1. Mă iartă, de vrei chiar din viață poți să mă iei
Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Elza Hansen: Curcubeu
Ioan Ganga Pahon: Războiule
Drumuri putrezite
în gânduri grele
ca niște întrebări
fără răspuns...
un mâine ce se clatină
în ziua de foc;
orașe scheletice,
civili răstigniți
pe tancuri si gloanțe...
să fugi prin panica ta
prelungă cum o uitare.
Din cerul de fum
cad avioane si păsări de diamant,
și nici un zmeu de hârtie
sau o mică pală de vânt...
un copil doarme într-o lacrimă,
lumea e un ochi ce arde...
pe nervurile otravei
totdeauna sigure,
pe care calci
războiule!,
un Dumnezeu
al nimicului.
Dinca Cristian Ovidiu: Iute ca săgeata
cum ar putea să fie cineva prieten
cu o roată de bicicletă,
ba chiar cu toată bicicleta,
parcurgea
drumul de țară pe jos
cu solemnitatea
eroului însoțit de vasal,
o primise de la băieții mari din tabără
să le aducă tutun și băutură de la crâșma satului,
nu i-a refuzat din teamă să nu-l facă fraier,
să recunoască că nu știe să o călărească
ar fi fost jenant,
o primise cu toată seriozitatea
avea ocazie
să-i crească aura responsabilității,
a propriei maturități,
o bicicletă și servantul ei
tandemul fericit,
naiva înfățișare a unui om stăpân pe el
braț la braț împerecherea solitară
exploratorul și pegasul fară aripi
scenă dintr-un film sovietic proiectat pe un ecran
de pânză al unui cămin cultural
naivul
devine util grupului,
suprarealism în ochii spectatorilor
fără bilet.
Nely Vieru: Frământări siderale
Eu te-am iubit fără cuvinte, încă
și toată colivia mea de stâncă
în colb purtat de vânt s-a prefăcut.
Simțeam plutind ființa mea în vrie
atrasă parcă de un magnetism astral,
iar inima rănită de pustie
agoniza prin universul sideral.
Eu te-am iubit cu bune și cu rele,
frumoasa mea din alta galaxie,
cu inima răpusă de durere
ai vrea acum iubirea mea să-nvie.
Eu te-am iubit fără cuvinte, încă
te mai iubesc și acum fără să vreau.
Când traversez prăpastia adâncă
să te iubesc ca să te pierd din nou nu vreau!
Eu te-am iubit cum nimeni nu te-a mai iubit
și nici n-o să te mai iubească de acum.
Eram din galaxie cel mai fericit
când am pierdut cuvintele pe drum.
Eu te iubeam cu mintea mea întreagă,
în necuvinte te iubeam, doar prin sărut.
Nimeni nu va putea să înțeleagă
Cât te iubesc acum când m-ai pierdut.
Eu te iubeam și încă te iubesc,
dar pentru mine ești o amintire vie.
Te voi iubi atât de pământesc
și cât putea-voi scrie poezie !
Alice Puiu: Fără bilet de primăvară
amurg respirat de neantul arsurii
pe ecranele picurate de noapte
când orașul silabisește cioburi
dintr-o vecernie de primăvară oarbă
trotuare decupează tăceri
dintr-o carte ghemuită sub șenila istoriei
îngeri ning mâini rătăcite
peste mirarea unui urs de pluș
trenul destramă luna
pe geamul lipit de degetele plecării
mi-e teamă, bunicule !
și litere curg păpădii viscolite
pe podul ce-mparte clipa
în mitraliere și virgule de nu-mă-uita
ajungem vreodată acasă?
în textul bombelor plutește alb
visul dintr-un corcoduș
pleoape de blocuri fumegă incert
golul huruit prin molozul disperării
tunelul conjugă bezna din recele fracției
fărâme din ultimul coltuc de pâine
mâine va fi altă lume?
mama tace această poveste
și candela ierbii mă ascunde
vers dintr-o rugă de stea
în jurnalul de călătorii
nimic special
doar moarte și străzi fugind
în altă ninsoare
semnat
copilul fără bilet de primăvară
Geo Galetaru: Mă simt vinovat
Florin Tănăsescu: Dacă visez că trăiesc sau sunt viu, nu mai știu!
