Cuprinde-n braţe cerul coline verzi şi mlaştini,
Păduri fără de seamăn… o, suflete, te clatini?
Iubesc aceste plaiuri, emoţia mă-neacă,
«Realul», «Irealul» aceleaşi straie-mbracă!
Cuprinde-n braţe cerul coline verzi şi mlaştini,
Păduri fără de seamăn… o, suflete, te clatini?
Un vis se face visul, şi spaima nu-l înfrână,
Legenda prinde viaţă şi poţi s-o prinzi în mână!
Atâta feerie pe celticele locuri
Că inima tresaltă parcă jucând pe focuri;
Iubesc aceste plaiuri, emoţia mă-neacă,
«Realul», «Irealul» aceleaşi straie-mbracă!
În câmpul sterp vezi, seara, trecând korrigi în bandă
Râzând, cântând, dansând întro lungă sarabandă;
Iar uneori, pe mlaştini – şi-adoarme cine-o vede -
Cu pletele de aur – o zână se-ntrevede!
În câmpul sterp vezi, seara, trecând korrigi în bandă
Râzând, cântând, dansând întro lungă sarabandă;
În horă de te cheamă, măsoară-ţi bine-avântul,
De nu rezişti, renunţă, căci ei fug precum vântul!
Vor fi şi unii sceptici s-o pună la-ndoială,
Şi totuşi bucuria, credeţi-mă,-i loială,
Iar uneori, pe mlaştini – şi-adoarme cine-o vede -
Cu pletele de aur – o zână se-ntrevede!
E-un vis? Adevarat e? Când mă trezesc cocoşii
Eu încă mai simt focul din buzele ei roşii:
Ce chin, ce bucurie, un spin ce-n suflet creşte,
Launtrică - o rană, şi arta-mi se trezeşte!
E-un vis? Adevarat e? Când mă trezesc cocoşii
Eu încă mai simt focul din buzele ei roşii;
Prozaică e lumea pierdută pe vecie
Dar zi si noapte-n minte, mie mi-a rămas vie,
Şi nu mai sunt acelaşi, gândirea mi-o blestem:
Nu-mi pot cânta cuvântul, decât printrun poem!
Ce chin, ce bucurie, un spin ce-n suflet creşte,
Launtrică - o rană, şi arta-mi se trezeşte!
(traducere de
Amalia Achard)
* Munţii Arée sunt un bătrân lanţ muntos din Bretania occidentală, făcând parte din masivul armorican.
***
Les Monts d'Arée
Collines et marrais que le ciel bas tutoie,
Haute selve enchantée où mon âme se noie,
Que j'aime ce pays magique, plus qu'aucun;
Car "Réel", "Irréel", là-haut, ne font plus qu'un!
Collines et marrais que le ciel bas tutoie,
Haute selve enchantée où mon âme se noie,
Le rêve s'y fait songe, et, sans s'effaroucher,
La légende y prend corps, on pourrait l'y toucher!
Nombreux sont les hauts lieux, en la terre celtique,
Nul autre n'est si près du royaume féerique;
Que j'aime ce pays magique, plus qu'aucun;
Car "Réel", "Irréel", là-haut, ne font plus qu'un!
L'on croise les korrigs, chaque soir sur la lande,
Riant, chantant, dansant en longue sarabande ;
Quelquefois, sur la marre - et qui la voit s'endort -
Une fée apparaît, peignant ses cheveux d'or!
L'on croise les korrigs, chaque soir sur la lande,
Riant, chantant, dansant en longue sarabande ;
Ils n'ont peur des humains, les invitent souvent;
Il faut être endurant, ils courent tel le vent!
Les sceptiques riront, disant "c'est une fable",
Mais pourtant, croyez-moi, quelle joie ineffable,
Quelquefois, sur la marre - et qui la voit s'endort -
Une fée apparaît, peignant ses cheveux d'or!
Est-ce un rêve? Est-ce vrai? Car, quand je me réveille,
Je sens encor le feu de sa lèvre vermeille:
Quel tourment, quel bonheur en mon cœur; c'est un dard,
Une blessure intime, et s'éveille mon art!
Est-ce un rêve? Est-ce vrai? Car, quand je me réveille,
Je sens encor le feu de sa lèvre vermeille:
Ce monde prosaïque à jamais s'est enfui,
Je vois le petit peuple à présent, jour et nuit,
je bannis ma raison, je ne suis plus le même,
Je ne puis plus chanter autrement qu'en poème!
Quel tourment, quel bonheur en mon cœur; c'est un dard,
Une blessure intime, et s'éveille mon art!
"Histoires d'Armor et d'Argoat", recueil signé Stellamaris / Michel Chevalier
