Stamate Constantin: Poezii

 Vântul *

Când vântul geme Iar piatra-i neagră, În foc și-n sânge Lumina-i ca o veste! Ochii ți-s în lacrimi Atunci când dragile zori Oricum se vor întoarce, Iar noaptea-i lungă Și vom pune-n cosițe ghirlande, Căci ele, florile vieții Sunt ofilite de-acum! Regăsirea * Oamenii au pasiuni diferite, Cred că nu m-am regăsit! Este foarte-adevărat, Disprețui, plăcerile și sentimentele Iată adevărata problemă a vieții mele, Iar rolul omului de-o politețe desăvârșită, Cred că mi se potrivește bine. Căci pentru a ne cunoaște Trebuie să fi trăit alternanțe, De fericire și nefericire profunde. Iată lucruri cu adevărat remarcabile! Spiritul legilor * Nu mai pot aici, acolo Sunt epuizat pân` la ultimul strop de viață! Nu știu de ce, însă nu sunt mulțumit, Căci ieri la masă, hărțuit de sentimente, Eram foarte plictisit, Aceasta este vechea mea tâmpenie… Plec, dar fără să dețin vreun titlu, Indiscreția sau măcar minciuna! N-ai venit! * Senin suspin, Tu n-ai venit! Când e prea târziu, Va fi prea târziu în acea zi, Cât de straniu par în a mea față Doar sub tăcerile de viermi, Sinistra foame... Iar... iar mă-ntunecă la glas Și iarăși nu-i speranță, Căci tu n-ai venit! Paznic * Pierd în vis Doar vieți de-a rândul... Malefic și blând Mă plimbam deasupra voastră, O lume ce nu știe Că eu sunt păzitor, Păzitor cu multe chei Ale unor porți cerești! Iar dacă o să vină unul, Am să îl întreb atât. Sigur asta-ți dorești?! Ori cui * Deznădejdea și drumurile-ți aparțin! Ne sunt dăruite vise, În dor de ape Din primul gând Până la ultima clipă... Statornici suntem cugete Doar pe pământul risipit, O supremă cale!

Daniel Corbu: Scrisoare deschisă

NECITITORILOR MEI

Vouă, celor care nu mă citiţi

pot să vă spun că nu-mi veţi cunoaşte vreodată

cumplitele căi ale cunoaşterii de sine

nu veţi auzi serafimii din poemele mele

rugându-se pentru buna întocmire

a văzduhului

nici Preludiile pentru trompetă şi patru pereţi

unde ca pe coridoare pustii

am împărţit cuvintele şi tăcerea ambiţiile

întunericul

şi unde dezrourat prin sălile de aşteptare

ale istoriei am conversat cu bibliotecarul

lui Dumnezeu

cu soarele negru al cernelii

în aceeaşi măreţie a golului

pe care mereu şi mereu urmează

să-l umplem.

Vouă, celor care nu mă citiţi pot să vă spun

că niciodată nu vă va răsuna în urechi

acel sacadat tha-ka-ti-mu-nu-sipedi

al Păsării negre

thakatimunu sipedi prin livada cu vişini

depărtându-se

printre zarurile şi tomberoanele nopţii

acel thakatimunu sipedi rostit de imperialul

corb alegoric

altădată vizitator de noapte al bunului Poe

cobe a veacurilor poticnite-n visare

Viaţa sau Moartea sau Înfăţişarea Ruinii?

Voi, care nu veţi citi vreodată

Manualul Bunului Singuratic

nu-mi veţi cunoaşte mărturisita cină de taină

unde mâncam din aceiaşi pesmeţi ai poeţilor

blestemaţi

sau mi se umpleau rând pe rând castroane de fulgere

nu veţi vedea gura mea sărutând

lame subţiri

şi nu veţi afla cum se poate muri

în mai multe trupuri deodată.