Am cunoscut multe gagici la viaţa mea. Gagici,
să nu ne ferim de cuvinte. Să nu ne ascundem, că nu sunt obuze, nu sunt grenade
sau gloanţe.
Mă laud, fiindcă în armată se
zicea: „Caporalul deştept ţine pe un genunchi o tipă brunetă, iar pe celălalt,
una blondă. În timpul ăsta, mai bea şi o bere neagră!”.
În urmă cu trei săptămâni,
aşteptam, cred, primăvara. Cred, fiindcă memoria îmi joacă feste. Memoria sau
Istoria?
A intrat de-a valma în viaţa
mea Vremea. M-a trezit: „Deşteptarea! Eşti ordonanţa mea”.
Am devenit soldatul ei. Prin
oraş umblă vorba că bea. Aşa e. Se zvoneşte că îi lustruiesc pantofii cu lac.
Aşa fac, deci tac.
Lumea, prin tranşee, şuşoteşte
când mă vede: „Uite laşul !”. Iar eu nu pot să-i contrazic pe oamenii ăia.
Of, oamenii ăia…
Şi nici pe copiii care mă
întreabă: „Nenea, de ce ţii cu ea?”.
Of, şi copiii ăştia…
Ca să nu îi aud, de fiecare
dată când mai car trusa de machiaj a Vremii bete – ştiţi, se pudrează să pară
ok, să zică lumea că are sentimente – , îmi pun vată în urechi.
S-a dus vorba că spăl vasele
acasă, iar ea se joacă, din când în când, cu telecomanda. Câteodată, dă să
apese pe buton. Din ce în ce mai des acest „Câteodată”…
Mulţúmită slugărniciei mele,
Vremea – era şi mai beată de data asta – mi-a zis într-o zi: „Începând de azi,
eşti caporal”.
Am primit şi-o permisie. Am
ieşit în oraş să beau o bere.
„Ce doreşte clientul nostru,
Sluga Vremii bete?”, m-a întrebat chelnerul, care stătea în faţa mea mai
vertical decât văzusem vreodată în viaţă.
I-am zis de-o bere la halbă.
Am băut-o, am vrut să plătesc
şi să-i las şi ceva mărunţiş. Ospătarul mi-a zis: „De la nemernici, nu primesc
bacşiş!”. Alţii ar fi intrat în pământ de ruşine. Eu, nu. Doar eram caporalul
Vremii bete, nu?
„Am cunoscut multe gagici la
viaţa mea”. Aşa am început textul. Prostii!
Aşa m-am visat: mare şmecher.
Mare cuceritor…
Sunt treaz. Beau cafea. Nu
retrag cuvântul „gagici”. Nu-s caporal. Doar un om. Şi-mi este frică, ca
oricui, de gloanţe.
Aveţi vreo veste despre copiii
orfani ai Vremii bete? Că mie, memoria şi Istoria îmi joacă feste.
Dacă visez că trăiesc sau sunt
viu, nu mai ştiu!
„Ciuperca cheamă a pustiu"
(Sursa: Zisrul Prahova)
Ina Dumitrescu: Privirea ta...surâsul meu
Privirea ta îmi respiră în suflet lumina,
Lacrima nopții îmi spală de gânduri retina
Cu leneșe ploi... și-mi picură-n inimă cântecul.
Printre albe cearceafuri mă șoptești curios
În lumina neclară ce chipu-mi inundă
Și cu palmele-adânc scrii cu dor, languros,
Un tainic fior ce noaptea ușor mi-o alungă.
Te-ai trezit cu numele meu niciodată rostit
Mai profund, mai atent, mai rebel
Pe buzele-ți calde... într-un ritm negrăbit,
Picurându-mi pe piele bucățele de cer.
Din neant ai venit cautându-ți frenetic liana
În parfumul din părul meu plin de flori, însă trist,
Razele tale înverzit-au sub mine poiana
Surâsului meu rătăcit în deșert de abis.
