Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Alexandru Berceanu‎ : prea târziu


Am furat puțină lumină
fără să bănuiesc
topirea zăpezii din martie,
culoarea florilor ascunse
sau pasărea aceea cu cântece
necântată încă
în tina de soare!
Prea târziu am sosit
pe plutele clipei
și nimeni nu mai poate întoarce
vapoarele
pierdute pe întinsele ape!
Prea târziu pe meridianele lumii
doar un țipăt de pescăruș
mai ninge umbra
scursă
din lumânarea crescută în noi!
Alexandru Berceanu 

Teodor Dume: Brâncuși


Am sărutat cu genunchiul
lespedea de piatră
într-o rugăciune
am deschis poarta sărutului
și m-am așezat la masa tăcerii
vorbea cumințenia pământului
și creștea piatra lipindu-și
de obrazul meu somnul
toate rosteau numele
un singur nume
reverberând în tăcere
într-un târziu, cu fâlfâit
de aripi incolore,
l-a prins în cioc măiastra
și l-a urcat
în înaltul coloanei fără de sfârșit
Am sărutat cu genunchiul
lespedea de piatră
într-o pioasă rugăciune
și n-am putut rosti
decât un cuvânt
unul singur
...Brâncuși!
(Text publicat în volumul de debut Adevărul din cuvinte, 1985/Prefață Gheorghe Grigurcu)

Nicolae Vălăreanu Sârbu: Marină


Ce tristă-i marea îngheţată-n larg
Când geru-i vâscos şi stă în aer,
Totu-i mort şi cheiul plânge-n vaier
Iubirea ta îşi caută catarg.
Dantelării de sloiuri, giuvaier,
Să vezi cum valurile nu le sparg,
Sub ţărmuri roase împietrite-n şarg
Pe faţa mării nesfârşită-n taier.
Sănii nu mai sunt la cai cu hamuri,
E gol şi cerul putrezit de nori
Tu nu mai vii, corbii stau pe ramuri.
Pescăruşi ţipă îngroziţi în zori,
Ziua trece, vine noaptea-n geamuri
Şi parcă am murit de mii de ori.
Nicolae Vălăreanu Sârbu

Calinescu Maria: Petale de lumină


Tu mi-ai deschis o cale, cu lacrima iubirii
Şi mi-ai adus pe cer doar norii fericirii,
Cuvintele mi-ai nins, cu raze lucitoare,
Ai şters pe chipul meu, urma care doare.
Mi-ai strecurat în suflet, curcubeu de dor,
Pe-al inimii tumult cu-al dragostei fior,
La porţile iubirii m-ai învăţat să bat,
Să-nchid în cerc de stele, durutul meu oftat.
Solfegii răguşite le-ai aruncat în mare,
Făclia de speranţă să ardă a-ncântare,
Trimis-ai firul ploii pe rana care doare,
Din fiecare clipă, făcut-ai sărbătoare.
Eşti cert filon de viață pe lacrima uscată,
Drumul către soare, în zare mi s-arată,
Lacrima cea nouă , va fi ca altădată
Petală de lumină, pe-o inimă frustrată.
Calinescu Maria

Daniel Dăian: din inimă


adânc în număr cineva se piaptănă
și își cultivă frisoanele
nu e o groapă ceea ce simți atunci când simți
ci o altă limbă care bântuie
mai jos de orizont
o doamnă strigă o rugăciune unui triunghi
și vuiește
numai eu
te iubesc într-un fel boem de sanscrită
de aici
din inimă
Daniel Dăian

Cadar Katalin: Purtători de doliu


... noi doi știam
cândva,
să umblăm pe urmele Zeilor
ținându-ne de mână,
umăr lângă umăr,
eram sculptorii nemuritori
de șoapte…

urcată pe soclul nopții,
iubirea
îngenunchea vântul,
ploaia
și zăpezile…

armele rugineau
într-un pod uitat
închis
de timp.

astăzi,
suntem purtători de doliu
la un priveghi
impus
și mâine,
nu ne vom mai aminti nimic
din ceea ce am fost
vreodată…

privind răsăritul și apusul
cu jumătatea unui ochi.

