Angela Nache Mamier: La veuve

 La veuve (BILINGUE)

La matrone a des mains âpres
Elle trait, pétrit des pains,
Laboure les lopins de terre,
-Jardins de survie-
Remplit des matelas de fleurs des champs
Si forts en arômes,
Allume le feu dans l âtre,
Pose des cierges à l’Est
Au soleil levant,
Se signe,
Éperdue, collée à l’écorce noire
Du noyer centenaire,
Elle parle toute seule
Sous la couronne maudite-
Qui garde la rosée des pensées
A l’orée du silence-
Dévêtue de paroles d’amour,
Elle enlève son fichu noir,
Dégrafe le chignon sombre,
Verse dans ses paumes
Une goutte de pétrole lampant,
Peigne et démêle lentement
Ses cheveux, cette féminité cachée
Rare et suprême
Ses longues nattes tombent
Sur ses cuisses,
Qui ont libéré
Des torrents de sang fou,
Abrités dans la poitrine
Et la bouche sauvage
De son homme d’antan ,
Ce prisonnier perdu,
Et tendre autrefois ,
Dans l’immensité noire,
A l’odeur de pinède,
De leur humble
Lit de vie

Matroana

Matroana are mâini aspre

Mulge, frământă pâini şi grădini

Peticul de pământ de supravieţuire

Umple saltele cu flori de câmp

Tari în parfumuri

Aprinde focul în vatră

Depune lumânări

Şi se închină la Răsărit

Pierdută în gânduri

Lipită de scoarţa neagră

A nucului centenar

Vorbeşte singură, bombăne

Sub coroana blestemului

Care păstrează roua gândurilor

La liziera liniştii

Văduvită de cuvinte de dragoste

Îşi scoate baticul negru

Agrafele cocului sumbru

Cad pe podele

Pune o picătură de gaz

Lampant

Se piaptănă şi descurcă încet

Părul ei fin,

Această feminitate ascunsă

Supremă şi rară

Cozile lungi cad

Pe coapsele slabe

Care liberau odinioară

Torenţii de sânge

Adapostiţi în pieptul larg

Şi gura sălbatică

A bărbatului

Prizonier pierdut

Şi înduioşat odinioară

În imensitatea neagră

În mirosul de pin

Al modestului lor pat

De oameni vii

Ottilia Ardeleanu: Gând

nu pot citi mai înțelept decât
în limba mea
faimoșii cuvântului au numit-o
patrie
comoară
duminică
seif în care țin valorile
cărți ofrande sufletului

nu pot scrie decât dintr-un
dor
sonor mugur înflorit
pe o creangă de cais

scrie mână
dreaptă
cu folos
minții și inimii

Teodor Dume: În dimineața asta am plâns

                                          

când m-am trezit Dumnezeu mă privea în ochi
ca pe un asasin
aş fi vrut să-i rostesc un gând şi
să mă lepăd de povara
cuvântului nerostit
însă cuvintele
se risipeau în mine
în rotocoale grele şi negre
ca un zbor izgonit de pe cer

dependent de tot ce există tremur
nu-mi înţeleg păcatul
golul din suflet
mă rupe în două
o parte mi-o acopăr cu lumina
risipită printre oameni
iar cealaltă o voi da pământului
în care Dumnezeu a sădit în taină
răspunsul celor plecaţi

Daniel Luca:***

*********************

Când nu pot
să adorm
număr
cuvintele
ascunse
în teama
nerostirii.

(Din volumul „Recuperarea umbrei”)

Daniel Marian, despre: Urme de sânge pe umbra trupului, de Teodor Dume

         Memoria patimilor                                                             

(Teodor Dume – Urme de sânge pe umbra trupului, Editura Castrum de Thymes, 2021)

Un dor limpede ca o lacrimă şi acelaşi dor, îndelung ca un fuior care nu se mai termină – într-o haină doar visată, pentru umbra trupului cea pedepsită cu urme de sânge. Însemnat o cruce înfiptă în dreptul naşterii, şi până unde va fi să fie, urmând drumul crucilor, „Azi sunt mai bătrân cu o zi/ şi mâine cu două/ poimâine/ dacă va fi să fie/ cu mult mai bătrân/ un bătrân fericit sau poate inutil/ ca o iluzie/ dar sigur voi fi/ o promisiune pe care/ i-am făcut-o morții” (Promisiune morții).

Pentru cine l-a urmărit pe Teodor Dume în parcursul său literar, este ştiut timbrul său de sensibilitate extremă, filtrată prin mijloace specifice, şi decantată timp de aproape trei decenii, cu generozitatea trăitorului inegal în realitate şi iluzie. Nicicând, poetul care mai fiind şi om, nu e singur în (ne)fericirile sale. În această nouă carte, se află de strajă părinţii şi icoana bunicii. Despre „Urme de sânge pe umbra trupului”, putându-se astfel spune că este o dureroasă reuniune de generaţii, în contratimpul venirilor şi plecărilor de pe lume. Emoţia pătrunde nebuneşte şi nu se opreşte până nu taie răsuflarea: „Cămaşa pe care o purtam/ era cadoul primit de la mama de paşti/ de fapt nici nu ştiu dacă era un cadou/ ci poate că era doar durerea bunicii/ urzită cu lacrimi/ aşa m- am gândit eu/ când mama/ mi- a dăruit- o în ajunul paştelui/ cu ochii aplecați în pământ/ mi- a pus mâna pe creştet/ şi m- a mângâiat ìntr- un fel anume/ cum nu o mai făcuse niciodată/ printre lacrimi mi-a spus/ “bunică-ta ar fi vrut să ți-o dea ție/ după ce ai mai fi crescut/ că/ e din cânepa topită în râul/ din Luncasprie/ la care te ducea de mână la scăldat/ de apucat n-a mai apucat nici să-i facă şi lui/ ta-tu una la fel dar/ mi-a zis/ ca tu să o îmbraci duminica/ înainte de a se trage clopotele”// nu ştiu de ce dar cămaşa nu am purtat-o/ decât o singură dată ci am împăturit-o/ în patru şi am aşezat- o în dulap/ pe raftul/ cu fotografia bunicii// ori de câte ori deschid dulapul/ ochii mi se opresc în lacrimi/ şi parcă/ o revăd pe bunica/ ținându- mă de mână/ pe scurtătura de drum/ ce ne ducea înspre râu...” (Cămaşa urzită din lacrimi). Poemele de asemenea factură cunosc anverguri cataclismice, asemeni replicilor la cutremur, sunt desfăşurări de sentimente puternice, apăsătoare, care se succed fără încetare vreme de cât va fi să fie. Dincolo de titlul pur personal, însă, poezia lui Teodor Dume se manifestă la dimensiuni universal-astronomice, înscriindu-se în circuitul gândirilor şi filosofărilor cu care este împresurată lirica de secol douăzecişiunu.

Astfel, poezia ca eliberare şi exod: „Uneori uit că am o singură viață/ o singură moarte și că/ în acest Univers/ mai sunt și alții ca mine/ iar ceea ce ar trebui să se întâmple/ se va întâmpla oricum// aseară m-am așezat pe genunchi/ și am plâns/ Dumnezeu nu era acasă/ așa că/ mi-am implorat moartea/ să treacă pe la mine/ pentru o partidă de cărți/ un pahar cu vin/ sau pentru o vorbă-două/ noaptea e mare/ și uneori/ mult prea blăstămată/ pentru a o trece de unul singur// am privit prin geamul ferestrei intredeschisă/ noaptea era atât de rece/ și atât de tristă/ încât/ și cerul începuse să lăcrimeze/ de venit n-a mai venit nici moartea/ iar lui Dumnezeu/ nu i-am mai cerut nimic// oboist ca și păianjenul din colț/ am lăsat totul pentru o altă zi” (La o partidă de cărți cu moartea).

