Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Badescu Alexia: ***


am simțurile încordate
aș fi vrut să mă privești în ochi și să-mi spui
ești o vertebră a unui anotimp în care nu mai îmi găsesc nici papucii
nici aroganța
nici neputințele
ești un cactus în care mi-am înțepat nepăsarea
who cares
urmează stația fortuna
naivitatea costă iubire
kilometri de nervi de lacrimi de ger
relax
viața are zâmbetul șăgalnic uneori
chiar dacă te decojește bucată cu bucată
și îi simți șuieratul în ceafă
tot mai pândești hiena
care ți a lăsat ultimul waterloo
în ruină


***
mai toarnă-mi o rană-n pocalul de-absint
și lasă păcatul să toarcă-n surdină
nu spune nimica
mai vreau să mă mint
abstract
rătăcit de lumină
tac runele toate in pas incolor
și râde-n octave păpușa
mă strânge furtuna
pustiul din gol
ce-mi poartă prin cețuri cenușa
e zen labirintul in care mă pierd
și orb este jocul de-o clipă
hai spune-mi
fetițo
in ce timp inert
iubirea s-a scurs
in risipă


Adelina Constantin: Nu mai scrii


Citești obosit printre stropii din geam
tot mai înalte ziduri cresc
te faci mic şuvoiul de apă
te poartă spre mare
rafale cascade stânci te izbesc
la atingerea-ţi timidă nimeni
nu vibrează
te priveşti extraterestru
în oglindă
sau rătăcit printre igluuri
cal fără căpăstru
Adelina Constantin
Vol. Lumea din ciment și sticlă

Dan Casuneanu: versuri

Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, 
De spaimă, vântul a scâncit toată noaptea
mi-a înfundat cărările cu fața spre lume
m-am învârtit în cerc
neputincios
am ascultat scârțâiturile scrânciobului
m-au moleșit, plantez pe cer
nori de plumb
se iau la întrecere cu ai tăi, prisosesc de zăpadă
formează o pastă consistentă de culoare albastră
se preface într-un dragon cu 12 capete
se împrăștie pe linia orizontului
mă sforțez să îl ajung
în ultimul moment
îi aud zvârcolirile ascuțite în creștetul muntelui
îmi caut chibritul cu măciulie de brad
trag zăvorul soarelui
pe contur, lasă urme care strălucesc
și gloanțele de argint îmi fluieră în libertate.

Dumitru Ichim: Gumă de șters


Am fost han
drumului
ducând spre nicăieri;
la răscruci -
același castan la cerșit
și-o mulțime de ieri.
Cămilarii
pustiul din mine-au băut
şi s-au ascuns după oala de lut.
Chiar și umbra lor
a murit.
Într-o seară
le-am strâns chiuiturile,
dar și geamătul greu,
și am deschis o gară
ca să-L aștept pe Dumnezeu.
...parcă-L și văd cum coboară
pe scara ultimului vers.
Mă voi topi în brațele Lui
ca luna plină în alb de cais:
- Doamne,
deși nu mi-ai promis,
pentru nașterea mea,
nu cumva ai uitat să-mi aduci
tot ce-o moarte întreagă-am cerut?
O gumă de șters.
Nimic altceva...
Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario

Nicolette Orghidan: haiku

Imagini pentru haiku
El alb și nu prea                                                                             
Nehotărât e fulgul:
– Și de ce să cad?
***
El ca timp avut
Ea ca vreme galeșă
Timp astral pierdut.
Nicolette Orghidan

Vasile Ionac‎ : Ecouri

Mereu se merge mai departe
de unde am ajuns.
ori eu, care nu sunt întrebat
unde aș vrea să ajung,
de unde merg mai departe?
*
Sâmburii de cireșe,
deși nu au gustul dulce al clipei,
conțin doar perenitatea cireșilor.
*
Visul pe care îl vedem,
ne este dat, sau azvârlit?
*
Astăzi o să plouă, firav și hotărât,
cât pentru toate ninsorile care nu au sosit.
*
Se vând locuri în cimitire:
oare ce spune sufletul
când văd că ultimile oase purtate
sunt scoase la mezat?
*
Dragostea, acest pur adevăr
pe care nu odată l-am renegat.
*
Dacă un cuvânt nu mai spune nimic,
s-a transformat în vorbă.
Vasile Ionac 
20 făurar 2020

