Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Ella Poenaru: Vis de copil

Copilă mă trezesc, ca într-un vis ciudat:
E dimineață, mama pregătește masa,
Tata e în baie, apa curge sacadat
Și o nouă zi de-oțel și-ascute coasa.
Încă adormită la masă mă așez:
     miroase-a lapte și-a cafea fierbinte,
    privirea s-o ridic spre ei arar cutez,
  dar le promit că azi voi fi cuminte.

Schimbăm vreo două-trei cuvinte în grabă,
afară ora crește amenințătoare,
sunt timpuri roșii gata să ne soarbă
din carapacea existenței fără soare.
Se aude ușa sec, tata a plecat. Ades
ne despărțim tăcând și fără sărutare,
că ne iubim e de la sine înțeles,
        dar eu acuma cred că sunt destul de mare.

Pe seară când revine acasă obosit,
îi ies în prag, cu ochii după dar;
știu că la cină și la noapte, în sfârșit,
voi fi cu mama și cu tata iar.
E dimineață; iarăși mă trezesc
din visul vechi ca dintr-o transă,
întâia oară baia liberă o găsesc,
         dar nu-i cafea, nici lapte cald pe masă.

În fața mea un alt copil cu ochi cuminți
începe o zi proaspătă cu-ncredere
iar din chenarul negru-al pozei doi părinți
zâmbesc din alte timpuri cu înțelegere.
Helena Bob

Domşa Lucian: Aneta (part.32)


