Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Teodor Dume: Uneori, mama...

Uneori o văd pe mama la marginea mesei
cu o felie de pâine în mână
ne privește pe toți și tace
doar eu
cel mai mic o strig
mamaaaa
atunci se uită la ceasul ce atârnă
pe cuiul din grindă ca lacrima lui Isus pe cruce
de câțiva ani buni se tot uită
la fel ca și azi
dar tace…
un murmur scăpat printre dinți
îi împrăștie tristețea dislocată
dintr-o amintire cu tata
oftează
lăcrimează dar tace
mânuța mea caldă caută să-I atingă bărbia     
parcă îmi zâmbește
clipește des dar tace
tace
5 Oddest Military Surplus Finds You Will Want in Your Collectiontace
și iarăși oftează
în mână ține felia de pâine întreagă
ne privește pe toți
și tace
cât de mult mi-aș fi dorit să pot călători
în lumea ei ca să pot vorbi
cu tata
să-l ating și să-i cer iertare

această dorință nu se va termina nicicând

ca și felia de pâine din
mâna caldă a mamei
                                                                              Reclamă:Military Surplus Oradea

Florin Mugur: Schițe despre fericire

(fragment-1987)
poezie contemporană | Punctul pe cuvantCitești o poezie - și e extraordinară, simți, deși nu înțelegi încă aproape nimic și nu ai luat cunoștință decît de faptul că, uite, ai citit și acum recitești o poezie extraordinară, fără a avea însă nici o îndoială că e așa și nu altfel. Îți trec prin cap cu blîndețe gînduri nespus de banale, și nu te grăbești să le alungi: sigur, o poezie ce altceva este decît o femeie, un bărbat, un copil, cum să-i înțelegi din prima clipă, îți trebuie măcar o oră, măcar o zi, măcar un an... Și citești iar poemul "Pretext de conversație" din volumul Constanței Buzea, "Cină bogată în viscol": "Cînd l-am văzut apropiindu-se/ cu toarte de porțelan pe deget/ mi s-a făcut rău m-a podidit un plîns/ pe care l-am camuflat cum am putut/ întorcînd spatele acoperindu-mă/ de un ridicol suportabil// apărea rar totdeauna din față/ surprinzîndu-mă rece nepregătită vorbind/ momentul era prost ales deși/ cu lume multă de babilon secret/ toți vorbind unii cu alții unii fără alții/ noi noi// ce faci cu toartele astea pe deget/ ca niște ciudate inele semne ale fugii poate/ dintr-un deșert sărac sanatoriu în munți/ chilie deșert lunar cîtă poezie/ pînă cînd îți iese în față oglinda/ ca o ființă care te pălmuiește// l-aș fi întrebat dar m-a podidit plînsul/ în plin babilon toți vorbind unii cu alții/ unii fără alții/ m-a văzut urcînd treptele ca ridicîndu-mă la cer/ cu gîndul fugii într-un deșert lunar/ oho cîtă poezie// îmi arătă cu sfială/ duci pe cap un ciob ca o coroană de porțelan/ celorlalți nu le pasă nu se uită/ însă mie simt că mi se face rău/ am găsit venind încoace toartele astea ia-le/ oho cîtă poezie pînă cînd îți sare în față/ oglinda ca o ființă și te pălmuiește blînd."
O lume de cuvinte: blîndețe, toarte de porțelan, sfială, un hohot de plîns, poetul acoperindu-se "de un ridicol suportabil". Cum altfel decît acoperit "de un ridicol suportabil" să trăiască un om care nu se pricepe să întîmpine marile și dureroasele probleme ale sfîrșitului de secol douăzeci decît smîngălind niște cuvinte pe hîrtie și obligîndu-le să scoată un fel de șoaptă, un fel de scîncet vesel, un fel de melodie?
O lume de cuvinte, deci, în "Pretext de conversație", dar și o scenă cu un personaj colectiv (oameni mulți vorbind fără să se asculte unul pe altul, fără să le pese de poet, fără să se uite la el) și cu două personaje individualizate: poetul și un alter-ego al său, zărit sau nu în oglindă. Un alter-ego inocent, nițel caraghios, care vine, poate, dintr-o veche "sală a nervilor" și vede ceea ce altora le scapă, coroana de porțelan pe care o poartă poeta. Un lucru obișnuit, dar fără de care nu se poate trăi, așa, pentru că nu se poate, pentru că în absența poeziei ridicolul acestei omeniri în prag de an 2000 ar deveni insuportabil.
(sursa:poezie.ro)

Gheorghe Grigurcu: aforisme

TRIBUNA 87. Cercul literar de la Sibiu/Cluj. Ion Pop ...Graba, fie şi în circumstanţe minore, purcede dintr-un fond de deznădejde a fiinţei. I se opune acea lentoare de înaltă sorginte care e aşteptarea. Demonia grabei. Sacralitatea aşteptării.
*
Senectute. Viaţa scade aidoma apei dintr-un vas lăsat afară, într-o zi toridă. Soarele unei vieţi dinafara lumii bate implacabil asupră-i.
*
Autorul cu har percepe viaţa Celuilalt ca şi cum ar fi propria sa viaţă, autorul lipsit de har percepe propria sa viaţă ca şi cum ar fi viaţa Celuilalt.
*
„Pentru că a suferi înseamnă a da unui lucru o atenţie supremă” (Valéry).
*
Un ceas de perete, pe care-l consulţi de nenumărate ori pe zi, începe, prin scurtarea vieţii bateriilor, să meargă tot mai încet, până se opreşte. Acum, aerul său de cadavru care-ţi cade obsesiv sub ochi.
*
„Întâlnit cu Malraux la un negustor de fotografii de pe strada Bonaparte. (…) Malraux se lansează în ceea ce n-aş putea numi altfel decît un magnific discurs în legătură cu paginile pe care le-am scris despre Gide în La Table Ronde («Este, spune el, singurul portret exact care i s-a făcut»), dar mi-e cu neputinţă să reproduc măcar o idee din această expunere sclipitoare. Rezumîndu-l, îl sărăceşti, îl denaturezi. De cîte ori n-am avut această impresie vorbind despre Malraux! Atît de rapidă gîndirea, atît de numeroase ideile pe care le sugerează încît te simţi cuprins de un fel de deznădejde cînd încerci să le fixezi. Puţin indispus, cugetînd la tot ce se pierde, la toate de care ne lipseşte, Malraux nescriind ceea ce îi trece prin cap în loc să vorbească. De mai multe ori, am avut impresia că mă aflu în faţa lui Thomas de Quincey” (Julien Green).
*
În ciuda aparenţelor, un lucru nerealizat te poate sluji în mai mare măsură decît unul realizat, deoarece îţi oferă un impuls al supravieţuirii.
*
Moartea îşi are auxiliile sale înduioşătoare, aidoma unor mici obiecte inutile cu care te-ai deprins, care nu mai fac parte nici din viaţă, nici din moarte.
*
Repeţi ceea ce poţi face şi în aceeaşi măsură ceea ce nu poţi face.
*
„Regimul Putin încearcă să-l reabiliteze pe Stalin. În Moscova, şi nu numai acolo, au început să apară portrete, busturi şi statui ale sale, relatează The Guardian. «Noul» Stalin e blînd şi bun. Pe moştenirea lui Stalin se bat însă şi bătrînii nostalgici ai comunismului. Care sunt anti-Putin şi anti-Biserica Ortodoxă Rusă, căci pe ea se bazează puterea lui Putin. Stalin, acest supravieţuitor al istoriei… (Dilema veche, 2019).
*
Aforismele au atuul abrevierii. O viaţă scurtă e adesea mai impresionantă decît una lungă.
*
Solitarul. Confesîndu-se sieşi cu deplină sinceritate, e ca şi cum s-ar confesa lui Dumnezeu.
*
Mi-a spus Al. Piru: „Iubesc atît de mult viaţa, încît aş dori să trăiesc o mie de ani!”. Acest om pozitiv, laborios inclusiv pentru a-şi compensa o anume îngustime a percepţiei literare, se arată cîteodată capabil de mici fantezii, de-o inocenţă mignonă, cum un glas subţire la un atlet (dintr-un caiet vechi).
*