Vouă, celor care nu mă citiţi

cu privirile afundate în sticla televizoarelor

cu gândul înlănţuit de maşini sofisticate

de înşelătoare glorie internetă şi de alte

abţibilduri sonore

venite din abundenţa realului

vă doresc fastul apolinic al mareelor

şi să fiţi mai bogaţi decât pomul de Crăciun

din casa săracului

şi cu bucurii postmoderne să vă-mpodobiţi

pruncii şi femeile voastre.

Vouă, celor care nu veţi cunoaşte Plimbarea prin flăcări

cu poemele în care stăm atârnaţi

de întrebările noastre ca hainele-n cuiere

şi unde ca în vechea şi incomoda realitate

întotdeauna e salvat un Barabas

şi întotdeauna cineva îşi oferă palmele

pentru cuie vă doresc o viaţă liniştită

departe de lumea dezlănţuit metafizică

o viaţă petrecută în tihnă cu organele voastre

prin urmare un stomac hrănit ştiinţific

o pneumă înnobilată oricând de ozon

un ficat uşor şi rinichi fără dializă.

Vouă, necititorilor, dar şi foiletatorilor mei

surâzânzi

cu adâncă mâhnire vă spun:

nu veţi afla niciodată că fiecare din noi

are măcar un zeu îngropat

în spatele casei

şi că semnele morţilor pun în ordine răsărituri

şi de ce am trăit aproape un secol spânzuraţi

de mustăţile lui Dali.

Nu veţi avea viziunea zorilor începându-şi

rugile sacrosante

nu veţi vedea Caleaşca de fulgere

ca o nălucă trecând prin mijlocul emoţiei

nici nu veţi şti

cum jumătate din viaţă mi-a luat

organizarea pustiului

cum am stat ani şi ani înconjurat de vorbe

precum înecatul de mare

şi cum deseori cărţile pot fi mai tari

decât moartea.

Iar dacă vreodată veţi întâlni Poema sfârşitului

sau, vai vouă!, Documentele Haosului, ocoliţi-le

în mare grabă

ca pe feerice apocalipse, tzunamii, atentate

sinistre la liniştea recurentă.

Iar dacă vreodată printr-un regretabil hazard

vă vor cădea sub ochi Miezonopticele

înţesate de lumini şi urme

din care aţi putea afla cum în contabilitatea

cerească cineva ne numără paşii

şi aţi auzi mormanele de clipe prăbuşite în sine

şi aţi urmări devenirea dialectică a celui ce-şi

chinuie umbra

şi aţi simţi apropierea celui mirosind a trădare

(câţi din neamul lui Cain chipul nu-i poartă?)

şi cuvintele mele: – Răscumpără-mă, frate Iuda,

şi pe câţi arginţi vei vrea

pe mine mie, la nesfârşit vinde-mă!

asemenea să fugiţi

şi cu nobil instinct şi proletară mânie

steagul gri al indiferenţei cu fală arboraţi-l!

Vouă, celor care nu mă citiţi

cu nedisimulată tristeţe vă spun:

nu veţi cunoaşte nicicând înălţarea din

Clarviziunea obscură

nici drumurile celeste Spre Fericitul Nicăieri

unde chiar şiruind cuvintele pot să tac ore în şir

vinovat ca o fereastră înfiptă în ziduri

şi nici Corabia, la care zi de zi am lucrat

ca la o mare construcţie

căreia rând pe rând i-am probat prova, babordul

trirema odgoanele găleţile cu rouă

corabia care nu-i o corabie ca toate corăbiile

corabia de silabe

corabia umplută cu lacrimi

corabia pe care nu veţi urca vreodată

şi nu veţi şti cât de măreţ animal e poetul

sub foaia de cort a memoriei.