Și-ntr-o zi, poate mâine, voi putea înțelege
C-am venit pe pământ cu un scop: să trăim!
(Fară legi și-ngrădiri, fiindcă azi și iubirea e lege!)
Surâsul tău... privirea mea...să avem, să iubim!
Giorgian Ionuț Zamfira: Nu vreau soldat
Eu simplu călător pe-un drum uitat
De cei pe care îi votăm cu sila
Rămas pe gânduri trist și-abandonat...
Că-n umbra lor nu se ivește mila,
Din suflet strig cât pot și răspicat:
-Nu vreau soldat!
Când toți boierii-și mângâiau pupila,
Cu ochiul drept ceva mi s-a-ntâmplat,
Privind la oameni cum înghit pastila!?
Dar strig din suflet cât mai răspicat:
-Nu vreau soldat!
Nu cad în plasa vorbelor uitate,
Lichea care ai fost un avortat,
Îmi ceri ca să renunț la sănătate.
Nu vreau război, am sufletul curat:
-Nu vreau soldat!
N-avem pământ și nu avem uzină...
Factura iarăși azi a explodat
Și n-avem bani să cumpărăm benzină.
Prefer să nu particip la vânat:
-Nu vreau soldat!
De-o fi să mor în mod civilizat
Voi ști că-n suflet nu port nicio vină,
Nu vreau să fiu de viață condamnat
Deși voi puneți taxă pe lumină,
Deschid fereastra și m-arunc în pat:
-Nu vreau soldat!
Nu vreau soldat și nu vreau nici război
Prefer să mă îndrept spre-o nouă gară,
Părinții noștri s-au luptat cu voi
Și au murit în chinuri pentru țară...
Ne-au învățat că pacea e în noi,
Nu vrem război!
Petre Stoica: Pase cu mimi
Admir disperarea mimilor
Ești și tu un mim involuntar.
Zbaterea lor permanentă de fluture prins între
Două foi de ziar
Vara, când sunt libere toate pe lumea asta
Mai puțin
Gândurile noastre cum să facem să părem
Fericiți.
O. mimilor le este asa ușor să arate că toate
Le merg bine,
Dezinvolți fără să pară că au și ei totuși
Viață personală.
Vișan Dragoș: Apleacă-te special te rog...
Sunt cel mai mărunt poet dintre toți poeții minori
și petrec ca-n povești ca la șaptesprezece ani
mă urc la tine iubito în pod și-arunc sămânța
de ginkgo biloba copacul recunoașterii crește
.
Apleacă-te special - te rog - când vrei să renaști
în cel mai sordid loc din lume vei căpăta aripi
Badescu Alexia: ***
un tonus versat
și o cruce labilă
nu știu cum să plâng solitar
și-n derivă
mi-s stelele reci
și nevroza tardivă
e inima rânjet
și cugetul pană
speranța mi-e sconcsul ascuns sub sutană
nu știu care mască de suflet mă seacă
atunci când tăcerea din vise mă- ngroapă
probabil în cursa nebună de zei
mă dor infiniți
Dumnezei
Cadar Katalin: De ce?
- De ce vii în ceasul nopții târzii
și te dezbraci de drumuri îndepărtate
și te faci comodă picior peste picior,
în gândurile mele
și îmi sperii liniștea?
ușor plapuma în brațe,
iar perna mă întreabă timidă
una -alta,
într-un dialog tacit?
Gheorghe Grigurcu: Aforisme
Aproape de suflet: Nichita Stănescu
* 1952 a urmat Liceul Sf. Petru şi Pavel din Ploieşti (actualul „Mihai Viteazul”), iar în perioada 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
* În anul 1952, în primul an al facultăţii, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, marea sa dragoste din adolescenţă, însă după numai un an cei doi se despart.
* În anul 1955, Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit „Argotice – cântece la drumul mare”, însă care avea să fie publicat mult după moartea sa, în anul 1992.
* În martie 1957, debutează în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară”, unde îi sunt publicate trei poezii.(...)