Fie că strânge la piept clipe de abur desprinse din firide de memorie, ori explorează ţinuturi îndepărtate, despre care nu se ştie până unde se întind, Teodor Dume continuă să se prezinte ca şi până acum, drept o voce lirică importantă a generaţiei sale. Spre citire, un superb poem: „Mi-am aruncat ultimul vis într-o groapă comună/ și frica de a fi greșit/ îmi spune că/ cel care mi-a bătut aseară în poartă/ și mi-a cerut o cană cu apă/ a fost Dumnezeu/ și de primit nu l-am primit în casă” (Nu putea fi decât El).

   Daniel Marian                                                                         

Daniel Luca, despre: Urme de sânge pe umbra trupului, de Teodor Dume

 Suflet pentru suflet                            

Multă durere, multă suferință, multe lacrimi se află în recentul volum de versuri pe care îl
semnează Teodor Dume, Urme de sânge pe umbra trupului (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2021).

Scrisul său este trăire, nicidecum poezie, după cum autorul însuși se confesează în Poezia mea, un gest de unică folosință, fiind scrisă din suflet pentru suflet [„poezia mea nu este poezie // (...) poezia mea este suflet / un suflet pe care l-am așezat în coșul / cu poeme / printre flori și ierburi virgine”], și poate învia sufletul celui care scrie, dar și al celui care citește („sufletul meu se învie / sufletul meu învie și moartea // dar ce am face fără moarte ...”).

Încetul cu încetul, moartea devine o prietenă foarte bună („Atât de mult m-am împrietenit / cu moartea / încât / i-am permis / să respire din mine” – Pact) și e invitată chiar la câte o partidă de cărți [„mi-am implorat moartea / să treacă pe la mine / pentru o partidă de cărți / (...) / noaptea e mare / și uneori / mult prea blăstămată / pentru a o trece de unul singur” – La o partidă de cărți cu moartea].

Moartea, de altfel, este singurul lucru cert în destinul omului, determinându-l să conștientizeze propria fragilitate („dar sigur voi fi / o promisiune pe care i-am făcut-o morții” – Promisiunea morții).

Pierdea apropiaților (părinții, bunicii) este extrem de intensă și e descrisă în imagini memorabile („M-am pus pe genunchi în fața lui Dumnezeu / și l-am rugat să mi-o trimită pe mama / acasă / de ziua mea / să tăiem tortul în multe părți / câte o felie pentru fiecare și una / pentru bunica” – Colind pentru mama).

Întâlnirea cu moartea conduce la pierderea inocenței, copilul maturizându-se abrupt, brutal („undeva în copilul din mine / zbura un fluture alb / lăsând o dâră / un fel de drum / pe care / oamenii plecau ...” – Moartea, un fluture alb).

Totuși, oricât ar fi de cruntă, nu moartea este cea care îl înspăimântă pe om cu adevărat, ci singurătatea („Singurătatea e mult mai rea / și mai lacomă decât moartea / pe care / am avut-o amantă / în lipsa ei m-am avut doar pe mine” – Vise, mereu aceleași ...).

Tocmai de aceea omul are nevoie de iubire, nu poate trăi fără ea și se află mereu în așteptarea celui/celei menit/menite. O iubire care nu poate exista fără apropiere, fără atingere, fără îmbrățișare, chiar și atunci când acestea sunt ținute sub obroc („o iubire fără atingeri e doar / o durere rebelă ce navighează / prin sângele înfierbântat ...” – Vise, mereu aceleași ...).

Mai mult, iubirea îl scoate pe om din carapacea sa, îi dă curaj să se înfrunte pe sine însuși, dar și să ia în piept lumea, iubirea fiind ea însăși o lume întreagă, dar și o poartă către lumea fiecăruia dintre noi („De iubit am iubit fără să știu că / iubirea deschide alte lumi / câte o lume pentru fiecare” – Iubirea, singura măsură a bătăilor de inimă).

Dumnezeu însuși este iubire și sălășluiește în iubire, îndreptarea omului spre credință fiind din ce în ce mai dorită („Am două vieți una / de unică folosință pe care / o administrează moartea // și una de rezervă / cea veșnică / pe care / am amanetat-o lui Dumnezeu / hrănindu-mă cu resturi și / capete de amintiri” – Două vieți; „știu bine că / tot ceea ce crește și / înflorește din mine / se numește viață și asta / pentru că / îl recunosc pe Dumnezeu” – Gest).

Viața este un dar divin și omul trebuie să știe să o trăiască. Fiecare om își duce propria cruce, însă faptele sale determină greutatea acesteia („în cele din urmă Dumnezeu a izbucnit în râs / apoi mi-a șoptit îngăduitor / greutatea crucii pe care o porți / este măsura faptelor tale” – Greutatea crucii, măsura faptelor ...).

Dacă în cale-i își fac simțită prezența umbrele, omul nu are de ce să fugă, ci să le accepte, doar și ele au menirea lor („Avea dreptate tata când / îmi spunea să nu fug niciodată / de umbrele ce se arată pe la colțuri / pentru că nu se știe care / îmi va fi alături pe drumul înspre Dumnezeu” – Un fel de îmbărbătare).

Teodor Dume construiește cu migală o punte sufletească între poem și cititor, deosebit de rezistentă în fața intemperiilor de orice natură ar fi.

Daniel Luca

Daniel Mariș, despre: Urme de sânge pe umbra trupului, de Teodor Dume

    cronică     Ierarhiile memoriei

Teodor Dume își asumă, în volumul de versuri Urme de sânge pe umbra trupului (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2021), condiția aventurii lirice autentice prin sentimentul obsesiv al prăbușirii unei lumi iar impulsurile sale cresc organic, cu o suferință lăuntrică neostentativă, interiorizată, ca niște momente unice ale devenirii.

Intuirea sensurilor validabile dinspre orizontul metafizic spre cel al cerebralității subliniază exercițiile de interpretare reflectată a trăirii prin resorturile apăsătoare uneori ale unei deznădejdi existențiale ce îmbracă nebănuite forme : „aseară m-am așezat pe genunchi/ și am plâns/ Dumnezeu nu era acasă/ așa că/ mi-am implorat moartea/ să treacă pe la mine/ pentru o partidă de cărți/ un pahar cu vin/ sau pentru o vorbă două/ noaptea e mare”.

Orizontul de așteptare pare animat de găsirea posibilității de a descifra forța izbăvitoare a presentimentului inalterabil al supraviețuirii prin taina creației, o înlănțuire amăgitoare ce provoacă ,regenerează și fascinează sufletul.

Raportarea la drumul înapoi al existenței, împotriva propriei sale esențe închide în ea stimuli ce sfidează materia și trezesc opțiunea separării timpului ca expresie a spiritului resuscitat prin dezvăluirea vulnerabilităților sale : „poezia mea nu este poezie/ cel care v-a spus/ că poezia mea este poezie/ nici cel puțin o depresie personală /poezia mea este suflet/ un suflet pe care l-am așezat în coșul / cu poeme/ printre flori și ierburi virgine/ pentru a-l dărui celor rămași fără suflet/ din bucățile dăruite se va reface un întreg/ sufletul meu învie/ sufletul meu se învie/ sufletul meu învie și moartea/ dar ce am face fără moarte ...”.

Nervii acestei poezii, dincolo de lamentația melancolică, sunt bine înfipți în solul intuițiilor ce particularizează experiențele eului și viziunile sale mitice. Viermele ascuns al memoriei, departe de a fi doar o anonimă oglindă a iluziei, sapă cu grijă tunele de acces spre înălțimi și adâncimi, într-un spațiu al veșnicului mister, al unui anume transfer de cuprindere prin substituția temporalului cu miracolul ființării insondabile, eliberatoare: „alerg de la un capăt/ la altul al visului/ în care/ se vorbește despre mine”. Căutându-și sinteza, poetul oferă un adevărat spectacol despre sine.