Petruţa Niţă‎ : mâini fecunde


când m-ai stins cu lacrimi
am început să ard
când mi-ai poruncit să cânt
am ales tăcerea
mi-ai spus 'rămâi' şi am plecat
mi-ai zis 'pleacă' şi am venit
apoi ne-am împreunat mâinile
într-o cununie fără inel
toate degetele ne-au rămas legate
într-un sărut
unul în altul au născut prunci
cu ochi de lumânare
au îmbrăcat lumea în cămăşi
de ceară atemporală
clepsidra traversa nisipuri aurii
peste clipele de aşteptare
când ne aprindeam cu apă
ne stingeam în lumină
doar mâinile
numai mâinile noastre încă
mai pot face copii

Gabriela-Maria Ionescu: Unde îmi sunt eu oare?


De la o vreme, simt că mi-am pierdut identitatea, unde şi când nu ştiu exact; ştiu doar că eu – cea care eram mai înainte nu mai există!
M-am pierdut când visam să te întâlnesc, m-am pierdut când încercam să-mi imaginez cum poţi să arăţi şi ce fel de caracter ai putea avea.
M-am pierdut când te căutam cu înverşunare printre toate chipurile ce le întâlneam. Te căutam pe tine, dar, încet, încet, mă pierdeam pe mine însămi. Visam des, chiar şi cu ochii deschişi, cum ar fi dacă ai apărea aşa, deodată, în faţa mea, cum oare aş putea fi sigură că eşti tu, ce semne pe faţa ta sau din atitudinea ta mi-ar confirma că nu greşesc. Mă întrebam des: unde şi cine eşti tu şi concomitent uitam câte puţin în fiecare secundă cine sunt eu…!
Uitam cine voiam să fiuîn tinerețe să fiu
, ce idealuri avusesem, ce visuri şi dorinţe nu îmi îndeplinisem.
Şi iată că minunea s-a întâmplat cu noi doi, când ne-am întâlnit. Am ştiut că eşti tu, într-o fracțiune de secundă; aşa cum şi tu ai avut un imbold de la prima privire că voi fi cineva important în viaţa ta.
Faptul că eram multe ore împreună înrestsurantul unde eram colegi, locul acela afumat şi încărcat de arome de cărnuri pregătite după reţete greceşti, serile târzii în care un artist ne încânta cu acorduri de sirtachi…
Privirile reciproce şi insistente, atingeri accidentale, zâmbete furişe; mirosul şi textura pielii tale în tot zgomotul şi forfoteala continuă de oameni, seară de seară…
Zâmbetul cald și sincer care mă dezarma total, atunci când mă descopereai în mulţimea de oameni, salutul fugitiv şi apoi drumurile tale neobosite ca să mă întâlneşti iar măcar pentru câteva secunde…
Tot iureşul vieţii noastre trepidante şi apoi în scurtele şi intensele pauze în care savuram o îngheţată la colţ, plăcerea totală de a ne avea câteva minute doar pentru noi…
Şi apoi noaptea aceea de sâmbătă în care atât de tare a plouat că au dispărut cu toţii de pe străzi, iar noi doi stând de vorbă la o masă în restaurant când curentul a murit. Am vorbit pentru prima oară deschis în întunericul din jur şi ploaia ce cădea în rafale. Şi m-am lepădat de mine pentru a fi cu tine. Am început altă viaţă, de la zero, plini de emoţie, viaţă în care nu mai eram două individualităţi, ci ne construiam, încet, încet, din vorbe, din săruturi şi din mângâieri, un întreg!
Întregul care ne-a absorbit înăuntru ca o gaură neagră! Am plutit amândoi până la stele şi înapoi de mii de ori, imponderabili într-o lume a extazului, primind şi dăruind mereu şi mereu! Ne-am clădit şi reclădit într-un monolit de iubire.
De la momentul zero, până la punctul terminus, lucrurile au evoluat în cel mai frumos fel posibil, fiecare dintre noi doi devenind mai bun, mai frumos,dar șimult mai înalt spiritual ; doar prin iubire!
Şi a venit şi momentul acela când vremea noastră împreună a încremenit, groaznicul moment de implozie al monolitului nostru clădit în cei doi ani nebuni, de dragoste intensă!
Tu pe drumul tău şi eu pe al meu. Momentul în care nu am mai ştiut cine sunt eu…
Şi a trecut un timp de disperarare şi îndârjire împotriva sorţii şi apoi a venit acceptarea că ceea ce a fost nu se va mai repeta niciodată şi că trebuie să reînvăţ să trăiesc fără tine, doar eu şi cu mine însămi!
Greu de reclădit un suflet, dar nu imposibil şi m-am redescoperind scriind poezie. Am pus în versuri toate cuvintele pe care ţi le-aş fi spus.
Şi ţi-am mulţumit că ai adus iubirea aceea în viața mea!
-Fii fericit, oriu
Gabriela-Maria Ionescu
nde ai fi tu, om bun sper să fii iubit așa cum meriți !