Seara, medicul de gardă i-a dat voie lui Petrișor să plece acasă, din spital, după ce i-a făcut perfuziile și i-a dat o rețetă cu ceva pirule ca să le scoată de la farmacie și pe care să le ia timp de o săptămână. Aneta a rămas destul de dezamăgită după cele văzute acolo, în spital, și s-a hotărât să-i povestească totul mamei sale după ce va ajunge acasă. În dup-amiaza acelei zile, când fratele ei făcea ultima perfuzie, Aneta, cu ultimii bănuți care-i mai avea, a coborât în curtea spitalului, la telefonul public de lângă ghereta paznicului și a sunat la ei în sat, la părintele Rodion. Părintele nu era acasă, dar i-a răspuns muierea dumnealui, preuteasa, iar fata s-a prezentat, frumos, și a rugat-o pe femeie să dea o fugă până acasă la mamă-sa, la Zamfira, și să-i spună că ei, copiii, sunt bine, sănătoși și că vor sosi acasă cu cursa de seara.
Au ajuns acasă târziu, aproape de miezul nopții, iar Zamfira i-a așteptat cu mâncare gătită atunci, seara. Cu tocană bună de pui și mămăligă aburindă, preferata lui Petrișor, și castraveți murați, ceva mai acrișori, cum îi plăceau Anetei. Erau treji cu toții, inclusiv copiii. Au mâncat fiecare cu poftă, după care s-au așezat în pat, la culcare. Viața își continua cursul ei obișnuit.
A doua zi, de dimineață, Zamfira s-a trezit, prima, ca de obicei, ca să pregătească de mâncare pentru cei ai casei și să pună la foc fiertura pentru porci. Aneta s-a trezit și ea destul de repede, imediat după mama ei. S-a îmbrăcat cu hainele de casă, și a ieșit afară, în răcoarea dimineții. S-a spălat cu apă rece pe față, așa, cum fac bărbații și cum l-a văzut pe Nea Ion că făcea în fiecare dimineață, după ce se deștepta. A coborât în bucătăria de vară, i-a dat binețe mamei sale și a pupat-o veselă pe obraz. După care s-a dus în grajd la oi, să le dea de mâncare și apă. Trebuiau să dea oile la împreunatul turmei. De obicei asta se făcea în perioada de imediat după Paște. Împreunatul însemna că, toți cei din sat care aveau oi, le dădeau la ciobani, după ce făceau măsurătoarea, și se forma doar o singură turmă cu toate oile din sat, adunate laolaltă, împreună. De unde și denumirea de “împreunat”. Ciobani erau cei doi frați gemeni, Relu și Nelu a lui Pistol, care urcau cu turma sus, pe dealuri, la vechea stână, și se întorceau abia la toamnă, târziu, pentru răvășitul oilor. Când oamenii își iau mioarele lor, brânza și urda și se risipesc la casele lor, în așteptarea iernii. Pentru asta, fiecare om se va duce, atunci, la stână și își alege oile din ciopor, adică să vadă dacă-i lipsește sau nu vreo oaie. În cazul în care-i lipsește, omul cădea la înțelegere cu ciobanul, care trebuia să-i plătescă oaia sau să-i dea o oaie de-a lui, la schimb.
Zamfira i-a zis fetei că în ziua aia se adunau cei din sat pentru măsurătoare, și că va trebui să mergă și ei, să participe la întrunire, la fel ca în fiecare an. Aveau douăzeci și cinci de oi, cinci miei și doi berbeci. Puțini oameni din sat mai aveau atâtea oi. Când trăia Nea Ion, oamenii ziceau că dumnealui are cele mai multe oi din sat. Și era respectat pentru asta, și întotdeauna îi era ascultată și cerută părerea în legătură cu oile și cu pășunatul. În acel an, sătenii au stabilit că măsurătoarea să se țină de dimineață, la ieșirea din sat, pe pășunea unde era terenul de fotbal. Zamfira a aprins focul, a pus la fiert pentru porci și s-a dus să-l trezească pe Petrișor. Aneta s-ar fi dus singură la întrunire, dar mamă-sa nici n-a vrut să audă, i-a zis că fără fratele ei mai mare nici vorbă să se ducă. Cum să meargă ea, fată singură, cu oile, acolo, între atâția bărbați? Nu se cade! Petrișor s-a trezit cu greu, ca de obicei, s-a îmbrăcat, s-a spălat, a coborât în bucătăria de vară și s-a așezat la masă. Se simțea bine acum, nu-l mai durea stomacul, îi era foame și ar fi mâncat orice.
Au deschis larg poarta și au ieșit, încet, cu toții. Oile, berbecii, mieii, Aneta și Petrișor, în spatele lor, mânând turma. Trebuiau să ajungă la întrunire, acolo, pe terenul de fotbal, pentru măsurătoare. Nicu a lui Țolea, vecinul lor, a ieșit și el din curte cu cele zece oi ale lui. S-au salutat veseli și au continuat să meargă împreună. Două case mai încolo, a mai ieșit și Ghiuțu a lui Milea, un alt vecin, cu oile lui. Când s-au întâlnit, bărbații au dat mâna, iar Ghiuțu le-a zis că el își mână oile lui mai în spate, ca să nu le amestece cu a celorlalți, iar Țolea și Petrișor au râs și au zis că oile lui Ghiuțu oricum îs prea slabe ca să nu se deosebească de restul turmei. Dup-aia s-au oprit, chiar în capul satului, să fumeze, și să bea câte un păhăruț de jinars, iar Aneta i-a zis lui frate-său ca să stingă țigara aia că nu-i bună, dar Petrișor i-a răspuns obraznic că acum e bărbat, și că așa făcea și ticu’ lui când mergea cu oile să le dea în turmă, la împreunat.
Au ajuns chiar la timp. Pe pășunea de pe terenul de fotbal erau adunați mulți săteni, fiecare cu oile lui, așezați care pe unde apucau. Unii au venit cu căruțele, cu caii, și au adus baloți de fân, să-i așeze între ei să nu li se amestece oile. Toader a lui Canciu, stătea undeva, așezat la umbra unui stejar gros, lângă caii lui, și își răsucea o țigară. Avea și el câteva oi, și un singur berbec, iar Dorin, feciorul dumnealui, ședea lângă el și mânca. După ce și-a aprins țigara, bătrânul a scos dintr-o desagă o glajă cu jinars. A smuls dopul sticlei cu dinții, și-a turnat într-un păhăruț, și a băut dintr-o data, strâmbând din nas și zicând “No, Doamn-ajută!” După care și-a mai turnat unul. L-a întrebat și pe Dorin dacă bea și el, un păhăruț, că mâncarea fără un jinars înainte nu merge, nu are nici un gust, dar feciorul l-a refuzat. Petrișor și Aneta s-au așezat nu departe de Toader și oile lui, iar Dorin, când a văzut-o pe Aneta s-a ridicat în picioare și i-a făcut cu mâna. În clipa aia bătrânul lui tată a pufnit nervos în râs și i-a zis feciorului că „Iar te uiți după aia a lu’ Mătrăgună? Că nu-i de nasu’ tău, bă! Aia-i premiantă la școală, nu ca tine slugă la pula calului!” Dorin s-a uitat încruntat la taică-său, a vrut să zică ceva, dar a dat plictisit din mână, după care și-a adunat lucrurile și a plecat de acolo. Aneta a avut de grijă ca înainte să plece de acasă, să-și însemneze oile ei, cu litera A de la Aneta, cu vopsea galbenă, pe spinare, ca să și le cunoască și deosebească de celelalte oi. Nicu a lui Țolea și-a însemnat oile lui cu feșteală verde, cu un X mare, iar acum erau amestecate cu oile Anetei. Doar Ghiuțu a lui Milea, celălalt vecin, s-a dus ceva mai încolo de ei, s-a așezat lângă un văr de-al lui din partea cealaltă a satului și s-au apucat de povestit și de băut.
În scurt timp s-au adunat câțiva oameni chiar în mijlocul terenului de fotbal. Aneta și Petrișor s-au dus și ei, să vadă despre ce e vorba. Pe teren erau doar bărbați , muierile lor fie au rămas acasă, cu treburile, fie au venit, acolo, cu ei, dar stăteau pe margine și priveau. Începeau măsuratoarea. Asta însemna că fiecare om, care avea oi, și care le dădea la împreunatul turmei, trebuia să-și mulgă doar oile lui. Iar cantitatea de lapte obținută era măsurată și notată într-un catastif. De asta se ocupa ăla A lui Huțu, președintele de la Colectivă. El era cel care ținea socotelile și măsurătoarea laptelui. Chiar dacă unul dintre săteni avea oi ceva mai multe, ele puteau să dea mai puțin lapte, față de un altul care avea oi mai puține dar care dădeau mai mult lapte. Iar cel care avea cantitatea cea mai mare de lapte la măsurătoare, era primul pe listă, următorul era cel cu cantitatea ceva mai puțină, și tot așa. Oamenii care aveau berbeci mai mulți erau printre primii pe listă, berbecii fiind ținuți de prăsilă. Aneta și Petrișor erau primii, în acel an, pentru că aveau trei berbeci și oile lor au dat cel mai mult lapte dintre toate.
Domşa Lucian
(VA URMA)