Cadar Katalin
Purtători de doliu

Ottilia Ardeleanu: Spaima drumurilor

Ropotele ploii se aud tot mai aproape. O herghelie scăpată din țarcul de nori. Vine spre mine și nu am cum să mă feresc. Șoseaua imensă. Câmp din toate părțile. O pădurice de salcâmi poposită la vreo jumate de kilometru, adusă de spate de vântul nisipiu. Aripi de păsări speriate, cât roata carului, dispărând în decorul alertat. Trosnete de bici. Pe alocuri, cerul se crapă să cadă pe mine, nor cu nor. Teama, o femeie cu ochi de cenușă, deschide și intră. Aș fi zis că locurile sunt ocupate până la refuz, dar uite că ea, deși are 1.80 și sânii plini, s-a strecurat. O fi avut rezervare?! Posibil. Nu-i spun bun venit. Nici ea nu mă salută. Ne privim ochi în ochi. Și atât. La fiecare pocnitură, inconștient, sărim una spre cealaltă. Eu sunt ceva mai mică. Și mai zveltă. Îmbrățișarea ei mă sufocă. Îi simt inima galopând tocmai în sinciput. Iar între tâmple mi s-a format un vârtej. Acolo, toate intră într-o horă a morții. Se duc la fund. Ea mă ține strâns acum și mă trage la margine. Suflă greu. Îmi sparge timpanele. Nu-mi place vocea ei. E plină de mâl. Are un aer ventriloc.
Povestește, în timp ce copitele scobesc pământul și-l aruncă în fisurile orizontului.
Zi de vară. Soarele iese lenevos din mare. Își ridică brațele și rămâne o vreme așa, trăgând aerosoli pe nas. Cafeaua, trecută de filtru, își lasă aroma în libertate. O sorbitură. Două. Trei. Trebuie să plec.
De regulă, iau microbuzul de la cap de linie. Să prind un loc. De meditație. Ori pentru a observa ce a mai făcut politicul din mediul înconjurător. Cine altcineva?! Ultima dată când m-am dus la serviciu, am luat autobuzul și era să ne răsturnăm în șanț. Din cauza unei curele care s-a rupt. Cranc! Dezechilibru scurt. Inerția la datorie. Câteva ciocniri. Þipete. Reproșuri. Ca să nu le spun pe nume. Am avut noroc. Șoferul a avut un moment de intuiție. A lăsat-o ușor și a tras de volan atât cât să rămânem doar cu o nedumerire: ce e, ce s-a întâmplat? În dreapta eram eu. Tot în dreapta, șanțul. Ca o anacondă în burta căreia am fi putut ajunge, mintenaș. Oamenii au coborât. Transpuși. Tremurând din încheieturi. O femeie plângea. Când m-am uitat la ea, m-am văzut pe mine. Clar! Expresia neliniștii. Am luat-o pe jos, cu grupul. Eu în frunte. Până ne-a adunat de pe drum câte-o cunoștință. Pe cei mai mulți i-a luat un alt autobuz, venit din urmă.
Așa că, azi, mă duc în stația de taxi. Ochesc unul. Șoferul, la vreo 50, cam morocănos. Dacă știam, nu mă urcam în ăsta! Erau destule care așteptau clienții.
Bună dimineața. La Constanța. Pe Aurel Vlaicu, vă rog.
Mă așez în față. E prima oară când fac asta. Întotdeauna ocup locul din spate, pe diagonală. Pornim. Eu cu figura mea temătoare, el cu viteză de taximetrist. Ieșim printre străduțe. Gropi, câini visând la cel mai mare os, tomberoane. Atenție denivelări! Trecere de pietoni. O rampă lină. Magazinul chinezesc deschis numai de o săptămână. O terasă pustie la ora asta matinală. Măturătorii stând pe bordură cu țigările aprinse. Spre fier vechi 200 m. Uite și capăt de linie. Lume peste lume. Miroase maritim. Capul podului. Troița. Intersecție. Nu