diverse aspecte și trece prin mai multe domenii.
Melancolia - care este adesea doar un sentiment introvertit conform vechii doctrine a dispozițiilor - trădează aici lipsa a ceva care este identificat cu o parte din sine. Acest lucru se presupune că a fost găsit, dar a fost încă pierdut: de aici rătăcirea poetului în părțile sale de adevăruri.
În sentimentul actual al unei lumi globalizate, singurătatea și izolarea predomină într-o astfel de poezie în care valorile nu sunt pretexte pentru a atrage consensul și mulțimile. Acestea creează o coerență reală. Capacitatea de poezie proiectează, în locul unui carpe diem , un principiu al incertitudinii cronice în viața celui care scrie, știu doar că nu îmi aparțin .
În acest proces de identificare, baza „circuitului” poeziilor, ei colectează psihicul lui Teodor Dume. Există o proiecție fantastică a sensibilității sale, a egoului său, a bucuriilor sale, a secretelor sale, a chinurilor și a vieții sale.
Această identificare este transmutată într-o forță care generează dobândirea sau, mai exact, posesia ființei în beneficiul de a avea. Și asta, când poetul generează un dialog între „simulacre”. Ele apar ca reale, dar autorul le învinge într-o estetică circumscrisă în cadrul acestei relații simbolice și totalizatoare dintre iubire (în diferite forme) și sacru.

George Sangortya: O noapte de august

S-au dus si zvonuri
intre noi
Cum ,ca ne-am fi iubit
atat de mult
Si daca zidurile nu ar fi vorbit
Macar ochi in ochi
,de ne-am fi privit
Dar asta ,
putea fi o dragoste nevazuta
Rapusa de carnagiul
anevoios
Dar si al ultimului rastimp,
crucificat
Intr-un sarut pierdut ,
intr-o noapte de august torid
-
Si-atunci ,
te luasem de mana ,
ca sa mi te strang in brate
Sa-ti fiu un cub de gheata,
care se topise timid
intre sanii tai
De-atata dor ,
ca si luna ce ne era partasa
la iubirea nedescrisa
Iar mana mea ,
trecusera prin parul tau cel blond
Priviriile ,
dintre noi care isi luase tributul
Intr-o noapte
de august tarziu
-
Si nici nisipul ,
nu ar fi spus ceva
daca nu ai fi pasit pe el
In valuri de apa
,ce s-au spart la mal
Si mai poate fi dovezi
,ca eu te-am sarutat
atat de periculos
Incat aveai camasa desfacuta
Dar nimic nu banuia
,ca insusi cupidon ar fi avut vreun amestec,
in toata aceasta poveste
cu miros de versace
Ca doi indragostiti ,
intr-o noapte
de august
-
Dar privirea ta
,imi era una ca si cerul
pe nisip itit scriesem dovada mea
de iubire
incontestabila
Ca si cum inima ,
ar fi batut atat de tare
in pieptul meu
Cand iti simteam ,
atingerea mainilor
Spre tarmul marii agitate
Eram eu cel care te chema
,ca sa-ti sarute fruntea
Privind adanc in ochii tai
Si sa-ti spun ,
cat de mult te iubesc
,intr-o noapte
de august
ce tocmai se sfarsise
pentru noi ....

Fantasyoveran / Bucuresti 2021

Iulian Iuri Lorincz: Rugă pentru Dumnezeu

    versuri                                                 

Dă, Doamne la Români, dă-ne-o palmă peste față,
Să dispară-n veci prostia – ca să ne trezim la viață,
Dă-ne, ce n-ai dat la nimeni, dă-ne-o mare pandemie,
De iubire, de speranță, de belșug și omenie.

Doamne, cu a Ta putere, dă-ne cinste și dreptate,
Dă-ne, miorița noastră, dă-ne mese-mbelsugate,
Dă-ne, sănătate multă, să putem răzbi urgia,
Să aflăm și noi odată - ce înseamnă bucuria.