Ella Poenaru: Exerciții de izolare

În fiecare urcuș există arhitectura
piramidei din Gizeh
și în fiecare coborâre presimțirea
unei prăbușiri controlate
pe orizontală lucrurile sunt mai simple
geometria s-a ocupat temeinic de siguranța noastră
în vremuri de autoizolare
ne perfecționăm în distanțarea inimilor
luăm o pauză prelungită de eternitate
în așteptarea promisiunilor salvatoare
rostite sacadat pe ecrane de zei mici
cu nimburi chinezești expirate
exersăm conștiincioși trei ore pe zi
sisifica împingere a pietrei unghiulare
pe o traiectorie prestabilită
vrei să-mi ții cinci minute stânca aceasta?
mi s-a făcut poftă de aer și soare -
în zona crepusculară
planeta a fost invadată de lincși verzi
virușii au căpătat față umană
oamenii - mască virală
ne acoperim oglinzile mai des
ai încercat vreodată să levitezi
pe inima goală?
prizonierii unei existențe narcotice
își caută parteneri aseptici
pentru idile ocazionale
oare cât mai avem
până când vom fi îndeajuns de imuni
pentru a face ură în grup?
(sursa:poezie.ro)

Ottilia Ardeleanu: Eu sunt Lilith de Gela Enea

Numai prima dragoste este adevărată

Gela Enea, profesor de Limba și literatura română la liceul de arte "Marin Sorescu" din Craiova, membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Oltenia, este la a șaptea sa carte de poezie, intitulată Eu sunt Lilith care poate părea pretențios dacă ne gândim la vesiunea biblic-mitologică a personajului Lilith, această dinainte-de-Eva femeie, necugetată și demonică, răzvrătita din picturile renascentiste, himerică după cum o reprezintă Michelangelo ca jumătate femeie, jumătate șarpe încolăciți peste Pomul Cunoașterii, o deocheată și turbată, cu toate vrăjitoriile și magia neagră. Însă, în această carte, poeta justifică doar amprenta actuală feminină, faptul că femeia a devenit independentă, hotărâtă, de acțiune, și-a făcut ordine în propria viață, a învățat să se respecte pe sine în fața tuturor. Sigur, această femeie a zilelor noastre nu e lipsită de senzualitate, de spontaneitate și, mai ales, este o zeiță a cuvântului. Spiritul feminin, fie el malefic, fie el benefic este prezentat în ipostaze originale con anima.
Lilith este un personaj controversat. În această zeitate răul și binele ies la suprafață, comportamental, manifestându-se divers, reușind fie să fascineze ori să atragă întreaga admirație, fie să distrugă ori să intrige, și nu numai. Ea poate fi femeia-demon, dar și femeia-zeie.
În literatură, personajul Lilith este foarte dezbătut, din diverse unghiuri, caracteristice, desigur, viziunii autorului.
Gela Enea merge pe filiera femeilor-scriitor, cu aptitudini literare ieșite din comun, rolul ei de Lilith aici, fiind cel negativ prin considerentul personal că ea nu ar face parte din această breaslă. Notifică în poezia cu care deschide paginile cărții, Identități, pe Silvia Plath, Aglaia Veteranyi, Virginia Wolf, Anne Sexton, Angela Marinescu, Nora Iuga și Ana Blandiana, triste femei/ grozave femei, minunate femei/ celebre femei. Eu n-am avut norocul ăsta, spune autoarea în finalul poeziei. Replică a dezamăgirii, ușor înțepată, autoironică. Și poate îndreptățită având în vedere cum și cât se scrie în ziua de azi!
Tot în sens lilithian, autoarea își recunoaște mai multele identități care nu seamănă una cu alta.
Un oarecare spirit masochist simt cum se degajă din poemul eponim, în care poeta se roagă de propria-i conștiință să își inoculeze: eu sunt lilith, adică femeia rea care nu este și nici nu poate fi iubită de nimeni, tocmai pentru că se crede nu numai rea, dar și urâtă din moment ce vorbește cu persoana, respectiv chipul din oglindă. Simte nevoia să iubească pe cineva, dar singurele iubiri sunt cele dintre obiecte și rufe, ceva care îi poartă amprenta, însă nu ea!: mă trezesc adesea cu dorința/ expresă/ de a-i spune cuiva că-l iubesc/ eu/ sunt/ Lilith/ verifică unghiul/ din care/ toate oglinzile mint/ speranța crește din celelalte unghiuri/ rămase/ Lilith.
Poeta are de altfel o relație bine definită cu oglinda care, din nefericire, îi arată partea întunecată a ființei. Se regăsește în stări nu tocmai fericite: ba este schimonosită, ba este încredințată că oglinzile mint, găsind cumva curajul de-a opri gândul rău. În fond, oscilația bine-rău îi este caracteristică personajului în care se întruchipează: sunt numai cu mine și aud voci/ mă așez în fața oglinzii/ Picioarele scurte ale minciunii. Oglinda rămâne confidenta sa. Mărturisile sale sunt eliberări voite sau nu de apăsări personale, de angoase existențiale, de unele poveri de conștiință. Poeta nici nu se sforțează pentru asta, confesiunile ei curg natural, benefic pentru descărcările furtunilor interioare. Și regretele devin niște abțibilduri: de câte ori pleci/ ultimele clipe se lipesc pe oglinzi/ asemenea unui abțibild./... numai prima dragoste este adevărată/ restul sunt fetișuri/ te recompui te reinventezi/ te/ schimonosești în oglindă să iasă rolul/ Kalinka malinka.
Una dintre metamorfoze, îmbătrânirea, și mai ales inutilitatea vârstei înaintate este foarte puternic surprinsă în poezia Casting pentru senectute. Poeta are vădită îndemânare poetică în redarea unor ipostaze dure, neplăcute, caraghioase chiar, aș spune. Este o bună traducătoare de emoții și, mai ales, emițătoare de astfel de stări, uneori până la lacrimi. Regiile ei devin adevărate scene dramatice în vâltoarea patimilor acestei lumi dezlănțuite parcă numai de durere, pierdere, decadență. Dar, oare nu astea sunt atuurile unei Lilith?!
Poeziile Gelei Enea sunt de anvergură. Însă, din loc în loc, presară mici bijuterii metaforice, așa cum Am vorbit care, în opinia mea, reprezintă cea mai trainică legătură de familie: Am vorbit// cu tatăl meu în somn/ mi-a spus că nu se mai întoarce/ dimineața/ mama s-a-mbrăcat în rochie de mireasă/ i-am ținut trena/ până la vorbele tatei. De fapt, poeta se întoarce adesea la părinții care nu mai sunt. Doar conexiunile în versuri mai rezistă. Subtile.
Poeta nu pare să-și aleagă subiectele, dar dacă totuși o face, atunci ele se succed aleatoriu: o amintire cu tata, o trecere de stradă spre școală mână în mână cu mama, o pășire pe stadion, o dorință de iubire... Face salturi în timp: când este despre azi, când este despre trecut. Când este despre război, când este despre dragoste. Da, poezia Gelei conține multă istorie și dacă aș putea-o reprezenta pe pânză, aș zice că este impresionistă. Timpul este reprezentat pe o scară a amintirilor, tratat istoric, în planuri bine definite sau cuantic, ca niște fulgurații de moment.
Poezie de forță, lourde, care presupune o analiză a faptelor. Ea se codifică/ decodifică, e cerebrală, se lasă apăsat pe suflet.
În opinia autoarei, viața este o marionetă într-un spectacol absurd, un loc unde o poți juca pe bani, la ruletă sau la poker. În acest sens, Lilith se arată la fel de incertă, pe cât de stăpână pe ea, aceeași atitudine care pendulează: încă stăm la masa de joc/ mă uit la celălalt: sunt eu/ în toți jucătorii de poker sunt/ eu/ eu/ eu/ un fel de oaia Dolly/ un fel de masă/ de gară/ un fel de tren/ Vital(itate).