Vouă, celor care nu mă citiţi, vă doresc

petreceri îndurătoare

şi tot aşa cum se învârt norii deasupra clopotelor

în lucrare

să mişunaţi deasupra bucuriilor de Disneyland

neîmpovăraţi cu istoria din Drumul Damascului

(pe care – o scriam prin toamna lui 2005)

unde Saul din Tars a primit fulgerarea devenind

un alt om

aşa cum şi eu, pe când mica şi marea istorie

îşi zornăie înfundat ruginitele lanţuri

izbesc fără voie cu picioru-n ţepuşă devenind Celălalt.

Şi mereu Celălalt cu fiecare poem Celălalt

până când poţi deveni o mie de Ceilalţi

care-au primit fulgerarea.

Iar pe voi, necititorii mei,

vă şi văd murind rând pe rând în paturile

voastre scumpe acoperite cu dantelate

cearşafuri în amorţire şi fără de nimb

şi fără de pecetea angoasei primordiale

despre care adesea în Manualul Bunului Singuratic

vorbeam.

Voi, cei care nu mă citiţi

care de litera Evangheliei mele

nu vă veţi atinge şi nu veţi apropia de sinapsele

voastre acele versete cu zornet pământesc

sărutate de cenuşa atâtor trecute disperări

nu veţi şti cum refuzam cu metodă biletul

dus-întors din jacheta conformistului

nu veţi proba odată cu mine ritualul sălbatic

de îmblânzire a spaimei

şi catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va

să vină

apocalipsa de fiecare zi cerul orb agitându-se

pe când Dumnezeu e mort – spune Nietzsche

e doar obosit – spun eu – şi câteodată amnezic.

Vouă, necititorilor mei,

ce străine vă vor rămâne Refugiile postmoderne

cu monologul îngerului căzut în visare

vorbind despre mireasma trecutelor glorii trecătoare

ca apa prin cada de baie

a frumoasei madone

sau de fidelitatea neofiţilor.

De aici aţi fi aflat Poezia ce e?:

Poate ruga poate fântâna din tine albastră

cu patru izvoare

poate aripa asta străvezie urcând în înalt

poate drumul cu vise pavat spre Celălalt.

Vouă, celor care nu mă citiţi

nu-mi veţi cunoaşte prietenia cu Borges,

Kavafis, Rilke, Pound sau Nichita Stănescu,

Odysseas Elytis cu care puneam dinamită

sub podurile pe unde trecea poezia leneşă

şi nu veţi şti nici motto-urile la poemele mele

care aş fi vrut să vă fie mult doritul cadou

de Crăciun:

„E o bigamie să iubeşti şi să visezi”

spune Elytis. Şi tot el: „O nimica toată mi-am dorit

şi pedepsit am fost cu prea multul”

„Eu sunt Singurătatea devenită om”, zice

Nietsche iar bunul taumaturg

Rainer Maria Rilke continuă:

„O, spune-mi, poete, ce faci. – Preamăresc.

Dar ce-i muritor şi monstruos

cum înduri, cum primeşti? – Preamăresc.

Dar pe cel fără nume, pe cel anonim,

cum îl invoci tu oare, poete? – Preamăresc.

De unde îţi iei dreptul de a fi adevărat

în orice veşmînt, sub orice mască? – Preamăresc.

Şi cum de te cunoaşte tăcerea şi furia, steaua şi furtuna?

– Pentru că preamăresc.”

Astfel „şi eu voi semăna cu voi, de-acum

nici eu nu mai găsesc întoarceri” (Esenin)

Vouă, celor care nu mă citiţi

purtând nevinovate bandaje în îndoiturile

inimii

deveniţi celebri în acest poem despre

o singurătate a singurătăţii

cu aleasă compătimire vă spun:

aş fi putut să vă fac a iubi pasărea

murind în mijlocul

cântecului

şi citind Lapidariile sau despre sângerarea

păsării în zbor

să înţelegeţi că arta

este minciuna spusă zilnic în faţa morţii

şi că cel mai lung e drumul spre noi înşine.