Daniel Mariș

 

Daniel Corbu: Baladă

(Pe când Dumnezeu se plimba prin Copou)

Pe cînd Dumnezeu se plimba
prin Copou
atingea în trecere un tei
iar teiul devenea sfînt.
Călca El mai apăsat un loc
şi acolo răsărea o statuie sau
o casă cu numele Său
o bibliotecă sau un lung bulevard.

Pe când Dumnezeu se plimba
prin Grădina Copou
nu purta aura la vedere
nu-şi etalase încă sufletul divin
iar plopii îi făcea să fie mereu fără soţ.
Oamenii locului l-au numit
EMINESCU.

Savu Popa: Omul care își înghițise moartea

pp proză                                    

Pascu era cunoscut drept omul care îşi înghiţise moartea. Se credea despre el că nu va mai muri niciodată. Îşi pierduse şansa. Scăpase de propriul sfârşit.

Teribila întâmplare avusese loc în tinereţea sa. Venise omul de la câmp, unde arase un pogon zdravăn de pământ, după nişte călduri insuportabile. Nu mai plouase de o lună bună, pământul se arăta atât de uscat, încât, pe oriunde călcai, simţeai că e încordat, gata să pleznească. Intrase în putrefacţie. Mulţi simţeau mirosul fetid aproape zilnic. Căutară ce căutară, dar nici urmă de animale moarte. Căci mirosea ca şi când turme întregi de bivoli sau cai fuseseră duşi la ieşirea din oraş, ucişi şi lăsaţi acolo, în plin soarele care fierbea încontinuu ca un cazan drăcesc, înnegrit de funingine.

Suportând cu greu mirosul care, parcă, înlocuise aerul, Pascu mersese în acea zi la câmp. Ară cu spor şi pe la orele amiezii hotărî că atâta căldură parcă îi înmuie sufletul de îl sâmţea ca pe o zamă leşioasă. Aşa că se întorsese acasă, dusese caii în grajd, împreună cu plugul și mersese la fântâna aproape secată. Mai mult se clăti cu noroi, căci apa care mai exista îşi dăduse duhul demult.

Intrase în casă, ajunse în pivniţă, tăie o bucată zdravănă de slană, după cum îi era obiceiul, umplu un păhărel de rachiu care, aşa căliu, pişca de numa, se puse la masă şi se apucă să taie cu răbdare slănina în bucăţele din ce în ce mai mici. Printre ele se furişă, Dumnezeu ştie cum, şi moartea lui, sub forma unei astfel de bucăţi din ce în ce mai mici de slană. Nu ieşea în evidenţă, nu putea fi nici măcar zărită sau recunoscută cu ochiul liber. După ce termină de tăiat slănina, se duse de luă o bucată de pită de pe ştergarul care ardea, încât pita era ca scoasă atunci din cuptor, luă şi o bucată de telemea şi se puse pe mâncat. După prima îmbucătură se întâmplase nenorocirea. Îşi înghiţi moartea. Şi ce gust mai avea! O slană atât de rumenă, de untoasă, nu mai pomenise de ani buni. Parcă, dacă stătea aşa să îşi lovească limba de cerul gurii, simţea un uşor gust de miere. Ce dulce îi fusese moartea!

Şi continuă să mănânce cu spor, asudând, închizând ochii, pierzându-şi simţurile, cuprins fiind de o moleşeală tot mai adâncă şi mai adâncă. Simţea cum se pierde, cum întreaga lui fiinţă curgea prin interiorul unui puţ fără de sfârşit.

Dar, după acea primă înghiţitură, slănina nu mai avea acelaşi gust. Părea râncedă, greţoasă, tare ca un zgârci. Şi chiar aşa şi era. Celelalte bucăţi erau zgârciuri sângerii. Se scârbise, el care nu era hirav din fire, mânca, chiar şi de ar fi să hie un cadavru lângă el. Şi acum, ce se întâmplase! Să fi nimerit cu acea primă îmbucătură, partea bună a slăninii, partea ei dulşe? Şi, cu asta basta!

De atunci, pe an ce trecea, nu se schimba deloc, nu îmbătrânea defel. Părea şi mai înzdrăvenit, avea mai multă vigoare şi chef de lucru și muncea cât pentr-un sat întreg. Nu după mult timp, îşi dăduse seama ce făcuse şi începu să vorbească. Ceilalţi îl luau în şagă.

– Dar apoi, cum mă, să îţi înghiţi tu moartea, ce mă, mâncăciosule, moartea ta arată ca o bucată de slană, bătu-te-ar vântu’ de prostănac.

– Bă, oameni buni, io atât vă spui, acea bucătură îmi dete fiori. Avea un gust nepământesc. Celelalte deveniră zgârciuri, iar ce era prin jurul mieu, obiecte, laviţele, molda, măsuţa, scaunele, păreţii, toati cele se transformară în oase, chiar așe, nu minţ, nu eram muiat, încă nu băusem păhărelul, dădeam să-l beu, dar io mă mişcam printre oase în jurul meu şi mirosea şi mai teribil a mortăciune. De atunci, mănânc rar, nu prea mai am poftă, parcă m-am şi lecuit. Dar io vă spui, cine vrea să crează bine, cine nu, nu! Eu mi-am mâncat moartea şi avea un gust dumnezeiesc, de miere.

Mulţi începură să îl creadă şi îi mersese vestea în lung şi în lat. Când mergea pe la târguri, unii îl arătau cu degetul, alţii îl chemau la ei să îl omenească. Îl credeau vreun vraci, în stare să le vindece animalele, el, cel care învinsese moartea. Astăzi, trecuse de o sută de ani. Părea încă lucid, pricepea multe, dar pielea i se uscase teribil, încât cei care se apropiau de el, vedeau cum fâşii întregi se desprindeau din ea, cădeau jos şi păreau, la atingere, rumeguş curat.

– Io, în acea zi când mi-am răzbit moartea, am arat pământul cu aşé un spor, de părea pământul din miere, intram în el cu plugul ca în brânză şi am văzut lumină, pârâiaşe tulburi de lumină ieşind la suprafaţă după fiecare brazdă. Şi am vint acasă şi mi-am înghiţit moartea. De atunci sunt zile când simţ că am făcut te miri ce mare ispravă, iar în altele, simţ ceva ca o amăreală în cerul gurii, şi mai departe, pe suflet, de nu mă lasă nici să închiz vreun ochi, noaptea, la gândul că io no să-l văz pe Dumniezău, nu voi cunoaște cum arată iadul sau raiul, voi sta pe aici, mult şi bine, cu voi. Şi acele pârâiaşe de lumină, vă spui eu, erau carnea morţilor noştri care nu putrezise, ci se preschimbase în miere. Cam zaharicoasă ce-i drept, dar bună la gust. Mă calma. După acele momente, băgam de samă că lumea nu era chiar atât de viermănoasă.

Marcel Vișa: Întoarcerea

casele de la munte au pereții din lemn,
strâmbi ca o tentativă de îmbrățișare,
afumați de sobe vechi.
a noastră are pivnița din piatră de râu
cărată cu calul de departe,
zidită de tata între două beții.

după moartea lui, o iarnă întreagă am ascultat sunetul daltei
modelând, stingheră, fibra nopților lungi și geroase.
în atelier mirosea, dimineața, a tutun și țuică, a plecare devreme.

mese, dulapuri sculptate grosolan
mobilează gândurile negre ale zilelor posomorâte
în care nicio urmă de om nu se deslușește pe zăpada proaspătă
de-un alb ireal.
vulpile sapă vizuini adânci în beciurile caselor părăsite,
sub zidurile dărăpănate ale bucătăriei de vară
-niciun anotimp nu se mai prepară acolo-.
scâncetul puilor nou-născuți răzbate prin podele, ziua,
când, așezat la masa de scris fug de realitate.

desfac ultimul lui pachet de Carpați,
fumez și ascult liniștea câmpiilor albe,
rotunde plăci de vinil zgâriate pe alocuri de crengile platanilor bătrâni.

adio oraș!
fac naveta la școală cu autobuzele prăfuite ale firmei de transport muncitori,
hardughii comuniste pe patru roți,
cu șoferi mârlani și libidinoși,
puși pe căpătuială.

ocolind scaunele învelite în cârpe,
îmbibate cu motorină furată în canistre de tablă,
sau ulei de pe salopetele muncitorilor din schimburi,
mă așez pe-un loc imaginar
rezervat celor care știu să se mintă că totul va fi bine,
iar TOTUL e îmbâcsit cu praful
ce se presară din plafon peste sufletele noastre
sufocate de tinerețe.

fug de la ore cu Gruber, colegul de bancă,
rătăcim prin piața de casete,
fumăm țigări la bucată pe străzi lăturalnice,
ascultăm balade rock și le scriem iubitelor prin cafenele soioase
lungi scrisori de amor.

