Ropotele ploii se aud tot mai aproape. O herghelie scăpată din țarcul de nori. Vine spre mine și nu am cum să mă feresc. Șoseaua imensă. Câmp din toate părțile. O pădurice de salcâmi poposită la vreo jumate de kilometru, adusă de spate de vântul nisipiu. Aripi de păsări speriate, cât roata carului, dispărând în decorul alertat. Trosnete de bici. Pe alocuri, cerul se crapă să cadă pe mine, nor cu nor. Teama, o femeie cu ochi de cenușă, deschide și intră. Aș fi zis că locurile sunt ocupate până la refuz, dar uite că ea, deși are 1.80 și sânii plini, s-a strecurat. O fi avut rezervare?! Posibil. Nu-i spun bun venit. Nici ea nu mă salută. Ne privim ochi în ochi. Și atât. La fiecare pocnitură, inconștient, sărim una spre cealaltă. Eu sunt ceva mai mică. Și mai zveltă. Îmbrățișarea ei mă sufocă. Îi simt inima galopând tocmai în sinciput. Iar între tâmple mi s-a format un vârtej. Acolo, toate intră într-o horă a morții. Se duc la fund. Ea mă ține strâns acum și mă trage la margine. Suflă greu. Îmi sparge timpanele. Nu-mi place vocea ei. E plină de mâl. Are un aer ventriloc.
Povestește, în timp ce copitele scobesc pământul și-l aruncă în fisurile orizontului.
Zi de vară. Soarele iese lenevos din mare. Își ridică brațele și rămâne o vreme așa, trăgând aerosoli pe nas. Cafeaua, trecută de filtru, își lasă aroma în libertate. O sorbitură. Două. Trei. Trebuie să plec.
De regulă, iau microbuzul de la cap de linie. Să prind un loc. De meditație. Ori pentru a observa ce a mai făcut politicul din mediul înconjurător. Cine altcineva?! Ultima dată când m-am dus la serviciu, am luat autobuzul și era să ne răsturnăm în șanț. Din cauza unei curele care s-a rupt. Cranc! Dezechilibru scurt. Inerția la datorie. Câteva ciocniri. Þipete. Reproșuri. Ca să nu le spun pe nume. Am avut noroc. Șoferul a avut un moment de intuiție. A lăsat-o ușor și a tras de volan atât cât să rămânem doar cu o nedumerire: ce e, ce s-a întâmplat? În dreapta eram eu. Tot în dreapta, șanțul. Ca o anacondă în burta căreia am fi putut ajunge, mintenaș. Oamenii au coborât. Transpuși. Tremurând din încheieturi. O femeie plângea. Când m-am uitat la ea, m-am văzut pe mine. Clar! Expresia neliniștii. Am luat-o pe jos, cu grupul. Eu în frunte. Până ne-a adunat de pe drum câte-o cunoștință. Pe cei mai mulți i-a luat un alt autobuz, venit din urmă.
Așa că, azi, mă duc în stația de taxi. Ochesc unul. Șoferul, la vreo 50, cam morocănos. Dacă știam, nu mă urcam în ăsta! Erau destule care așteptau clienții.
Bună dimineața. La Constanța. Pe Aurel Vlaicu, vă rog.
Mă așez în față. E prima oară când fac asta. Întotdeauna ocup locul din spate, pe diagonală. Pornim. Eu cu figura mea temătoare, el cu viteză de taximetrist. Ieșim printre străduțe. Gropi, câini visând la cel mai mare os, tomberoane. Atenție denivelări! Trecere de pietoni. O rampă lină. Magazinul chinezesc deschis numai de o săptămână. O terasă pustie la ora asta matinală. Măturătorii stând pe bordură cu țigările aprinse. Spre fier vechi 200 m. Uite și capăt de linie. Lume peste lume. Miroase maritim. Capul podului. Troița. Intersecție. Nu vine nimeni. Nu știu cum se face, doar când conduc eu autoturismul personal este mai mereu trafic. Nu spun, doar gândesc. Ne apropiem de sensul giratoriu, facem dreapta. La picioarele noastre, la botul mașinii, marea. Plutind la marginea orașului. Þinându-se cu o mână de soare, cu cealaltă fluturând eșarfe de fum, tocmai de la Midia. Pe stânga, la nivelul ecluzei, câteva construcții somptuoase răsărite ca ciupercile otrăvitoare după potopul de azi-noapte.
La coborârea podului, facem iar dreapta. În stânga, un matiz culoarea țărmului fierbinte. Trebuie să acorde prioritate. Dar nu o face. Se bagă. Și nu grăbește. Taximetristul, iritat, claxonează insistent. Șoferul matizului frânează. Frânăm și noi. Eu, din instinct! El apasă pedala de accelerație. Se depărtează cât de cât. Noi, în urma lui. Păstrând distanța regulamentară. Frânează din nou. Din nou claxonul prelung ca un tulnic. Mi-am recăpătat fața aceea a mea, dintotdeauna. Atmosfera a devenit și ea înfricoșată. La Lebăda, individul cu matiz întoarce brusc și virează spre noi, cu viteză, gata-gata de un impact lateral, dar nu, satisfăcut de manevra reușită, se strecoară în spatele nostru, înaintea altor mașini care veneau la vale de pe pod. Preț de zece minute claxonează fără încetare. Mă uit în retrovizoare. Are chipul unui tânăr. Nu mai mult de douășpatru-douășcinci. Nu numai puștan, dar și cu pitici pe creier. Rânjetul lui este diavolesc. Taximetristul gonește. Piticii, după noi. Atât de aproape că ai zice că suntem lipiți. Încep slalomurile printre vehicule. Mă țin cu o mână de bara de pe ușă, pe cealaltă o proptesc în bord. În oglinzi, chipul meu. Rigid. Taximetristul are sânge rece. Nicio grimasă. Doar atenție. Este făcut din ochi și urechi. Dinspre toate direcțiile. Mă și văd protagonista unui film polițist. Urmărit și urmăritor. Dintr-odată, morocănosului îi vine o idee. Să oprească și să vadă ce vrea individul. De ce a luat-o razna. Mă fac pară. Cuuuum?! Eu trebuie să ajung urgent la serviciu. Nu e vreme. Apoi, cine știe ce terchea-berchea face glume nesărate la mare. Nu, nu, nu! Să ne continuăm ruta! În cele din urmă, cu toată rugăciunea mea persuasivă, am reușit să-l fac pe om să țină drumul spre oraș. La Scoica, un ultim viraj spontan. Nici n-am avut timp să văd când teribilistul a întors ieșind brusc din șirul de autovehicule și făcând o manevră de tamponare în timp ce un alt rânjet silit îi creștea din buze. Dacă m-ați fi văzut atunci, ați fi știut că mă aflu la apogeul puterii mele. Deodată, nimic. Liniște. Și eu, parcă intrată în transă. La prima curbă am observat mașina poliției mai în față. Și ne-am dat seama de ce peripeția se încheiase inevitabil. Pentru junele scăpat în decorul matinal. Un lucru e cert. Nici acum nu pot spune ce număr avea mașina neastâmpărată.
Ploaia a făcut un viraj periculos pe lângă liziera pădurii, a trecut în trombă peste câmp, călcând tot ce era verde cu roțile miilor de picături, a culcat la pământ o sperietoare, a înfipt câteva fulgere ici-colea din viteză și, ca și când nu ar fi fost de ajuns, a dispărut într-un curcubeu care ștergea de zor fereastra azurului.
(sursa: Poezie.ro)