Iar dacă vreodată mă veţi căuta

pentru cronica unui interviu anunţat

(poate acela de martor la moartea primului zeu!)

mă veţi găsi pe străzile mele

sau dacă din politeţe sau din binecuvântate

pricini

scrisul meu vă va ademeni mă veţi găsi

pe-aceleaşi străzi ce dau buzna în viaţa mea tremurîndă

străzi fumurii străzi cu cîini slăbănogi şi

speriate fantome

străzi cu îndrăgostiţi şi pătimaşe săruturi

străzi ce înghit străzi: bulevardul Carol I

înghite strada Eminescu,

strada Gane înghite strada Pogor

strada Bălcescu înghite strada Grigore Vieru

strada Cimitirului strada Libertăţii...

Străzi ce înghit visele trecătorilor

străzi pentru cei fără casă şi făr’ de coltuc

friguroasele străzi ale săracilor

străzi aşezate-n creierul ologilor lumii

inefabile străzi ale memoriei

străzi ale celor care-şi scandează singurătatea

străzi care duc în ceruri

străzi care duc în pămînt

străzi inerte şi întrebătoare

străzi cîntate de poeţii romantici

melancolice străzi

străzi de pierdut coroana de spaimă

străzi pentru cei fără de zbor

străzi adormite străzi revoltate de orbitoarea

lumină a zorilor.

Atîtea zile şi nopţi în care

mă dor străzile de mers.

Iar voi, necititorii mei,

dacă într-adevăr din cuvântate şi binecuvântate

pricini ceea ce-am scris vă va ademeni

solicitându-vă sistemul nervos vegetativ,

simpatic şi parasimpatic

luând totul ca o probă a probei de probă

mă veţi găsi la locul ştiut

printre fotonii şi frumusonii tăcutei tristeţi

tot mai fărâmiţat de absenţe

potrivindu-mi monadele tăcerii.

Şi dacă găsindu-mă

mă veţi întreba de viaţă de moarte de înger

sau demon

şi mă veţi întreba de cărţile prin care se plimbă

aceleaşi bodegi aceiaşi bărbaţi ce nu obosesc

niciodată

sau despre cel înveşmântat în carcasa de pământ

dospit sau despre acelaşi gust al lepădării

de sine din gură

şi dacă găsindu-mă

mă veţi ademeni cu vorbe goale şi fericiri amânate

aşa cum am şi scris

CU ALTĂ DEŞERTĂCIUNE

VOI RĂSPUNDE DEŞERTĂCIUNII.

Nichita Stănescu: E toamnă

E toamnă. Marea bate-n țărmul ud
Și furioase valurile-njură
Bolborosiri de spume se aud
și cerul e mânjit cu nori de zgură.

Sunt multe ceasuri și e încă ziuă
pe nisipul țărmului pustiu
Și rece suflă vântul și-n târziu
și marea neagră bate apa-n piuă.

Mioara Băluță:***

Un zâmbet trist – o sabie în teacă;
Două tăişuri strânse-n piele. Fine …

Aş bea din aer ora care pleacă
Să pot sclipi în ochiul lunii pline;
Sub semnul tandru al înnobilării
Aş sta cu fruntea-n umăru-ţi de apă
Să-ţi tac… Să-mi curgi… Din râul înserării
Nisipul în deşert să-şi crească pleoapă.
În semicercuri, fără de oprire,
Departele-ţi aproape să mă poarte
Cât să îţi tulbur sfinxul din privire
C-o ploaie, c-o scânteie sau c-o moarte