Între o regină și o bolnavă aflată în spital poate să nu fie nicio diferență. Dimpotrivă, poeta găsește chiar o asemănare, un material din parafină așezat uniform pe gâtul bolnavei, fierbinte, întruchipând-o pe Maria Stuart. Cât de bine prinsă în rolul său, această Lilith care construiește paralele între cele mai surprinzătoare repere din viața trăită cu cea citită, plină de informații: întâi parafină /căldura e tot ce-mi lipsește/ cu gulerul fierbinte în jurul gâtului/ iat-o pe maria stuart din poza de grup/ imagine publicitară a sanatoriului bunavestire / Recuperări. O perspicace paralelă între măreția vieții și inutilitatea ei.
Poezia Gelei este un arsenal de sentimente. De contorsionări ale sineleui. Este o escapadă care se alege cu și mai multe răni. Dintr-o îndepărtată amintire de copil, într-o avansată durere de adult. Ajunge cu periplul său chiar pe câmpul de luptă. Da, viața este mereu un câmp de luptă. Tragedia unui om se traduce într-o dramă a tuturor. Se produc la tot pasul accidente. Numai că poeta, ne vorbește foarte inteligent despre accidentul poeziei care iese, așa, pe autostradă, iar de aici, accidentul de a se fi născut: un accident este și poezia/ la fiecare 5 secunde se produce o poezie/ pe autostradă/ pe drum național/ pe cărări de munte/ în intimitatea unui cort/ pe facebook/ mișcări de rotație ale creierului/ în jurul unui spirit încins/ geamparaua/ lobilor frontali când se pupă două idei/ și/ din atingerea lor cresc mogâldețe inofensive/ viața/ ea însăși este un accident/ recognoscibil/ în primul țipăt/ Sunt accidente. Și tot despre înfățișarea poeziei, în R.C. afirmă: despre poezie spunea/ că este o țară în care s-au ascuns toate femeile.
Una dintre obsesiile autoarei este moartea. Des pomenită, o protagonistă excepțională în a trage sufletul în jos, în a târî tristețea și singurătatea după ea: deschid ochii la câțiva metri distanță de mine/ sau la câțiva ani/ aleg unități de măsură ca pe niște consumabile/ într-o fraternitate precară/ cred în mitul reîncarnării/ am fost cândva un parc natural/ unde se adunau bătrânii la povești/ copiii/ să se dea în leagăne/ de-atunci/ îmi place mirosul de tei înflorit / și să citesc ziare la rubrica decese/ Viziuni.
Nevoia acută de iubire, care pare să nu se mai (re)găsească niciunde, este transmisă/ resimțită în plenitudinea poeziei Gelei, chiar dacă nu este specificată anume sau cu anumite expresii în acest volum: te asortez cu un sentiment/...// ... tocmai am eșuat/ din cel mai frumos poem de dragoste/ și nimeni nu s-a prins/ Un poem care s-ar fi vrut de dragoste; fiecare femeie așteaptă bărbatul perfect/ La început; atât timp cât tăcerea nu se desparte în două/ atât timp cât becul luminează egal încăperea/ unde/ avem un singur pat și insomnii comune/ suntem împreună/ până ni se urcă la cap fantoma lui altceva/ cu impermeabilul său/ prin care/ nu trece niciun cuvânt/ Suntem împreună. Nevoia de iubire reiese chiar din obsesia morții: aș putea să mor de sinuzită.../ într-o mie de feluri aș putea să mor/ dar m-agăț de picioarele tale/ picioarele alea care nu lasă urme/ Într-o mie de feluri poți muri.
Chiar și o asemuire cu marea poate duce la depresia unei neiubiri: ți-aș spune că marea a devenit/ asemenea unei femei siliconate/ cu bustul la vedere/ că numai din cauza depresiei/ și–a pierdut virginitatea/ dar tu o iubeai prea mult/ și cu siguranță nu m-ai crede/ despre mare și noi.
De cele mai multe ori, dragostea este asimilată părăsirii: plecarea din țară, îmbolnăvirea și consecințele ei, locuirea în spitale pentru recuperare, o stare permanentă de separare, o viață în două singurătăți ocupând același spațiu/ Scriu despre dragoste: ca despre o țară din care pleacă/ bolnavii mutilații ori cei prea bătrâni/ într-un spital al recuperării la grămadă. Dragostea devine un mutant, un hibrid obținut prin mutații. Poeta are acel sânge rece de a vedea dragostea cumva fantasmagoric: ce dumnezeu drogat/ ne obligă să fim/ noi/ morții promiși/ suflăm singuri în lumânări/ fumul intră în ochi/ matilda/ nu au rost asemenea clipe/ ne vedem tot mai puțin/ tot mai rar/ stăm la masă/ zidiți/ în propriile umbre/ alege tu ușa pe unde să plecăm neînvinși/ să putem prăvăli anotimpurile astea mutante/ alege puțină liniște/ s-o împărțim precum doi săraci o franzelă/ Matilda sunt îndrăgostit de moarte. Dragostea este văzută ca un focar de gunoi: s-a făcut gol în mijlocul camerei / ce se cască în fiecare zi/ un fel de groapă de gunoi pentru câte ne spunem/ Mise en scene.
Un alt subiect dezbătut este cel al mamei, cea plină de învățăminte, care afirmă că naveta asta afară-înăuntru e destul de obositoare/ la un moment dat nu o să mai vrei decat înăuntru/ unde nu este totdeauna cald și bine/ măcar ai voie să inventezi întâmplări/ să te probezi in fața oglinzii/ fără să-ți fie rușine de ce vezi/ Mâinile harnice ale mamei. Misticismul vieții este luat și el în colimator, drept dovadă poeta răstălmăcește credința oamenilor, niște creduli în pietre, pupăciuni de icoane etc: îngenunchiem lângă mormântul gol/ și golul se mută în noi/ Aleluia.
Despre condiția femeii în societate s-a tot scris, într-o postură sau alta. Gela se referă la raportul de șanse cu eternul bărbat din viața femeii, la greul de pe umerii acesteia cu atât mai mult cu cât azi femeia are și serviciu: fiecare mâzgălim același calendar/ eu de pildă am desenat un munte/ i-am pus în vârf o femeie obosită/ la picioarele ei mor pe rând strigăte de luptă/ cenușa li se preschimbă în fluturi de gheață/ să nu ziceți că nu v-am spus/ Ce șanse au femeile ca mine; plătești pentru că ești femeie/ și pentru că nu poți să-l naști pe dumnezeu întreg/ E greu să fii femeie!
Privind mijloacele stilistice, poezia Gelei este o pânză freatică de metafore, densă și proaspătă, revigorantă. Folosește des comparația ca paralelism între două idei, două imagini, două expresii. Este o artizană în privința dozării emoțiilor, poezia situându-se undeva între dur/ ca de plumb și liricoid/ lacrimogen. Câteva metafore reprezentative: curajul este o piele de schimb; gingiile umflate ale ploii de noiembrie/ generații în pantă; mușcătura fatală a memoriei/ Clișee; Dinții albi ai ploii; realitatea este ca o mâță băgată-ntr-un sac/ Despre domnișoara bătrână; curajul pare o piele de schimb/ amprenta/ pe o muchie de adevăr spus cu jumătate de gură/ câte pisici torc pe cuptoarele memoriei/ firul subțire al singurătății unor bătrâni/ Generații în pantă.
Volumul se încheie cu o poezie scurtissimă, adresată cititorului, ca un omagiu adus acestuia. Fiindcă poet fără cititor nu ar putea exista vreodată. Gela devine și aici foarte subtilă în sensul că atrage cititorul la un dialog, la o împărtășire, returnându-i poezia care să-l caracterizeze, care să-l emoționze, în care cititorul să se regăsească pe sine: istoria personală mie poți să mi-o spui/ cu cine ai luptat/ pe cine-ai cucerit/ ce imperiu ai ruinat/ până la mine/ viața e pe sfârșite / poezia/ e pe sfârșite/ Cititorule.
Lilith Saintcrow afirmă: “e de preferat să fii puternic decât frumos şi inutil”.
Marele William Shakespeare susținea că “femeia este o mâncare pentru zei gătită de diavoli”.
Eu spun doar că poeta Gela Enea este puternică, frumoasă în poezia ei și o întruchipează cum nu se poate mai real pe femeia actuală prin prisma atâtor atribute care i se conferă, atât de partea binelui, cât și de partea răului.