Dă-ne, visul și-adevărul, să ne putem mândri și noi
Să-i slăvim cum se cuvine, pe ai noștri bravi eroi,
Să călcăm pe iarbă crudă, fără să ne fie frică,
Si ferește neamul acesta - să nu cadă în ispită.

Dă-ne, conducători de seamă, să iubească a lor glie,
Dă-le, multă-nteleptiune, dragostea de popor - vie,
Nu-i lasa să-și vândă țara, bogățiile și neamul
Frica Ta - s-o aibă, Doamne și Să-ți prețuiască Hramul.

Dă-ne, Doamne, o pandemie, dă-ne-o palmă peste față,
Să dispară-n veci prostia, ca să ne trezim la viață,
Să ne fie frică, Doamne, nu de ea, ci doar de Tine,
Că tu eșți Slăvitul nostru -Te-om urma - cum se cuvine..

Aforisme:Ionuț Caragea

   Aforisme, Aforisme, Aforisme, Aforisme, Aforisme                           

Cei care au mereu dreptate sfârşesc prin a avea cei mai mulţi duşmani. De aceea este bine să le dai dreptate şi altora...

***

Cel care îşi face casă în mijlocul cuvintelor va avea întotdeauna pereţi de trainice vise.

***

Cuvintele mele sunt crengi din arborele vieţii, crengi carbonizate de fulgerul inspiraţiei.

***

Mintea mea este o scoică în care adevărul intră precum un bob de nisip. Cuvintele mele înfrumuseţează adevărul pe care îl dăruiesc oamenilor sub formă de metafore.

***

Să fii poet înseamnă să ai, în acelaşi timp, o inimă însetată de dragoste şi o minte însetată de cunoaştere. Atunci când inima exclude creierul, eşti sclav al dragostei, iar atunci când creierul exclude inima, eşti sclav al ştiinţei.

***

Sufletul călătoreşte spre inima oamenilor, trupul călătoreşte spre inima pământului.

***

Cu cât priveşti mai mult ochii unei femei, cu atât îţi dai seama ce imensitate are oceanul secretelor...

***

Cartea unui poet este ca lacul unui munte de om cu izvor de inspiraţie. Câţiva cititori pescuiesc sensuri şi metafore pentru cina cea de taină cu sufletul lor, câţiva se scaldă, revigorându-se, iar cei mai mulţi merg pe marginea lacului, mulţumindu-se cu imaginea şi mirosul proaspăt al coperţilor.

***

Sursa:http://aforisme.citatepedia.ro/de.php?p=2&a=Ionu%FE+Caragea

Dimitriu Gabriela: Dincolo de marți, dincolo de suflet

Capitolul 22 (fragment)

