Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Horga Mihai: Tata


În oglindă mă privesc
Parcă, tată mă privești
Amintiri mă năvălesc …
Simt că încă mă păzești
Ani grămadă au trecut
Ah ! ce mult tată-mi lipsești
Ce puțin am petrecut
Primind sfaturi părintești
De când tată nu mai ești
Scene dragi revăd în minte
Și mereu îmi amintești
Prețioasele cuvinte
Ochelari uzați de vreme
Azi privirea-mi umezesc
Te-ai dus tată prea devreme
Nu ți-am spus cât te iubesc …

Domşa Lucian: Aneta

 (part.36)
Valer a lui Bârzu a ieșit pe întuneric să-și caute câinele. Nu era deloc curent în sat, și el nu se putea pune în pat fără câinele lui. Îi plăcea să-l simtă ghemuit, acolo, la picioare, când dormea. Locuia singur, într-o casă dărăpănată, în apropierea Boltei. Avea peste cincizeci de ani și nu a fost însurat niciodată. Nimeni din sat nu-și mai aducea aminte de el cum a ajuns acolo, la fel cum nici el nu-și mai amintea dacă mai are frați sau surori și dacă-i trăiesc părinții. Nu se ocupa cu nimic anume. Toată ziua, cât era de lungă, umbla prin sat, însoțit de câinele lui, de care era nedespărțit. La amiază, când era căldura mai mare, se așeza la umbră, pe o bancă, acolo, lângă Boltă, și moțăia. Când venea mașina cu marfă, Valer întotdeauna era prin preajmă și o ajuta la descărcat pe gestionara de la Boltă. Astfel mai căpăta și el câte o jumătate de pâine și câteva felii de parizer. Oamenii din sat s-au obișnuit cu el, îl chemau “Valeruț” iar el le răspundea, rânjind, “Da, io!” Așa au ajuns copiii din sat să strige în urma lui “Da, io!” și să râdă de el, iar Valeruț să se strâmbe și să arunce cu pietre după ei. La biserică, după Sfânta Liturghie, părintele Rodion le-a rugat pe câteva muieri din sat să dea dovadă de milă pentru bietul Valeruț, și să-i pregătească ceva de mâncare, măcar de două ori pe săptămână, că așa-i creștinește. Așa că, Valeruț căpăta câte un blid de zamă caldă și o bucată de mămăligă. Le primea cu sfială, în felul lui, și mulțumea frumos, zicea „Mulțam fain!” și se apuca să mănânce cu înghițituri mari și cu o poftă imensă de parcă ar fi flămânzit de câteva zile. La gata, se ștergea la gură cu mâneca de la cămașa lui murdară, își făcea cruce cu mâna dreaptă și întreba: “Mai ai?” Iar muierea care i-a pregătit mâncarea îi răspundea: „No gata, Valeruț, că nu mai am! Mai capeți zamă peste tri zâle, că-i tăt rândul meu să-ț aduc!”
În seara aia când își căuta câinele, Valeruț era mai agitat ca de obicei. S-a pus în pat, să doarmă, iar animalul era, ca de obicei, la picioarele lui. La un moment dat, câinele a sărit din pat și a țâșnit pe ușă, afară. Omul a stat mai bine de o jumătate de ceas pe întuneric, și dacă a văzut că, câinele nu se mai întoarce, s-a dat jos din pat și s-a dus să-l caute. A luat o haină groasă în spinare și a ieșit afară, în uliță. Bolta era undeva în dreapta lui, și a plecat înspre ea. Parcă ar fi auzit un zgomot ce ar fi venit din spatele Boltei. O fi câinele lui, probabil...