în pauze, la ALIMENTARĂ
tăiem pe jumătate franzele albe,
îndesăm în ele felii de salam cu muștar.

supraviețuitor al iernilor sălbatice,
singur cuc în camera goală,
citesc din poeții ruși, prozatorii americani,
sau schițez în creion portretul iubitei,
ascultând la magnetofon muzici black metal,
prea dark în contrast cu pielea-i de-un alb imaculat.

o cheamă A. și îi trimit scrisori la care îmi răspunde săptămânal.
îl punem pe drumuri pe bătrânul poștaș.
iubirea noastră i-a distrus încheieturile, ligamentele,
i-a uzat nervii și oasele,
mai mult decât ne-a distrus nouă sufletul
această relație la distanță.

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (X)

 cronică         Constantin BUICIUC

Nicolae Silade, poetul eternei fericiri

Poetul Nicolae Silade a debutat în volum cu Visul în lucru (Editura Litera, 1978), pentru ca, apoi, să fie prezent cu poeme în revistele literare (Luceafărul, Flacăra). A revenit, în 1994, cu un grupaj de poeme, în volumul colectiv Cartea poeţilor (Editura Lugojpress). Al doilea volum de poezii al lui Nicolae Silade a apărut tot la Editua Lugojpress, la sfârşitul anului 1996, şi se numeşte Mergere înainte. 

Noua apariţie impresionează, încă de la început, prin limbajul abstract, filosofic, asemănător celui al lui Nichita Stănescu din 11 elegii. Ca în Elegia întâia (a sinelui), apar definiţii lapidare, curăţate de podoabe: “el nu are nume nici margini nu are/ este marele nostru necunoscut marele anonim/ este cel care este” (p. 6); “el este treaz când visează/ iar când se trezeşte îşi vede visul cu ochii/ lumea aceasta e unul din visele sale/ cealaltă lume e visul din vis” (p. 7). Sinele ia însă aici dimensiuni infinite, devine Absolutul, stăpânul lumii, dificil de cuprins în definiţii inevitabil finite.
Imaginea domestică a vieţii cuprinde în ea contrariul ascuns pe care poetul ştie să-l scoată la lumină: “în liniştea aceea/ de dinaintea zorilor/ îmi beau nestingherit cafeaua/ de preferinţă amară/ şi descopăr/ dulceaţa ascunsă a vieţii” (p. 14). Exacerbarea eului, hipertrofierea lui, este personalizată. Eul devine însuşi Poetul: “luaţi chipul meu numele meu/ şi suflare din suflarea mea/ stăpâniţi peste toţi aceia care vor să vă stăpânească” (p. 15). Evidenţierea contrariului devine acţiunea predilectă a Poetului: “se spune că aici au sfârşit vor sfârşi/ toate călătoriile. eu cred mai degrabă/ că ele încep de aici” (p. 16).
Esenţa lumii nu poate fi schimbată de fenomenele ei trecătoare (în care sunt implicaţi oamenii): “… parcă văd şi acum acele insule plutitoare. marea/ când furtunoasă. când calmă. strâmtorile şi stâncile ei. nimic nu s-a schimbat. doar că un altul acum/ naufragiază pe mare” (p. 19). Este vorba de marea – simbol, eliberată de orice accidente. Cuvintele Poetului – “cenuşă rezultată din arderea mea” – sunt cele care fixează sensurile lumii, ca acea cenuşă pusă pe zăpadă, “să nu alunece musafirii”. Banala cenuşă pusă pe zăpadă devine un simbol central într-o “ars poetica” (p. 22). “mergere înainte/ mereu această mergere înainte/ pe un drum fără capăt fără întoarcere/ prin sfânta sălbăticie” (p. 28), “mergere înainte/ mereu această mergere înainte/ delir ce nu se mai sfârşeşte/ curgere de neoprit/ cascadă” (p. 29) poate fi însăşi existenţa noastră, pusă sub semnul devenirii neîntrerupte, care este sugerată, în întregul volum, prin fluxul continuu al cursului liric, în care lipsesc “obstacolele”: titlurile poeziilor, scrierea cu majuscule, punctele.
Totuşi, în imensul fluviu al trecerii, poetul nonconformist (dar numai în această privinţă), pune puncte, “jaloane”, “repere”, acolo unde nu ne-am aştepta, şi continuă cu iniţială mică: “dar unde începe şi unde sfârşeşte/ sinele meu? mereu un altul/ îmi precede naşterea. mereu un altul/ îmi succede. şi-n fiecare/ sunt eu. cel care mereu/ se nemărgineşte” (p. 39). Străbătută de fiorul metafizic al lui Lucian Blaga e elegia ce urmează: “o,/ dacă ar fi linişte/ s-ar auzi cum bate/ inima mea în inima lucrurilor/ s-ar auzi cum bate/ inima lucrurilor/ în inima mea” (p. 32).
Atmosfera domestică, doritoare de confortul limitat al concretului, este construită în “seara bem ceai de zahăr ars/ cu lămâie…” (p. 37). O semnificativă polisemie (femeie iubită – Dumnezeu) creează poemul “pentru că tu mă ridici tu mă înalţi” (p. 42). Un lirism pur, de o transparenţă şi de o delicateţe amare, răzbate din îndemnul păstrării misterului lumii, când acesta e protejat de frumuseţe: “o, nu lua totul în seamă/ nu căuta să înţelegi/ cât însăşi primăvara îţi dă vamă/ te bucură de floarea de cireş” (p. 45).
Poetul simte acut trecerea timpului prin singurătatea lui şi caută, uneori cu disperare, alteori cu liniştea resemnării, nevăzutele jaloane ale vieţii. Dar demersul lui se pare că e sortit eşecului, în visul vieţii acesteia (“e totul un vis”, p. 64). “eu domnilor m-am decis să renunţ” este o nouă definire a Poetului, fiinţă fragilă, vulnerabilă, pusă în calea sfârşitului: “prin urmare mă voi izola/ undeva departe pe un câmp/ şi mă declar păpădie/ în vântul serii” (p. 76). Căci singura valoare e “gândul gândul gândul”, care “luminează calea/ spre cuvânt” (p. 77).
Poet elegiac, de un lirism pur, dematerializat, asocial şi anistoric, luminat de puterea eternă a poeziei, Nicolae Silade îşi înregistrează zbaterea spre Absolut, conştient de imposibilitatea atingerii acestuia. Şi tristeţea poetului izvorăşte abia şoptit din versuri…
Eternelia (Editura Marineasa, Timişoara, 2006) aduce un ton distinct în poezia românească din ultima perioadă, dominată de pesimism şi de experimente lingvistice, de cele mai multe ori sterile. Poetul este un optimist funciar şi îşi clamează fericirea în năvalnice versuri pline de lumină, pline de bucurie, cu o retorică molipsitoare, într-o combinaţie de imn, odă, psalm şi rugăciune.
Câte şapte versuri sunt puse în “blocuri” de proză, în dreptunghiuri de text, aşezate orizontal, la mijlocul paginii, sugerând soliditatea şi permanenţa sentimentului. Fluxul cuvintelor este întrerupt, din loc în loc, de puncte, dar după care se foloseşte litera mică. Deci, oprirea impusă de punct este anulată imediat de cuvântul următor, care nu începe cu majusculă. Se naşte senzaţia de curgere impetuoasă, ireversibilă, care nu poate fi oprită de nicio stavilă.
Dar care este sursa marii bucurii a poetului, bucurie pe care el vrea să ne-o transmită şi nouă? Sunt, după cum ne-am aşteptat, mai multe surse. Una dintre ele este iubirea, dar care este legată de posedarea unor stricte valori materiale: “Cum nu poţi spune că eşti fericit când iubeşti. ci numai când eşti iubit. ştiu. îţi vine să sari în sus şi să-ţi declami pe străzi bucuria. întocmai ca la loterie. când ţi-au ieşit toate numerele şi-ai intrat în posesia unei sume fabuloase. în posesia unei maşini ultimul tip. a unei vile de lux pe malul mării. şi-ţi petreci vacanţele de vis pe o insulă exotică. cu superbăciuni de fete.” (p. 6).
Fericirea porneşte, firesc, şi din banalul (pentru unii) cotidian: “… când te aşezi la birou. când prin fereastră te salută soarele. când oamenii toţi îţi zâmbesc. când dai un telefon. când primeşti un fax pe care scrie “bucură-te!”. oare nu e aşa fericirea?” (p. 8).
Sursa fericirii se amplifică în zig – zag, parcă printr-un baleiaj, sărind de la banalul cotidian la contemplarea sublimului, de la concretul zilnic la sentimentul înălţător: “când urci la volan şi în maşină miroase a levănţică. iar în dreapta ta se află iubita ta. când urci pe munţii patriei şi brazii magnifici te salută. când în bănci contul tău creşte şi creşte şi creşte. când eşti sănătos. îndrăgostit. când eşti iubit. când toate merg strună. când îţi doreşti cu ardoare ceva iar în clipa următoare se şi împlineşte. asta e fericirea.” (p. 9).
Poetul e fericit – şi aici urcăm o treaptă în găsirea sursei fericirii – pur şi simplu pentru că există: “pentru că eşti cu adevărat.” (p. 10). Fericirea este vegheată de un destin fast: “m-am născut pe un pământ binecuvântat, m-am născut într-o limbă de aur. sub cerul acesta mereu senin.” (p. 12), iar pentru a fi fericit trebuie „să crezi cu tărie.” (p. 13).
Cel ce e fericit se bucură fără condiţii, fără circumstanţe, de cele patru elemente fundamentale ale lumii, cărora li se adaugă “al cincilea element”, ca în celebrul film al lui Luc Besson: “Să te bucuri de pământul pe care calci. care ne hrăneşte. de soarele călăuzitor să te bucuri. de aerul pe care-l respirăm şi apa care potoleşte setea. iată întruparea bucuriei. dar iată şi elementul cinci: iubirea. fără de care viaţa n-ar fi viaţă. fără de care nimic din ceea ce există n-ar fi existat.” (p. 16).
Adept al simplităţii, al directeţei mesajului, într-o limpezime de cristal, poetul spune tranşant: “dar mai ales caută înlăuntrul tău. acolo e fericirea.” (p. 78). Revine apoi la una din sursele de bază ale fericirii. Iubirea – căci despre ea este vorba – este un sentiment înălţător, copleşitor, depăşind concretul fiinţei iubite: “Şi cât te iubesc. o, cât de mult te iubesc. din ce în ce mai mult. până când iubirea ia chipul tău şi se veşniceşte. până şi iubirea primeşte numele tău.” (p. 19). Iubirea devine fundamentul eternităţii. Ea nu are nevoie de nume “al adresantului”, pentru că ne aflăm într-o lume “depersonalizată”. Iubirea este totul. Ea “mişcă lumi şi stele.” (p. 67).
Fragmentele Eterneliei au o doză importantă de elemente retorice. Eul liric se adresează unui “tu”, care poate fi însuşi poetul, dar poate fi, la fel de bine, orice receptor al lumii acesteia, pe care autorul doreşte cu ardoare să-l convingă: “eşti mulţimea fără număr care vine şi pleacă din mulţime.” (p. 46). Într-un final, acel “tu” este însuşi Stăpânul Suprem: “de aceea tu. cel adevărat, cel greu de atins. cel spre care se îndreaptă cuvintele mele. rugăciunile. de aceea tu, numai tu. întotdeauna tu. cel de jos. cel de sus. cel dimprejur. de pretutindeni. cel dintotdeauna. “ (p. 45).
Sunt texte în care recuzita retorică este prezentă din abundenţă: exclamaţii şi interogaţii, repetiţii şi enumeraţii, puse în simetrii care ţin de oratorie: “O, câtă bogăţie în această sărăcie! şi câtă viaţă în acest deşert! nu vede nimeni? nimeni nu aude? iată soarele; al cui eşti tu? îl întreb, pământul, luna, stelele: ale cui? ale cui sunt vânturile, valurile? iată că am răspunsul. ale voastre sunt întrebările. al meu e răspunsul. pe care nu vi-l răspund. nu vi-l pot răspunde. “ (p. 29).
Întrebările poetului devin uneori adevărate meditaţii filosofice, în care clamarea puternicelor sentimente este temperată. Eul liric se întreabă, într-un limbaj abstractizat, dacă “ordinea s-a născut din dezordine” (p. 39), dacă “lumina se naşte din lumină” (p. 40). Există şi răspunsuri; între geneză şi apocalipsă este întrupat “cuvântul… eternul” (p. 51). Poetul meditează, într-un fel de disertaţii filosofice, asupra multor lucruri: dualitatea universală, sinele care se vede pe sine, Stăpânitorul a toate, ştiinţa, înţelepciunea Dumnezeirii.
Poet al creşterii, al bucuriei şi al luminii, Nicolae Silade, în ciuda repatatelor întrebări pe care şi le pune, este o voce a certitudinilor: Fericire, Existenţă, Cuvânt, Dumnezeu.

