NR: 7- 8(22),2020.ISSN:2668 - 5620

REDACȚIA:

- Teodor Dume, redactor șef

- Mioara Băluță, redactor

- Veronica Pavel Lerner, redactor onorific

***Director/fondator: Teodor Dume

ACCESAȚI AICI: NR.7-8(22)2020 / aprilie 2020

Poșta redacției:

          Cu multă responsabilitate vom răspunde întrebărilor sau nedumeririlor voastre dacă ne veți scrie pe adresa de mail: teodordume@gmail.com. Deasemenea puteți lăsa semne de trecere și de citire sub fiecare text postat la însemnul Comentarii de sub textul publicat în pagină.
         Cu această ocazie vă rugăm să postați, în vederea selecției și publicării, numai texte de calitate și fără greșeli de ortografie, gramaticale ori de postare.Folosiți DIACRITICELE la fiecare frază și nu numai întâmplător. Ne este foarte greu să corectăm mii de texte pe care voi le trimiteți în fiecare lună. Spun MII pentru că în cadrul revistei noastre lunar sunt publicați peste 200 de autori și unii postează,în cele 3 grupuri administrate de revistă, chiar și 20-30 de texte. Dintre toate noi căutăm doar textele care vă reprezintă.
Încercăm să răspundem și de această dată următorilor:
Constantin F. Lazăr
 Ne întrebați cine poate fi selectat în vederea publicării?

*Ei,bine!.Toți cei care ne scriu postând în cele 3 grupuri (Academia de Poezie, Artă și Literatură - Teodor Dume, Extemporal liric /grup și Esențe. În grupul esențe rugămintea noastră este să postați doar micropoeme, aforisme, gânduri.
Florescu George,
Ne certați pe noi pentru că în alte grupuri de literatură trebuie să așteptați ca să vă fie aprobate textele și că nici după 2-3 zile acele texte nu ajung în pagina grupului.

Aici aveți dreptate și spun asta cu toată responsabilitatea. Greșeala d/voastră este că ne certați pe noi cei care nu avem nicio legătură cu acele grupuri.Da, sunt grupuri la care se stă la coadă pentru ca cineva să aibă chef să le citească și să le aprobe.Ba chiar acele texte sunt șterse fără niciun verdict. Spre surprinderea mea și eu personal am pățit o asemenea umilință, să zic așa!.Am fost invitat(chiar rugat) ca să postez iar când am postat mi-a apărut o notificare: textul d/voastră așteaptă aprobarea unui administrator.

, 

În cadrul grupurilor noastre postările sunt libere pentru că nimeni nu ne dă dreptul să îngrădim libertatea de creație a cuiva. Ba mai mult!.Un text împlinit și de calitate care nu place administratorului sau moderatorului nu este aprobat și atunci comitem o nedreptate. Mulți vor zice că acele, așa zise, aprobări sunt necesare pentru a stopa lucrările slabe. Eu nu sunt de acord cu această teorie pentru că toți cei care postează cu numele de autor se feresc de mediocritate.În cazul grupurilor noastre, chiar dacă un autor postează 30 de texte lunar noi vom selecta 3-4 pentru un număr al revistei, ceea ce nu înseamnă că celelalte sunt slabe ca formă, idee și conținut.
Florin Chirodea,
Mă întrebați unde sunt textele dumneavoastră?. Care texte, vă întreb și eu?. Posibil să le fiți postat pe alte grupuri și nicidecum la noi.Repet: Postările pe grupurile noastre sunt libere.
Florentina Gal,
Cum putem găsi revista?

Revista este online și o găsiți accesând, prin Google, link/ul https://revistaextemporalliric.blogspot.com/

Vă mulțumesc pentru încredere!
Teodor Dume,
redactor-șef

Dăian Daniel: Ultimul Dumnezeu Cumsecade

Partea bună se face întotdeauna vinovată de comportamentul hermeneutic al proastei nefericiri. Desigur că aici, în locul unde pretind și dictez, unde gândesc și regândesc derapajul prin tentative, sunt doar câteva lucruri care mai au norocul de a însemna ceva. În rest, distanță și trup orientat spre polul singular al unui Dumnezeu la fel de pierdut ca mine. Dacă ieri invidia like-ului nu s-a unificat cu dezordinea cititorului de Osho, astăzi, separ ombilicul rațiunii de toate procedurile cunoașterii. Pentru că întotdeauna marțea port mască. Ca noi toți, îmi veți spune, dar nu e chiar așa. Eu port mască împotriva oamenilor, în timp ce voi o purtați împotriva unui virus. Prin urmare, credința mea nu este doar o reacție chimică dictată limpede la ureche de un Dumnezeu cursiv. Nici vorbă. Credința mea este că aici la noi acasă, în locuințele noastre virtuale, aproape nimeni nu-și mai alcătuiește dramele din virtuți. Se preferă perfectul simplu al alcătuirii severe. Adică, luăm tot ce este mai înfricoșător, peste care construim punți, pentru a putea trece fără viză dintr-o frică în alta. Noua filozofie a conturului nepotrivit face din ce în ce mai multe victime. Apare inteligentul asimptomatic, mântuitorul mânuirii adevăratei credințe de a capitula într-o prăpastie etică. Dar etica acestui individ este un vid care nu înțelege judecata lui Dumnezeu. Păcat! Mai ales că este Ultimul Dumnezeu Cumsecade!

Badescu Alexia: ***

te-aș inventa din carnea mea alice
și te-aș rodi
din plinul meu lumesc
te-aș respira în tristul paradis
al celor ce-n tăcere mai iubesc
și m-aș simți venetic
dar și prinț
în iarna nemuririi care geme
aș fi amadeus
pășind din mormânt
cu timpul zâmbind în catrene

Cadar Katalin: ***

cuvintele au învățat să mă rostească
într-o muțenie absolută.

sunt cea mai frumoasă trezire
dintr-un somn
adânc și lung,
cu bărbia sprijinită în palme
iar masa ronțăită de timp,
îmi săruta
coatele
fără să simt
frigul acelor ierni,
cu ninsori începute din cerul
tăiat
în patru
și împărțit la douăzeci și patru de clipe
rămase într-un veac
de singurătate…

toamnă după toamnă,
cu ochii scăldați de rouă.

sunt cea mai frumoasă trezire

cuvintele au învățat să mă rostească
într-o zi,
de primăvară.

Cu ochii scăldați de rouă

(27.Aprilie.2020-ora:04:19)

Domşa Lucian: Aneta

 (part.50)