Silvia Bodea Salajan: Cobori din noaptea ta


și-n nopți târzii dorul de dor alină
când printre vremuri încă mai suspină
cuvânt nespus
plângând după retină
un prag firav se frânge ca o vină
când bănuim în lan curat neghină
și când sosește cum vine-o felină
furul în dăruirea cea păgână
doar maiestoasa tainelor regină
mai cerne dor în lacrimi de rășină
ca inima din lucruri să rămână
mai singură mereu
și mai străină

Teodora Onița: adânc

Debut Revista extemporal liric, Debut Revista extemporal liric, Debut Revista Extemporal liric, Debut           
Plouă
Cu picături mari, amare, acide.
Din două
Izvoare reci, adânci, aride.
Ochii,
Ei, de culoarea scoarței,
Cu amănunt
Irigați cu negrul eleganței.
¤¤¤
Conștiința
Se frânge-n cristale.
Dorința
Migrează spre gândurile sale.
Cugetul
E impertinent, inactiv.
Trupul
E indiferent, nociv.
Timpul
Stă pe loc, activ.
¤¤¤
Redefinit,
Râul de mercur alunecă spre
Infinit
Distrugând câmpii de speranțe agățătoare;
O nulitate
Acolo sună acum strident, acut;
Voci uitate
Închise-ntr-un pachet nedesfăcut,
Amăgitoare
Alungate dintr-un lăuntru bolnav de ură,
Hărțuitoare
Ard totul în cale, conștiința abjură.
¤¤¤
Stima
A murit înecată, stoarsă;
Lacrima
A sfârșit arsă;
Discernământul
S-a îmbolnăvit;
Focul
În absurd neîntinat, s-a stins.
Top of Form

Djamal Mahmoud: cavaler

incolor cazi dintr-un țurțure
o lacrimă învinsă lăsând în urmă
cârduri de aburi
și de răni infidele ...
te izbești de resturile albului
abia transformat de cer în noroi
gata s-au trezit ferestrele
ți se șoptește
degeaba încerci
să scoți vreun sunet
tălpile grăbite ți-l vor sufoca
singura ta șansă acum e să taci
într-un rug sau într-o rădăcină
până la următorul îngheț...
Djamal Mahmoud

Mioara Băluță: fiilor mei


Fotografia de profil a Mioarei Băluță, Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, cadru apropiat
nu toate cuvintele sunt pietre
doar cele atinse vor cânta
și în cântecul lor luna tremură deja
singurătatea ei nu a ajuns
niciodată aproape de locul acela
dureros și intim
unde îndoit și împăturit poți vedea
în sfârșit cerul din inima întunericului
scriu și mă înfricoșez în scrisul meu
scriu și aceste cuvinte vă vor încerca dragostea
adevărul despre ea nu-l știe nimeni
doar ierburile care cresc nesigure
cunosc parfumul vocea
care se apropie să vă legene
cum se leagănă câteodată flăcările
deasupra locului în care e îngropată
o comoară    
                                                                                            