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 7 feb. 2020
(sursa:poezie.ro)

Ottilia Ardeleanu: născut în moarte

nu vrei să știi cum te micșorezi la trup și la memorie
amesteci în ceaunul cu uitare momente foarte devreme cu momente foarte târzii
rătăcitor prin labirintul unei vieți confunzi viii cu morții
dai foc unor trăiri vechi și le ascunzi pe cele mai noi
începi să vorbești de unul singur apoi cu cei ce nu mai sunt privind pe cei din jur ca pe niște umbre
în mimica feței apar toate acele obstacole peste unele nici acum nu reușești să treci
în culcușul slăbiciunilor confunzi iubirea cu ura
doar cel sărac cu duhul mai slujește iubirii
ori filele vreunei cărți prăfuite
conștiența aproape că se mumifică
cu cât te cauți mai mult prin camerele prezentului
cu atât îți dai seama că ai rămas într-un trecut chinuit și singur
sufletul o prună uscată se chircește în oase sub pielea subțire și mătuită
tristețea îți face cu ochiul și îi răspunzi cu un zâmbet gălbui fără dinți
gândurile nu mai rezonează cu lumina abia dibuiești curgerea întunericului prin ceea ce s-ar numi trup
aici durerea din oase duce luptele iscate odinioară pe câmpuri cu maci
zile în șir într-o nemișcare mortuară
acel ceva te seacă de viață
te faci mic-mic încăt vei țipa la capătul drumului ombilicul îți va fi tăiat
vei căuta țâța morții