Elena Lucia Spatariu-Tudose


Mâinile mele obosesc tot mai des
trasând linii deschise
linii care încep
ca un zbor
și sfârșesc lamentabil
într-o cădere
inversă

Mâinile mele caută
febril căldura
liniilor curbe închise
în căușul palmelor
pulsând roșu
viu și dătător
de viață
cuvântul!
Elena Lucia Spatariu-Tudose
ELS - 05.02.2019

Cadar Katalin: versuri

VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI, 
luna e o minge de lumină
rostogolindu-se
prin iarba nopții,
după care aleargă copilul
pierdut
de cel căruia i se zbate regretul
în palmele sufletului...
prea devreme
a ajuns în acel prag
de unde își mai vede părinții
doar în fotografii înrămate
sau dintr-un album prăfuit
răsfoit din când în când duminica...
luna e o minge de lumină
după care plânge copilul
găsit
de cel care într-o zi
nu va mai fi.
Cel care într-o zi nu va mai fi
Cadar Katalin
4.Februarie.2020

Nicolae Mareș: Smerenie și artă poetică la Teodor Dume


        Țin de ceva timp pe birou două florilegii a căror lectură m-a încântat la prima lectură și asupra cărora mi-am propus să revin. E vorba despre volumele poetului Teodor Dume: Ferestre spre marginea lumii și Când umbrele trec strada, ambele apărute la editura Pim din Iași, în 2019. Am constatat că cel de al doilea se bucură și de o versiune franceză, publicată recent de editura Stellamaris din Franța, demers ce asigură poetului român o cotație aparte printre scriitorii noștri.
        Personal, am cunoscut lirica acestui poet și publicist bihorean mai mult din paginile presei literare românești, el debutând în revistele noastre de câteva decenii bune. Mai mult, exegeți importanți s-au aplecat asupra creației sale, iar aceștia au avut încă de la debut cuvinte de binemeritată laudă cu privire la poezia sa. ”Naș” literar i-a fost distinsul critic român – Gheorghe Grigurcu -, cel care i-a prefațat primele volume care au văzut lumina tiparului în anii 80 ai secolului trecut. Actuală a rămas și azi remarca exegetului din Tîrgu-Jiu, când  spune că: ”sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puține ori acute, care ne obligă să ne oprim și să subliniem”, despre ceea ce poetul a scris.
Și alți exegeți importanți au subliniat cu multă sinceritate, chiar pulsând valoarea liricii dumiene prin afirmații de genul: ”Teodor Dume este unul dintre stâlpii poeziei contemporane, cu deschideri largi înspre sufletele cititorilor, construindu-și cu migală, iubire și credință propriul drum”.Am citat din prefața la volumul menționat, făcută de scriitorul Atila Racz din Dublin. /p.2/, care îi prefațează cu multă căldură florilegiul: ”Ferestre spre  marginea lumii”, reținând dimensiunea metafizică a versurilor lui Teodor Dume; totodată, ela subliniat-o pe cea meditativă și filosofică. De asemenea, remarcă exegetul faptul că poetul nu doar că ne stârnește, ci ”ne cheamă într-un spațiu temeinic conturat, care nu demolează ci clădește, vrea să rodească, nu caută, el trăiește, nu închide, încifrează, descifrează și dăruiește, într-o sublimă spunere rostul și rostuirea, viața căutările din spatele umbrelor, și atâta timp cât există umbre trăiește și făptura, obiectul material care se supune existenței, viețuiește”.
Personal, remarc cum poetul Teodor Dume simte nu doar propria-i umbră, ci și pe cea trecută, așa cum se întâmplă cu ”Umbra de sub cruce”, cea de sub crucea părinților săi, când ...lângă mormânt un capăt viu  de rază/cu ancoră – o cruce părăsită -/din când în când în noapte luminează/ cărarea mea de azi cu dor tivită/.
Umbra, teama, zborul, tăcerea, clipa /cu zbaterea ei/ capătă dimensiuni lirice viguroase în scriitura poetului Teodor Dume.Timpul este un autovehicul cu motor pe lacrimi. Nu lipsesc gânduri cu valoare aforistică din poemele lui, încărcate de spirit sapiențial. Fiecare /om/ are propria lui singurătate... Teama este singura care/ îți condamnă ființa/ visul este un univers paralel ceea ce face ca:Spațiul dintre tine și Dumnezeu/ devine finit. Aceasta fiind ”Ultima șansă”.
Mirat constat că doar în lirica Papei Wojtyla am întâlnit o smerenia atât de sinceră și de rară, atunci când poetul de obârșie bihoreană spune:
înnod durerea de cer și
clipele una de alta
și aștept cu smerenie
până când
Dumnezeu
 îmi va bate la fereastră
Ruga, care nu i-a fost străină nici Eminescului, rugăciunea în sine este un vademecum pentru poet, o forță deschizătoare de drumuri în viață: :
prin rugă se deschide ziua
prin rugă se deschide noaptea
prin rugă se deschide cerul
prin rugă se deschide inima
prin rugă se deschide drumul
În poemul Lumina, singura sosie a lui Dumnezeu găsim o constatare pe care miliarde de credincioși timp de secole n-au formulat-o încă:
Dumnezeu este bucata de pâine
pe care religiile
și-o împart
în văzul luminii
        Asupra celui de al doilea volum, în care înstrăinarea este la ea acasă, în lirica poetului Teodor Dume, voi reveni cu un alt prilej. Nu pierd însă ocazie de a semnala un poem, care pe români ar trebui să îi doară:  Sat aproape gol.

limba de clopot
sprijinită-n păianjen
sat aproape gol

casa bunicii –
flori uscate în borcan
și nicio umbră

broasca la pândă
iazul a amuțit
pentru o clipă

pustietate –
iedera invadează
podul casei
Aici, strofele îmbracă forma unui haiku nipon. Ceea ce  dovedește din plin capacitatea creatorului român de-a opera cu poetici de facturi dintre cele mai diverse.
Nicolae Mareș, 2019


NR: 1-2 (17) ianuarie 2020. ASSN 2668-5620/ISSN-L 2668-5620

Revistă de Cultură,Artă și Literatură
Apare la Oradea (bilunar/online)
Biblioteca Națională a României, ISSN.2668 - 5620/ISSN-L 2668 - 5620
Înființată în iulie 2019
* DIRECTOR/FONDATOR:Teodor Dume
Accesați prin Google link/ul. https://revistaextemporalliric.blogspot.com/
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
- REDACTOR-ȘEF, Teodor Dume,scriitor,Oradea/Romania
- REDACTOR, MIOARA BĂLUȚĂ,scriitor, Bacău/Romania
- VERONICA LERNER,scriitor/Canada
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Adresa poștală:
ORADEA/410061
str.C.Dobrogeanu Gherea,nr.6,ap.4
mail: teodordume@gmail.com
https://www.facebook.com/teodordume
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
REDACTORI COLABORATORI:

* Attila Racz, scriitor,Dublin/Irlanda
* Amalia Achard, scriitor/Franța
* Ottilia Ardeleanu, scriitor.Năvodari/Romania
* Melania Cuc,Scriitor, Bistrița/Romania
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Materialele pentru selecție și publicare se pot trimite pe adresa de mail sau prin cele 3(trei)grupuri administrate de Revista Extemporal liric
* Academia de Poezie,Artă și Literatură,Teodor Dume
,https://www.facebook.com/groups/604379046346158/
* Extemporal liric
https://www.facebook.com/groups/extemporalliric/
* Esențe
https://www.facebook.com/groups/159152697617815/
SURSA materialelor este pagina Facebook cât și cele 3 grupuri enumerate mai sus. Trimiterea cât și postarea materialelor în cele 3 grupuri se consideră din start ca ACCEPT pentru selecție și publicare,nemaifiind necesar acceptul individual.
Autorii materialelor își asumă toată responsabilitatea privind originalitatea și conținutul.
Redacția nu-și asumă nicio responsabilitate
Selecția și publicarea se va face în funcție de calitatea textelor și necesitățile revistei
Materialele trimise nu se înapoiază.