Carmen-Maria Mecu: vin sărbătorile ino


o să coc două tăvi de turtă dulce
cu iubire cu mare iubire în gând o să-i pomenesc
apoi bucătăria se va dizolva
cartier oraș țară
continent glob univers
multivers
sărbătoarea va colora fiecare quarc
legăturile se vor șterge firesc
din mine va rămâne doar o presimțire de fluture
cu miros de cuișoare scorțișoară rom
în marele stomac ceresc
Carmen-Maria Mecu

Alexandru Berceanu‎ : prea târziu


Am furat puțină lumină
fără să bănuiesc
topirea zăpezii din martie,
culoarea florilor ascunse
sau pasărea aceea cu cântece
necântată încă
în tina de soare!
Prea târziu am sosit
pe plutele clipei
și nimeni nu mai poate întoarce
vapoarele
pierdute pe întinsele ape!
Prea târziu pe meridianele lumii
doar un țipăt de pescăruș
mai ninge umbra
scursă
din lumânarea crescută în noi!
Alexandru Berceanu 

Teodor Dume: Brâncuși


Am sărutat cu genunchiul
lespedea de piatră
într-o rugăciune
am deschis poarta sărutului
și m-am așezat la masa tăcerii
vorbea cumințenia pământului
și creștea piatra lipindu-și
de obrazul meu somnul
toate rosteau numele
un singur nume
reverberând în tăcere
într-un târziu, cu fâlfâit
de aripi incolore,
l-a prins în cioc măiastra
și l-a urcat
în înaltul coloanei fără de sfârșit
Am sărutat cu genunchiul
lespedea de piatră
într-o pioasă rugăciune
și n-am putut rosti
decât un cuvânt
unul singur
...Brâncuși!
(Text publicat în volumul de debut Adevărul din cuvinte, 1985/Prefață Gheorghe Grigurcu)

Nicolae Vălăreanu Sârbu: Marină


Ce tristă-i marea îngheţată-n larg
Când geru-i vâscos şi stă în aer,
Totu-i mort şi cheiul plânge-n vaier
Iubirea ta îşi caută catarg.
Dantelării de sloiuri, giuvaier,
Să vezi cum valurile nu le sparg,
Sub ţărmuri roase împietrite-n şarg
Pe faţa mării nesfârşită-n taier.
Sănii nu mai sunt la cai cu hamuri,
E gol şi cerul putrezit de nori
Tu nu mai vii, corbii stau pe ramuri.
Pescăruşi ţipă îngroziţi în zori,
Ziua trece, vine noaptea-n geamuri
Şi parcă am murit de mii de ori.
Nicolae Vălăreanu Sârbu

Calinescu Maria: Petale de lumină


Tu mi-ai deschis o cale, cu lacrima iubirii
Şi mi-ai adus pe cer doar norii fericirii,
Cuvintele mi-ai nins, cu raze lucitoare,
Ai şters pe chipul meu, urma care doare.
Mi-ai strecurat în suflet, curcubeu de dor,
Pe-al inimii tumult cu-al dragostei fior,
La porţile iubirii m-ai învăţat să bat,
Să-nchid în cerc de stele, durutul meu oftat.
Solfegii răguşite le-ai aruncat în mare,
Făclia de speranţă să ardă a-ncântare,
Trimis-ai firul ploii pe rana care doare,
Din fiecare clipă, făcut-ai sărbătoare.
Eşti cert filon de viață pe lacrima uscată,
Drumul către soare, în zare mi s-arată,
Lacrima cea nouă , va fi ca altădată
Petală de lumină, pe-o inimă frustrată.
Calinescu Maria

Daniel Dăian: din inimă


adânc în număr cineva se piaptănă
și își cultivă frisoanele
nu e o groapă ceea ce simți atunci când simți
ci o altă limbă care bântuie
mai jos de orizont
o doamnă strigă o rugăciune unui triunghi
și vuiește
numai eu
te iubesc într-un fel boem de sanscrită
de aici
din inimă
Daniel Dăian

Cadar Katalin: Purtători de doliu


... noi doi știam
cândva,
să umblăm pe urmele Zeilor
ținându-ne de mână,
umăr lângă umăr,
eram sculptorii nemuritori
de șoapte…

urcată pe soclul nopții,
iubirea
îngenunchea vântul,
ploaia
și zăpezile…

armele rugineau
într-un pod uitat
închis
de timp.

astăzi,
suntem purtători de doliu
la un priveghi
impus
și mâine,
nu ne vom mai aminti nimic
din ceea ce am fost
vreodată…

privind răsăritul și apusul
cu jumătatea unui ochi.