Dimineața devreme, când abia începea să se lumineze de ziuă, Toader a lui Canciu s-a trezit cu un gust ciudat în gură și trebuia neapărat să și-o clătească cu ceva. Nu mai avea nimic de băut prin casă, și asta îl enerva la culme, cu o seară înainte a căpătat o fele de jinars de la un cumnat de-al lui căruia i-a cărat niște gunoi cu căruța, și nu s-a lăsat până ce nu l-a beut pe tot. Era obișnuit cu mahmureala, chiar dacă îl durea groaznic capul, și ar mai fi băut chiar și acum orice, doar ca să-și limpezească mințile. Întotdeauna își lăsa puțină băutură într-un pahar sau chiar pe fundul sticlei, pentru a doua zi, ca să se dreagă, dar de data asta a băut totul. A încercat să deschidă ochii și să se uite în jur, dar parcă avea o ceață dinaintea lor și nu-și dădea seama unde se află, își amintea doar că seara trecută s-a certat urât de tot cu Dorin, ficiorul său și... A închis ochii, ca să-i deschidă ceva mai târziu, poate va mai reuși să doarmă câteva minute, sau, de ce nu, o jumătate de oră, poate chiar o oră, deși durerea asta groaznică de cap nu-i dădea deloc pace. Simțea că-i vine frig de undeva și s-a ghemuit, a întins mâna să caute lepedeul cu care se acoperea de obicei, dar nu-l găsea nicăieri. Abia atunci a reușit să deschidă ochii, și pe loc o durere ascuțită i-a săgetat capul dintr-o parte în cealaltă. S-a șters cu mâna la ochi, și, dincolo de păienjenișul de pe privire, a reușit să-și ridice puțin capul, destul cât să-și dea seama că e întins pe jos, în conie, lângă lavița cu lemne. A tras o înjurătură în gând și a încercat să se ridice, dar nu avea de ce să se sprijine. Sub genunchi simțea ceva ud, alunecos, și, cu un efort și o înjurătură în gând, a reușit să se ridice în patru labe, chiar dacă picioarele nu vroiau nicidecum să-l asculte. Abia atunci s-a uitat în jos, sub el, și a zărit băltoaca de urină din care s-a ridicat , dar, oricum, nu era pentru prima dată când... A stat așa, câteva minute bune, să se dezmeticească, să-și dea seama cum a ajuns acolo și ce trebuie să facă în continuare, după care a simțit, din nou același gust coclit în gură. A întins mâna și s-a căutat prin buzunare, dar nu-și găsea țigările, și, Dumnezeule, cum ar fi fumat în acel moment măcar una, sau un singur fum... Parcă-i venea să vomite și simțea așa ca o avalanșă cum îi urcă din stomac, bolborosind, pe gât în sus și parcă ar fi vrut să o poată opri cumva, să o trimită înapoi, dar nu reușea nicidecum. Și-a pus mâna la gură, cu degetele răsfirate ca să încerce să oprească șuvoiul, dar horcăitul care i-a pornit din gât a venit atât de tare, încât genunchii i-au alunecat în balta de urină, iar capul i-a căzut într-o parte. După ce a vomat, s-a șters la gură cu mâneca de la cămașă și a încercat din nou să se ridice, însă genunchii n-au vrut să-l asculte, a icnit iarăși scurt și a căzut cu pieptul direct în propria vomă. Atunci și-a amintit de cearta cu Dorin, din seara trecută, când feciorul i-a zis că se duce la oraș, la uzină, să se angajeze, și să stea acolo, la un cămin de nefamiliști, iar el nu a fost de acord. Un papă lapte, leit mă-sa, Cornelia, că mai bine de n-ar fi luat-o niciodată de muiere! Cum să plece Dorin de lângă el? Cine ar mai fi avut grijă de caii lui? Brigadieru’ din satul de peste deal, i-a promis, de anul trecut, de când s-a liberat Dorin din armată, că o să-l ia cu el acolo la IAS să vadă de cai, dar dup-aia n-a mai vrut să zică nimic, iar când îl întreba se făcea că nu știe despre ce e vorba. „Cristoșii mă-tii de comunist!” a mormăit Toader și s-a târâit, pe coate, până lângă sobă, după care, cu mâna dreaptă s-a agățat de un picior al ei și a reușit, din nou, să se ridice în genunchi. Unde dracu’ o fi copilul ăsta? De ce nu vine să-l ajute să se ridice? A sughițat odată, și dup-aia încă o dată, ar fi băut orice, chiar și apă, deși n-a mai băut așa ceva de nu mai știa când, ultima dată când a făcut-o a fost tot după ce s-a îmbătat, într-o seară, cu Pompiliu A lui Golea. Atunci a rămas fără țigări, iar Pompiliu avea un pachet întreg și i-a cerut o țigară dar prăpăditul i-a zis că-i dă doar dacă bea o cană mare, cu apă de la fântână, și afost musai s-o facă. A stat în genunchi, câteva minute bune, pân-au început să-l doară picioarele, cu mâna dreaptă ținându-se de sobă și cu cea stângă întinsă pe lângă corp. „Hai că nu-i chiar atât de negru dracu’!” și-a zis în sinea lui, și a mai încercat să se ridice de tot în picioare. Genunchii au început să-i tremure și a simțit cum se învârte conia cu el, iar în stomac, din nou, bolboroseala aceea cumplită îndrăznea să urce și să explodeze ca o lavă și trebuia s-o stăvilească, cumva și nu știa cum... De data asta șuvoiul de vomă a venit mult mai tare și a împroșcat mai departe, până pe pereți și pe gemulețul închis, iar omul, căzut în genunchi, a scos un răcnet de neputință. Atunci, dincolo de ușă, s-au auzit niște pași grăbiți care se îndreptau înspre el, și o voce care striga: „Ce ai, bă, ticule?”
Doar în maieu și în chiloți, Dorin a deschis ușa coniei, iar mirosul respingător ce venea de dinăuntru l-a izbit direct în față. I-a venit să vomite și s-a prins cu mâna de nas. Înăuntru, ticul lui, căzut în genunchi, lângă sobă, cu hainele năclăite de vomă, încerca să se ridice în picioare. Din colțurile gurii îi picurau stropi de salivă direct pe pantalonii uzi, iar la un metru de el, pluteau resturi de vomă și de mâncare într-o băltoacă gălbuie și urât mirositoare. Omul s-a uitat la feciorul lui și parcă a încercat să zâmbească, ironic, sau chiar să se strâmbe de durere. Niciodată nu l-a putut suferi pe bătrânul lui, mai ales atunci, în anul ăla când...
... doar ce s-a dus cătană, undeva pe lângă Brăila, la o unitate de artilerie. Îi părea rău de mică-sa, de Cornelia, femeie simplă și cu frică de Dumnezeu, că a rămas acasă doar ea cu bătrânul, care când apuca la beutură, o altoia atât de bine încât nu mai știa pe unde să se ascundă. Cât era el, Dorin acasă, ticu-său nu îndrăznea să ridice mâna asupra femeii, l-a amenințat el odată că dacă mai dă în ea, o să-l reclame la Miliție, dar înainte de asta o să-i rupă amândouă mâinile. Într-o seară trebuia să intre de planton și stătea liniștit pe patul lui, în dormitor, își lustruia bocancii cu vacs, când a dat buzna înăuntru ofițerul de serviciu și l-a chemat de urgență la poartă, la postul telefonic, că-l caută cineva de la Miliție. Dorin s-a speriat atunci, ce treabă aveau cei de la Miliție cu el, că n-a făcut nimic, e aici, la unitatea militară, de câteva luni, și s-a comportat bine, a ascultat de superiori, și nu i-a făcut nimeni raport... Ploua atunci, era destul de rece, iar el era doar în cămașă, nu a mai apucat să-și ia vestonul și cureaua. A ieșit încet din dormitor și nu s-a grăbit deloc, a traversat curtea cu pași mici, până în capătul opus, la poarta principală, unde era de gardă un coleg de-a lui din dormitor, și imediat ce a ajuns s-a adăpostit lângă ghereta de la intrare, ud leoarcă, dârdâind de frig. Colegul lui i-a făcut un semn din mână să apuce receptorul, iar Dorin, zgriburit, l-a dus la ureche. Începând de atunci își amintea totul doar pe frânturi, unele le ținea minte atât de clar de parcă s-ar fi întâmplat ieri, iar altele păreau atât de îndepărtate, încât și le amintea cu foarte mare greutate. Vocea aceea metalică, rece, din receptor, care s-a prezentat ca fiind tovarășul căpitan Furtună de la Miliția orășenească, l-a răscolit multă vreme. A ascultat pierdut tot ceea ce îi spunea căpitanul, iar la final a bâguit un „Da, am înțeles, să trăiți!”, și ceea ce a ținut minte a fost faptul că, cadavrul nu a mai putut fi resuscitat. Cadavrul... Care cadavru? Oare a înțeles bine? Al cui cadavru? Pe moment n-a înțeles, l-a mai întrebat din nou pe tovarășul căpitan ce s-a-ntâmplat și abia atunci în urechi i-a bubuit numele Canciu Cornelia. Mica lui, găsită spânzurată în șură, de grinda cea mai mare, cu un taburet câzut lângă dumneaei și cu trupul care se bălăngănea când în față, când în spate... Vocea tovarășului căpitan continua să-i sune în urechi, dar Dorin nu mai înțelegea nimic, sau poate că refuza să mai înțeleagă. Mica lui, care i-a dat viață, femeia aia măruntă, umilă, delicată, cu mâinile mici, muncite, care-i lua lui apărarea și era tot ce avea mai drag pe lumea asta... S-a spânzurat, mica lui... Femeia care l-a dus de mână la școală, în prima zi, când el grăbea pasul s-ajungă mai repede, iar ea, cu mersul ei mărunt, a rămas în urma lui, și o striga „Hai tu mică odată!” A rămas cu receptorul la ureche câteva secunde, timp în care vocea de la capătul firului continua să pună întrebări, dar Dorin se uita într-un punct fix, prin ploaia rece de afară, și parcă îi venea să urle sau s-o ia la fugă dincolo de poarta cea mare, să dezerteze, pur și simplu. Parcă s-a rupt ceva în el, ca o durere surdă, mocnită, care-l măcina în piept, îi trecea prin oase și se scurgea în jos, prin picioare. S-a așezat pe banca de lângă postul telefonic de afară și privea în ploaie încercând să deslușească un punct de care să se agațe cu privirea, iar gândurile-i alergau febrile prin cap. Colegul lui, soldatul a ieșit din gheretă și s-a uitat mirat la el: „Ce ai bă, Canciule? Ce s-o-ntâmplat?” Abia atunci Dorin și-a dat seama că ținea receptorul în mână, și nu la ureche, iar omul acela, căpitanul aștepta niște întrebări. „Eh, la dracu’ cu întrebările!” și-a zis, și a pus receptorul în furcă, după care s-a uitat înspre colegul lui, cu o privire extrem de tristă, și i-a zis doar atât „Mica mea...” A luat-o la fel de încet cum a venit, spre dormitor, prin ploaia rece care-i șiroia peste față, iar lacrimile care au izbucnit dintr-o dată au devenit una cu stropii reci și mărunți.