Violetta Petre: Şi să-mi zâmbeşti...


Îţi torn venin pe rană sângerândă,
Să-nveţi durerea cum se ţine-n frâu.
Atunci, simţi-voi, cât eşti de flămândă,
Iubita mea, cu freamăt de pârâu.
Când te iubeam cuminte, doar cu gândul,
Îţi înfloream, sub piele, trandafiri.
Să te miros, în vis, făceam cu rândul
De pază la speranţa de-a fi miri.
Veneau călări din ţări îndepărtate,
Să îţi sărute glezna, prinţi de soi;
Doar eu căram iubiri şi dor în spate
Şi-mi sângerau, sub arşiţi, paşii goi.
Nu mă vedeai şi cu privirea-ţi rece
Mă ţintuiai o clipă, cu dispreţ.
Îţi torn venin, dar nu-ţi arăt cum trece,
Sau, de mă-ndupleci, să mă-ntrebi de preţ.
Nu-ţi cer, decât, pe jar să îmi dansezi,
Cu talpa goală şi să strângi din dinţi,
Să te privesc, iubito, cum valsezi
Şi să-mi zâmbeşti, durerea, când o simţi!
Violetta Petre
31.01.2020





Toni Chira: versuri

 VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI,  
Am citit
cum un tată își lasă fiul să doarmă cu un ciocan
în loc de ursuleț de pluș. Dacă se mișcă în somn
și se lovește, îi pune mâinile la ochi.
Suflă. Sărută.
Pe urmă se laudă prietenilor. Sau îl plimbă.
Îl poartă pe jos, după el.
Și ninge.
Nu sunt pași pe care să nu-i fi dorit așa.
Mai ales când e foarte frig. Îl ții de mânuță,
iar el îți explică.
Aproape-n șoaptă.
La prima trecere te ia-n brațe și te ridică,
deși ai 16 ani.
Toni Chira

Dani Dume: Viața, o cumpănă

DEBUT, DEBUT, DEBUT, DEBUT, DEBUT, DEBUT, DEBUT, DEBUT, DEBUT, DEBUT, DEBUT, DEBUT, DEBUT 
Când viața îți dă lovitura
Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, zâmbindnu ezita                                                                                                       
privește-i fața
mai apoi ascultă
cercetează și descoperă-i măsura
apreciază -o
cu optimism crează-ți scurtătura
fii bun
bunătatea să se lipească de tine
ca o cămașă
nu te enerva
nu lăsa ca tot ceea ce ai agonisit în tine
să fie al nimănui
cenzura te va ajuta să-ți
trăiești căderea
cu răbdare
așteaptă să treacă mustrarea
că doar e viața ta
doar viața ta
doar viața ta…

Adrian Păpăruz: versuri


alunec în mine
o plutire albastră-n albastru
cer în cer
linişte
mă dezbrac de ieri
de mâine
şi de dorinţe
sunt
acum și aici