Lăsând, neruginiţi, timpul să treacă …

Ce zâmbet şi ce sabie… Ce teacă…

Nelu Cazan: Dragoste pe frunze de toamnă

Te-aş iubi pe-o frunză-n toamnă
Şi ți-aş pune o gutuie-n sân,
Te iubesc frumoasa mea doamnă
Lângă tine aş vrea să rămân.
Te-aş iubi şi cu mere în poală,
Te iubesc că mi-e toamnă de tine,
Tu-mi eşti leac,îmi eşti rană şi boală
Câți n-ar vrea ca să stea lângă tine.
Tu-mi eşti stea într-o toamnă cumplită
Îmi eşti dor nesfârşit de final,
Eşti iubirea din vis ne-mplinită
Îmi eşti rana şi leacul fatal.
Doi nebuni într-o veşnică toamnă
Ce pe-o frunză plutesc efemer
Te-aş iubi frumoasa mea doamnă
Pe o frunză şi-un petec de cer,
Astăzi vin pe o frunză la tine
Căci mi-e dor de iubita din stele
Tu să vii să te aşezi lângă mine
Să-mplineşti toate visele mele.
Numai toamna ne-aduce aproape
Doar în ea ne-nbătăm de amor
Crizanteme îți pun semn de carte
Ți-l trimit pe un vânt călător.

Camelia Boț: Zborul

===================
respiram, dintr-un vultur,
muzica aripilor,
ca pe un imn al vieții.
Am deschis ochii
în fereastra umbrei
și nu știu dacă
aripile ni s-au atins,
știu doar că sângele
ne-a curs
în aceeași mare de stele...

====================

Viorel Boldiș: Dacă ești

Dacă eşti ploaie, ploaie-mă,
ploaie-mă până la piele,
până la sânge,
să-mi curgă-n vene
doar stropii tăi.

Dacă eşti soare, soare-mă,
soare-mă până la coaste,
până la inimă,
să-mi încălzească sufletul
doar căldura ta.

Dacă eşti păcat, păcătuieşte-mă,
păcătuieşte-mă până la capăt,
până la înger,
să mi se umple raiul
de păcatele tale.

Dacă eşti, fii-mă,
fii-mă până la fiinţa-mi,
până la mine,
să-mi fie minele
plin de tinele tău.

Dar dacă nu eşti nimic, nimiceşte-mă,
nimiceşte-mă până la desfiinţare,
desfiinţează-mă,
să-mi fie numele uitat
în numele tău.

Atila Racz: Când avem în suflet noaptea

Când avem în suflet noaptea

Cerul

Caută oceanul

Și împreună clatină

Tot ceea ce știm

Soarele ar vrea să cadă

În gândul nostru

Dar uite

Uite că nu poate

Din cer cad stele

Cum fulgii de păpădie

În fiecare ungher

Se stinge ca lumânarea iubirea

În timp ce păianjenii

Îngroapă fiecare cuvânt

Fiecare suflet

Oare cum am pricepe

Că bunătatea noastră este doar

O pată de rugină

Că nu plânsul ne împlinește

Că nu tânguirea

Iată că vrem să

Ne închinăm cuvântului

Lăsat de Dumnezeu

Printre oameni

Că iubire și ura

Că nașterea și moartea

Și fiecăruia i se dă

Tot ce se poate

Daa... așa cred

Da

TATĂ

Sunt fiul tău

Și mă rog ție.

Rotariu Dorel: Vârtejul...

Vârtejul mă duce ironic, prin ere căzute din timp,
Repet un destin patologic, sub frunte cresc gândului , nimb.
E viața, galopul la umbra din mărul grădinii cerești,
Mi-e sprijin Cuvântul la bolta luminii din aștrii lumești.

Aprinse duc sfere de veacuri, povești cu a fost și va fi,
Copacul de vise-nviază o frunză de jar dintr-o zi.
Mi-e datul în mări de albastru, ce-o vrajă pe ochi mi-a țesut,
Să nu știu elipsa pe care lumina-mi scăpa-va din lut...

Pe buze port încă petale, parfum de la flori pământești,
Îmi port către stele tot dorul de iriși din pleape lumești.
Mă tremură doruri în dansul pe lângă Calea Lactee,
Mă cere matricea în arcul întins de tine, Femeie!