Totul s-a întămplat destul de repede, dup-aceea. De la unitatea militară i-au dat voie să plece acasă, într-o permisie specială, să-și înmormânteze mama, și a luat-o spre gară, în întuneric, prin ploaia care curgea șuvoaie peste el dar mai ales prin el. Ținea minte că gara era undeva înainte, cale de trei-patru kilometri, iar tot ceea ce conta era să se urce într-un tren și să doarmă mult, mult, până dimineață, după care să se trezească, ca dintr-un vis urât, acasă, la el în sat, în patul lui, unde s-o audă pe Nana Cornelie, mică-sa, cum mărunțește frunze de napi pentru rațe. În gară nu a trebuit să stea mai mult de o jumătate de oră, s-a urcat într-un accelerat spre București, iar de acolo urma să ia alt tren ca să meargă mai departe. S-a așezat într-un compartimet în care mai erau trei persoane și a închis ochii. Nu vroia să se mai gândească la absolut nimic, doar să doarmă...
A ațipit câteva zeci de minute bune, dar s-a trezit destul de buimac și speriat, și s-a uitat în jurul lui. Toți ceilalți pasageri moțăiau, doar unul dintre ei era afară, pe hol, fuma. A închis ochii și s-a lăsat furat de amintiri, iar gândul i-a fugit, fără să vrea, la seara aceea de vară când ticu-său, Canciu, a venit acasă beat, ca de atâtea ori, călare, căzut într-o parte pe crupa iepei lui, Steluța, care știa singură drumul spre casă. Imediat ce a ajuns dinaintea porții a nechezat, iar Nana Cornelia, mică-sa, a fugit iute din conie, să deschidă poarta, să intre animalul. Așa se întâmpla de fiecare dată când Toader venea beat acasă, și-l aducea iapa, iar el nu-și mai prea amintea pe unde a fost și cu cine a băut, doar că de data aceea, Steluța a făcut o mișcare mai bruscă atunci când a întrat în curte, iar omul s-a prăbușit, cât era el de lung, cu o bufnitură seacă, pe pământul moale. Atunci s-a auzit un geamăt, iar femeia a fugit să-și ajute bărbatul să se ridice, dar acesta i-a aruncat o privire plină de ură și a început s-o suduie cu tot ce-i venea la gură. Nana Cornelie, speriată s-a dat un pas înapoi, iar Toader a încercat să se ridice, a făcut câțiva pași după care s-a împleticit și a căzut exact lângă grămada mare de țigle, de lângă șură. În cădere s-a izbit cu fruntea de un colț ascuțit de țiglă, a mormăit o înjurătură, iar când și-a ridicat capul, din locul loviturii îi curgea o dâră mare de sânge. Muierea lui, speriată, și-a prins cu o mână poalele fustei și a sărit să-l bandajeze, s-a aplecat desupra lui să încerce să-i oprească sângerarea, moment în care el s-a uitat în ochii femeii și i-a tras un dos de palmă atât de puternic, încât ea a icnit și s-a clătinat scurt. „Cristoșii mă-tii de muiere!” a urlat Toader, și a scuipat într-o parte. A doua palmă a venit la fel de brusc ca și prima, iar Conelia, a mai scos un țipăt și și-a prins obrajii în mâini. Omul s-a ridicat în fund, cu sângele șiroindu-i pe față, și a continuat să înjure și să-și ocărască muierea, iar ea a alergat înspre conie și s-a încuiat pe dinăuntru. După multe minute bune, Toader a reușit să se ridice și s-a dus, împleticindu-se, la ligheanul cu apă, să se spele de sânge, după care a început să zbiere și să vrea să intre-n conie. Nana Cornelie, înauntru, s-a făcut mică de tot, s-a ghemuit într-un colț, tremura și plângea, iar dumnealui, Canciu continua s-o înjure, de afară, până când a intrat în curte Dorin, feciorul, venit de undeva de prin sat. Atunci el a alergat într-un suflet spre conie, și l-a văzut pe bătrânul lui cum suduia, se opintea și trăgea de zăvor să intre, iar de dinăuntru se auzea plânsetul în hohote al mamei lui. L-a dat pe Toader la o parte, iar acesta, când și-a văzut feciorul, s-a înfuriat și a ridicat mâna să-l lovească. În acel moment, Dorin s-a uitat țintă la bătrânul lui tată, iar ochii lui au devenit parcă ai unui animal de pradă gata să atace, și a simțit cum crește în interiorul lui o furie cumplită, moment în care Toader s-a cutremurat și a lăsat mâna jos. A mormăit niște cuvinte pe care doar el le putea înțelege, și s-a dat la o parte din ușa coniei, clătinându-se când în față, când în spate, cu sângele șiroindu-i pe obraz în jos. După câteva mișcări în care încerca să-și găsesasă echilibrul, bătrânul a căzut în fund, pe o scândură, cu spatele lipit de peretele coniei, și a început să râdă. S-a cotrobăit prin buzunare, și a scos o țigară boțită pe care și-a vârât-o în gură, și a continuat să râdă-n hohote. Atunci Dorin a dat buzna în conie, a luat-o pe mică-sa în brațe, și a stat așa, cu ea, câteva minute bune, încercând s-o liniștească. Femeia a continuat să plângă și să tremure, iar băiatul a ieșit afară din conie, cu ea în brațe, și s-a uitat spre bătrânul lui căzut lângă perete și i-a spus doar atât: „Acuma uită-te bine la ea! Vezi în ce hal ai adus-o? O s-o omori într-o zi!” Toader s-a uitat înspre feciorul lui, s-a oprit din râs și a dat scârbit din mână, a lehamite. Cu mică-sa în brațe, Dorin a urcat încet scările și a intrat în casă. A așezat-o pe pat și a pus un lepedeu pe ea, iar femeia s-a oprit din plâns și i-a șoptit feciorului, cu vocea ei stinsă: „Să nu pleci niciodată de lângă mine dragu’ mamii! Că-ntr-o zi o să mă găsăști spânzurată din cauza lui...” A stat lângă ea, acolo, în odaie, în pat, până ce femeia a adormit, și abia atunci a ieșit din casă. Canciu, bătrânu’, ședea în fund, exact unde l-a lăsat, cu spatele lipit de peretele coniei și fuma, iar fața-i era plină de sânge închegat de la tăietura din frunte. Feciorul s-a apropiat de el și l-a săgetat cu privirea lui plină de ură. „Dacă vreodată mai dai în mica, o să chem Miliția! Da’nainte să vină Miliția, o să-ț rup mâinile, m-ai auzât?” Toader s-a uitat fix în ochii feciorului și a mormăit ceva neînțeles, după care a lăsat privirea în jos și capul i-a căzut într-o parte. Dorin a intrat în conie, s-a așezat pe lavița cu lemne, și-a prins capul în mâini și a început să plângă. În câteva săptămâni urma să meargă în armată, și se gândea cu groază că nu-și putea lăsa mica singură acasă...
A coborât încet în Gara de Nord, și s-a așezat pe o bancă, pe peron. Îi era frig, ar fi putut să facă câțiva pași să se încălzească, dar nu avea chef, vroia doar să stea undeva și să se lase copleșit de amintirile care nu-i dădeau pace...
...nu a fost un elev prea strălucit la școală, deși i-ar fi plăcut să citească, și de multe ori, când prindea câte o carte, se ascundea în șură, în fân, iar mica lui îi ducea acolo câte ceva de mâncare, să nu dea de el Canciu, ticu-său și să-l sfădească... Odată l-a prins cu cartea și l-a bătut cu brăcinariul peste picioarele goale, că de ce nu se ocupă de cai, că n-a curățat în grajd și nu i-a adăpat, iar Nana Cornelie a sărit să-și oprească omul, să nu mai dea în copil, și a primit și dumneaei câteva peste spinare... De atunci Dorin a început să urască, cărțile și n-a mai vrut să le mai vadă și nici să le mai citească, cum răsfoia vreuna, parcă începeau să-l usture picioarele de la loviturile de brăcinar primite de la ticu-său. Cu greu a terminat zece clase și s-ar fi dus mai departe, să facă o meserie, dar nu a vrut Toader, bătrânul. I-a zis că prea multă școală strică, că nici el nu a făcut și nici n-a avut nevoie, iar pentru asta se descurcă, cu caii lui, își lucrează pământul plus că mai cară, una, alta, cu căruța și mai primește pentru asta câte o fele de jinars, un sac de cucuruz, ba chiar și ceva bani. După cele zece clase, Canciu l-a oprit pe Dorin să se mai ducă la școală și l-a ținut acasă, să lucreze cu el. De atunci a prins băiatul drag de cai, în special de Steluța, iapa, fata lui dragă, cum o alinta el, care i-a fătat și doi mânji frumoși, unul atunci și celălalt în anul trecut.

