De la o vreme, simt că mi-am pierdut identitatea, unde şi când nu ştiu exact; ştiu doar că eu – cea care eram mai înainte nu mai există!
M-am pierdut când visam să te întâlnesc, m-am pierdut când încercam să-mi imaginez cum poţi să arăţi şi ce fel de caracter ai putea avea.
M-am pierdut când te căutam cu înverşunare printre toate chipurile ce le întâlneam. Te căutam pe tine, dar, încet, încet, mă pierdeam pe mine însămi. Visam des, chiar şi cu ochii deschişi, cum ar fi dacă ai apărea aşa, deodată, în faţa mea, cum oare aş putea fi sigură că eşti tu, ce semne pe faţa ta sau din atitudinea ta mi-ar confirma că nu greşesc. Mă întrebam des: unde şi cine eşti tu şi concomitent uitam câte puţin în fiecare secundă cine sunt eu…!
Uitam cine voiam să fiuîn tinerețe să fiu
, ce idealuri avusesem, ce visuri şi dorinţe nu îmi îndeplinisem.
Şi iată că minunea s-a întâmplat cu noi doi, când ne-am întâlnit. Am ştiut că eşti tu, într-o fracțiune de secundă; aşa cum şi tu ai avut un imbold de la prima privire că voi fi cineva important în viaţa ta.
Faptul că eram multe ore împreună înrestsurantul unde eram colegi, locul acela afumat şi încărcat de arome de cărnuri pregătite după reţete greceşti, serile târzii în care un artist ne încânta cu acorduri de sirtachi…
Privirile reciproce şi insistente, atingeri accidentale, zâmbete furişe; mirosul şi textura pielii tale în tot zgomotul şi forfoteala continuă de oameni, seară de seară…
Zâmbetul cald și sincer care mă dezarma total, atunci când mă descopereai în mulţimea de oameni, salutul fugitiv şi apoi drumurile tale neobosite ca să mă întâlneşti iar măcar pentru câteva secunde…
Tot iureşul vieţii noastre trepidante şi apoi în scurtele şi intensele pauze în care savuram o îngheţată la colţ, plăcerea totală de a ne avea câteva minute doar pentru noi…
Şi apoi noaptea aceea de sâmbătă în care atât de tare a plouat că au dispărut cu toţii de pe străzi, iar noi doi stând de vorbă la o masă în restaurant când curentul a murit. Am vorbit pentru prima oară deschis în întunericul din jur şi ploaia ce cădea în rafale. Şi m-am lepădat de mine pentru a fi cu tine. Am început altă viaţă, de la zero, plini de emoţie, viaţă în care nu mai eram două individualităţi, ci ne construiam, încet, încet, din vorbe, din săruturi şi din mângâieri, un întreg!
Întregul care ne-a absorbit înăuntru ca o gaură neagră! Am plutit amândoi până la stele şi înapoi de mii de ori, imponderabili într-o lume a extazului, primind şi dăruind mereu şi mereu! Ne-am clădit şi reclădit într-un monolit de iubire.
De la momentul zero, până la punctul terminus, lucrurile au evoluat în cel mai frumos fel posibil, fiecare dintre noi doi devenind mai bun, mai frumos,dar șimult mai înalt spiritual ; doar prin iubire!
Şi a venit şi momentul acela când vremea noastră împreună a încremenit, groaznicul moment de implozie al monolitului nostru clădit în cei doi ani nebuni, de dragoste intensă!
Tu pe drumul tău şi eu pe al meu. Momentul în care nu am mai ştiut cine sunt eu…
Şi a trecut un timp de disperarare şi îndârjire împotriva sorţii şi apoi a venit acceptarea că ceea ce a fost nu se va mai repeta niciodată şi că trebuie să reînvăţ să trăiesc fără tine, doar eu şi cu mine însămi!
Greu de reclădit un suflet, dar nu imposibil şi m-am redescoperind scriind poezie. Am pus în versuri toate cuvintele pe care ţi le-aş fi spus.
Şi ţi-am mulţumit că ai adus iubirea aceea în viața mea!
-Fii fericit, oriu
nde ai fi tu, om bun sper să fii iubit așa cum meriți !
***