(sursa: poezie.ro)

Mioara Băluță: ***

tu eşti ceasul, tu ești soneria, tu robotul,
tu strâmtorarea și mila.
tu ești fluturare în vânt
sau în gaură de șarpe cea mai grozavă furnică
tu, bogată umbră a singurătății
Fotografia de profil a Mioarei Băluță, Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoanătu, războiul și pacea. tu, o întreagă armată
cu singurii soldați trimiși să lupte împotriva ta.
în adâncul tău văd pești
cum urcă râul.
un vierme în mătasea lui
visându-se fluture cu aripi mari
desfăcute
cât să-i acopere pe toți.
***
iulie. nu am plecat nicăieri.
nu am văzut nimic. înainte a înțelege
că trebuie să ne vedem unii pe alții.
pentru că învăț îndreptându-mă
după florile apărute pe marginea drumului
chiar dacă tot ce știu despre înfloriri
este că până la urmă
tind să sângereze
într-o disperare sălbatică
oricine poate decupa această hartă
oricine s-ar putea lua după drumurile ei
rătăcite. după această casă în care rămân
trează când greierii își adună vocile
în întunericul din apropiere.
***

pielea tare ochii vii carnea amară
suntem la fel: pești mari în visele noastre
cunoaștem toate adâncimile
și tot ce ține de suprafață
înconjurăm momeala
ne jucăm cu ea
doar cei mici prind cârligul de mai multe ori
doar cei mici sunt aruncați înapoi
să mai crească
să împlinească dorințe
se întunecă și orașul
își clatină luminile - o barcă mică
un pescar flămând
noi rămânem cu ochii deschiși
nemișcați
ca și cum am proteja de durere
cârligul încarnat înlăuntru

Geo Galetaru:(carte) aproape păsări

Este posibil ca imaginea să conţină: text

A apărut volumul de poezii APROAPE PĂSĂRI (Editura Eurostampa, Timișoara, 2020), în condiții grafice de excepție, cu clapete și o copertă minunată de Mioara Băluță. Volumul conține trei cicluri (ADEVĂRUL ȘI AȘTEPTAREA, CEI FERICIȚI ȘI SINGURI și VIAȚA PE UN VÂRF DE AC), are 210 pagini și peste 250 de titluri. 

Motto-ul volumului:

"Suntem ființe omenești, fiule, aproape păsări, eroi publici și necunoscuți" (Roberto Bolano)


Noi nu suntem și totuși, cine știe,
un pas și iar cădem în poezie,
cândva de lângă voi am tot zburat
și-ntr-un copac cu răni ne-am preschimbat

(Geo Galetaru)

Florin Alexandru Stana : copiii ploii


e timpul, să mai fie timp.
ceva mi-a intrat în inimă
și dintr-o dată vreau să fug din mine
acolo... să mă simt al tău
fără tine aș fi la discreția minții,
dar rațiunea este mai rară decât iubirea,
vremelnicul se intersectează cu veșnicul,
suferind doar ireversibilitatea
timpului sacru pe care îl trăiești,
întâlnindu-l în clipă, în șoaptele stelelor
la urechea lunii sau în vorbele norilor,
ce fac soarele, să creadă în cântecul ierbii...
vei sfârși prin a te îndrăgosti?
vom fi copiii ploii...

Bădescu Alexia:***

experimentăm pandemii, iubiri decrepite, vise apocaliptice
suntem cobaii mutanți ai noului mileniu
născuți în era conspirației
maturitatea ne va prinde viral
o vom întâmpina cum întâmpinăm înghețul
cu mănuși groase să ne protejăm împotriva lucidității
cu jocuri de cuvinte pentru a nu speria tinerețea
toate grădinițele din cartier se vor buluci în angoasele noastre prea strâmbe 

pentru a simți golul
în spatele unei iluzii ne va pândi mereu o altă iluzie
iluzia copiilor prea bătrâni pentru a deveni adulți

Alexandra Firiță: Când noaptea cădea


Avea ochii rotunzi şi opaci
ca de argint monade fixate sub pleoape
şi nu avea nevoie de ei să-şi vadă drumul bătucit de trecerea altora.
Se sprijinea de un baston lung şi alb şi graţios
ca un semn al exclamaţiei la sfârştul mirării
ca o prelungire a vederii era mâna lui.
Se oprea la răscruci adulmecând aerul
ca pe o pradă şi pornea către naşterea zilei
fără tăgadă.
Mirosea a lapte şi a descânt urma lui
flacără întrupată din firescul naturii
iarbă zemoasă crescută până la brâul verii
stoarsă peste inima întâmplării de a fi
visul.
Scormonea absent prin lumină
după răspunsuri.
Mângâia şoldul rotund al amintirii
hranindu-se cu răsunetul paşilor pe căi
sufocate de lume şi îşi limpezea vederea
când noaptea cădea peste arborii
prefăcuţi în statui.
Nu avea nevoie de ochi avea mâinile lui.

Cristian Cruți: Naufragiu


Azi m-ai învăluit ca pe-o corabie marea.
Din trupul tău sirene mă chemau.
Și mână-n mân-aș fi fugit cu zarea,
Dar prea mult sânii tăi mă ispiteau.
Odiseesc destin fatidic, de-adâncuri era scris.
M-aș fi-necat, știindu-mi viitorul, ca dementul.
Dar aveam alte legi și vise ne de scris.
M-ar fi salvat oricum balena sau Tridentul.
Mi-ai învelit gândirea cu mantia-ți melodioasă,
Făcutu-m-ai o larvă din tristul rapsod orb.
Ce sunt, să lupt cu zeii? Tu, ființă veninoasă,
Ademenitu-m-ai să-ți fiu ce îți lipsea : un corb.