Ecouri de gânduri colindă, vitralii-nghețate de lumi,
Ni-e soarta un cântec de stele, șoptită-n arpegii postumi,
Din piatră de-am fi multe ere am stinge-n cremeni de-orbite,
În inimi n-ar plânge durere, lacrimi n-ar curge ...strivite.

Cuvântul ce sprijină ceruri, deschide ferestre la gând,
Pe visuri pogoară speranțe, scântei galaxii aprinzând.
Misterul ce viața o cheamă, nu află răspunsul în noi,
Ne poartă spre gara finală, un tren fără drum înapoi!

Vârtejul mă poartă ironic prin stele uitate-n netimp,
Întors către Terra, prind crucea ce soarta năimit-a s-o plimb.
Spre mere pășesc diabolic, păcatul cu rouă mi-l spăl,
Femeie, mireasa iubirii, primește-mi dorirea sub văl!...

V.Vâlceanu Catană: E toamnă chiar și-n poezie

Au explodat culorile în toamnă
Pictând în ochii tăi un vis
În care să mă-’nec eu, Doamnă,
Resuscitat de-un paradis.

Auzi cum dorul meu suspină
În frunze care ruginesc.
Copilărind, printr-o grădină,
Desculț prin frunze să pășesc.

E toamnă chiar și-n poezie
Și-n părul tău plouă mărunt ;
Dă-mi gura ta, cu gust de razachie
Ca mustul buzelor să-l simt.

Să curgem dor ,polen , în trup ,
Iubindu-ne în făgurele
Iubirea simte-o ca un stup,
Să te declar , regină , dulce , miere.

Gia Munteanu: De dragoste ne înfloresc tăcerile

Iubite, nu vreau să mai cobor în lume,
Prea multă ceață învăluie pământul!
Hai să rămânem doar noi doi și vântul
Învăluiți în șoaptele fără nume!

Doar eu cu tine să ne alintăm în vis,
Să ne sorbim extazul de pe buze moi,
Să strălucească pasiunea ce înmoi
Pe unduirile fierbinți de dor permis.

Să te sărut pe necuvintele târzii
Ce poposesc pe sânii mei îmbietori,
Să-mi luminezi dorințe cu ochi cerșetori,
Te rog, iubite al meu să nu întârzii!

Adulmecă-mi surâsul ce leagănă clipa
Pe-un colț de cer unde luna ne pândește
Ascunsă după un nor ce se-odihnește,
Unde un înger își întinde aripa.

Pe pat de curcubeu strânge-mă în brațe
Și mă răsfață cu atingeri purpurii
Pe pielea-mi pictată cu doruri timpurii
De coapsa mea, iar, gându-ți să se agațe.

Aurelius Belei: Dintotdeauna...Noi

Adieri banale am fost
sub pleoapa târzie
a unor alte lumi,
tu licăr de stea,
eu șoaptă albastră,
însă dintotdeauna
din Raiul înfloririi noastre
acum eu cer necuprins,
tu zbor adânc,
împlinindu-ne.

=====================

Popa Ștefan: Înțelepciune

înțelepciunea înseamnă să bei,
cu răbdare și cu grijă,
nu din pahar, ci din lacul din tei
și cu inimă contemplativă.

Privește-n sus și vezi dumnezeirea,

albastrul cerului și pacea lăuntrică

și-n ruga îngerilor izbăvirea

și veșnicia din casa părintească.

Privește-n jos și vezi nenorocirea

adunată-n durerea unui orb din naștere

și-n inima ta vei simți fericirea,

mai multă pace, mai multă iubire.