vine nimeni. Nu știu cum se face, doar când conduc eu autoturismul personal este mai mereu trafic. Nu spun, doar gândesc. Ne apropiem de sensul giratoriu, facem dreapta. La picioarele noastre, la botul mașinii, marea. Plutind la marginea orașului. Þinându-se cu o mână de soare, cu cealaltă fluturând eșarfe de fum, tocmai de la Midia. Pe stânga, la nivelul ecluzei, câteva construcții somptuoase răsărite ca ciupercile otrăvitoare după potopul de azi-noapte.
La coborârea podului, facem iar dreapta. În stânga, un matiz culoarea țărmului fierbinte. Trebuie să acorde prioritate. Dar nu o face. Se bagă. Și nu grăbește. Taximetristul, iritat, claxonează insistent. Șoferul matizului frânează. Frânăm și noi. Eu, din instinct! El apasă pedala de accelerație. Se depărtează cât de cât. Noi, în urma lui. Păstrând distanța regulamentară. Frânează din nou. Din nou claxonul prelung ca un tulnic. Mi-am recăpătat fața aceea a mea, dintotdeauna. Atmosfera a devenit și ea înfricoșată. La Lebăda, individul cu matiz întoarce brusc și virează spre noi, cu viteză, gata-gata de un impact lateral, dar nu, satisfăcut de manevra reușită, se strecoară în spatele nostru, înaintea altor mașini care veneau la vale de pe pod. Preț de zece minute claxonează fără încetare. Mă uit în retrovizoare. Are chipul unui tânăr. Nu mai mult de douășpatru-douășcinci. Nu numai puștan, dar și cu pitici pe creier. Rânjetul lui este diavolesc. Taximetristul gonește. Piticii, după noi. Atât de aproape că ai zice că suntem lipiți. Încep slalomurile printre vehicule. Mă țin cu o mână de bara de pe ușă, pe cealaltă o proptesc în bord. În oglinzi, chipul meu. Rigid. Taximetristul are sânge rece. Nicio grimasă. Doar atenție. Este făcut din ochi și urechi. Dinspre toate direcțiile. Mă și văd protagonista unui film polițist. Urmărit și urmăritor. Dintr-odată, morocănosului îi vine o idee. Să oprească și să vadă ce vrea individul. De ce a luat-o razna. Mă fac pară. Cuuuum?! Eu trebuie să ajung urgent la serviciu. Nu e vreme. Apoi, cine știe ce terchea-berchea face glume nesărate la mare. Nu, nu, nu! Să ne continuăm ruta! În cele din urmă, cu toată rugăciunea mea persuasivă, am reușit să-l fac pe om să țină drumul spre oraș. La Scoica, un ultim viraj spontan. Nici n-am avut timp să văd când teribilistul a întors ieșind brusc din șirul de autovehicule și făcând o manevră de tamponare în timp ce un alt rânjet silit îi creștea din buze. Dacă m-ați fi văzut atunci, ați fi știut că mă aflu la apogeul puterii mele. Deodată, nimic. Liniște. Și eu, parcă intrată în transă. La prima curbă am observat mașina poliției mai în față. Și ne-am dat seama de ce peripeția se încheiase inevitabil. Pentru junele scăpat în decorul matinal. Un lucru e cert. Nici acum nu pot spune ce număr avea mașina neastâmpărată.
Ploaia a făcut un viraj periculos pe lângă liziera pădurii, a trecut în trombă peste câmp, călcând tot ce era verde cu roțile miilor de picături, a culcat la pământ o sperietoare, a înfipt câteva fulgere ici-colea din viteză și, ca și când nu ar fi fost de ajuns, a dispărut într-un curcubeu care ștergea de zor fereastra azurului.
(sursa: Poezie.ro)