Vasile Culidiuc: Luptăm


Stăm pe iahtul meu insuportabil de luxos și așteptăm Covidul. Suntem hotărâți să nu cedăm. Am ascultat cu toții ce-a zis Beilerbeiului Koklaus și ne-am înarmat cu kalașnikoave, grenade defensive și ofensive, aruncătoare de grenade, elicoptere de atac Ka -52 (Aligator) și un crucișător rusesc.
Ludmila era atât de beată încât a trebuit s-o țin în brațe cât a vorbit Beilerbeiul. A început să înjure ca un mujic adevărat, 'iob tvoi mati', și alte perle. I-am ascuns kalașnikovul din dotare și de atunci mă amenință că se mărită cu mine.
Svetlana avea chef de giugiuleală și dorea să vin cu ea, să preacurvim. Era îmbrăcată în uniformă de polcovnic NKVD și trăgea fumuri din trabuc.
Cuviosul Grigori preacurvea cu măicuțele lui și se închina o dată la două ore. Dimineață a stropit iahtul insuportabil de luxos cu agheasmă, apoi a făcut o slujbă.
Tolea e beat de două zile. A auzit că România este pe locul trei la consumul de alcool în Europa și dorea să ne ajute să ajungem pe primul loc. Nu-l îngrijorează faptul că suntem campioni la băutul alcoolului contrafăcut. 'Nu contează ce bei, să fie multă stropșeală și să te amețească', obișnuia el să zică. Dormea pe sub un tanc T34. A vrut să schimbe din nou șenilele, pretinde că un tanc nazist Panzer IV a tras în tancul lui. L-a bătut pe Hans, comandantul unui tanc Panzer IV, regulamentar, până l-a băgat în spital. Celălalt comandant de tanc Panzer IV, Franz, a apucat să închidă trapele tancului. De nervi, Tolea a băgat două grenade defensive pe țeava tunului de la tanc, dar a uitat să tragă cuiul. L-au calmat chinezii Wu Lu și Wu Li, cu lovituri de bâtă în cap.
Marcica citea cu voce tare îndatoririle colhoznicului fruntaș în recoltarea sfeclei furajere. Era convinsă că pe malul Moldovei poate însămânța sfeclă furajeră. A aruncat câțiva saci de sămânță pe malurile râului și trage cu pușca în păsările care adună semințele. Vrea să crească porci la intrarea în Gura Humorului și avea nevoie de sfeclă furajeră.
Eu am lăsat-o pe Ludmila într-un șezlong și am tras roaba cu șampanie simandicoasă mai aproape. Am luat și ayahuasca, și am căzut în transă. Doream să văd ce barosăneală am fost în altă viață.
M-am trezit prin Roma. Era un oraș urâțel și puturos. Sunt Tiberius Claudius Caesar Augustus Germanicus, al patrulea Împărat al Dinastiei iulio-claudiene. Supușii îmi spun Claudius. Suntem în anul 51 după Hristos. Sunt fiul generalului Drusus și al Antoniei Minor. După asasinarea nepotului meu Caligula, pretorienii m-au proclamat Împărat. Apoi am fost recunoscut și de Senat.
Am făcut fortificații pe Rin și Dunăre și am construit apeducte și șosele în provincii. Britania a început să fie cucerită pe timpul meu.
Toată lumea zice că sunt un monstru. Maică-mea mă ura. Și ce dacă nu vorbesc coerent? Îmi curge saliva din gură? Din gura Împăratului curge mir și nectar.
'Truillllluuss, adudu băutură răă', poruncesc eu. Cu greutate, au dreptate și ce-i cu asta?
Îmi place băutura, femeile și jocurile de noroc. Îmi place să dau paralele la babaroase. La zaruri am pierdut o femeie, dar nu-mi pasă.
Scriu cărți de istorie, am scris despre istoria etruscă și cartagineză. Am studiat istoria și nu m-am implicat în viața politică până n-am ajuns împărat.
'Vivină și tu la culbe, curcuve', reușesc să zic.
Doamne, ce-mi plac femeile. Mă atrag țâțele, fundul și tot ce mai au ele.
M-am răzbunat pe asasinii lui Caligula, răzbunându-mă pe Cassius Chaerea, instigatorul, și pe Iulius Lupus, asasinul lui Caesonia.
N-am chef să mor otrăvit. Am distrus toate otrăvurile lui Caligula și am ars dosarele penale.
'Băbăiatule, adudu gagaigigice', am comandat eu, Claudius, Împăratul Imperiului Roman.
Au fost aduse câteva curve din ținuturile Rinului, blonde, cu ochii albaștri și frumoase.
Fug după Helga. O puștoaică tatuată pe buci. E cool. Am luat două pastile de Viagra și am tras un joint.
Un senator mi-a adus câteva sticle cu vodcă rusească. Tare ca dracu.
Ilse era într-o pereche de blugi strâmți și cu bustul gol. Era o brunetă teribil de focoasă. Eram nebun după sfârcurile ei maronii. Chicotea ispititor. Fug și după ea.
Doamne, dă-mi putere să mă culc cu toate. O să mă culc cu toate la rând.
Beau vin și vodcă.
Sunt destul de amețit. Sunt Împăratul Imperiului! Sunt cel mai important om din lume.
Andreea, altă puicuță, mi-a aruncat o sticlă în cap. Am amețit. M-am împiedicat și am căzut.
Leșin.
Două buze dulci mă sărută regulamentar. E Ludmila. Aud Bregovic. Sunt iar în Secolul 21.

Ionuț Țene (Titina Nica Țene): Regăsiri


Vechiul zid al cetății a clădit această iubire trecătoare
învechită cu foc aspru, bucăţi de gheaţă, sticle cu vin
și pahare de plastic
Oh, aceste răzlețe burguri medievale rebele
amprente nostalgice ale dragostei regăsite
Izvoare de pietre năvalnice şi furioase
prin inimi părăsite de sânii pietroşi ce zgârie privirea
Pașii tăi sunt lacrimi pe caldarâmul trecerii
Introspecția sapă adânc bolți reci memoriei încremenite
în jăraticul pasiunii imuabile
Sărutul dăruit este stâncă căzută din eterul întrecerii spre Ithaca
cu vorbe surpriză, ce înșiră cărările pierdute ale spiralei spre cer
Direct spre sufletul întrebării răsare răspunsul alcalin
despre întunecarea unui oraș bronzat de luna
ce cheamă fantomele poeților învinși la Maraton
de trestia gânditoare a coapsei cambrate
ce arcuieşte uitarea şi suflă puternic în vele lui Ulise

Nela Talabă:Fugare silabe...