Petrișor și Paulina s-au ascuns amândoi după o tufă de acăț, stăteau aplecați, și încercau să-și țină respirația. După un scurt timp, de după colț s-a ivit o siluetă masivă, cu un mers legănat. Omul a tușit tare, după care a horcăit și a scuipat zgomotos, iar Paulina a simțit că i se face greață și l-a strâns pe Petrișor de mână. S-a apropiat de locul în care erau ei ascunși, a dat la o parte tufele de acăț, dar, din fericire, nu i-a văzut. Era mult prea întuneric. A mormăit ceva, și s-a întors să plece. După ce a făcut câțiva pași, a mai tușit odată zgomotos și a scuipat din nou. În clipa aia, Paulina a scos un suspin, iar Valeruț, cum a auzit-o, a luat-o la fugă, și a început să zbiere. Zbieretele lui se auzeau prea tare în întunericul nopții, iar după scurt timp a început să latre un câine, undeva, la o casă din apropiere.
Cei doi au ieșit din locul unde s-au ascuns și după câteva momente au auzit zbieretele omului, niște pași, o bufnitură și un geamăt surd. Petrișor a strâns-o de mână pe Paulina, și s-a oprit. Avea la el o lanternă mică, de buzunar, cu bateria cam consumată, pe care o foloseau și acasă doar în caz de nevoie. A scos lanterna din buzunar și a aprins-o. În momentele alea nu-i mai era rușine să fie văzut cu Paulina, fie ce-o fi. Fata s-a lipit de el, îi era teamă. Băiatul a îndreptat fasciculul de lumină către locul unde s-a auzit bufnitura, și a văzut un trup mare, întins, cu fața-n jos, într-o baltă de sânge. „Ăsta-i Valeruț!” a șoptit el, șocat. Paulina a rămas nemișcată, nu a scos nici un cuvânt, s-a uitat la trupul mătăhălos întins pe jos, în praf, și nu a știut ce să facă. Petrișor s-a aplecat ușor, cu lanterna încă aprinsă și și-a apropiat urechea de buzele celui căzut, să audă dacă mai respiră sau nu. Dac-ar mai fi trăit Nea Ion, precis că ar fi făcut și dumnealui același lucru, și ar fi fost tare mândru de el, de feciorul lui. Nu a auzit nici un respirat, și atunci s-a gândit că ar trebui să vadă dacă-i mai bate inima. Dar nu avea cum să faca asta, doar dacă l-ar fi răsucit, pe cel căzut, cu fața în sus. Nu știa de e bine s-o facă, dacă, Doamne ferește, e mort? El a învățat la școală, la orele de dirigenție, cum se acordă primul ajutor unui rănit, și știa că nu are voie să-l miște, în caz că...
Paulina s-a lipit tot mai tare de Petrișor. Se uita fascinată la el și se mira cât e de calm. Începea să-l placă mult pe băiat și se întreba dacă e bine să simtă așa ceva. Ea a împlinit de curând douăzeci de ani, iar el avea doar șaptesprezece, era încă în școală și nu avea nici măcar armata făcută. Cu siguranță că n-ar fi știut ce să facă dacă l-ar fi găsit ea căzut pe Valeruț. S-ar fi speriat și s-ar fi apucat de plâns, sau, mai rău, ar fi fugit de acolo și n-ar fi zis la nimănui ce a văzut.
Petrișor a stins lanterna și s-a dezlipit din îmbrățișarea Paulinei. Trebuia să facă, ceva. Omul căzut avea nevoie de ajutor. Poate era mort, sau poate nu. Era nevoie să cheme Salvarea. Și pentru asta trebuia să dea o fugă la părintele Rodion acasă, că dumnealui avea post telefonic, ca să sune la spital. Dar dacă omul era mort? Atunci trebuia să cheme Miliția și lucrurile s-ar fi complicat. În momentele alea, i-ar fi plăcut să fie Aneta lângă el. Ea știa întotdeauna ce trebuia să facă. De ce Aneta știa atâtea de multe iar el nu? Că la ei în familie, bărbatul musai să știe mai multe decât muierea lui. Ca să nu se întoarne lumea cu fundu-n sus. Că așa-i rânduit de la bunul Dumniezo. Într-un final s-a hotărât, i-a zis Paulinei să-l aștepte acolo, că el dă o fugă până la Părintele Rodion, să sune, să cheme Salvarea, sau poate să-i cheme pe cei de la Miliție.