Atila Racz: Teodor Dume și tezaurul din cuvânt

Poetul, Teodor Dume, vrea și reușește cu mărinimie să-i ia poeziei timpul, care nu de puține ori destramă, ne vremuiește vremelnicia. Dar iată că vremuirea, atât de bine prinsă în discursul autorului, rostuiește, ne petrece inimos, ne îmbogățește starea, extazul, trăirea. De aceea repet, poetul îi ia poeziei timpul, acele capete terifiante: nașterea și în cele triste moartea. Moartea este privită ca o formă de a lăsa în urmă un loc curat, un spațiu vital pentru un nou val, o grădină în care vor veni copiii să-și primenească bucuriile, curiozitatea, drumul înspre maturitate, înspre devenirea fericită de a fi om și de a omeni.
Fixarea poetului în timp și spațiu este derizorie, poetul este cel care vrea și poate să viețuiască, să însuflețească să dea suflare poeziei, el privește poezia ca pe o fereastră prin care poți să vezi lumea.
Poezia este o fantă, un caleidoscop, în care culorile se așază în ritmuri și forme, în imagini proaspete și neașteptate, parcă venite din visele adolescentului apoi al gânditorului matur, sensibil, cuminte, trecut prin felurite experiențe.
Teodor Dume este unul dintre stâlpii poeziei contemporane, cu deschideri largi înspre sufletele cititorilor, construindu-și cu migală, iubire și credință propriul său drum.
Teodor Dume își dezvăluie sufletul, se dezvăluie pe sine însuși fără o deghizare a sentimentelor. Maturitatea scrierilor dumiene vine din adâncul ireversibil al copilăriei.
Teodor Dume, păstrează viu tezaurul închis în cuvânt, îl redescoperă și-i adaugă valoare, istorie, trăire adâncă.
Teodor Dume redefinește, prin scrierile sale, poezia meditativă – filozofică. Este un bun observator al lumii interioare și se limitează doar la concretul palpabil, ceea ce puțini știu azi să o facă. Iată că revenim la acea fereastră din care privim, care se deschide, care te împinge să privești dincolo de ea. Poetul ne stârnește, ne cheamă într-un spațiu temeinic conturat care nu demolează ci clădește, vrea să rodească, nu caută, el trăiește, nu închide, încifrează, el descifrează și dăruiește, într-o sublimă spunere rostul și rostuirea, viața, căutările din spatele umbrelor, și atâta timp cât există umbre trăiește și făptura, obiectul material care se supune existenței, viețuiește. Acceptarea morții, după un sumar al existenței, este un aspect notabil care generează, mai apoi instituie, un alt parcurs existențial al ființei scindat între realitate și aduceri aminte.
Scriitura rafinată a lui Teodor Dume vine din adâncul cunoașterii de sine și se fixează pe timp, așa cum bine remarca și criticul Gheorghe Grigurcu în prefața volumului de debut, Adevărul din cuvinte, 1985. Iată deci încă o confirmare că Teodor Dume se află pe cel mai de sus palier al poeziei contemporane.
Critica este formală, de multe ori auzi doar vocea celui care emite sentințe, nu și autorul. De aceea aplecarea mea este de a îndemna, de a aduce cititorul în lumea poetului. Iată că ferestrele se deschid în trupul unei poezii prin și în care metafizicul nu încifrează ci descifrează tainele vieții și a morții.
Poetul Teodor Dume atinge metafizicul cu aripa unui înger, ne luminează, duce gândul spre posibile deschideri, din interior spre lume, spre altceva, cu blândețe, cu unelte clasice care auresc, care îmbogățesc expresia tânără, vioaie, imagistica trecută prin filtrul filozofic, concis,
dureros; care ne aduc în lumea tainelor, a comorilor topite în spatele cuvintelor, a versului bine legat, curgător ca apa unui râu molcom dar cu vârtejuri care te absorb, te poartă în adâncuri.
Desigur că o analiză pe text, o va face cititorul, pe care-l îndemn să petreacă o vreme prin sufletul bogat al poetului și sunt sigur că drumul și semnele lăsate de poet sunt dense, aurite de o voce care îmblânzește, care te va cuprinde cu prisosință în curgerea ei, te va lua cu sine, îți va lecui rănile, vechile dureri și te va readuce la viață.
Nu uităm să amintim, cu discreția cuvenită, că Teodor Dume este un poet de excepție asupra căruia ne vom apleca, și credem în destinul fericit al cărților sale, care au văzut lumina tiparului și împlinirea prin cuvânt. Ferestre spre marginea lumii, nu este doar o carte și nici un simplu pașaport de trecere prin poezie, ci este un certificat de naștere valid a unei scriituri asumate care poartă amprenta lui Teodor Dume.