Planuri

Prima rază de lumină apărută, invadase camera în care Andrei ațipise imediat după miezul nopții. Fusese primul lui somn adânc și nealterat de gânduri, în care dormise neîntors după atâta vreme.
Discuția purtată cu mama lui, îi făcuse bine, se simțea în acel moment, capabil să-și refacă traseul destinului și să înfrunte frica și neputința care se instalaseră în trupul lui vlăguit de sentimente contradictorii.
,,Andrei, este gata micul dejun! Te aștept să mâncăm împreună, dragul meu!”, îi strigă doamna Ana deschizând încet ușa dormitorului lui.
,,Vin mamă numaidecât!”, răspunse acesta, cu un glas voios.
,,Dragul meu copil...L-am zărit pentru câteva clipe și mi s-a părut că-i regăsesc acea sclipire a ochilor pe care o credeam pierdută.
Poate este un semn de la Dumnezeu această nouă zi!”, își spuse pentru sine, doamna Condurescu mergând spre bucătărie.
Sunetul telefonului mobil se auzi pentru prima dată, după multe zile de tăcere, ultima oară îl sunase sora lui Emilia, aflată la o perfecționare profesională în Timișoara.
Vorbiseră doar câteva secunde, el inventând că are o problemă urgentă de rezolvat.
La auzul acestui clinchet, Andrei realiză cât de mitocănește se com-portase cu ea. Deschise convorbirea apăsând butonul verde și își impuse să fie cât mai calm și să abordeze o voce prietenoasă cu cel/ cea de la capătul firului.
O voce baritonală și impunătoare, îl anunță felicitându-l: ,,ultimul tău roman apărut în urmă cu 8 luni, s-a impus pe piața din România, ajungând să fie una dintre cele mai căutate și vândute cărți”.
Acest bărbat care-i raporta aceste detalii, nu era altcineva, decât însuși Directorul Editurii X, dragul lui prieten, Marcel Udrea. Cu doi ani mai mare decât Andrei, Marcel înființase Editura X, imediat după terminarea Facultății de Litere, dispunând de ajutorul financiar al familiei lui, ambii părinți având propriile afaceri din care scoteau bani frumoși. Marcel fusese un răzvrătit și un norocos, șansa realizării în viață fiind mereu de partea lui. Bărbatul de 31 de ani cu ochii de culoarea verdelui crud al ierbii și o statură impunătoare, îi fusese prezentat de Ramona în urmă cu 4 ani, când Andrei începuse să evadeze din Universul searbăd creat de el, avântându-se în lumea plină de miracol a scrisului. Marcel, băcăuan de origine, locuia de 10 ani în București, unde părinții îi cumpăraseră o casă în faimosul cartier de lux, Pipera. Locuia singur, încă nu avea o familie și o prietenă stabilă, însă acest lucru nu-l deranja, el obișnuindu-se în tot acest timp cu viața de celibatar. Muncea mult la Editură și era un nume cunoscut, rostit cu admirație, în culisele scriitorilor și poeților.
,,Andrei, am nevoie de ajutorul tău! Te vreau lângă mine aici, în București! Vreau să te desprinzi de Bacău cât mai repede și să-mi dai o mână de ajutor la lansarea noii reviste! Te voi numi redactor șef, vei avea la început o muncă serioasă de făcut, dar sunt convins că vom face o treabă grozavă împreună! Ce zici de oferta mea, accepți?”, întrebă Marcel nerăbdător.
,,Dragă prietene, oferă-mi timp de gândire! Ce fac cu mama? Cum îi explic că voi pleca din Bacău lăsând-o singură?”, răspunse Andrei.
,,Ești sigur că mama ta ar avea ceva împotrivă? Eu sunt convins că nu...Dar este normal să vorbești prima dată cu ea, aștept o veste pozitivă de la tine! Ne reauzim mâine!”, spuse Marcel cu o voce șoptită.
,,Emilia încă nu a reușit să vorbească cu Andrei despre acest nou proiect oglindit în planurile noastre. Oare Andrei trece din nou prin aceleași stări de acum 10 ani?”, se întreba gânditor Marcel Udrea în timp ce căuta în agenda telefonului, numărul Emiliei Condurescu.
Emilia îl sunase cu două zile în urmă, rugându-l s-o ajute cu fratele ei Andrei, care intrase din nou, într-o depresie.
,,Marcel, fratele meu trebuie să-și găsească neapărat o nouă îndeletnicire, are nevoie să evadeze din acest oraș care i-a acaparat întreaga existență prin întâmplările tragice care s-au perindat fără întrerupere, ca un coșmar din care se trezește și se reîntoarce încontinuu. El nu strigă, nu se destăinuie, doar suferă în tăcere și nu mai suportăm nici eu nici mama să-i mai zărim latura aceasta întunecată din nou. Tu ești prietenul nostru comun, dar mai presus de toate acestea, ești omul în care Andrei are deplină încredere. Poate vei putea să mă ajuți, să ne ajuți!”, i se confesase atunci Emilia.
Marcel luase încă de a doua zi, hotărârea de a-l atrage pe Andrei în noua aventură literară, încercând să pună bazele unei reviste literare la care să fie părtaș și prietenul lui.
,,Să dea Dumnezeu să reușesc să-l aduc la mine, la București! Voi face tot ce pot să-l scot din carapacea lui! Mulțumesc că m-ai sunat și mi-ai dat ocazia să-l ajut! O fac din iubire pentru voi amândoi”, îi spuse acesta Emiliei, înainte de terminarea convorbirii.
(va urma)