Pescuiesc silabele clipelor
cu vârful peniţei.
Aş vrea sã reconstitui pe hârtie
un poem ce curge vijelios
ca o apã de munte.
Dar pe hârtia mea apar
doar ici-colo câte un izvor
sau un pârâu ce seacã.
Prea disparate sunt silabele,
iar uneori tot ele mã provoacã
sã joc de-a v-aţi ascunselea
sau baba-oarba
şi nu ştiu cum se face
cã, veşnic, eu sunt cea legatã la ochi.
Nu reuşesc deloc sã le prind,
sã le gãsesc.
Jucãuşele silabe ale clipelor
se disperseazã,
se volatilizeazã,
dispar prea repede.
Hârtia mea rãmâne goalã.
Doar ici-colo câte un izvor,
câte un pârâu ce seacã...

Eugenia Bucur: Colier


Pe o rază înşir zilele colorate
Si nopțile, uneori nopțile albe.
Zâmbetul dat dimineților
Îmi indică zborul înspre vis.
Fiecare est are un început nepătat,
Cu originea în lumea nevăzută,
În gândul ce nu-i descoperit,
În fapta dispersată în lumină.
Întorc clepsidra ce-mi vorbeşte,
Prelung sunet de clopot de aramă,
Zile trezite, încărcate cu speranțe,
Nopți înmugurite, nopți albe adunate,
Dragostea ce scrie-n tăcere lutul,
Raza cuvântului întrupat şi iubirea.
Pe o rază înşir zilele, să-mi fac colier...

Dan Casuneanu: Piața Nicolina (IV) Curăț după câinele meu


Eu nu am cumpărat niciodată mănuși. Singura pereche pe care am găsit-o a fost pe strada Lungă, pe un scaun într-un troleibuz. Ideea de mine și mine a încolțit de atunci. Pe primul loc ești tu și pe al doilea tot tu, altfel vorbim degeaba, agenda mea este publică până într-atât, detest minciuna sub orice formă, un copil nu are nevoie de centură de siguranță, adulții vin și cumpără de la magazin, se dau în stambă pentru un exces de interpretare a trăirilor, nu mă plâng de spectacol, degeaba dacă nu îl simți pe pielea ta, îmi țin echilibrul mă cunoaște de la a la zet, întărește nuanțele dintre noi, sunt cel autentic, am depășit vârsta primei emoții, am fost tributar mult prea mult am luat foc într-un clopot de sticlă, nu mă mai comport după ghid, notorietatea se câștigă în timp sau deloc, una este una și alta este alta, dacă vrei să fii respectat trebuie să respecți, dacă vrei să fii iubit trebuie să iubești, dacă vrei să fii rugat trebuie să te rogi, dacă vrei să fii înțeles trebuie să înțelegi, dacă vrei să ai fantezii trebuie să fii fantezist. Chiar și așa, cinci-ul nu îți oferă garanții, când plec din mine iau și visul cu plusuri cu minusuri, mă face vulnerabil la emoții, cresc din unele scad din altele mă trimit peste tot, spun că nu îmi este rușine cu mine, m-am împiedicat prima oară am crescut un bob de mazăre într-o păstaie am explodat în mii și mii de clipe acum construiesc, nu pot sta închis la infinit, simt că nu îmi aparțin sub un cer înnorat, fac de toate numai betoane nu sparg cu picamerul, nu vreau să mă umplu de penibil, nu leg cabluri cu mâinile goale, admir copacii care cresc singuri își asumă schimbarea în fiecare secundă, trebuie să fiu capabil să trec peste mine să fiu o bancă din parc, o creangă de platan, o apă curgătoare într-un pachet cu drumuri lungi, să fiu loial câinelui meu să am tot timpul un os pregătit îți aduce mingea la picioare, mă ajută pigmentul și gena se văd când nici nu te aștepți, orice om poartă în el o fărâmă din el și din alții, orice om mai mare sau mai mic este tot un copil, arăt ce nu sunt și ce sunt tuturor, în poezie totul este admis am fost tot timpul altfel n-aș fi sărbătorit în attica la carul cu bere la mielul alb și la berbecul de aur, pentru bunicul nu va mai trece mult timp, dacă aș avea un alt loc pentru câinele meu l-aș duce pe palme sunt două drumuri într-un drum, mentă, floare și mult fum, ridică rotocoale albăstrui îmbracă cerul lung și luna, chiar dacă sori sunt mulți, lumina e doar una. Eu, preponderent, când ud florile nu folosesc mănuși.
.
Ai trecut pe la mine
vei mai trece o rază
sigur
nu ai în fișa postului să-mi bați în geam
îți văd buricele degetelor
ți-au mai crescut
și unghiile
cine ți le taie
are și el unghiera lui
de inox
stau și gândesc
uneori
cum acum
îmi leg șireturile cu nod dublu
dacă nu-mi dau drumul la sânge dimineața
se plictisește foarte repede
când îmi pun degetul pe rană
mă strigă ca de pe altă planetă...

Traian Abruda: Întinderea


avem pielea întinsă
întinsă așa ne iubim
cu privirile-ntinse
ca firele de păianjen în copacii din jur
ne întindem pe iarbă
întinderea e și puțin musculară
hai
întinde gâtul apleacă
privirea întinde
buza de sus buza de jos
te sărut te sărut
poate-ți place nu vrei
să o întindem de-aici

Nelu Cazan: Patimile lupului 29


(fragment,din ciclul gănduri la început de an)
Șomaj impus
Că tot se poartă n viață...azi intru în șomaj.
Voi da restart la suflet...nu..nu e sabotaj,
E doar o reciclare a găndurilor mele...ce umblă aiurind orbecăind prin ...stele.
M am tot găndit...și asta i soluția cea bună,
Să intru în somaj...măcar o săptămănă.
Să văd și eu...cum viața îmi trece fără tine...și să te pot simți...dacă ți e dor de mine.
Și cerere am să fac...la minister...în stele...
Să ți pună Interzis...în găndurile mele...să văd...inima mea...cum bate odihnită...și dacă ți duce dorul...de tine...ca iubită...
Și după o săptămănă...de mă voi simți rău...dacă nu voi mai fi cuprins de dorul tău...iar de va fi altfel...și mă voi simți bine...te voi lua din nou...în brațe lăngă mine.
Și...n am să ți mai dau drumul...din suflet niciodată..dacă...în acest șomaj...te voi simți curată.
Voi face un recurs...voi anula...somajul...și mi voi deschide larg în inimă garajul...
În purpură de nea îți voi înveli trupul...
....așa cum veșnic știe...ca să iubească...Lupul.
Nu...nu i o încercare...e tot ce simt acum...în anul care e...la început de drum...de am să te simt aproape...acum...sănt în picaj,
Voi întrerupe...sigur acest impus șomaj...voi reveni în matca iubirii ...cu un totem...
Să văd dacă ai să vii...la mine...cănd te chem.
Țifești