Constantin BUICIUC,

Oglinda lui Narcis, vol. I, Editura Marineasa, Timişoara, 2008

Nicolae Silade

Lugoj, Timiş, Romania

Este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Vizualizați profilul complet  

Vreau să întorc poezia spre lume şi lumea spre poezie!

primăvara românească

I
ziua când am decis să-mi dau viaţa convins că oricine ţine
la sufletul său şi-l va pierde. ziua când am ieşit din mulţime
şi am văzut că singurătatea aduce linişte iar liniştea
singurătate. în ziua aceea s-a luminat de ziuă în viaţa mea.

începuse dezgheţul. mulţimi dezlănţuite împotriva altor
mulţimi dezlănţuite. şi eu singur. cu toate mulţimile înlăuntrul
meu şi cerul înstelat deasupra mea. împotriva cui să lupt mă
întrebam. împotriva cui să lupte un om singur care nu mai e

om. şi în răgazul dintre două întrebări căutam răspunsuri
în adierea miresmelor vechi de când lumea. căutam răspunsuri
în liniştea destrămată de cântecul neschimbat al păsărilor.
şi ceea ce nu am văzut niciodată începuse brusc să se vadă.
II
e ca şi cum te-ai trezi dimineaţa bucuros că nu ai murit. ca şi
cum ai murit şi ai înviat şi nu ştii în ce lume s-a dus lumea ta.
în ce trup de lumină s-a preschimbat trupul tău. e ca şi cum
uşurat de orice povară ţi se însufleţeşte până şi sufletul. da.

e un miracol pe care nu-l înţelegi. un miracol între atâtea
miracole. şi renaşterea asta continuă. şi renaşterea asta.
un buchet de ghiocei pe noptieră. un ciripit de păsări la
geam. şi sloiurile care picură picură picură. sunt semne

că vremea se schimbă. şi vremurile. sunt semne în care
e ascuns înţelesul. viaţa ce ţi s-a dat ţi s-a luat şi viaţa pe care
singur ai dobândit-o. nimic nu e nou sub soare vei spune dar
soarele acesta e nou. şi ceasul vechi măsoară timpuri noi.
III
primăvara noastră a fost hitleristă. primăvara noastră a fost
comunistă spunea bunicul. caută tu o primăvară mai bună
spunea. caută tu o primăvară românească. fuma şi se ruga
de mine aşa cum eu mă rugam de dumnezeu. dă doamne.