Cadar Katalin
Purtători de doliu

Ottilia Ardeleanu: Spaima drumurilor

Ropotele ploii se aud tot mai aproape. O herghelie scăpată din țarcul de nori. Vine spre mine și nu am cum să mă feresc. Șoseaua imensă. Câmp din toate părțile. O pădurice de salcâmi poposită la vreo jumate de kilometru, adusă de spate de vântul nisipiu. Aripi de păsări speriate, cât roata carului, dispărând în decorul alertat. Trosnete de bici. Pe alocuri, cerul se crapă să cadă pe mine, nor cu nor. Teama, o femeie cu ochi de cenușă, deschide și intră. Aș fi zis că locurile sunt ocupate până la refuz, dar uite că ea, deși are 1.80 și sânii plini, s-a strecurat. O fi avut rezervare?! Posibil. Nu-i spun bun venit. Nici ea nu mă salută. Ne privim ochi în ochi. Și atât. La fiecare pocnitură, inconștient, sărim una spre cealaltă. Eu sunt ceva mai mică. Și mai zveltă. Îmbrățișarea ei mă sufocă. Îi simt inima galopând tocmai în sinciput. Iar între tâmple mi s-a format un vârtej. Acolo, toate intră într-o horă a morții. Se duc la fund. Ea mă ține strâns acum și mă trage la margine. Suflă greu. Îmi sparge timpanele. Nu-mi place vocea ei. E plină de mâl. Are un aer ventriloc.
Povestește, în timp ce copitele scobesc pământul și-l aruncă în fisurile orizontului.
Zi de vară. Soarele iese lenevos din mare. Își ridică brațele și rămâne o vreme așa, trăgând aerosoli pe nas. Cafeaua, trecută de filtru, își lasă aroma în libertate. O sorbitură. Două. Trei. Trebuie să plec.
De regulă, iau microbuzul de la cap de linie. Să prind un loc. De meditație. Ori pentru a observa ce a mai făcut politicul din mediul înconjurător. Cine altcineva?! Ultima dată când m-am dus la serviciu, am luat autobuzul și era să ne răsturnăm în șanț. Din cauza unei curele care s-a rupt. Cranc! Dezechilibru scurt. Inerția la datorie. Câteva ciocniri. Þipete. Reproșuri. Ca să nu le spun pe nume. Am avut noroc. Șoferul a avut un moment de intuiție. A lăsat-o ușor și a tras de volan atât cât să rămânem doar cu o nedumerire: ce e, ce s-a întâmplat? În dreapta eram eu. Tot în dreapta, șanțul. Ca o anacondă în burta căreia am fi putut ajunge, mintenaș. Oamenii au coborât. Transpuși. Tremurând din încheieturi. O femeie plângea. Când m-am uitat la ea, m-am văzut pe mine. Clar! Expresia neliniștii. Am luat-o pe jos, cu grupul. Eu în frunte. Până ne-a adunat de pe drum câte-o cunoștință. Pe cei mai mulți i-a luat un alt autobuz, venit din urmă.
Așa că, azi, mă duc în stația de taxi. Ochesc unul. Șoferul, la vreo 50, cam morocănos. Dacă știam, nu mă urcam în ăsta! Erau destule care așteptau clienții.
Bună dimineața. La Constanța. Pe Aurel Vlaicu, vă rog.
Mă așez în față. E prima oară când fac asta. Întotdeauna ocup locul din spate, pe diagonală. Pornim. Eu cu figura mea temătoare, el cu viteză de taximetrist. Ieșim printre străduțe. Gropi, câini visând la cel mai mare os, tomberoane. Atenție denivelări! Trecere de pietoni. O rampă lină. Magazinul chinezesc deschis numai de o săptămână. O terasă pustie la ora asta matinală. Măturătorii stând pe bordură cu țigările aprinse. Spre fier vechi 200 m. Uite și capăt de linie. Lume peste lume. Miroase maritim. Capul podului. Troița. Intersecție. Nu vine nimeni. Nu știu cum se face, doar când conduc eu autoturismul personal este mai mereu trafic. Nu spun, doar gândesc. Ne apropiem de sensul giratoriu, facem dreapta. La picioarele noastre, la botul mașinii, marea. Plutind la marginea orașului. Þinându-se cu o mână de soare, cu cealaltă fluturând eșarfe de fum, tocmai de la Midia. Pe stânga, la nivelul ecluzei, câteva construcții somptuoase răsărite ca ciupercile otrăvitoare după potopul de azi-noapte.