Adrian Dinu Rachieru despre Mihai MERTICARU

MIHAI MERTICARU-UN SONETIST RAFINAT
Imagine similarăCu un debut întîrziat, solid însă, lipsit de stângăcii, văzut de Lucian Strochi doar ca un „accident autobiografic”(Vânătoare princiară, 1992), fiind, în cele 20 de cărți care au urmat, ba sentimental, reflexivsarcastic, moralist bonom ori satiric (vezi, de pildă, „ţara lui Dănilă Prepeleac”), Mihai Merticaru face figura unui neoclasic, bolnav de calofilie, înstrunând, hiperproductiv, coarda sentimentală. Furând, zice, „o scânteie/ din tăriile celeste” (v. Spovedanie), el consideră scrisul un „templu sfânt” iar iubirea, procurându-i mirabile trăiri, un miracol al vieţii. Ca poet romantic, aşadar, sub pecete nostalgică, dincolo de infuzia erotică, el pare, restrictiv judecând, un caligraf vetust; dar poate reînvia un simbol ancestral (v. Imperiul lupului, 2006), poate frecventa peisagistica hibernală (v. Împărăţia frigului, 2009) sau simbolistica focului, pendulând între logos şi eros; sau poate, îmbarcat curajos pe Arca lui Petrarca (2008), să-şi facă intrarea în familia selectă a sonetiştilor, vădind rigoare, armonie, claritate. Oferind, astfel, „o probă de profesionalism”, cum notifica, îndreptăţit, Emil Nicolae. De altminteri, în VIS ȘI ABIS (Editura Muşatinia, 2018), cel mai recent volum de sonete din cele șase publicate, poetul-pedagog, pregătind sfătos cititorul neavizat, semnează în deschidere un scurt instructaj cu iz didacticist, avertizând asupra regulilor draconice pe care le pretinde „sonetul perfect”; iar în final (v. Sonet-testament) ne asigură că atunci când va păşi „într-o lume nouă” (călător galactic devenind) ne va lăsa întreaga zestre (de sonete, evident). Împătimitul sonetist se exersează slalomând printre „furci caudine” şi ne invită, cu exaltări controlate şi lecturi metabolizate, să ne bucurăm de acest „fluviu de candoare”, revărsat cu delicateţe şi fervoare, purtând ecouri culturale.
Părelnic ieşit din uz, bătrînul sonet este, neîndoielnic, o formă artistică „restrictivă”. El, ca poezie canonică, pretinde un constructivism rigid, chit că unii sonetişti de azi „joacă liber”, evadând din sonet, cum constată C.D. Zeletin. Iar sonetul, descriind, de regulă, în viziune retro, infernul pătimirii, afişând o poză trubadurescă sau folosind un ton galanton-madrigalesc cere nu doar disciplină scriptică, ci şi morală. Observaţia din urmă, aparţinînd lui Gheorghe Grigurcu, trimite – inevitabil – la cazul Eminescu, „copilul nefericitei secte”, un „artizan perfect”, a cărui austeritate inhibantă, publicând „cu inima îndoită”, cum ne încredinţa Slavici, i-a sărăcit, sub teroarea desăvîrşirii, opera.
Să ne întoarcem însă la Mihai Merticaru. Sonetele sale cuceresc prin profunzimea lor, prin sinceritatea mărturisirii unui zbucium lăuntric, a unor stări emoționale transmise într-o formă poetică ce surprinde prin ingeniozitate, precizie și prospețime a imaginilor, printr-un simț rar al cuvântului și o mare disponibilitate prozodică. Poezia sa mustește de lirism genuin, plin de naturalețe și spontaneitate. Năzuința spre puritate reprezintă tendința fundamenta ,lă a acestui volum. Lirismul său este nutrit din amestecul de impresii și senzații, din sublimarea expresiei în delicate volute metaforice pline de sugestii, din reflecții asupra trecerii timpului.
Sonetul unei pasiuni este edificator în această privință, reprezentând o adevărată ars poetica: „Te-am îndrăgit de tînăr, POEZIE,/ Ca pe un zvon de împrimăvărare”, pentru ca, în final, – drept răsplată –, după „nopţi aprinse”, poetul să fie răstignit „pe-o cruce de cuvinte”. Bineînţeles, nu putea lipsi Sonetul muzei: „Sub cerul înalt al vămilor din gând,/ Zeiţă, vino tu şi mă inspiră,/ Mai acordează-mi coardele de liră/ Şi-am să-ţi scriu şi eu o odă în curând!” În consecinţă, poetul „îmbracă lumea-n cuvinte”, înflăcărează Universul şi dezlănţuie „un ocean de patimi sub ceruri senine” (v. Alt sonet al poetului). Totuşi, asaltat de nedumeriri, se va întreba: „Când vieţi-i