Marian Florentin Ursu: Miez de noapte


Un tren întârziat în miez de noapte
Mă poartă tot mai rar prin locuri unde-am fost
Iluzii tranzitează gări deșarte,
Pe străzi o umbră mai visează fără rost
*
O ploaie ancestrală mai străpunge
Cenușa arsă de-amintiri, de plumb și foc,
Nu-i nimeni prin oraș să mai alunge
Un câine vagabond ce poartă nenoroc
*
Mai vin încă odată de departe
Ca să găsesc niște răspunsuri la-ntrebări
Mai moare o iubire-n miez de noapte
Și-o umbră beată mai coboară niște scări

Dani Anton:***


Astă noapte am rămas la priveghiul dragostei noastre ucise și am tăinuit în șoaptă, susurând sau aruncând cu sudalme îngrozitoare: “oare, cine dintre noi s-a ferit de fericire, de durere și suspin, sau de câtă sublimare ce puteam gusta din plin?,
dar de teama părăsirii și-a extazului din plin, noi am omorât Iubirea...
Cu o ultimă zvâcnire, muribundă ea lupta, te privea în ochi senină și în rugă îți zicea: “n-are să îți fie dor de lumina așternută când la mine te uitai, de-a mea buză răsfrântă peste a ta când îți gusta din pocalul amărăciunii, un venin amestecat cu elixirul nemuririi?”
teama te-a împresurat și ai omorât Iubirea...
O port mândră împodobită, o mireasă la altar pe-ale mele brațe netede, reci ca marmura sculptată unde i-am făcut palat, dormi tu dulcea mea Iubire, luștri or să treacă iar, dară când va fi din nou vremea ta, vei înflori dintr-o lacrimă uscată picurată-n sanctuar, te vei ridica, frumoasă, pură ca la început,
teamă nu o să-ți mai fie, vei trăi la infinit
***
...Roabă a nevoii mele de a avea nevoie de mine, mă afund și conviețuiesc cu alte euri. Văi de spațiu și timp se lărgesc și lungesc adăpostite în piele și oase; ne tatonăm, ne cântărim din priviri forțele și luptăm pentru dominare.
Lipsită de interacțiune umană nu îmi mai rămâne decât sa supraevaluez imaginația, acolo sunt în stare de orice, dispar temerile, nu mă mai stânjenește libertatea alegerilor mele, cochetez cu alternativele.
Acest monolog al sinelui deseori rezultă obositor, întortocheat, un labirint în care mă simt captivă, însă, în același timp lecuitor, un balsam vindecător.
“Cum să fiu salvată, cine va găsi adevăratul eu din adânc, de dincolo de cuvintele goale, de trupul acesta purtat într-un anumit timp și loc”, îmi vorbeam în timp ce întorceam spatele scenei însângerate de bătălia dintre ego-uri.

Ella Poenaru:Versuri

Mademoiselle Pogany
Ochii - o pereche de oglinzi perfect șlefuite
înghițind infinituri
rugăciunea obrajilor trași
în tăcere de marmură –
chipul oval pur
se odihnește pe palme lipite cuminți...
sprâncenele pleacă-n încruntare rotundă de cobră,
Spre cine privești, Margit?

POTECA VERDE

Poteca sumbră
scăldată în roua dimineții
se ascunde într-un ochi de umbră
Verde -
El a trecut demult.

Radu-Andrei Popa: pluvio


și-s toate așa cum ar trebui
când visele se crapă de ziuă
stăm înveliți de frunze de castan
avem în inimi beția de aseară
în care felinarele
păreau lampioane explodând în povești
sau în priviri aruncate între ploi
și-s toate aruncate alandala
când vocile se târăsc spre paturi
din păcatele noastre ne scoatem mântuirea
avem un suflet pictat cu cratere
ne adunăm printre ruinele astea de oraș
îl facem o casă
și un zgomot de copil râzând în ploaie
și toate sunt pauze lungi între diferite acte
când actorii flămânzesc după aplauze
din cortina lăsată peste cer
adunăm broboade mari de amintiri și le unim în clepsidre
peste rândurile din față
întunericul devine mai negru
și pașii seamănă cu o ploaie de toamnă
și toate sunt bătăi de inimă la trap
-ca o toacă de brad mirosind a munte-
când zăpezile se topesc și încetinim pașii
găsim în palme
vise crăpate de ziuă
și ploi adâncite în ochi

Vlad Anghelescu:Gastronomie

Am tăiat mărunt-mărunt
toți covizii de pe interiorul măștilor.
I-am pus la fiert.
Nu vreau să omologhez produsul.
Este cadou
pentru umanitate,
dar și pentru chiroptere, bovine, ecvine, arici, rozătoare, minorități

(LGBT, masoni, cabaliști, sataniști, ocultiști, etc)
Funcționează ca un catalizator.
Dacă ești prost devii conducător politic sau de Consiliu Sanitar într-o țară mioritică,
dacă ești deștept, devii genial (total imun la prostie sau șantaj).
E rentabil!
Pe interiorul măștilor covizii se transformă
în adevărați șobolani (nanomerici).
Dintr-o oală hrănești toată președinția, guvernul și presa!

Costel Zăgan:Erezia măștii sau despre frică


Mi-am pus masca fricii pe figură toți
mă recunosc sunt de-al lor am buzu
narele burdușite cu pietre de moară
să nu mă ia vântul zâmbesc în toate
direcțiile de la nord la sud dar mai a
les pe direcția est-vest pământul se
hurducă la mine-n cap e ziuă și
noaptea numai luna strălucește prin
absență exact ca și cuvântul nu ex
primă nici adevărul nu ascunde nici
o minciună azi Galilei nu mai abjură
arde cuminte pe rug de la prima la ul
tima literă a poemului au mi-a luat foc
masca arde nenorocita

Reznic Cristian‎ : Paznic...


Un apus de soare
Se lasă peste sat
Peste floarea soarelui
Peste zarzării răscopți
O colibă
Părăsită demult
Presărată de zarzării ce-au căzut
Aici au trăit un paznic cu nevasta
Razele apusului s-au lăsat
Și
Peste inima paznicului
Stă la masă, bea din pahar
Își îneacă durerile
Mai ia o înghițitură
A adormit târziu
Visează frumos
Nevasta lângă colibă
Stând culcată pe paie
Mâncând zarzări.

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10