Paulina s-a speriat, a zis că ea nu rămâne acolo, pe întuneric, singură, cu Valeruț, pentru că i-e frică. Și că se va duce acasă și nu va spune nimănui ce s-a-ntâmplat. L-a întrebat pe Petrișor dacă se vor mai vedea și zilele următoare, dar băiatul nu a mai auzit-o. Era deja cu gândul în altă parte. A luat-o înspre ieșire, fără să se mai uite în urmă. Se grăbea să ajungă la părintele Rodion. Fata s-a oprit, și apoi a făcut câțiva pași înainte, pe bâjbâite, până ce a ieșit în uliță. Chiar dacă era beznă, de acolo știa drumul spre casa Mătușii Anghelina.
După o jumătate de oră, Părintele Rodion și Petrișor au ajuns în spate la Boltă. Aveau cu ei un lămpaș cu petrol ca să-și lumineze drumul. Nu au reușit să sune în oraș, la Salvare, pentru că suna tot timpul ocupat. Era deranjament pe linie. Părintele i-a zis preutesei să mai încerce să sune, că dumnealui se va duce să vadă ce s-a-ntâmplat, că nu mai e timp de pierdut. Imediat ce au făcut câțiva pași, cei doi, s-au oprit. Valeruț nu mai era acolo. Părintele a ridicat lămpașul, să lumineze și împrejur, dar nu a văzut absolut nimic. Era o liniște deplină și întuneric beznă. În locul unde trebuia să fie căzut Valeruț, au văzut doar o baltă de sânge amestecată cu praf și fire de iarbă. Petrișor s-a uitat mirat către Sfinția Sa, părintele, și a ridicat din umeri. Preotul a zâmbit și s-a așezat pe o ridicătură de pământ. S-a scotocit în buzunare și a scos o țigară boțită, fără filtru. A băgat-o în gură, după care a aprins-o ușor, de la flacăra lămpașului. După ce a tras cu nesaț câteva fumuri, l-a pus pe Petrișor să-i mai povestească încă o dată toată tărășenia.
Copilul s-a uitat cu poftă la Părintele Rodion cum trage cu sete din țigară, ar fi vrut și el măcar un fum, dar știa că nu se cade să fumeze dinaintea preotului. Dar dumnealui, dacă e popă, de ce fumează? Are voie? Apoi a început să-i povestească din nou părintelui cum s-au întâmplat lucrurile, mai puțin de întâlnirea cu Paulina. Când preotul l-a întrebat, că, ce căuta el în spate la Boltă la ora aia, Petrișor s-a înroșit din cap până-n picioare. Dacă n-ar fi fost întuneric beznă, cu siguranță că părintele Rodion și-ar fi dat seama că băiatul îi ascunde ceva. După o scurtă ezitare, el i-a răspuns preotului, cu jumătate de gură, că s-a dus în spate la Boltă să se întâlnească cu un prieten. Iar prietenul lui n-a mai venit la întâlnire, și așa l-a găsit pe Valeruț, căzut acolo, în praf.
Părintele trăgea gânditor din țigară și se gândea că Petrișor, mai mult ca sigur, s-a dus în spate la Boltă să se întâlnească cu vreo fată, și i-a fost rușine să-i spună. Când dumnealui era tânăr, înainte să facă școala de popi, a făcut la fel. S-a întâlnit cu fetele pe întuneric și nu a zis la nimeni. A zâmbit, a aruncat mucul de țigară, și i-a zis lui Petrișor: „No hai să vedem ce-i cu Valeruț”. După care a coborât lămpașul să lumineze cărarea, să urmărească încotro duc picurii de sânge.
Domşa Lucian
(VA URMA)