(VA URMA)

‎Violetta Petre‎ : Când zborul peste umeri, Tu mi-l scuturi...

În crisalidă-i zbatere de viaţă, de zbor anticipat printre cuvinte;
Cum să-mi târăsc aripile afară, când vântul se răzbună necuminte?
Pândesc o pauză de frământări absurde, să mă strecor din pupă-n libertate-
Cui să dau cazna naşterii şi-a vieţii, când fără suferinţă nu se poate?

Şi umerii mă dor ca sub povară, cresc mugurii plutirilor stelare,
E încă noapte-n uterul fiinţei şi mai suspină luna înspre soare.
Mai odihnesc în raiuri trandafirii, zorelele au gurile închise,
Placenta se desprinde-ncet de moarte şi sângele prin vene-a viaţă mi se

Destăinuie ca-ntr-o spovadă sfântă şi cântă în amvoane îngeri-fluturi.
O, Doamne, cum mă doare-această clipă, când zborul peste umeri Tu mi-l scuturi!
În palma dimineţii-mi plouă cerul cu-albastrul ce îmi picură pe pleoape
Şi simt cum mă desprind ca o părere şi de înaltul Tău sunt mai aproape.

Doar o secundă mi-e îngăduită, extaz şi agonie pe furate-
În straiul meu de rogvaiv trec vama tăcerilor de lacrimi suspendate.
Şi nu mă laşi să aflu ce-i iubirea, doar un sărut de-mi tremură pe buze,
Se curmă zborul, aripile mele îngenunchează-n tunet de obuze...
27.04.2020

Cătălin - Adrian Buduru: Noi

Noi împrumutăm cuvintele
unii de la alții,/gesturile ni le
potrivim în oglinzi nevăzute
râdem la fel ,/plângem dinapoia regizorului ,/ iubim aceleași banalități cotidiene, aceleași fleacuri, /precum poezia vieții, muzica ,/ ideile profunde și întrebările existențialiste,/
dezgustul mereu înnoit față de cutume, prejudecăți și
alte mumii de vitrină,/noi iubim inconștient același gen de femeie,/ acela care ne dă curajul să-i arătăm întreaga noastră naivitate ,/să exhibăm tot potențialul nostru masculin,/noi ne dorim părinți ai acelorași copii frumosi și geniali/prin care să demonstrăm tuturor:/,,iată, nu sunt un capitol încheiat, asta e continuarea ,"/
noi credem în aceiași zei hedoniști/ mințind că venerăm un mântuitor /și că ne ducem crucea cuminți, urmându-l,/
noi mințim , da, mințim cu patimă,/ cu iubire mințim, cu convingere,/ așa cum respirăm,/ cum sărutam gura iubitei , ori indiferent a cui,/ noi mințim privind în miezul ființei omului cu o privire candidă, îngerească,/
ajungând la inima lui - niște copilași ce au dinamita legată de suflet /
adrenalina este vinovată,/ da, pentru că ne ține dependenți de ruleta asta, măsluită,/căci însăsi viața s-a plictisit de ea însăși ,/sătulă să curgă prin sângele atâtor otrăvuri nerecunoscătoare/viața pe care o comemorăm amandoi/ în fiecare secundă
atât de grăbită să treacă./atât de nepăsătoare..

Vasile Ionac: ***

În pragul meu azi văd sosiri bolnave
Și Soarele de-o rază șchiopătând,
Și foc mocnit care-n cenușă arde
Și liniște ce umblă tropotind.

În gândul meu, o mare de epave
Vorbesc cu peștii, cerul scufundând
Iar visu,-mi pare, s-a vândut la babe
Plecându-se sub vreme scheunând.