Atila Racz,
(scriitor, Dublin/Irlanda)

Ferestre spre marginea lumii


fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul și din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
mă împiedică să văd dincolo
în fiecare dimineață
scormonesc prin memorie
am senzația că îmi lipsesc
Atila Racz:
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuținat trupul
și de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
și-mi zgâlțâie privirea
sunt înghesuit într-un colț
de întuneric și lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea își leagănă tăcută umbra
și din când în când
îmi ciugulește din suflet
trupul mi-a devenit un loc
de pelerinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalță ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese
la singura poartă din zid
mi s-a așezat umbra și cerșește
puțină libertate
doar atât cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

O carte - bucurie pentru suflet (Potcoave pe suflet, de Teodor Dume)


din inimă pentru inimă, fiica mea, Teodora Dume!. Și mulțumiri din suflet că ne ești alături!.Cea mai mare bucurie a vieții!. Aceleași mulțumiri și lui Radu Butcovan!Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, persoane zâmbind

Radu-Andrei Popa: aduceri aminte

Este posibil ca imaginea să conţină: Radu-Andrei Popa, stând jos şi interioruneori
dragostea e ca un lup
și ce rău o să-ți pară                                                                                 
când soarele va merge spre est la apus
acum se lovesc de stele scântei
în sânge pică loviturile ca o ceară fierbinte
coborau spre mine geamurile clipelor dispărute
alteori
prin ochii noștri se duc luminile
au trecut zeci de universuri spre apus
din toate lămpile astea cu gaz de pe stradă
urmăresc licuricii făcându-și cuib în sufletul tău
pe mâini se sticlesc semne zodiacale
din alunițele random
am construit noi constelații de noi
uneori
stăm în noapte ciocnind cuvintele ca două pahare de vin
se-mbată și zeii privind privirile noastre
cumva
prin sertarele astea cu valuri de mâl
găsesc o crizantemă uscată
alteori
îmi închid degetele
stau și respir în paharele de whisky
văd aburii căutând o formă
și nopțile caută capetele zilei
în lumina scânteii topite de ceară
privesc în ochi dragostea
prin colți ei îmi simt beregata smulsă
uneori
las focul să stingă urmele
Radu-Andrei Popa

Violetta Petre: Moartea nu-i aşa de moarte...

Noaptea nu-i aşa de noapte cum e lacrima tăcerii
Şi nici vinerea prea lungă cum e lipsa mângâierii.
Ploaia nu-i aşa de rece cum dojana de nevină
Şi nici negru-aşa de negru cum e lipsa de lumină.
Vântul răvăşeşte ramul, dar mai tare bate gândul,
Când e trist la lumânare că n-a prins în vers cuvântul.
Iarna nu-i aşa de rece, nici zăpada nu mă-ngroapă,
Cum e vara ce mă doare, când tristeţile-mi adapă.
Şi nici toamnele nu-mi ţipă, când îmi pierd veşmântul verde,
Cum îmi strigă anotimpul unui dor ce nu mă vede.
Marea nu-i aşa adâncă şi nici valu-aşa de mare,
Cum îmi este mie hăul şi albastrul ce mă doare.
Încruntarea se-nsenină cu tandreţe şi iubire,
Zâmbetul din colţul gurii amiroase a mâhnire.
Nu-i nici iadu-aşa de groaznic şi macabru, cum mi-e vina,
De-a mă şti nevinovată. Şi îmi plânge rădăcina,
Că nu am apă curată să îi torn, să înflorească-
Curg noroaile din palme... cine să le mai oprească,
Când nu-i timp de-nduioşare şi de facere de bine?
Tu arunci cu duşmănie şi eu cu iertare-n tine.
Moartea nu-i aşa de moarte, cum e viaţa de neviaţă-
Vino-n schitul meu, străine, spune-mi adevăru-n faţă!
Că nu sunt demnă de tine şi mă exilez cuminte
În poeme violete, unde nimeni nu mă minte..
Violetta Petre

Miloş Petru: Tristă constatare


Demult trecut de vârsta-tria,
Abia acuma înțeleg,
Că împreună cu soția,
Cu greu mai facem un întreg.

POȘTA REDACȚIEI Extemporal liric

                Începând cu acest număr,din februarie 2020, vom răspunde și întrebărilor

dumneavoastră într- un mod selectiv.

Dintre întrebările puse frecvent am selectat câteva primite de la:
Imagini pentru poșta redacției                  IONUȚ POPA BĂLAN:
1. Pe ce adresă mail vă putem trimite texte?
Iată răspunsul nostru:
teodordume@gmail.com
sau postați direct pe grupurile revistei extemporal liric:
Acestea sunt: Academia de Poezie, Artă și Literatură-Teodor Dume, Extemporal liric(grup) și Exențe. Postând pe aceste grupuri noi ne rezervăm dreptul de a selecta cele mai valoroase texte în vederea publicării lor în Revistă.