La coborârea podului, facem iar dreapta. În stânga, un matiz culoarea țărmului fierbinte. Trebuie să acorde prioritate. Dar nu o face. Se bagă. Și nu grăbește. Taximetristul, iritat, claxonează insistent. Șoferul matizului frânează. Frânăm și noi. Eu, din instinct! El apasă pedala de accelerație. Se depărtează cât de cât. Noi, în urma lui. Păstrând distanța regulamentară. Frânează din nou. Din nou claxonul prelung ca un tulnic. Mi-am recăpătat fața aceea a mea, dintotdeauna. Atmosfera a devenit și ea înfricoșată. La Lebăda, individul cu matiz întoarce brusc și virează spre noi, cu viteză, gata-gata de un impact lateral, dar nu, satisfăcut de manevra reușită, se strecoară în spatele nostru, înaintea altor mașini care veneau la vale de pe pod. Preț de zece minute claxonează fără încetare. Mă uit în retrovizoare. Are chipul unui tânăr. Nu mai mult de douășpatru-douășcinci. Nu numai puștan, dar și cu pitici pe creier. Rânjetul lui este diavolesc. Taximetristul gonește. Piticii, după noi. Atât de aproape că ai zice că suntem lipiți. Încep slalomurile printre vehicule. Mă țin cu o mână de bara de pe ușă, pe cealaltă o proptesc în bord. În oglinzi, chipul meu. Rigid. Taximetristul are sânge rece. Nicio grimasă. Doar atenție. Este făcut din ochi și urechi. Dinspre toate direcțiile. Mă și văd protagonista unui film polițist. Urmărit și urmăritor. Dintr-odată, morocănosului îi vine o idee. Să oprească și să vadă ce vrea individul. De ce a luat-o razna. Mă fac pară. Cuuuum?! Eu trebuie să ajung urgent la serviciu. Nu e vreme. Apoi, cine știe ce terchea-berchea face glume nesărate la mare. Nu, nu, nu! Să ne continuăm ruta! În cele din urmă, cu toată rugăciunea mea persuasivă, am reușit să-l fac pe om să țină drumul spre oraș. La Scoica, un ultim viraj spontan. Nici n-am avut timp să văd când teribilistul a întors ieșind brusc din șirul de autovehicule și făcând o manevră de tamponare în timp ce un alt rânjet silit îi creștea din buze. Dacă m-ați fi văzut atunci, ați fi știut că mă aflu la apogeul puterii mele. Deodată, nimic. Liniște. Și eu, parcă intrată în transă. La prima curbă am observat mașina poliției mai în față. Și ne-am dat seama de ce peripeția se încheiase inevitabil. Pentru junele scăpat în decorul matinal. Un lucru e cert. Nici acum nu pot spune ce număr avea mașina neastâmpărată.
Ploaia a făcut un viraj periculos pe lângă liziera pădurii, a trecut în trombă peste câmp, călcând tot ce era verde cu roțile miilor de picături, a culcat la pământ o sperietoare, a înfipt câteva fulgere ici-colea din viteză și, ca și când nu ar fi fost de ajuns, a dispărut într-un curcubeu care ștergea de zor fereastra azurului.
(sursa: Poezie.ro)

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10