Simona Serban: ***


moartea asta capătă
prea multă îndrăzneală
e obraznică de felul ei
și-a abandonat bunele maniere
ca pe un bagaj de prisos
și încearcă să mă decupleze
de la curgerea timpului
tocmai astăzi când
mai am doar câteva globuri
de strâns din brad
să știți că nu am semnat
transferul în neant
am ratat punctul de trecere
prin acrobațiile semantice
ale cuvântului
Simona Serban

Vasile Ghica: COCUȚA CONACHI-150 de ani de la moarte

-detractori tecuceni-
Astăzi,22 februarie 2020, comemorăm un secol și jumătate de la trecerea eroinei în neființă.
Într-un moment istoric infernal,când șansele Unirii Principatelor erau spulberate,ea și-a demascat soțul(N.Vogoride,caimacamul Moldovei) trădător de țară,și drumul Unirii s-a redeschis.Numeroși istorici i-au recunoscut meritele.N.Iorga o considera "una din cele mai frumoase icoane de vrednică româncă, pe care a avut-o Istoria Țării",iar președintele Academiei Române,prof.Ioan-Aurel Pop" afirma...Cocuța Conachi a avut înălțimea de spirit,imperativul moral și curajul civic de a ne orienta destinul spre ceea ce suntem astăzi."
Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, textDupă despărțirea de soțul trădător,Cocuța a avut un mariaj strălucit cu un înalt demnitar italian,căruia i-a dăruit șase copii(mai avea trei din prima căsătorie).A murit la Genova,înainte de a împlini vârsta de 42 de ani.Pe patul de suferință l-a rugat pe soțul său să o înhumeze
în pâmânt românesc,la Țigănești(la 3 km. de Tecuci),în biserica familiei.
Au urmat 150 de ani de ingratitudine românească.Istoricii i-au recunoscut meritele,dar eroina nu a fost ajutată să intre în conștiința națională.Nu a fost introdusă în manualele școlare,nu i s-au ridicat monumente,nu există străzi sau instituții care să-i poarte numele,nu s-au organizat simpozioane, manifestări aniversare și omagiale.Personal,am realizat,cu sprijinul Fundației Pelin,un pliant,pe care Ministerul Educației l-a trimis,în anii 2017 și 2018,celor 7500 de școli gimnaziale și liceale,pentru a fi prezentat elevilor.În 2018,am tipărit o schiță monografică despre eroină,iar zilele trecute a avut loc lansarea unui alt volum semnat de scriitorul tecucean Ionel Necula.
Cu sprijinul unui sponsor(Gifarm Tecuci)și al Fundației Pelin,sculptorul Dan Mateescu, a realizat un bust.În urma difuzării pliantului,a cărții și a numeroselor articiole în presa scrisă și pe internet,nu am primit alte puncte de vedere,contestări etc.Au intrat însă în scenă detractorii locali.Nu direct,în dezbateri,ci ,pe ascuns,din om în om, sau prin scrisori anonime defăimătoare(năravuri păstrate din comunism), trimise pe la forurile județene și naționale.Unul mai vigilent a bătut la uși capitonate,unde a fost chiar apreciat.Fără a ține cont de afirmațiile celor doi savanți citați mai sus( sunt evident și alții),indivizii afimau,cu mânie proletară, că:eroina nu are valoare istorică,a fost imorală,că chipul este al Elenei Cuza etc.Au fost inflamate spiritele locale că unii vor să pună pe treptele Catedralei bustul unei prostituate.
Până la urmă,lucrarea a fost inaugurată de Primărie,dar fără acceptul Comisiei Naționale a Monumentelor de For Public.Ulterior,Comisia,evident deranjată,a dat aviz negativ,motivând că lucrarea nu are expresivitate. Bustul a fost dat jos.(Vă rog să priviți cu atenție:este chipul caricaturizat?)Să fie mai expresive busturile unor horthiști care au ucis români și sunt expuse în locuri publice în Transilvania, iar Comisia simulează că nu le vede?
Grație meritelor incontestabile ale Cocuței,Tecuciul ar putea deveni un Oraș al Unirii.Mi s-a spus că nu este momentul.
Lecția ei de patriotism ne-ar trezi poate din" somnul cel de moarte",care va conduce,în curând,România într-un colaps economic distrugător.