şi domnul a dat domnul a luat domnul ne-a învăţat să luăm
singuri ceea ce este al nostru. ne-am luat viaţa în propriile
mâini. în timp ce alţii voiau să ne ia viaţa. am luat moartea
şi-am călcat cu ea peste moarte. cum se spune la înviere.

şi chiar o înviere a fost. ca învierea lui lazăr. despre care
aflasem din biblie. ca învierea fiicei lui iair. ca atâtea învieri
despre care nu se mai ştie nimic. şi dacă învierea unui om e
o minune când un popor învie e cea mai mare dintre minuni.
IV
noi n-am avut timp să trăim. noi n-am avut timp să fim. noi
nu am avut un timp al nostru. dar acum când timpul intră în
alt anotimp acum când soarele ne aparţine când stelele ne
fac cu ochiul acum când dumnezeu este român acum avem

tot timpul de pe lume. şi lumea e a noastră. în întregime
înlăuntrul nostru. afară e doar iarba verde peste mormintele
de altădată. afară e un sat încremenit în timp. în alte timpuri.
un sat din care vin mulţimi de îngeri. cum vin copiii uneori

din copilăria noastră. şi cresc cum creşte iarba verde de
acasă. cum cresc stejarii în păduri. perdeaua de zorele la
fereastră. când zmeurul împrăştie arome. renasc speranţe.
şi florile din glastră dobândesc culori. şi veşnicia e a noastră.

Amalia Achard: Neant

                                               

Intrarea spre neant – un curcubeu în alb şi negru
un vânt cu gesturi de cârpă
suflând peste cavoul unor orbite mirate
liniştea înghite lacom intenţia oricărui freamăt
teroarea solicită sudori reci iar
speranţa trădată intonează imnuri disperate
înaintea decapitării
nu-i prevăzută nicio «ieşire în caz de urgenţă»
sinistrul păzeşte frontierele
şi moartea-i obligatorie
precum ţinuta decentă
la Fouquet’s.

Ionuț Caragea:"Trebuia să trec și prin asta"

într-o zi voiam să plec definitiv
dar îmi era frică de anumite lucruri
nu voiam ca nimeni să sufere din cauza mea
chiar dacă s-ar fi obișnuit repede cu ideea
că nu mai exist
nu voiam să pierd posibilitatea de a ajunge acolo la cer
chiar dacă nu credeam în rai și infern
așa cum fusesem învățat de copil

într-o zi voiam să plec definitiv
fără să spun nimic, fără să las vreo urmă
fără să perpetuez specia, fără să realizez ceva măreț
de care să-și aducă alții aminte
oricum știam că totul se uită, că totul e distrugere
că nimic nu contează, că pulberea pământului
în care se odihnesc oasele
va fi absorbită de gurile negre și flămânde
ale universului

într-o zi s-a întâmplat ceva numit revelație
mi-am privit sufletul și un gând fabulos
a deschis poarta unei lumi nevăzute
atunci am început să scriu
să dau formă acestei miraculoase salvări
mi-am acceptat orice experiență
a trupului, a durerii, ca pe o secundă în plus
în care puteam să-mi desăvârșesc creația
și mai mult de atât, să le dau și celorlalți
un motiv să existe

(Poem din antologia de poeme, citate şi aforisme "M-am născut pe Google", editura Fides, februarie, 2021)

Mioara Băluță:***

       poezie             

frigul acesta nu se va termina

niciodată.

va veni altul și va vorbi

de același rai. apoi

altul pregătit să târască prin ninsori

lumina pe care o port după mine.

va veni strălucind în noapte. clar

ca o voce înghețată într-o lacrimă.

un frig fără anotimp.

un frig în care nu mai poate muri nimic

pentru că totul e mort demult.

trec pe lângă un copac

cum aș trece pe lângă o pasăre rănită.

un câine vine în urma mea.

împărțim mirosul amar al frunzelor.

Vlad Anghelescu: Detașare de adevăr

amurgul este
răsăritul vostru.

trăiți viața la secundă,
o dragoste, durere,
amorfe, slute.

insesizabila moarte pe măgăruș
vă trece
furtuna instinctelor.

o nimfă iresponsabilă
ninge
cu sânge
un toreador

Aurelius Belei, un poet sigur pe cărarea poeziei

          AURELIUS BELEI               

Născut pe 4 octombrie 1971 în orașul Brăila, România
Prozator român de speculative fiction, fantasy și realism magic.
Membru fondator al Cenaclului de Arte Vizuale și Literatură de Anticipație “Sfera” din
Brăila (înființat pe 17 ianuarie 1993).
Debut literar în 1993 în revista “Jurnalul SF” cu schița “Techno-Love”, dedicată lui
Freddie Mercury. În decursul timpului am colaborat cu numeroase publicații și
periodice de gen: Jurnalul SF, Anticipația CPSF, cotidianul “Libertatea” (Brăila),
fanzinele “Sfera” (Brăila), Satelit-STRING (București ) cotidianul “Telegraful” (Piatra
Neamț), suplimentul "Themis Art Magazin" (Iași), “Super Nova” (Iași) și Almanahul
Anticipația.
Debut editorial cu volumul "Technoficțiuni" (1998) – Editura Tritonic (schițe și
povestiri)
Multipremiat la concursurile literare de gen:
 premiul III - HELION 1993 (Timișoara) – “Alpha Borealis”
 premiul II - revista MAGAZIN 1994 (București) – “Învingătorul ia totul”
 premiul I - SEGRA 1994 (Slatina) – “Pseudo-genesis”
 mențiune QUO VADIS? 1994 (Giurgiu) – “Silvomatul”
 premiul editurii MULTISTAR- Atlantikron 1994 (Cernavoda) – “Genetic-Game”
 premiul STAR TREK 1996 (Buzau) - schiță
 Mențiune - Concursul național de proză scurtă SF Helion 2017 – “Bună seara,
Tereza”

     Antologii                             

- În colecția anuală Fantasticul Mileniului III - editura Granada (antologie realizată
de regretatul Mihail Grămescu împreună cu Adina Lipai) tradusă în limbile maghiară,
sârbă, franceză, rusă, germană și engleză
- România SF 2001 (ProLogos, 2001)
Apariții în periodice
1995 - Almanahul Anticipația
Numerele 508, 510 - Colecția Povestiri Științifico-Fantastice, Anticipația.
1999 - Dicționar SF: artiști plastici, autori, edituri, mass-media, motive, personalități este
o enciclopedie a științifico-fantasticului românesc după anul 1990. A fost publicată
în 1999 de către Editura Nemira

***

 Aurelius Belei

 este un poet cu o încărcătură emoțională bine conturată în câmpul de desfășurare a stărilor. 

Un poet sensibil cu reflexii asupra existenței, ceea ce întărește scheletul pe care se va așeza frumusețea cuvintelor.

Nu pot decât să-i urez,, un bun venit în lumea poeților!

(Teodor Dume, redactor-șef)

 Lumina mamei  

Dintr-o lumină ai
adus o lume curată
peste aripi și
zâmbet de prunc.
Ai încolțit vise
și cutezanță de
nou început peste
inima mea.
Ai plămădit senin
din palmele tale
peste cerul de copil
al aripilor mele
orbitoare.
Ai lăsat peste toate
binecuvântarile înalte
smulse din însăși
viața ta
lumânare veșnic
reîncepută
acum prin mine.
Dintr-o lacrimă
îți înalț cărarea
din stele
plină de rugi înflorite
cu o lumină și
mai mare
cât toată dragostea
raiului nerostit,
Mamă!