În pragul meu te-aștept și-acum pe tine,
Oricât aș fi de vechi și demodat,
Ca să te-ntreb dacă mi-e rău sau bine
Și ce mai știi de noi și despre sat.

Sunt menestrel fugit printre ruine
Ca să repete cântecul uzat...

26 prier 2020, Căpâlna

Ioan Popoiu: Aniversare, revista Ofranda literară

Se-mplinește o lună de la apariția revistei noastre OFRANDA LITERARĂ!                   
În aceste 30 de zile, pentru noi încărcate de emoții și așteptări, revista noastră a ajuns să fie deja cunoscută de sute de cititori pasionați de literatură, este difuzată în toate grupurile literare de pe Facebook! Revista este răspândită în țară colaboratorilor noștri și în străinătate, în Franța și Italia. În perioada următoare, în ciuda împrejurărilor nefavorabile, vom continua promovarea asiduă a revistei OFRANDA LITERARĂ în țară și străinătate, inclusiv în SUA și Canada. În legătură cu promovarea revistei, facem un apel cald către cititori, mai ales către intelectuali, să ne ajute în calitate de corespondenți voluntari pe provincii și mari orașe! Cei doritori să o facă, sunt rugați să se adreseze redactorului șef al revistei, a se vedea mai jos adresa de e-mail și nr. de mobil.
Programul revistei OFRANDA LITERARĂ, amintit deja, își propune să promoveze literatura autentică, română și universală, cultura de mare valoare, artă, filosofie, spiritualitate, teologie, istorie!
Ne adresăm tuturor creatorilor, de la cei consacrați până la debutanți și tineri, față de care vom manifesta mare receptivitate. Materialele literare pot fi diverse, poezie, proză, teatru, eseu, reportaj, interviu, însemnări, cronici, recenzii, jurnal, corespondență. Îi asigurăm pe cei care vor să publice, că revista noastră le asigură o libertate deplină de manifestare, de dezbatere a ideilor și dialog.
Precizăm că următorul număr al revistei noastre, publicație trimestrială, va apare până la 30 iunie, în funcție și de împrejurările binecunoscute Îi rugăm pe colaboratorii noștri să ne trimită materialele literare până la 25 mai.
Toți cei care vor să fie prezenți în revistă au la dispoziție adresa de email ionelpopoiu27@gmail.com și tel. mobil 0732 305 232, între orele 17, 30-19, 30.
Vă mulțumim mult! Vă așteptăm!

Liana NICOLAE, Director
Ioan POPOIU, Redactor șef

***

Redacția Revistei Extemporal liric,

urează succes și La mulți ani "surorii" noastre

Maria Podari: Despre poet...

...să-l citești fără nicio greșeală - e greu - vecinii îl știu de o groază de ani,pe dinafară-l cunosc,sub pomul de la drum al ferestrei,unde-și căra,plapuma lui găurită de visuri și Vana - să prindă,de la smulgerea-n pumni - adevăruri...

...toate lucrurile,stau așezate la ușă,să vină cu el,să-i amintească - cum a încăput el pe potecă,odată cu începutul de ploi,cum hingherii - gata copt -numai bun -cel mai mare peste răbdare - nădejdii,să-i întoarcă și cealaltă parte de obraz omenesc unde - doi pomi, față în față,își mângâie tandru grumazul - serilor frunzelor de marți,astăzi și mâine de suflet și răsăritul......

Gina Zaharia: Primăvara din vârful amiezii

Ai închis primăvara într-o duminică, Doamne,
și ce mireasmă ne răsfață pământul,
cât alb-intens
se joacă în verde și albastru,
de parcă un cor de îngeri ne învață să împletim lumina                   
în suflete!
.
Nu-i așa, Doamne,
că nimic nu ne poate opri să alergăm pe câmpiile abia pornite la paradă,
că și de aici se văd la fel de optimiste
și frumos gătite,
că pădurile au trilurile tot la fel de bogate
ca ieri,
iar pacea ne salută din când în cânt
și ne binecuvântează?!
.
Se aude murmur de flori la ferestre,
intră în case, stau la masă cu noi și ne vorbesc despre credință,
astăzi, mai mult ca oricând,
ar putea umple toate drumurile,
și satele,
și fântânile, și singurătatea,
și nopțile înghesuite în podul speranțelor,
ar putea deveni izvor
între oameni,
așa vom ști că suntem asemenea unui fluier
care doinește
din vârful amiezii.

Diana Trandafir: versuri

ÎNTREBĂRI

întrebările devin din ce în ce mai puține
despre fericire                                                                       
despre starea vremii
despre pata de grăsime de pe fața de masă
despre cum ai putea face
să fii bine cu tine mai ales
atunci când auzi că se taie pădurile

casa mea e aici
ferestrele și pereții sunt pictați
cu flori incolore
ochii își imaginează că sunt pescăruși
iar perdelele respiră un aer
tot mai curat

dacă te apropii prea tare
de buza prăpastiei
ți se spune că blochezi traficul
dacă planurile tale
nu mai sunt de anvergură
nu e în ordine
dar dacă ți s-ar mai da încă vreo
zece mii de secunde
ai afla cât de ușoare sunt lanțurile

ți-ai face o scurtă socoteală
și poate
că la o a doua strigare
ți-ar ieși
toate datele și toate dățile

FLOAREA VIEȚII

se spune

că floarea de lotus

este cea mai frumoasă floare din lume

păsările i-au forfecat din aripi

petalele

soarele i-a încălzit

rădăcinile încâlcite sub ape

cerul i-a umplut ochii

cu aur luat din adâncimile lumii

iar vântul i-a purtat semințele

ducându-le

dincolo de zborul cocorilor cu gât lung și alb

respir prin tija lui delicată

ca printr-o trahee artificială

îmi pun speranța

în tulpina firavă

plină cu aer

singura

ce mă mai poate

ține în viață

OASE PNEUMATICE

pentru cei care se aruncă pe șine atipic
înainte să vadă dacă trenul lor chiar sosește
pentru cei care au debarcat dar
nu au mărșăluit niciodată
pentru cei care își mănâncă inima crudă
în loc să o lase să se coacă puțin
pentru cei care zic îndată îndată
deși știu că nu mai au timp
pentru cei care în loc să-și aprindă o țigară
își aprind pe rând toate degetele
pentru cei care mă iau în brațe și mă sărută
iar în spatele meu văd un brad lăcuit
pentru cei care trec pe roșu la intersecție
imaginându-și că pictează o felie de pepene galben
pentru cei care
în loc să râdă plâng cu muzica dată la maxim

pentru cei care stau la pândă
să vadă primii dacă
va trece

Adrian Mondea: ***

în fiecare din noi
există estetica unei liniști
înfrățite cu mii de culori
starea de dezordine
a cucubeului lipit, cap de afiș
undeva în Wuhan
printre fructe pătate.
pentru prima oară
nu vom mai fi altfel.
pe străzi soldații cîntă.
celelalte voci au rămas ornamente
claviaturi de pian și arcuș de viori...
am vrut să plonjez -
o formă de lut muzicală | entropie

Atila Racz: Cel mic

Mama avea 6 inimi

Fiecărui copil i-a dăruit una

Mie cel mic

Mi-a rămas toată inima ei

Seara când eram impreună
Tot ce avea ea
Era in jurul nostru
Tot ce avea ea era in noi

Uneori
Când auzeam noaptea
Cum se prelinge pe țiglele casei
Când auzeam cum creste iarba
In urmele noastre
Când auzeam
cum sufletului ii cresc aripi

Ne rugam

Fiecare cu inima lui in soaptă

Să nu ne audă Dumnezeu
Pe toți
Deodată

Viorel Boldis: Sufletul tău e o mare

Că uite aşa mă văd eu prin tine,
ca un fluviu învolburat                                                 

cu ape cristaline.
Alţii fug, se tem de un potop,
dar tu rămâi, tu ştii
că fiecare val şi fiecare strop
altceva nu-i decât iubire.