dedic odă idolatră,/ Amurgul tenebros de ce mă latră?” Va fi invocat urgisitul Ovidiu, cel care „a nemurit, prin cântece, femeia”, va fi cântat, în 14 sonete, „vicleanul Paris”, oraşul luminilor chemând magnetic artişti din toată lumea, veniţi „faimă să prade”. Deşi, ne amintim, alţii văd în oraşul-muzeu, depănând istorii colorate, un pol al rataţilor. Poetul, „sorindu-se” în splendorile pariziene, pluteşte în „metafizic azur”; ispitele oraşului în sărbătoare întreţin o „vrajă funambulescă” şi o necurmată visătorie, deşi „parizimea” (!) e mereu trează. Contrapunctic, va produce un Sonet bacovian pentru a contempla „în viaţa de apoi” caruselul tristeţilor postume. Peste toate, însă, încărcătura erotică a mesajului dă o replică „timpului tiran”, precum în Sonetul unei riposte, călăuzindu-l „spre un fast liman”. Sonetul unui dar este o recunoaştere a acestui „dar al sorţii”, motiv de a-l reproduce în întregime aici: „Pajişti de vis sunt dorurile tale,/ Zâmbetu-ţi înmugureşte-o livadă,/Privirea-ţi, imprevizibilă tornadă,/ Buzele, dulceaţă de petale// De trandafir ivit într-o monadă/ Dintr-o nebănuită, celestă vale/ Cu forme şi privelişti ireale/ Cum, nimănui, nu i-a fost dat să vadă.// Te-ascunzi discretă într-o melodie,/ Precum într-o armură diafană,/ Călăuzită de entelehie// Să-mi fii iubită ingenuă mie,/ Chip înmiresmat fără de prihană,/ Dar al sorţii, dumnezeiască mană.”
Cu fiinţa în destrămare (ca şi „urzeala din iluzii”), poetul ne anunţă drama care îl (ne) paşte: coboară în neant vraja tinereţii risipitoare, devorată de nesăţioasa clipă („o fantomatică cimilitură”, pierdută definitiv), se-anunţă vremuri neguroase şi bântuie „glăsuiri de vântoase”. Să observăm că, pe alocuri, răbufnește instinctul civicii . Sonetul anxietăţii transcrie, de pildă, tristeţea care îl încearcă când „în clocot dau nori negri peste ţară”. În Sonetul decăderii constată că azi, la noi, „trişorii şi jongleurii sunt mari stăpâni”. Compensativ, retrăieşte feeria copilăriei, „cu-n braţ de soare şi culori”; dar şi şocul revederii satului natal, acolo unde „ruina şi pustiirea se-ngână”. În fine, trecând fugar în revistă această mixtură motivică, să amintim şi de Sonetul muzei ambiţioase, tot mai locvace şi provocatoare, ajutându-l pe poet să-ncalece Pegasul, urcând „culmi spre glorie”. Ştiind prea bine că „slava e iluzorie”, poetul, „tras pe a vremii roată”, intervine corectiv, supus chinuitorului travaliu scriptic: „Un spin în inimă mereu îmi coace,/ a auzit, scumpetea de fiinţă,/ Că arta se naşte din suferinţă”. Tandru, troienit în iluzii, hoinărind în împărăţia „convieţuirii fericite”, aflând în dragoste „marea bogăţie”, poetul – împărţit între două lumi – ar vrea să suprime clipa care, inevitabil, va veni: „Amurgul amâne-se sine die!” Auzind „veşnicia cum sună”, se refugiază în augusta lumină a celestelor înălţimi, urzind – într-un „Univers mai acătării” – „poveşti solomonite” (v. Sonet cu invitaţie).
În clipele de cumpănă, depresiv, troienit de regrete, constatând că toate „sunt în accelerat declin” (v. Sonetul despărţirii) cheamă Forţa Divină; şi reînvie „o lume ce-a trăit odinioară”, atenuând amprenta dramatică. Priveşte în jur „cu ochi de îndrăgostit”, ieşind din sinele tulburat, asaltat de „ploaia ispitelor”. Sau îngână un cântec de dor, recapitulând „clipele parfumate” ori miresmele celeste (titlul unui volum din 2013), când firea se copilăreşte. În fond, necurmatul balans „între vis şi abis”, convocând, pe de o parte, iubiri ancestrale şi conştientizând, pe de altă parte, cu luciditate (catifelată) spectrul finitudinii, defineşte coerent atmosfera acestui volum, tras în matriţa sonetului. Trăgând şi noi linie, vom conchide că infatigabilul Mihai Merticaru, crezând cu tărie în poezie, credincios formulei clasice, se simte bine în cămaşa de forţă a sonetului, dovedindu-se un poet rafinat, cu un simț rar al construcției, cu o mare limpezime a expresiei.
(sursa: Academia de Poezie, Artă și Literatură - Teodor Dumepreluat la 27 ian.2020)