     Recviem     

Ușor pe cărare
și tata se duce
și mama pășește încet,
îi simt cum ne pierd
cum li se desfac
zările sus
primitoare,
în priviri îi aud
cum foșnesc amintiri,
ne vorbesc
despre toate,
despre rost,
despre alb,
despre zborul de a fi
ce li se așterne strâns
peste suflete,
tot mai strâns,
acolo unde
timpul
nu mai
moare
niciodată.

   Dor de Lumină   

Din Lumină am venit
prin răsărit bogat
de viață ce-nflorește,
în Lumină ne întoarcem
cu apus smerit
de moarte ce-nzăpezește.

     Dorul              

Dorul
este fiorul
nemărginit
și nemângâiat
al cerului
fără de aripi.

Dorul
este bucuria ierbii
ce aude
răsărit încetișor
de pași umeziți
de rouă.

Dorul
este lacrima
ce se știe
șoaptă de Lumină
ruptă demult
dintr-o ploaie
de stele.

Dorul
este tandrețea nerostită
născută dintr-un ieri
de poveste
a unui astăzi
rămas blocat într-un
nefiresc sens giratoriu
fără de mâine.

Dorul
este răspunsul
tuturor îngerilor la
neatenția noastră
în fața pământului
ce-l tot săpăm
cu tranșee, cu putere,
ori cu nopți
fără de viață.

Dorul
este neliniștea fiecăruia
crescută din
amari așteptări
de după ce
nu ne vorbim de tot
ori nu ne odihnim
îndeajuns
ochii unul în
poala celuilalt
suflet.

Dorul
este arderea cu care
sfâșiem clipele
când bucăți din noi
lipsesc fără de vreme
și cerșim totului din jur
să ne aducă
din lumile neștiute
ce ne împrumută
surâsul celest
a ceea ce am fost
undeva, cândva,
fără de pereche.

Dorul
este drumul neînceput
chiar către noi
când ne uităm că suntem
sublimă aripă
a unui zbor
lăsat Aici și Acum
sub un anume cer
ce ne cheamă rostul
necontenit
dintotdeauna.

Dorul
este singurătatea mea
fără de tine
când muzica Raiului
îmi curge
prin toți porii
dansându-mă
cu Iubire
cu tot.

       Livada            

Prin livada de suflete,
printre fire de
azur și clipe de aur,
argint tămâiat și
vise fără cusur,
alunecă
îngerii de seară
cu capetele plecate,
mulțime de aripi
îngândurate
cu felinare încremenite
abia licărind a nădejde
plâng cu hohote,
de atâta amar
ochii li se sting,
de atâta risipire
și stelele oftează,
cum
încă o noapte
se lasă grea umbrind
felinarele raiului
ce am fi putut să fim
noi, oamenii fără de rod
mulți fără de rost
acum și fără de lumină,
doar felinare de îngeri
mai plâng
a neputință stinsă
priveghi tremurător
în livada cu suflete.

  Șoapta numelui tău  

Din adânc dezbrăcat
de liniște te chem
dimpreună cu
toată arderea
sinceră și chinuitoare
a cerului meu
fără de stele
fără de nori
fără de lacrimi
fără de adiere
fără de sens
fără de îngerii
plecați degrabă
să-mi rostuiască vise
să-mi cutreiere lumi
să-mi picteze din belșug
cu albastru smuls
cioburi din cât
mai multe înălțimi
un alt adânc de inimă
ce va răspunde
răscolitor doar la
șoapta de senin a
numelui tău.

       Ruga iubirii          

Când voi ajunge la marea mea
am să mă închin stâncilor
și puterii de dincolo de zare
voi săruta icoana valurilor
în adiere de răsărit
peste toată liturghia cosmică
a noului început de inimă
voi arde tămâia cerească
a brizei unor visuri
și te voi aștepta
lacrimă de aur a fericirii
la celălalt capăt
al rugilor mele.

     Raiul meu                

Sunt doar un nebun
ce dansează printre
suave lumi
cu nerostite clipe
și pe sub ceruri de aur
pe armonia unei inimi
prinsă într-o
cerească melodie
tainic auzită numai
de lacrima șoptită
a Raiului meu
îndragostit
de tine!

   Topire de Lumină    

Lumina și-a topit
aripile alergând,
are dureri
la zborurile înalte
și rană vie
la sufletele joase,
nu se oprește-o clipă
aleargă spre
însuflețite stele,
spre nemurite doruri,
căutând roadele coapte
ale inimilor,
tot aleargă,
o simt și prin mine
cum urlă a infinit
săpând
după iubire.

            Umbră                

Te-ai urcat pe o șoaptă
să nu te mai caut
ai închis pleoapele lumii mele
și te-ai pierdut în amurg
lăsându-mi sublimul fără infinit
cu trupul flămând de iubire
am coborât printre vise
am deschis porțile dimineților
am rătăcit timpul printre amintiri
am plămădit o lume nouă
cu îngeri mult prea uimiți
sub un cer plin de aripi
cu care mi-am pictat cuvintele
cumva să rămână doar
între cele două lumi
o singură umbră
cea cu asfințitul căderii mele
sub șoapta de poveste
a pierderii tale
in Rai.

    Elegie la răsărit     

Suav îmi împleteai
gândurile cu ruga
visele cu stelele
plutirea cu fericirea
zâmbetul cu florile
țărmului meu...
suav îmi petreceai
clipa prin cerul
aripilor tale
lăsat semn
între valurile
îmbrățiărilor
înmugurite diafan
tocmai din
răsărit.

      Regăsita mea       

Recunosc
te-am căutat în fiecare privire
ce izvora frumusețe
în fiecare surâs ori adiere
de patimă coaptă în trupuri
pe sub ceruri și aripi
pe sub pietre și valuri
pe sub parfumuri perfecte
ale unor șoapte de dor
am tocit cărări neumblate
să te pot găsi
așa cum îmi erai
promis dăruită
și vis și culoare
și rugâ și zbor
în mine nu te căutasem
trăiai atât de strâns
îmbrățișată în lumina
dimineților mele
încât ceea ce respiram
eu crezând că
e sublimul răsăritului
era de fapt
zâmbetul inimii tale
cu tot cu infinit.

Mihaela Poduț Ienuțaș: A trecut iarna pe lângă mine

Mototolindu-și batista ultimei zăpezi
Ștergându-și o lacrimă și privind înainte
Nici un bun rămas
Nici un rămâi
A trecut cu tălpile goale
Prin prima baltă dezghețată
Urmele i s-au pierdut în geografia stropilor de apă
Prin praf
În spate cerul a trântit ușa
Dând din umeri
-În capătul străzii tocmai vedea
Venind o florăreasă
Poate dacă se tocmea cu ea cumva
Își rezolva și anul acesta curățenia
De primăvară
Și florile
Întotdeauna găsea
Cui să le dea-
A trecut Iarna pe lângă mine
Mda
Sigur o știam
De undeva

Ella Poenaru: Mărțișor

E noaptea visată… și lună-i afară –
Surâsul ți-e dulce, privirea amară,
Iar vocea-ți ascunde în ritmu-i grăbit
O toană de ploaie spre alt asfințit –
Din streașină picură lacrimi spre ușă…
În vatră a rămas numai scrum și cenușă –
Dar candela inimii strânge cuminte
Aroma iubirii nespusă-n cuvinte –
Doar doru-i de strajă la ceasul tîrziu
Și-un gând nechemat tot se-nvârte-n pustiu…

Dar spune-mi acuma, hai spune-mi în față –
Fii sincer cum n-ai fost vreodată în viață –
În lipsa mea oare cine-ți mai umple
Privirea de soare, durerea de tâmple?
Curg goală spre tine, mai caută iară –
Nu vezi că e-n martie, din nou primăvară?
Tu vii, culegi ghoceii și pleci…
Mi-e fruntea fierbinte, mi-s mâinile reci –
Mi-e gândul la tine rămas amanet –
Noiane de doruri m-acoperă încet…

Sticlesc în lumină orbitele seci –
Privești – te întorci… dar poate mai treci!