Şi uite aşa mă văd eu prin tine,
neînţeleasă amintire
a faptelor care încă aşteaptă
dreptul la a fi.
Şi totuşi eşti, şi totuşi sînt,
dintotdeauna până-ntotdeauna,
cărămidă a timpului, legământ.
Alţii îşi udă doar picioarele
şi mâinile în apele mele,
dar tu nu, tu ştii să bei din mine
ca cerul lumina din stele.

Că uite aşa mă văd eu prin tine,
ca un fluviu care spală răul de rău,
apoi se varsă-n mare.
Ce bine că mare e sufletul tău!

Nicu Gavrilovici: Rătăcit între gânduri

Năuc
privesc podul propriei palme
precum un analfabet
Apocalipsa lui Ioan.
Nimic descifrabil, doar nisip
spălat de talazuri, încât
pun la îndoială propria existență.
Noroc cu scoicile amintirilor din care,
raze subțiri,
se furișează zâmbetele tale.

Le strâng înfrigurat în urmele pașilor
transformându-mă brusc
în maree...

Mioara Manoila: Lotca și pescarul

O lotcă şi-un pescar, se leagănă duios, pe coama unui val.
În dulcea înserare, işi tin de-nsingurare,
E linişte şi Dunărea-i cristal.
Pădurile foşnesc ca într-o bârfă,
purtându-şi vorbele, din mal in mal.
Dar vântul, dintr-o dată se porneşte,
aleargă ca nebunul printre sălcii
şi, ca un cui, se înfige-n talpa lotcii.
Pare a fi furtună,
Un nor răzleț, încearcă să rumege din lună, să o devoreze.
Pescarul o priveşte, ea-ncearcã o scăpare, el parc-ar vrea s-o prindă,
s-o salveze.
Dar luntrea se urneşte, se leagănă vrăjită şi-alunecă la vale.
E mai uşoară, parcă, şi-n neagra depărtare, pare o arătare.

Se zbate să se-ntoarcă, să-şi caute pescarul,
Dar valul o împinge şi-o urcă pe o piatră, în aval.
Rămâne nemişcată şi caută-n adâncuri, prin cercul unui val.
Nici urmă de pescar!
Dunărea-nfometată, se-nvârte-n cercuri mari, şi mai înghite-un mal.
Vântul se îndrăceşte, în scânduri crunt loveşte... se-aude un oftat.
E lotca-nsingurată, ce s-a spart
Şi pare că scânceşte.
Pescarul o priveşte de sus,
de printre nori.
Aruncă o năpatcă şi îi trimite-ndată,
marangozii cu aripi, s-o refacă.
Luna, ca o dadacă, cu ochi strălucitori,
induce spre visare...

O lotcă şi-un pescar, se leagănă duios, pe coama unui val.
În dulcea înserare, işi tin de-nsingurare, alunecând tăcuți,
spre... marea cea mai mare...

Marin Voican - Ghioroiu: Doamne, ție-ți mulțumim!

Din iubirea Ta cerească
Ne-ai dat viața, dar sublim...
Lumea-ntreagă, pământească:
Doamne, Ție-Ți mulțumim!

Ne-ai dat să ne bucurăm:

Codri, munți și cu izvoare...

Doamne, Ție ne-nchinăm,

Lumină sfântă de soare!

Ne-ai pus în inimi iubire
Și în suflet duhul sfânt:
Slavă Ție, mulțumire,
Pace fie pe pământ!

Iar acum la grea-ncercare,

Doamne, Ție ne rugăm,

Dă-ne doamne alintare

Și de VIRUS să scăpăm.

Ție-Ți mulțumim, Părinte,

Din inimă Te slăvim!...

Te purtăm mereu minte

Și din suflet te iubim!

Cristina Ştefan: ***

   

52.
Ivoriu, citisem Lolita                                                               
apoi ghidușiile metafizice
ale lui Nabokov
căpătau înfrângeri
ca-ntr-un joc penibil
cu nivele pe calculator
mai întâi o mică perfidie
apoi rafinate justificări vrăjitorești
până la cutremurul letal
când i-am văzut prima dată
privirea cu torsade
am înțeles că vântul singurătății
îl bate din toate părțile

53.

poezia asta internațională
care nu-și mai termină ideea
n-are și ea o coda
nu spune și ea un nimic
acolo de-o cireașă
și de unde am răbdarea
să citesc, de-o pildă
pe-o babă hirsută scriind
despre pulpe subțiri și orgasme
niciodată bizare
niciodată abstracte

54.

A, da! Truman Capote
cel care a făcut din proza scurtă
o stăpânire de sine
poveștile lui fără mesaj
ci-s doar existență.
Capote n-a fost contaminat de literatură,
și-a modelat oamenii în scris
cu răbdarea pătimașă de a se autolectura
acel self al propriei sensibilități
...și criticii
citindu-l rutinat studios
i-au spus 'cel mai mare'
a, nu! El este o insulă!

(din nepublicate Cristina Ștefan)

Teodora Dume: zâmbet, lumină și viață

prin tot ceea ce faci cu bunătate
 ești mai aproape de dumnezeu
*
În viață nu câștigă doar cei de pe locul I, ci
toți cei care se știu fericiți
*
Cel care înțelege natura
își înțelege propriul suflet
*
simplitatea conștientizează priceperea și
valoarea omului
(Teodor Dume)

Pictură acuarelă de Teodora Dume
* 25 aprilie 2020

Paul Coculeanu: Celor vii

 (testament de Paști)

•|•

Îmi voi scrie dragii mei ascultători testamentul
pe aripi instrumentale ușoare de porumbei
în sunetul clar al muzicii zborurilor
și-al guguștiucilor turturelelor vrăbiilor graurilor
pițigoilor mierlelor scatiilor sturzilor cintezelor
ce se-aude de-l vreți
de nu-l vreți
încă din zori pe la ferestrele voastre
dând trezirea în orice uliță
și-n orice obscur cartier
aceasta e liturghia arhierească-a naturii
după o liturghie prea omenească
ce se poate pustii oricând

•|•

Îmi voi scrie cu verde numele în sfârșit
iar cu strălucire roșie
de renaștere-a soarelui viața
ca o chemare de utrenie dintr-un altar
când se dă la o parte dvera
și intră în naos lumină
dinspre râul răsăritului meu
spunând că am înviat din morminte
Viață dăruindu-vă

Marcel Vișța: Dacă aș fi...

(poezie pandemie)

Dacă aș fi polițist m-aș ruga pentru un cutremur
Aș sta în fața blocului împărțind amenzi celor ce dau buzna afară
Le-aș cere declarațiile pe proprie răspundere și nu i-aș ierta
Dacă ești mai închis la culoare ți-aș da bastoane până ai leșina

Dacă aș fi președinte mi-aș deschide afacere cu măști de protecție
Ca să fiu penibil și aberant (ca un politician mioritic get-beget) v-aș obliga prin lege să le purtați până la sfârșitul vieții,
imediat după trecerea perioadei de risc

Dacă aș fi primar m-aș lăuda că
la mine în oraș pandemia nu a făcut prea multe victime datorită partidului din care fac parte

Dacă aș fi premier v-aș cânta la mandolină
M-aș simți cool și în afara oricărui pericol deoarece, conform studiilor, virusul se adăpostește în coaie
-N-am, n-am, n-am ... lallalallallala-

Dacă aș fi medic aș demisiona, iar dacă m-aș îmbolnăvi aș avea pretenția să fiu tratat de alți medici care nu dau bir cu fugiții

Dacă aș fi bătrân m-aș duce toată ziua la piață
Fuck you, tinere care stai acasă pentru a mă proteja,
la vârsta mea merge și fără protecție!