                 ADRIAN DUMA:
2.Câte texte se pot posta într/un grup?
Răspuns:
2-3 texte pe zi indiferent de gen. singura condiție este calitatea și scrisul cu diacritice

                FLORICA P. CRĂCIUN:
3. Revista publică și micropoeme gen haiku?
Da. Revista publică și micropoeme gen haiku, fotografii de valoare, schițe, portrete, pictură,cronici de carte, recenzii, etc.

NOTA REDACȚIEI:
Textele vor fi selectate în vederea publicării în revistă doar dintre cele postate pe grupurile mai sus menționate considerând că odată cu postarea lor v/ați dat și acordul pentru publicare.
REDACȚIA nu/și asumă nicio răspundere asupra conținutului acestora.Responsabilitatea este în întregime a autorului.

Teodor Dume, redactor-șef

Badescu Alexia:mă simt prea albastru in verde cărunt

e-atâta durere in iarnă adunată
atâta nevroză
atâta mormânt
mă-ntorc iar în mine cu inima plată
c-o sete de pace
și-un dor de prea sfânt
eu sunt paralela ce caută muze
sunt lacrima stearpă
o vorbă în vânt
păstor peste-a timpului ore confuze
mă simt prea albastru in verde cărunt
mai dă-mi doar o vară de-amor perisabil
o inimă-ntreagă
și- un vis de pământ
voi frânge tristețea in rime
cantabil
va fi Dumnezeul
ce-mi plânge-n cuvânt

Teodor Dume: Când umbrele trec strada



la fiecare colţ de stradă
sunt umbre
cu ochii închişi
traversează strada
e aceeaşi aglomeraţie
de ieri
am impresia că trec
dintr-un trecut într-altul
îmi refac drumul
în gând
intru în istoria gesturilor
pe care
tata le-a făcut
dialoghez cu mine însumi deşi
pare ciudat
am impresia că
mă aşteaptă la capăt de zi

nu
azi nu voi traversa…
Teodor Dume

Abălașei-Donosa Constanta:Psalm



Bună dimineața soare,
Toată noaptea-am așteptat.
Ochii-ți mari strălucitori,
Zâmbetul adevărat.
Aseară am stat în somn
Doar cu bunul Dumnezeu,
Astăzi vreau să fii cu mine,
Crucea sufletului meu!
De cu zori și până-n seară,
Tu pe mine mă-mpresoară.
Luminează-mi tihna, gândul,
Cu toți sfinții mă-nconjoară.
Psalm VII
Alerg spre tine să mă-nchin și când te am aproape,
Sufletul se întristează, că mă ții departe.
Te văd din locul unde stau și-n suflet tot mă rog,
O lacrimă din ochi plecată aș vrea să-ți dau
Și-o mângâiere închisă la zălog!
Te uiți pierdut la toată lumea, la mine nu; din nou ochii îmi plâng.
Am alergat la tine să mă-nchin, dorința-i înșelată?
Tânjesc sub lacrimi iar, și abia le-nfrâng!
Text și grafică Constanța Abălașei

DRUM LIN, ION LAZAR DA COZA!

EPITAF de Ion Lazãr da Coza
Când, mirosind a lumânare stinsă,
Din cel ce-am fost nimica nu mai sunt
Aş vrea să nu mă risipiţi în zare –
Lăsaţi-mă la locu-mi pe pământ
Să pot s-ajung un bulgăre de lut
Şi-apoi pe-o roată de olar, un vas,
Şi tot ce n-am putut să fiu cândva
Aş deveni din ce am mai rămas.

Ionuț-Tiberiu Balan: plângea ploaia ploilor prin ploi


plîngea muntele în culori
mai șterse
mai surde
plîngea ploaia ploilor prin ploi
de se cutremura orfanul
că aude
vocea mamei prin urechea lumii
altă plîngere îți cresta pieptul
curgea rîul liniilor din palmă
și-ți inunda tîmplele
aveai să-mi spui că nimic
nu există-n afara luminii care te cheamă
iar becul meu galben nu-ți amintea
decît de vîrful degetelor îngălbenite
de-acum cîțiva zeci de ani
Ionuț-Tiberiu Balan