Mărțișor, Mărțișor. Mărțișor. Mărțițor...

Nela Boca: matematică

Știi, dintre toate ecuațiile a căror soluție era previzibilă
Niciuna nu are mai multe necunoscute, nedescifrabile
Decât ecuația materială a vieții. Compromisuri,
Adunări, scăderi, variante variabile și acelea
Niciodată sume egale, mereu dă cu diferență
Și resturi rămase doar rest, undeva după o virgulă
Mereu prezentă. Mereu interpusă între exactitatea
Calculului și rezultatul de după un egal neegal.
Doar paralelele rămân mereu paralele, niciodată
Decise spre o intersecție viabilă, nedorind să sfideze
Legile nescrise ale absolutului matematic, distant.
Nici măcar congruența nu mai e utilă de demonstrat.
Doar parabolele se încăpățânează să dezvolte funcții
Insensibile la valorile date lui x, incompatibile cu y.
Rezolvarea? Un puzzle întortocheat, cu piese lipsă
Fără înmulțiri controlate, produs egalat doar
De renunțări la împărțiri ale căror câturi să dea cu rest.
Nu îmi rămâne decât să dau foc cărții de matematică,
Creatoare de ecuații imposibile, fără rezolvări reale,
Și să oblig paralelele, să facă un ocol. Pentru o vreme.

Ion-Cristea Marilena: Mărțișor

Azi n-am făcut nimic deosebit, să primesc
Aceasta ninsoare minunată!
A nins ca niciodată
Și ferestrele mele-nfloresc!

Ninge cu fulgi mari de parcă-ar fi iarnă,
Doar cu o jumătate de mărțișor,
De primăvară sigur mi-e dor
Și știu că dintre nouri mă cheamă!

Un fulg mic, argintiu, își caută jumătatea,
Poate mâine, nu știu, o va găsi într-un fir
Roșu de sălbatic și vechi trandafir,
Ce-i va da într-un șnur, libertatea!

Ninge cu iubire albă într-un suflet, tarziu,
Deși e-nsetat de această ninsoare,
Astăzi nici vremea urâtă nu-l doare,
Și-aleargă pe străzi fericit și zglobiu!

Lhana Roma Nova: Bună dimineața, Univers!

Să tragem salve în onoarea
soldaților universali
care și-au păstrat pudoarea
iar celor diabolici nu le-au căzut vasali,
nu s-au predat limbii vulgare,
stăpânitorilor de iad,
n-au fost învinşi de amintiri fugare
prin care se târăsc cei avansaţi în grad!...

Să tragem salve în onoarea
eroilor reînviaţi
când iarna și-a ascuns candoarea
în lacrima ce-a nins din nori încovoiaţi,
în lacrimi răstignite pe cruci de așteptare
și pironite în lutul din care a fost zidit
întâiul om, Adam, și - ca într-o încleștare -
cu Domnul să se lupte... se pare c-a gândit!

Să tragem salve în onoarea
Luminii învingătoare
ce ochi nu își ridică a-și flutura valoarea,
ci cu preaumilinţă de lacrimi dătătoare
spre Domnul nu îndrăzneşte cu gândul a privi,
și nici a săruta sutana vreunui astru
când dintr-un labirint speranța se ivi...
Oh, bună dimineața! Tu, Univers sihastru...

Vasile Dan Marchiș: Confesiunile poetului nevăzător

   Poezie, poezie, poezie, poezie,poezie, poezie, poezie,  

Vei auzi Dumnezeule glasul națiunii
sechestrându-mi sufletul
plin de o arhivă de rugăciuni nerostite.
Cum să mă impacientez la arătarea ta Doamne,
ca cei care văd,
când zi de zi mă mir de Tine
nu cu ochii, ci cu gândurile
În vreme ce îmi controlam cu un pix imaginar
poziția și fizionomia
adică îmi închipuiam că scriu
convins că doar acest fel de scriere continuă
este virgula credibilă
între felul cum ești
și cum mi te imaginez,
atunci mai neobișnuită ca oricând
credeam că muza mă ia peste picior spunându-mi:
”Trebuie să te fac să vezi cu ochii, lucrurile”
I-am răspuns:
”Cum le-aș putea vedea altfel de cum mi le imaginez?
Muza a rostit mai fermă ca oricând:
”Trebuie să-mi achit datoria față de soare pentru lumină
deschizându-ți tie ochii!
Astfel va trebui să stai câteva momente
în locul lui Dumnezeu!”
Am tresărit astfel:
”Cum aș fi vrednic să stau în locul Tatălui Ceresc
doar prin simplul fapt
că îmi voi căpăta vederea?”
Muza a adăugat:
”Poți sta în locul lui Dumnezeu atâta timp
cât nu ți se cere să faci altceva decât să scrii...
Acum ai motiv pentru asta
să crezi mai mult în Dumnezeu!”
Am răspuns muzei:
”Am crezut și la fel cred și acum în Tatăl Ceresc,
nu pentru că văd
ci pentru că mi l-am închipuit
pe Domnul
și mi-l închipui și acum
că a fost și este mai presus de toate: nepipăibil!”

Oana Frențescu: Cuvântul

Dumnezeu e mai vechi decât timpul,
Dumnezeu e în nori risipit în albastru,
ascuns în ființe și neființe,
e aici,
e acolo și nicăieri,
e în bezna din ochi,
e în aer atunci când respir
sub copacul mirat că exist.

Dumnezeu e-n cuvintele limbii materne,
cuvinte prelungi aflate sub gene,
cuvinte de frunze,
cuvinte cu dinți,
de înaltă trezire,
de gheață și frig.
cuvinte în care te chem și m-alinți,
Dumnezeu e-n cuvânt.

Poșta redacției

*Cătălin Baghiu,

Câte texte se pot trimite pentru selecție în vederea publicării?

Redacția, răspuns:

Se pot trimite 2-3 texte dintre care vor fi selectate, în vederea publicării,  cele mai notabile

*Petruț Daminescu

Care este perioada de postare (trimitere) a  textele în grup?

Redacția, răspuns:

Textele se pot posta în intervalul 1-20 al lunii pentru numărul în curs.

*Damian V.Călin

Eu doresc să sprijin financiar, donând  periodic o anumită sumă în vederea acoperirii unor cheltuieli ocaziționale sau de stimulare a acelora care sunt la început de drum. Mai doresc din banii strânși să se achiziționeze cărți scrise de autorii care activează și colaborează cu revista și aceste să poată fi oferite unor autori tineri sau unor biblioteci din țară.

Redacția, răspuns:

În primul rând vă mulțumim pentru gest și suntem onorați de propunere, deși acest gest s-ar putea interpreta.Desigur că noi am trimis și trimitem, pe cheltuiala noastră, cărți la mai tinerii autori din țară.Cheltuielile de achiziționare și de expediere au fost suportate de către directorul fondator al revistei din banii personali.

Vă pun la dispoziție un cont în care puteți să vă valorificați propunerea depunând, benevol,(ca și donații) o anumită sumă care nu implică nicio obligativitate din partea dumneavoastră dar nici din partea redacției revistei sau a altor terțe persoane.Suma, dacă va fi să fie, va fi folosită la achiziționarea de cărți și expedierea lor către anumite persoane dornice a citi din creațiile membrilor grupurilor noastre.

RO 75OTPV221000872162 RO 01 filiala Oradea

Cod.Ric:OTPV ROBU, titular Dume Teodor

Rog faceți mențiunea: pentru  CĂRȚI

Vă mulțumim în numele acelora care vor beneficia de gestul dumneavoastră!

Revista o puteți accesa prin Google, scriind simplu: 

revista extemporal liric blogspot com

Notă:        

Revista nu o putem distribui pe facebook din cauza că un "binevoitor" a raportat linkul revistei și administrația facebookului l-a blocat.

Demersurile noastre de deblocare nu au avut niciun efect deși linkul este blocat din 2019.

        Teodor Dume, redactor-șef