Dacă aș fi un ghiolban sadic m-aș bucura că m-au izolat ăștia cu soția și copiii în casă
I-aș teroriza, oricum abuzul e permis în familie
La secția de miliție i s-ar recomanda să mă ierte și să se împace cu mine

Dacă aș fi poet m-aș supăra că s-au închis terasele, iar muza poartă mască pe figură

Dar sunt un biet cetățean prins în flagrant
Mi-am pierdut locul de muncă, iar
câinele mi-a scăpat din lesă, mi-a mâncat declarația și a fugit
O aveam, pot să jur, de ce nu mă credeți dom' polițist?

Veeeniți de luații luminăăă
deeeee laaaa girofaaaaaar
Deșteaptă-te române... pentru protecția dumneavoastră și a celor din juuur

Gabriela Ana Balan: Ziua 29 (file din jurnal de izolare)

e miezul nopții nu am somn
plimb tocul ochelarilor prin coşul palmei
ca pe o gondolă şi se transformă pe rând
în şarpe toiag trandafir măr muşc
cu patimă toate obiectele
seamănă dintr-odată cu mine şi
mi se plimbă prin palmă
liniile vieții se despică pe rând ca apele roşii
eu
nu mă transform în nimic pereții
se apleacă parcă ar scutura firimituri de var
în boturile crocodililor

planeta mă invită la dans
un cutremur cu magnitudine de cinci grade Richter
mă eliberează din colivia de la etajul patru
desculță alerg printre rădăcinile pământului despicat
acolo miroase a libertate nu a moarte
sau poate la fel

în noaptea aceasta nu mai urc scările
nu am mască nici declarație numai instinctul de supraviețuire
şi tocul ochelarilor în care m-aş putea ascunde
la auzul sirenelor pornite prin oraş
la vânătoare de supraviețuitori

Nicolae Silade> everest

I

„To be, or not to be, that is the question”
                                                         William Shakespeare

tom harvey a câștigat un porsche 911 carrera gts l-a vândut și a câștigat altul peste două zile
o femeie din austria a comandat rochii pe internet şi a primit un colet cu droguri de 500.000 de euro
primarul jorge luis escandon a fost scos din primărie legat la mâini cu o funie și târât de un camion pe străzile din santa rita pentru că nu și-a onorat promisiunile din campania electorală adică să repare un drum din localitate
o tânără din românia nespus de frumoasă s-a oferit carabinierilor după ce iubitul ei a fost prins conducând fără permis

iată lumea în care trăim

eu stau aici pe malul cernei într-o cameră de 4 x 4 cu un frigider într-un colț un calorifer în altul și mă uit la un film pe netflix
vizavi e vila lui ceaușescu în care ceaușescu nu a locuit niciodată dar camarila lui ce chefuri mai trăgea acolo cu prostituate
din când în când ies pe terasă la o cafea o țigară și privesc ruinele de peste drum ruinele comunismului îmi spun
o frunză de nuc cade la picioarele mele o ridic o studiez cu atenție apoi îi dau drumul pe apă

apa aceasta curge de mii de ani îmi spun
munții aceștia stau nemișcați de mii de ani îmi spun

cum e mai bine

să curgi sau să stai
împietrit ca statuia lui mihai eminescu
ori fără astâmpăr ca mulțimea ce trece încolo și-ncoace pe podul cel roșu

II

ajunge un ciripit de păsări să te trezească la realitate un susur de apă ce curge fără oprire o rază de soare ivită de după muntele înzăpezit după o noapte care a durat milenii și e ca o primăvară care vine pentru prima oară e ca o întoarcere în paradisul din care te-ai alungat și începi să vezi începi să auzi glasul domnului printre pomii din grădină așa începi cu o

întoarcere în sine după risipirea în cele lumești cu o urcare pe everestul dinlăuntrul tău oamenii da oamenii cum spune carl sandburg ei sunt firele de iarbă ale lui walt whitman trestiile gânditoare ale lui pascal ei șlefuiesc minunile până când nu mai rămâne nimic din ele ei învăluie simplitatea într-o mulțime de zorzoane nu e ușor să renunți la ei dar pentru o întâlnire cu

dumnezeu merită merită să renunți la tine însuți pentru a te câștiga pe tine însuți oamenii da oamenii unii se vor mai bogați decât alții mai puternici decât alții mai în față mai sus mai presus de oameni n-am văzut însă oameni care să vrea să fie mai buni decât alții mai iubitori decât alții mai înțelepți n-am văzut oameni care să vrea să fie mai oameni decât oamenii și nu

nu trebuie să urci everestul ca să fii deasupra lumii trebuie să cucerești everestul dinlăuntrul tău ca să fii și începi să fii când începi să înțelegi și începutul tău e chiar începutul lumii și e ca o primăvară care vine pentru prima oară în lumea aceasta împietrită în care tu ești mișcarea în lumea aceasta în mișcare în care stai împietrit ca statuia lui mihai eminescu

III

dimineața devreme cu mult înainte să se crape de ziuă
când iluminatul public programat să se oprească la orele șase se oprește fix la ora șase
când cornul lunii încă atârnă în crucea albă de pe domogled ca o figurină de turtă dulce în pomul de crăciun
când pe cărarea din pădure o pisică albă scormonește printre frunzele uscate ale verii trecute
când gunoierii trântesc tomberoanele pline cu praful și pulberea și rămășițele zilei de ieri
când niște fâșii de lumină răsar ca un miracol peste crestele munților din jur
când încep să cânte păsările liturghia lor matinală
și susurul apei se face din nou auzit

când te trezești la realitate și vezi
că realitatea nu e ceea ce se vede

când între gândire și vedere
e miracolul care te face să fii

când trebuie să alegi
între lucrările omului
și lucrările domnului

când afli că împrejurul ți-e frate
și tată și fiu împrejurul

de ce să mai aștepți răsăritul
când răsăritul lumii ești tu

IV

atunci m-am văzut pe mine însumi urcând zilnic 55 de trepte și tot atâtea coborând în spirală pe scările unui bloc de provincie printre țipetele de bucurie ale copiilor fără astâmpăr & mâhnirea bătrânilor fără speranță înșurubându-mă tot mai mult în mine însumi ori desșurubându-mă revoltat exaltat în casa scărilor interioare m-am văzut pe mine însumi urcând și coborând între

răsăritul zilei și sfârșitul ei bucuros să admir lucrările omului bucuros să admir lucrările domnului m-am văzut pe mine însumi în camera 9 camera nouă din vila cea nouă de lângă izvor pe unde mai trec romanii la braț cu femeile dacilor și regina maria și împărăteasa sisi și regele carol întâiul m-am văzut la foișorul galben foișorul verde pe strada izvorului pe strada castanilor