‎Gabriela Ana Balan‎ : aproape dușmani


suntem aproape duşmani
m-ai învins de foarte multe ori
te iubeam când spuneam că nu am niciodată destul
te uram de câte ori ai trecut în zadar
niciodată nu veneai cu flori ciocolată pian viori
ci cu o coasă
ar trebui să devenim iubiți secreți
să ne căutăm până nu ne mai găsim
am trista bănuială că mai eşti atât de puțin
că nici măcar nu mi-ai fost un timp foarte bun
să ne luăm adio cred că aş putea trăi
mult mai mult şi mult mai bine fără tine
încä nu eşti un timp mort
doar eu nu înțeleg de ce tot treci
şi de ce toți cei dragi au alt timp
mult mai scurt decât mine
vreau restul de opt timpi din cele nouă
vieți câte are pisica
pisica mea blândă care îşi pierde timpul cu mine
m-am săturat să tot adun pe făraş
timpul care trece prin mine spre lună
mă cert cu timpul
doar el mi-a rămas
e criză de oameni
Gabriela Ana Balan 

Badescu Alexia: ***


am simțurile încordate
aș fi vrut să mă privești în ochi și să-mi spui
ești o vertebră a unui anotimp în care nu mai îmi găsesc nici papucii
nici aroganța
nici neputințele
ești un cactus în care mi-am înțepat nepăsarea
who cares
urmează stația fortuna
naivitatea costă iubire
kilometri de nervi de lacrimi de ger
relax
viața are zâmbetul șăgalnic uneori
chiar dacă te decojește bucată cu bucată
și îi simți șuieratul în ceafă
tot mai pândești hiena
care ți a lăsat ultimul waterloo
în ruină


***
mai toarnă-mi o rană-n pocalul de-absint
și lasă păcatul să toarcă-n surdină
nu spune nimica
mai vreau să mă mint
abstract
rătăcit de lumină
tac runele toate in pas incolor
și râde-n octave păpușa
mă strânge furtuna
pustiul din gol
ce-mi poartă prin cețuri cenușa
e zen labirintul in care mă pierd
și orb este jocul de-o clipă
hai spune-mi
fetițo
in ce timp inert
iubirea s-a scurs
in risipă


Adelina Constantin: Nu mai scrii


Citești obosit printre stropii din geam
tot mai înalte ziduri cresc
te faci mic şuvoiul de apă
te poartă spre mare
rafale cascade stânci te izbesc
la atingerea-ţi timidă nimeni
nu vibrează
te priveşti extraterestru
în oglindă
sau rătăcit printre igluuri
cal fără căpăstru
Adelina Constantin
Vol. Lumea din ciment și sticlă

Dan Casuneanu: versuri

Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, 
De spaimă, vântul a scâncit toată noaptea
mi-a înfundat cărările cu fața spre lume
m-am învârtit în cerc
neputincios
am ascultat scârțâiturile scrânciobului
m-au moleșit, plantez pe cer
nori de plumb
se iau la întrecere cu ai tăi, prisosesc de zăpadă
formează o pastă consistentă de culoare albastră
se preface într-un dragon cu 12 capete
se împrăștie pe linia orizontului
mă sforțez să îl ajung
în ultimul moment
îi aud zvârcolirile ascuțite în creștetul muntelui
îmi caut chibritul cu măciulie de brad
trag zăvorul soarelui
pe contur, lasă urme care strălucesc
și gloanțele de argint îmi fluieră în libertate.

Dumitru Ichim: Gumă de șters


Am fost han
drumului
ducând spre nicăieri;
la răscruci -
același castan la cerșit
și-o mulțime de ieri.
Cămilarii
pustiul din mine-au băut
şi s-au ascuns după oala de lut.
Chiar și umbra lor
a murit.
Într-o seară
le-am strâns chiuiturile,
dar și geamătul greu,
și am deschis o gară
ca să-L aștept pe Dumnezeu.
...parcă-L și văd cum coboară
pe scara ultimului vers.
Mă voi topi în brațele Lui
ca luna plină în alb de cais:
- Doamne,
deși nu mi-ai promis,
pentru nașterea mea,
nu cumva ai uitat să-mi aduci
tot ce-o moarte întreagă-am cerut?
O gumă de șters.
Nimic altceva...
Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario

Nicolette Orghidan: haiku

Imagini pentru haiku
El alb și nu prea                                                                             
Nehotărât e fulgul:
– Și de ce să cad?
***
El ca timp avut
Ea ca vreme galeșă
Timp astral pierdut.
Nicolette Orghidan

Vasile Ionac‎ : Ecouri

Mereu se merge mai departe
de unde am ajuns.
ori eu, care nu sunt întrebat
unde aș vrea să ajung,
de unde merg mai departe?
*
Sâmburii de cireșe,
deși nu au gustul dulce al clipei,
conțin doar perenitatea cireșilor.
*
Visul pe care îl vedem,
ne este dat, sau azvârlit?
*
Astăzi o să plouă, firav și hotărât,
cât pentru toate ninsorile care nu au sosit.
*
Se vând locuri în cimitire:
oare ce spune sufletul
când văd că ultimile oase purtate
sunt scoase la mezat?
*
Dragostea, acest pur adevăr
pe care nu odată l-am renegat.
*
Dacă un cuvânt nu mai spune nimic,
s-a transformat în vorbă.
Vasile Ionac 
20 făurar 2020

Petruţa Niţă‎ : mâini fecunde


când m-ai stins cu lacrimi
am început să ard
când mi-ai poruncit să cânt
am ales tăcerea
mi-ai spus 'rămâi' şi am plecat
mi-ai zis 'pleacă' şi am venit
apoi ne-am împreunat mâinile
într-o cununie fără inel
toate degetele ne-au rămas legate
într-un sărut
unul în altul au născut prunci
cu ochi de lumânare
au îmbrăcat lumea în cămăşi
de ceară atemporală
clepsidra traversa nisipuri aurii
peste clipele de aşteptare
când ne aprindeam cu apă
ne stingeam în lumină
doar mâinile
numai mâinile noastre încă
mai pot face copii

Gabriela-Maria Ionescu: Unde îmi sunt eu oare?