Cristina Ștefan: ION LAZĂR DA COZA - Apusul îngerilor

DRUM LIN ÎNSPRE CER, ION LAZĂR DA COZA!
Într-un cadru oficial s-a făcut afirmația nefondată că în Moldova nu mai sunt scriitori și contrazic acest zvon pentru că ar putea deveni definitoriu acestor tărâmuri, de unde a început cultura română, de fapt...și ar fi suficiente argumente doveditoare. Spuneam că doar în Bacău avem prozatori performanți despre care am scris recent: Dan Perșa, Viorel Savin, Anton Petrovski-Bacopiatra, Ion Timaru, Gheorghe Ungureanu, Adrian Lungu și de ce se uită romanul „Arșița“ al lui Calistrat Costin, sau „Oaspetele“ lui Ion Fercu?  
Descopăr cu răbdare, acum, un alt prozator de anvergură stilistică, tot moldovean, ION LAZĂR da COZA.  
Câteva impresii de lectură la volumul Apusul îngerilor s-ar referi la mai multe registre narative folosite, din mai multe unghiuri stilistice demonstrate. Unul ar fi că povestirile se situează în pondere rural, înrămate fiind autentic, original, în decorul și timpul fiecăreia, mai îndepărtate sau contemporane, de parcă autorul narează din acel loc, din acel timp, fără cronologie, dând o stare de participare lectorului foarte activă, acum și nu atunci, aici și nu din Coza.  
Povestirea Pietre (o găsesc reprezentativă) duce cititorul în satul Valeriei, în casa, în mintea și sufletul acestei femei urgisite de viață. Ne află împreună cu Valeria la casa unde „câinele lor, priponit în lanț, nu latră măcar o dată în acea seară stingheră“. Valeria, un personaj aparte, portretizat în detaliu, mai mult faptic decât descriptiv, este expus ca mentalitate psihologică a femeii românce de la țară, cu fină observație psihilogică a autorului și vin aceste reușite dintr-o cercetare a acelui mediu, cel rural, dar și din identificarea autorului cu acele personaje, cu gândirea și traiul lor. Valeria este un simbol al suferinței feminine, al sacrificiului total, al inocenței sufletești și al credinței în Dumnezeu. Scrisă și în registrul liric, povestirea Pietre nuanțează registrul stilistic al lui da Coza, de travesti compozițional fin, dedat analizei și mesajului.  
Dintre cele 14 povestiri, toate de impact lecturabil, mai scriu despre cea intitulată Mazilitul, pentru actualitatea dovedită a firii umane, pentru că ancestral depindem de un dat, de o funcție grafică a destinului. Impresionează prin filmicul ei, o narațiune tragică, în conotație voiculesciană, scrisă cu aceeași acribie pentru misterul firii umane. Personajul central este un copil crescut printre mrejele pădurilor de către o mamă cabanieră, salahor țapinarilor, al muncitorilor forestieri în sezonul tăierii pădurilor. Un accident tragic - o secure manevrată neatent îi curmă viața mamei -, este descris prin ochii inocenți ai copilului cu atât mai sfredelitor înțelesului. Destinul copilului, din acel moment își urmează, parcă dramatic, cursul dictat nefast. Urmează studii silvice, își întâlnește marea iubire, se căsătorește, este angajat tot în domeniul silvic, însă aleasa sa manifestă slăbiciuni la propuneri indecente ale șefului lor. Alcoolismul și apoi sinuciderea sunt direcțiile care au urmat acestor șocuri psihice.  
Scrisă la fel de liric, la fel de atent la detalii și această povestire este performantă ca raport între imaginație și amintire, biografism, Nu poți relata o atare poveste de intimitate fără a fi fost implicat, măcar în decorul fabulos al pădurilor, al munților și al oamenilor muncind și trăind acolo. Menținerea unei anumite tensiuni între cele două procedee narative duce la substituirea lectorului, la punerea în locul personajului, de fapt scopul unei bune proze.  
Dezinvoltura scrisului ar fi rama scriitorului Ion Lazăr da Coza, mereu având impresia că trăiești în spațiul descris, că ești unul din personaje, într-atât de semnificative vieții sunt ipostazele povestite.  
Voi continua...  
Cristina Ștefan
(sursa: text preluat din Confluențe literare,ediția 3222/2020)