Elena Lucia Spatariu-Tudose: versuri

VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI, 
Pe Corabia aceasta
în fiecare zi
se sinucide-o speranță.
Catargele gem
de speranțe
spânzurate
īn rochii mai albe
decât pânzele lor.
Doar vântul bezmetic
se mai joacă cu ele
legănându-le sinistru
într-un blues
al tristeții...
Între mare și cer
duhnește a sânge...
orizontul alunecă
tot mai departe.
Pe Corabia aceasta
e tot mai pustiu...
și azi
s-a mai sinucis
o speranță...
Elena Lucia Spatariu-Tudose
ELS-25.01.2019

Mamier Angela Nache: Organizarea

(din volumul «Miraculum», 1982 Editura Dacia)
degetele răsfiră ritmuri
salturi gândite miraculos
pe trambulină crize de timp
urnind roaba vânjoasă-n care
bărbatul, copilul, piureul, rufe-n
clădirea aceloraşi palme subţiri
animă carpeta iluziei: «să trăim, să
plutim, cozonacii vin ei, cum nu vin?!»
înc-un ciorap de îmbrăcat
laptele dă şi el în foc
copilul nu-l trezi prea brutal
să-i pară de zahăr căminul nr. 53
ghetuţele, sacoşa cu cărţi, bluziţa
şifonată, fierul de călcat iar stricat
ce poticnit mi-e destinul
mai ales dimineţile-n clipe de-asalt
mestecându-mă precum caii asudaţi
din mâna stăpânului fânul