Ottilia Ardeleanu: Carte deschisă

din oricare parte sunt o carte deschisă
pe față cu litere mari un nume lung
și cărțile au nume
ale mele vin dinlăuntru
și se întorc spre voi
cum aș întoarce respectuos capul să salut
dintr-o parte metaforele cercei lungi
argintii
bănuți pe apa lacului în nopți cu lună plină
din spate un evantai de poezii filă cu filă
citite pe limba vântului de vară discret
literele se desprind și se înalță în aer
ușor și ordonat cârduri cârduri
cuvintele îmi scriu inima
cuvintele îmi pleacă adesea în țările calde

Vasile Culidiuc: Femeia

care nu este bună de sărutat
nici gură nu are știți prea bine
fără buze acest poem se agață
de ochii cititorilor în câteva
secunde
are rolul de a arăta femeia
care nu vorbește nici măcar
la telefon
îi tace
gura ei nu apare nicăieri
fizionomia e stranie când în cap
nu auzi vocea cicălitoare și taci
lângă poezie cauți un titlu

Nota Redacției:

===========================================================================

Rugăm insistent pe toți cei care doriți să vi se publice creațiile literare în revista Extemporal liric să respectați câteva reguli:
* Pentru selecție în vederea publicării în revistă postați textele numai în Extemporsl liric - grup
* Lângă titlu rog să specificați (pentru selecție revistă)
* Nu specificați sub text Drepturi de autor rezervate pentru că acele texte nu vor fi selectate în vederea publicării
* Nu distribuiți textele de pe alte grupuri pentru a nu crea confuzie privind numele autorului
* Folosiți diacriticele și respectați normele gramaticale
Vă mulțumim pentru înțelegere

Teodor Dume, redactor șef

============================================================================

Angelica Manole: Sunt un copil al toamnei

Sunt un copil al toamnei ce-și caută norocul
În frunze- ngălbenite și-n scoarță de copac.
Mi-am rătăcit zidirea și nu-mi mai aflu locul,
În stol de călătoare spre seară mă prefac.

Deși în toamne calde mi-am primenit venirea
Și m-am culcat cu gândul în candide culori,
Știu care mi-a fost ceasul și care e menirea,
Din primul mugur sacru ieșit în aspri zori.

Sunt fiica toamnei de aramă și mă găsești în frunze,
Mi-au ruginit prin vremi ochii de rece ploaie,
Deși -au plecat cocorii, tot caut buburuze
Și timpul de pe urmă copacul mi-l îndoaie.

Când frunza veștejită din suflet se usucă
Și pe cărări de gânduri se-ntorc albe zăpezi,
Eu știu că voi purta desagi cu ani de ducă,
Rugându-mi anotimpul să-mi stea pe la amiezi.

Vântoasele din zare vor răscoli chemarea
Și frunze-n lacrimi grele vor îmbrăca pământul,
Voi fi acolo dezgolind cu vis de dor cărarea,
Strângând la piept ploi umede, furtunile și vântul.

N-am să mă plâng nicicum în toamna care vine,
Voi fi culoarea arămie din trei livezi curate.
Voi fi pădurea singură cântând o doină-n mine,
Presând frunze uscate de timp în nouă carte .

Mioara Olteanu: Pentru înțelegere

De-ai avea
ambiția
de-a mă purta
în lumea
frumosului,
de o rază
zămislit,
aș cuprinde
apa
dulce-siderală,
când inima
vede
prin toate deschiderile;
ce ne-ar chema
prin tot ce-am trăit,
să ne aducă
în posibil.

Petre Stoica: Două brațe deschise

Dimineața ta
Nu este una și aceeași cu dimineața lui.
Aripa este un submultiplu al fiecăruia,
Sub cerul acesta fără capăt, fără sfârșit.
Fiecare își dezleagă
De la chei dimineața, aruncă puțină apă peste pânze,
Apoi dispare!
Soarele
Râmâne întotdeauna în urma noastră înțelegător
Să ne cronometreze.
Dimineața ta, dimineața mea,
Două brațe deschise după o singură victorie,

Azi..