‎Silvia Bodea Salajan‎ : Am văzut nevăzutul


Și se făcea că așteptam să coboare
împărăția aceea
în care
o adiere de rouă și de lumină
ne-a zidit biserica trupului
din tămâie
și smirnă
ca să pășim peste hotarele somnului
în numele
Domnului
pe aburii coborâți peste ape
simțindu-L mereu
de inima tot
mai aproape
nici focul nu-și mai amintea fumul
cu arderea-n noi
și erau peste tot porumbei
cu aripi deschise
și-apoi
pe lacătele lumii fără chei
au prins rădăcini
noii altoi
Silvia Bodea Salajan 

Ada Bărbulescu: Într-un cerc


într-un cerc închis de lume
lumina-și cară timpul greu
iar realitatea-ndepărtată
pare o dâră de fum de necuprins
și-o licărire palidă a sorții
de care ne ținem cu disperare,
dar și cu amor
părem și vrem să credem că suntem
păpușari ai destinului nostru;
ce să vezi
greșim atât de tare
abia sunt un biet om
Ada Bărbulescu

Eugen Pohontu: despre ego


egourile noastre fragile,
nefiltrate, diluate de fapt
de către un magister ludi,
decantând umori nedeclarate
din noi înşine,
ai cărui sânge suntem,
ard.
aşa că, deziluziile pătate
deseori rămân răstalmăcite...
cărui demon răstignit pe simţurile noastre slujim?
cărui demers derizoriu ne prostituăm starea?
fuga în frică sau frica fugii nu va absolvi
neputinţele,
goana spre absolut a petalelor subţiri,
nervurile fine de aripă velină,
inefabile şi veșnice,
ard.
strigătul însă,
rămâne în egourile noastre fragile.
Eugen Pohontu

Marcel Vişa: Tata


Pe vremea când se pregătea de moarte
ședea ore în șir în fața sobei,
întorcea cu cârligul jăratecul
Priveam peste umărul lui flăcările iscate în răstimpuri
Creșteau și înghițeau cuvintele pe care voia să le rostească din când în când
În liniștea cu iz de izolare, auzeam, clar, fâșâitul de aripi al păsărilor în zbor,
burta zilei frecându-se de acoperiș, ca a unei balene uriașe, muribunde
În ultima zi, rămas culcat, privea, pierdut, pe fereastră, un nu știu ce interminabil
Am aprins focul în sobă, în locul lui,
iar flăcările se întindeau spre el ca niște păsări bolnave și triste
abandonate
În hol, pisica fătase un frig învelit în cârpe
Un mieunat îndelung răzbătea, stins, la ore fixe, dincolo de real
Se înserase, șindrilele gemeau coapte de umezeală, burlanele picurau
Între mine și el se instalase un perete de abur,
un paravan mâncat de molii pe alocuri
Se luase curentul, firele contorsionate de vânt au cedat
Lumina gălbuie a lămpii juca violent pe fețele noastre împietrite, ca un laser grosolan mânuit de soarta atinsă de parkinson
M-a trimis la culcare mama, într-un târziu:
„odihnește-te, vin și eu”
A sosit însă, înaintea ei, dimineața palidă și rece,
după o noapte lovită de insomnii,
în care ascultasem bârnele trosnind,
șuierul viscolului
Nopțile toate se comprimaseră într-un bulgăr imens de bezne, rostogolindu-se peste membrele fragile, chircite de frică,
ale copilului ascuns în plapumă
Marcel Vişa

Alexandru Berceanu: Poem trist


Amăgitor soarele acesta
înflorit
pe coama cailor plini de rugini
precum o jertfă
înainte de noapte!

Amăgitor și vântul acesta
străin
ce-și flutură cravata pe străzi
speriind barza rătăcită în iarnă,
neștiind de copilul născut
dintr-o rouă de mamă.

Amăgitoare și femeia aceasta
cu ochii de șoim
picurând patimi
cu capul șarpelui
cuibărit între sâni,
curse de cerbi la strâmtori de izvoare.

Amăgitor și gândul prietenului
când se crede înșelat
în clipita aceasta cu rahitici
pe străzi
zdrențăroși și flămânzi
adormind prin canale.

...amăgitoare această noapte
și această femeie
și acest canal...
și acest gând început de final.

Alexandru Berceanu

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10