între mănăstirea nașterea maicii domnului și biserica schimbarea la față plimbându-mă pe malul apei în sus și în jos în sus
și în jos spre cele șapte izvoare în sus și în jos spre marea cea mare pe cele două drumuri ce duc într-o pădure galbenă da pădurea aurie a lui robert frost drumul de jos șerpuind printre stânci drumul de sus șerpuind printre brazi spre grota haiducilor

m-am văzut haiducindu-mă și întors din haiducie cum trec noaptea prin patul femeilor cum trec ele prin patul meu m-am văzut don juan don quijote și în rostov pe don și rege și clovn și mare și mic naiv înțelept faraon și budist împărat proletar și evreu și comunist cel mai iubit dintre pământeni și cel mai iubitor da m-am văzut pentru că în fiecare dintre voi mă văd pe mine însumi

V

ca un „v” de la victorie în care se adună ca într-un corn al abundenței toate minunățiile lumii
ca un „v” de la victorie întors la 180 de grade precum o piramidă din vârful căreia răsare soarele
această piatră din capul unghiului acest rug aprins care arde și nu se mistuie arde și nu se mistuie
așa este stânca aceasta pe care îmi construiesc casa
casa mea din cuvinte
ce ați crezut?

că îmi plac palatele voastre de vară cetățile voastre păzite castelele voastre din spania
eu prefer să locuiesc într-o peșteră un bordei într-un iglu o colibă a unchiului tom
în hotelul de gheață de la bâlea lac într-o casă la țară sau într-o țară pustie
într-o cameră de 4 x 4 cu un frigider într-un colț și un calorifer în altul
pe malul unui râu de munte sau la marginea mării
eu prefer să locuiesc în mine însumi

și dacă mă vedeți la roma paris istanbul
în capela sixtină pe champs-élysées sau în biserica sfânta sofia
dacă mă vedeți la viena new york sau moscova în prater manhattan kremlin
dacă mă vedeți la cairo atena beijing la piramida lui keops în templul lui zeus sau în orașul interzis
dacă mă vedeți în palatul dogilor în castelul corvinilor sau în casa poporului
de ce nu mă vedeți pe mine în mine însumi

VI

„Prin mine treci spre locul de durere,
prin mine treci spre vesnica jelire,
prin mine treci spre gloata care piere”
Dante Alighieri - Divina Comedie

pe aici trec întruna căruțe cu coviltir și care de luptă romane soldați împărați și imperii nori de praf se ridică pe urmele lor praf și pulbere trecerea lor deianeira și hercul și centaurul nessus ulise și penelopa zamolxis și burebista decebal și traian antoniu și cleopatra alexandru cel mare și ștefan cel mare mihai viteazul și suleiman magnificul împărăteasa văduvă și maria terezia

homo sapiens homo habilis homo erectus nori de praf se ridică pe urmele lor praf și pulbere trecerea lor homosexuali androizi lesbiene cei mai puternici bărbați cele mai frumoase femei șoimii patriei pionierii uteciștii de azi comuniștii de mâine securiștii bolșevicii naziștii și fidel și stalin și che ciocoii vechi ciocoii noi ciuma roșie ciuma neagră moartea albă nihil novi sub sole

mașini de ultimă generație ultima generație de mașini un show auto cu automobile de epocă opel mercedes audi ferrari bmw volkswagen lamborghini tesla toyota honda hyundai chevrolet kia nissan dacia mitsubishi ford subaru citroën peugeot nori de praf se ridică pe urmele lor praf și pulbere trecerea lor automobile electrice taxiuri zburătoare avioane și păsări și îngeri și zei

pe aici trec toate și toți pe aici chiar și trecerea trece de ce-aș da valea cernei pe o plimbare în bronx cheile nerei pentru un sejur în manhattan zgârie-norii mei sunt acești munți minunați munții carpați cu vârful în dor bucegi făgăraș parâng retezat și floarea de colț ca o stea răsărind în inima lor și zăpezile de altădată care iar se arată ca un miracol pe everestul meu interior

VII

la poalele muntelui e o biserică albă biserica schimbarea la față
lângă biserică e un râu care sapă în piatră și își face drum printre stânci
n-am văzut sculptor mai mare ca râul care sapă în piatră și își face drum printre stânci

de cealaltă parte a râului e o vilă albă vila familiei doboșan ion și sofia doboșan
acum 100 de ani ei au donat-o episcopiei să fie casă de odihnă pentru preoți
și din 24 de camere preoții au făcut 40 comuniștii le-au transformat în hotel

[iertați-mi această istorisire dar vreau să vedeți
cum printre meandrele unui gest măreț
dumnezeu în marea lui bunătate
face întotdeauna dreptate]

după revoluție vila a ajuns din nou la episcopie cum au dorit sofia și ion doboșan
și hotelul comunist cu 40 de camere a devenit așezământ pentru 40 de maici
și prin purtarea de grijă a preasfinților părinți i-a fost sfințit paraclisul
și prin purtarea de grijă a domnului a devenit mănăstire
mănăstire cu hramul nașterea maicii domnului

acum
între mănăstirea nașterea maicii domnului și biserica schimbarea la față
eu mă plimb de-a lungul râului care sapă în piatră și își face drum printre stânci
și parcă asist la renașterea maicii domnului și parcă sunt martorul schimbării la față

VIII

aici crucea albă de pe domogled și pinul negru de banat aici vârful șoimului și peștera de sub șerban herghelii de cai sălbatici și raiul fluturilor din românia aici ai ce să vezi îmi spun aici ai ce să vezi cele mai frumoase orhidee și cele mai limpezi izvoare cele mai spectaculoase cascade și cele mai abrupte stâncării doline lapiezuri avene ravene și ponoare și podul lui dumnezeu

aici ai ce să vezi și nu poți să nu te minunezi de ceea ce vezi și nu poți să nu te întrebi cum au apărut toate cum există toate în timp ce noi venim le vedem și plecăm iar ele minunile rămân tot acolo să le vadă și cei ce vin după noi să le vadă și cei ce vin după cei ce vin după noi da e o nesfârșită venire aici o nesfârșită plecare oare nu e asta marea minune nu e asta marea

întrebare care naște veșnic întrebări de ce venim de ce plecăm de ce nu rămânem carpe diem îmi spun și mă uit pe youtube la tigrul siberian la președintele putin și la vila lui de un miliard de dolari de pe malul mării negre la colecția lui de artă de două miliarde de dolari și la frumoasa lui gimnastă câtă frumusețe îmi spun câtă bogăție și câtă putere în mâinile unui om în mâinile

unui singur om mă uit pe youtube la kim jong-un coreeanul de nord care are țara la picioare dar tot la picioarele țării va fi tot un schelet cum vor fi cei ce-l aclamă acum carpe diem îmi spun dar nu-i totuna leu să mori ori câine-nlănţuit și atunci de ce
de ce să trăiești clipa când tocmai ea te alungă și dictatura politică și dictatura morală și dictatura timpului sunt tot dictaturi

și bogat nu-i cel ce are bogat e cel care este
și stăpân nu e cel puternic stăpân e cel ce se stăpânește
cel care murind trăiește căci el este viu și el va moșteni pământul

Nicolae Silade

Mai multe aici:
https://nicolaesilade.blogspot.com/

#nicolaesilade #visulinlucru #carteapoetilor #eternelia #miniepistole #iubireanubatelausa #silade #poemeinproza #sonete #iubire100% #adouavenire #actualitatealiterara #caleavictoriei #mergereinainte #pixeli #staiacasa #staiacasasiciteste

Vreau să întorc poezia spre lume şi lumea spre poezie

NICOLAESILADE.BLOGSPOT.COM

Nicolae Silade

Vreau să întorc poezia spre lume şi lumea spre poezie!