* La 9 decembrie 1983, participă la o nuntă a unor prieteni la Turnu Severin, însă din cauza consumului exagerat de alcool, la 12 decembrie suferă o criză puternică de ficat. Este dus cu Salvarea la Spitalul Fundeni, însă a doua zi, pe 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu trece la cele veşnice, la doar 50 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”.
Un soldat ţinându-se cu mâinile
de marginea unui nor...
De bocancii lui, cu mâinile încleştate
se ţine alt soldat. De bocancii lui
altul, apoi altul, apoi altul şi altul,
şi-aşa până-n miezul pământului.
Eu mă las s-alunec pe şirul lor
ca pe-o frânghie,
şi-alunecând, cataramele
centurilor lor, îmi zgârie faţa.
Şi-alunecând, îmi zgârie pieptul
şi-alunecând, alunecând, îmi sfâşâie
fâşii de carne,
şi-alunecând, alunecând rămâne din mine
numai scheletul.
Când în sfârşit ajung, mă-ntind cu tâmpla
pe o piatră.
În timp ce dorm, fâşiile smulse
se-ntorc de sus şi mă-nvelesc.
M-ajunge din urmă şi sângele pierdut,
şi durerea.
Deschid ochii, mă uit.
Coloana de soldaţi, nu se mai vede.
Probabil că vântul a-mpins-o
cu nor cu tot, în altă parte.
Daniel Corbu: LE MANUEL DU BON SOLITAIRE
Daniel CORBU
Un grand poète que j'apprécie beaucoup. Une influence de taille dans le monde littéraire contemporain. Félicitations, monsieur Daniel Corbu!
Amalia ACHARD
Poésie libérée
Les poèmes de Daniel Corbu me plaisent pour plusieurs raisons : leur ironie peut-être d’abord qui permet de tempérer le lyrisme, de lui donner plus de force, – leur dimension métaphysique ensuite : le poète parvient à nous faire sentir les questions essentielles de l’homme dans une expression et un vocabulaire concret, quotidien.
Daniel Corbu développe au quotidien un univers de fables qui se sauvent pas du désastre. De fables qui ouvrent sur le vide.
Jean-Marie Le SIDANER
Critique littéraire (France)
Je connais Daniel Corbu depuis longtemps. Il est mon poète roumain contemporain préféré. Il est aussi un modèle pour moi. Je me retrouve dans ses paroles qui m'inspirent. Son livre, que j'ai lu en roumain, est une odyssée intérieure, mais c'est aussi l'apocalypse d'une solitude atroce dans laquelle seuls les grands poètes peuvent survivre. Félicitations pour ce livre merveilleux, cher Daniel Corbu!
Ionut CARAGEA
La poésie c'est le chaos condamné à rêver
(Daniel Corbu)
Traducerea poemelor: poetul Miron Kiropol, autoexilat la Paris din 1967.
***
A apărut de curând în Franţa cartea noastră de poeme
Daniel CORBU
MANUALUL BUNULUI SINGUR.
Referințe:
Un mare poet pe care îl apreciez mult. O influență semnificativă în lumea literară contemporană. Felicitări, domnule Daniel Corbu!
Amalia ACHARD
S-a lansat poezia
Îmi plac poeziile lui Daniel Corbu din mai multe motive: ironia lor poate mai întâi care permite temperarea lirismului, să-i dea mai multă forță, - dimensiunea lor metafizică în continuare: poetul reușește să ne facă să simțim întrebările esențiale ale omului într-un singur expr. esiune și un vocabular concret, zilnic.
Daniel Corbu dezvoltă pe zi ce trece un univers de fabule care nu scapă de dezastru. Țesături care se deschid din gol
Jean-Marie SIDANERUL
Critic literar (Franța)
Îl cunosc pe Daniel Corbu de mult timp. Este poetul meu român contemporan preferat. El este și un model pentru mine. Mă regăsesc în cuvintele sale inspirate. Cartea lui, pe care am citit-o în limba română, este o odisee lăuntrică, dar este și apocalipsa singurătății atroce în care pot supraviețui doar marii poeți. Felicitări Daniel Corbu pentru această carte minunată!