P.S. -feminism “optzecist” în faşă? 
Mamier Angela Nache

George Sangortya‎ : Îmi plac femeile cu părul lung


Îmi plac femeile cu părul lung
O ceașcă cu cafea
Tabloul , mă așteaptă să te aștern
Tu stai pe canapea, în costumul evei
Radioul merge în surdină
Trupul lor
Și al tău
Îmi cutremură privirea
Am pensula în mână
Pe pânza de păianjen
,eu te-am desenat
*
Îmi plac femeile cu părul lung
Goală
În cameră te văd
Șevaletul mă vrea îmbrățișat cu tine
Dar ,l-am rugat pe creatorul din mine
Să-mi de-a voie
, să îți pun colierul la gât
Apoi ,ti-ai aruncat privirea
către mine
Cu voalul alb transparent
Îți admir formele
Sânii tăi....
Aceași tu
, pe care o știu din tinerețe
*
Îmi plac femeile cu părul lung
La fel cum ești și tu
Alaltăieri
Când stăteai la masa și ai băut un vin
Pe care eu
, l-am făcut cu truda singurătății
Trăgeam cu ochiul
Tu erai, imortalizată pe tablou
cu rama de argint
, pe care eu am topito
Ca să dai bine la muzeu
În timp ce lumea te fotografiază
*
Îmi plac femeile cu părul lung
Ciocolată caldă în contrast
,am băut cu tine
Am pictat chipul tău
Mi-ai dat ,din sângele tău să pictez cu el și ce-a mai rămas
Esență de parfum
Un sărut ti-am furat
Atâta tot
Și am spus să stai
,nemișcată cu privirea ta de zeiță
O pată de culoare
E părul tău roșcat
, în armonie cu dansul macilor
George Sangortya 
Bucuresti 2020

Melánia Briciu Atanasiu. Ostila epistolă


Naso
fiecare are un mal de care se îndepărtează
uneori mai adânc alteori mai înalt
peștilor tăcuți nu le vor crește aripi
nici algele nu vor avea rădăcini
smulse vor fi mereu din nisipuri străine
dintre toate stihiile niciodată nu alegem uraganul
care răscolește în noi mai puțin
tiparul nostru este același doar
retușările sunt prea bruște
ori de câte ori împrumutăm un cal troian
și-l vârâm creduli în cetate
Naso
dacii de azi nu se mai delectează cu moartea
se chinuiesc voluptos cu viața
masochiștii
Melánia Briciu Atanasiu

Dumitru Ichim‎ : Străina


locuia în mine.
Unde-ar putea locui o străină
decât într-un străin?
De-ar fi să trăiască
în aerul curat din grădină
ar fi o ceapă
ce se îmbracă în rochii de crin.
Într-o zi în ziar,
fără să știu,
a postat un anunț,
la rubrica despre javre pierdute
și convenabile nunți,
cu litera minimă:
''Închiriez patru camere goale.
Telefonați seara
și-ntrebați de Inimă,
sau Inimioara.''

De aici a-nceput
drum de necaz fără vină,
și mesageria telefonului plină:
- Camerele tale nu au ferești
de n-a locuit înainte
nicio femeie să o iubești?
- Nu, niciodată,
ci doar o străină
cu fantezie de morse
dactilografiată-n
peretele meu.
- Dar nici Dumnezeu,
după ce și-ar fi aprins
felinarul, steaua și fragul
nu ți-a trecut pragul
singurătăților să depănați mosorul?
- Nu, că Preabunul
locuiește în cuib cu lăstunul,
dar sub pat
are ascuns-o lădiță
cu moșteniri, ipoteci, testamente
toarse în buchi de peniță,
iar din ceară - smochina
pecete.
- Deci ai o străină,
stăpână pe-a ta străinie,
ca pe-un iaz
vârful de munte, înaltul,
dar unde îți este odaia
de somn și trezvie?
- Mereu sunt în altul,
niciodată în mine -
șlefuitor
de cârlige, zăvoare, lăcată.
Odată
într-un salon m-am întâlnit
cu îngerul meu păzitor.
În loc de aripă albă,
aruncase pe el un halat
și l-am auzit
șușotind cu surorile-n șoapte
ca o noapte
ce-și adoarme o rază
pe coapse de oale:
- Străinul a fost atacat
de cea cu anunțu-n ziare
că-nchiriază
patru camere goale.

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10