Viorel Birtu Piraianu: Scrisoarea (II)

din țărâna timpului visare
am adunat un gând, un zbor, o floare
iar din candele de stele
inel de dor ți-am făcut din ele
și din prea lungă depărtare
în zori din curcubee am creat o mare
ascultă-mă, nu mă certa
te rog iubito azi a mă ierta
și de va fi într-o zi să pier
atât îți cer
lăsă-mi dedesupt un cer
femeie, giuvaier de sânge
iubește-mă cu foc, nu plânge...

Daniel Corbu: ***

GENERAŢIA OBOSITĂ

Dar cine să mai vadă cele o mie de mirese
dansând în fiecare noapte la marginea Nilului?
Şi cine cohorta de îngeri şi
vechiul burg dezmierdat de un clopot?
Cu zilele târându-se albe ca arginţii trădării
(de care nici Iuda nu mai are nevoie)
într-o cameră – feed-back – înţesată cu amintiri şi
păianjeni
prietenul meu plecat pe-un fir de alcool
îşi sorbea gloriola
admonestând deşertul din clepsidră

Răzvan Fugaciu: Poezii

Cadru didactic în învățământul preuniversitar.
Activitate literară:

 Poezii publicate în reviste:
 ,,P(RO)EZIA’’(Nr.10/ Septembrie, 2021);
 ,,OPT motive’’(Nr. 84 /Octombrie, 2021 );
 ,,BOEM@’’(Nr. 154/Decembrie, 2021);
 ,,Vâlcea Literară”( Nr. 1(3)/2022).
 ,,Monitorul de Poezie’’(Nr.43/Mai, 2022).
 Poezii publicate în antologia ,,Verbum’’, vol.3, 2021.
 Povestiri publicate în antologia ,,Povești de noapte bună’’, vol.1, 2021.
 Premii literare: 1. Diplomă de participare- Stand-Up Poetry, ediția a IV-a, 2022.
Alte activități pe plan cultural:

 Membru în cercul literar de scriere creativă ,,Verbum’’;
 Participare la Colocviul Tinerilor Scriitori, ediția 2021, Alba Iulia;
 Participare la Stand-up Poetry, ediția a IV-a 2022, Alba Iulia.

fluturi de duminică

poți alerga după fluturi

și îi poți prinde

cu inima ta de copil.

își vor încălzi trupurile

la pieptul tău

și nu te vor răni

precum oamenii.

seara îi poți elibera

spre cerul nemărginit

privindu-le frumusețea.

într-o bună zi

se vor întoarce

înapoi la copilul din tine.

jucăm șah pe stradă

și bem bere

scuipăm cojile de semințe

sub bancă.

lumea ne înjură

(ne arată cu degetul).

vor chema mascații

n-avem mască de protecție

le-am dat spre adopție

asistentelor cu bonetă.

*

realitatea e o jucărie

aruncată la tomberon.

un lego din vise

asamblate

în miliarde de zâmbete.

jucăm șah

pe stradă

printre mirosul de țigări

și piesele lui Paganini.

să simți când te doare

când tai un copac

îi vezi sângele

curgând

precum picurii de ploaie

pe streșina casei.

când rupi o floare

e ca și cum

i-ai smulge inima

pământului.

când lucrezi ogorul

Hristos își lasă trupul

în mâinile tale.

translocație în veșnicie

în drum spre universitate

mă opresc la catedrală.

aprind o lumânare

scriu două pomelnice

și citesc acatistul potirului nesecat

tămăduitor de patimi.

patima alcolului

patima desfrânării

patima vorbitului inutil.

ultima mă caracterizează

atât de mult

încât legile universului

mi-ar împiedica

translocația în veșnicie.

undeva în Egipt

ați auzit

urletele femeii

sfâșâiate de rechin?

faceți liniște

și ascultați durerea.

martirul

de ce plângi femeie?

încă n-a sosit ceasul tău.

mi-au luat fiul

și l-au omorât

cu pietre

înainte să guste

dulceața credinței.

ce va fi

cu viața mea

de acum înainte?

spune-mi trecătorule

oare voi mai găsi

un fiu

să-mi zică mamă?