Ionut CARAGEA
Poezia este haos condamnată la visare
(Daniel Corbu)
Traducerea poemelor: poetul Miron Kiropol, autoexilat la Paris din 1967.
Ionuț Caragea: De 8 martie, aforisme despre femei, pentru femei
După ce iubești femeia, privește-o cum doarme în locul acela numai al ei. Ascultă ce amintirile-ți spun, nu încerca și visurile să i le iei.
*
Pe fiecare femeie flutură un steag al escaladei umane.
*
Femeia este frumoasă fără să-i ceri și fără să speri.
*
Unii preferă să vegeteze în corpul femeii până prind rădăcini.
*
În fiecare femeie se află ascunsă o civilizație.
*
Dacă ți-este scris să mori înaintea femeii, roag-o să nu se oprească la cumpărături de haine pe ultimul drum. Riști să pierzi și Judecata de Apoi...
*
I-am închinat atâtea poeme femeii încât i-am făcut cerdac la moara cu visuri…
*
Nu putem privi niciodată în universul interior al unei femei, acolo unde iubirea se joacă mereu de-a v-ați ascunselea.
*
Îmi lipsește înveșnicirea unei femei: culcat la pământ, cu brațele-ntinse, să mă predau ochilor ei...
*
Odată, l-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea o femeie și el mi-a dat o palmă peste ceafă. Așa am înțeles că bătaia și femeia sunt rupte din rai.
*
Cu cât privești mai mult ochii unei femei, cu atât îți dai seama ce imensitate are oceanul secretelor…
*
Ca să ajungi la inima femeii, nu ai nevoie de harta trupului ei, ci de harta viselor pe care să le împlinești împreună cu ea.
*
Înainte să intre în paradisul femeii, bărbatul trebuie să treacă prin purgatoriul dialogului.
*
Descopeream femeia și, pe măsură ce înaintam, mă rătăceam în sălbăticia ei.
*
Sursa: antologia de poeme, citate şi aforisme "M-am născut pe Google", editura Fides, 2021.
Teodor Dume: Gest pentru atunci...
mi-e dor de o toamnă lungă
în care voi intra ca lumina
peste întuneric şi
când va fi să plec
cu o foame nebună de iubire
mi-aş dezosa durerea
pe o stâncă umedă
şi-n inima ei
aş scrijeli
ultimul bilet
să nu-l citeşti
gestul tău ar putea
ucide ultima lacrimă
Popa Ștefan: Zborul - O experiență divină
(Interviu cu general-maior (rz.) doctor Victor Strîmbeanu, realizat de comandor (rz.) Ștefan Popa)
Postare prezentată
Teodor Dume: De ce, tată?...
Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...
Top 10
-
" Eu cred că destinul a avut un rol decisiv în fixarea numelui meu pe palierul de sus al literaturii.” 1 . Pentru un scriitor, d...
-
Scrijelesc pe coaja de nucă poemul în care mă refugiez. Dup-amiezile ploioase scot din matcă răul. Apele spală de umbre piatra cubică a ...
-
Rodica Lazăr, acesta fiind numele ei de la starea civilă, s-a născut la 17 iulie 1970, în comuna Moldova Suliţa, judeţul Suceava, într-o fam...
-
suntem atât de puțini în compania acestei nevroze care a înghițit gâtul lebedei într-un alfabet al învârtirii încât ne întrebăm care pi...
-
Costel Zăgan (n. 20 ianuarie 1958, Tudor Vladimirescu,Botoşani) : A urmat gimnaziul în satul natal. Este absolvent al Liceului de c...
-
34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume/ 34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume ...
-
Luceafăr și zeu și om și apă și codru, și mare, și floare și gând, și vis, și durere, și-mpăcare E lacul, e luna, pădurea și-o stea lumino...
-
Aida Verdi Muzica ridică iarba în cer Albastrul mi-ajunge până la brâu În rest scaunele goale așt...
-
Și, ți-am zis, iubito, din două puteri de cearcăn rămâne una, din două puteri de viață rămâne una... din două puteri de moarte... rămân...