De la o vreme, simt că mi-am pierdut identitatea, unde şi când nu ştiu exact; ştiu doar că eu – cea care eram mai înainte nu mai există!
M-am pierdut când visam să te întâlnesc, m-am pierdut când încercam să-mi imaginez cum poţi să arăţi şi ce fel de caracter ai putea avea.
M-am pierdut când te căutam cu înverşunare printre toate chipurile ce le întâlneam. Te căutam pe tine, dar, încet, încet, mă pierdeam pe mine însămi. Visam des, chiar şi cu ochii deschişi, cum ar fi dacă ai apărea aşa, deodată, în faţa mea, cum oare aş putea fi sigură că eşti tu, ce semne pe faţa ta sau din atitudinea ta mi-ar confirma că nu greşesc. Mă întrebam des: unde şi cine eşti tu şi concomitent uitam câte puţin în fiecare secundă cine sunt eu…!
Uitam cine voiam să fiuîn tinerețe să fiu
, ce idealuri avusesem, ce visuri şi dorinţe nu îmi îndeplinisem.
Şi iată că minunea s-a întâmplat cu noi doi, când ne-am întâlnit. Am ştiut că eşti tu, într-o fracțiune de secundă; aşa cum şi tu ai avut un imbold de la prima privire că voi fi cineva important în viaţa ta.
Faptul că eram multe ore împreună înrestsurantul unde eram colegi, locul acela afumat şi încărcat de arome de cărnuri pregătite după reţete greceşti, serile târzii în care un artist ne încânta cu acorduri de sirtachi…
Privirile reciproce şi insistente, atingeri accidentale, zâmbete furişe; mirosul şi textura pielii tale în tot zgomotul şi forfoteala continuă de oameni, seară de seară…
Zâmbetul cald și sincer care mă dezarma total, atunci când mă descopereai în mulţimea de oameni, salutul fugitiv şi apoi drumurile tale neobosite ca să mă întâlneşti iar măcar pentru câteva secunde…
Tot iureşul vieţii noastre trepidante şi apoi în scurtele şi intensele pauze în care savuram o îngheţată la colţ, plăcerea totală de a ne avea câteva minute doar pentru noi…
Şi apoi noaptea aceea de sâmbătă în care atât de tare a plouat că au dispărut cu toţii de pe străzi, iar noi doi stând de vorbă la o masă în restaurant când curentul a murit. Am vorbit pentru prima oară deschis în întunericul din jur şi ploaia ce cădea în rafale. Şi m-am lepădat de mine pentru a fi cu tine. Am început altă viaţă, de la zero, plini de emoţie, viaţă în care nu mai eram două individualităţi, ci ne construiam, încet, încet, din vorbe, din săruturi şi din mângâieri, un întreg!
Întregul care ne-a absorbit înăuntru ca o gaură neagră! Am plutit amândoi până la stele şi înapoi de mii de ori, imponderabili într-o lume a extazului, primind şi dăruind mereu şi mereu! Ne-am clădit şi reclădit într-un monolit de iubire.
De la momentul zero, până la punctul terminus, lucrurile au evoluat în cel mai frumos fel posibil, fiecare dintre noi doi devenind mai bun, mai frumos,dar șimult mai înalt spiritual ; doar prin iubire!
Şi a venit şi momentul acela când vremea noastră împreună a încremenit, groaznicul moment de implozie al monolitului nostru clădit în cei doi ani nebuni, de dragoste intensă!
Tu pe drumul tău şi eu pe al meu. Momentul în care nu am mai ştiut cine sunt eu…
Şi a trecut un timp de disperarare şi îndârjire împotriva sorţii şi apoi a venit acceptarea că ceea ce a fost nu se va mai repeta niciodată şi că trebuie să reînvăţ să trăiesc fără tine, doar eu şi cu mine însămi!
Greu de reclădit un suflet, dar nu imposibil şi m-am redescoperind scriind poezie. Am pus în versuri toate cuvintele pe care ţi le-aş fi spus.
Şi ţi-am mulţumit că ai adus iubirea aceea în viața mea!
-Fii fericit, oriu
Gabriela-Maria Ionescu
nde ai fi tu, om bun sper să fii iubit așa cum meriți !

Silvia Bodea Salajan: Cobori din noaptea ta


și-n nopți târzii dorul de dor alină
când printre vremuri încă mai suspină
cuvânt nespus
plângând după retină
un prag firav se frânge ca o vină
când bănuim în lan curat neghină
și când sosește cum vine-o felină
furul în dăruirea cea păgână
doar maiestoasa tainelor regină
mai cerne dor în lacrimi de rășină
ca inima din lucruri să rămână
mai singură mereu
și mai străină

Teodora Onița: adânc

Debut Revista extemporal liric, Debut Revista extemporal liric, Debut Revista Extemporal liric, Debut           
Plouă
Cu picături mari, amare, acide.
Din două
Izvoare reci, adânci, aride.
Ochii,
Ei, de culoarea scoarței,
Cu amănunt
Irigați cu negrul eleganței.
¤¤¤
Conștiința
Se frânge-n cristale.
Dorința
Migrează spre gândurile sale.
Cugetul
E impertinent, inactiv.
Trupul
E indiferent, nociv.
Timpul
Stă pe loc, activ.
¤¤¤
Redefinit,
Râul de mercur alunecă spre
Infinit
Distrugând câmpii de speranțe agățătoare;
O nulitate
Acolo sună acum strident, acut;
Voci uitate
Închise-ntr-un pachet nedesfăcut,
Amăgitoare
Alungate dintr-un lăuntru bolnav de ură,
Hărțuitoare
Ard totul în cale, conștiința abjură.
¤¤¤
Stima
A murit înecată, stoarsă;
Lacrima
A sfârșit arsă;
Discernământul
S-a îmbolnăvit;
Focul
În absurd neîntinat, s-a stins.
Top of Form

Djamal Mahmoud: cavaler

incolor cazi dintr-un țurțure
o lacrimă învinsă lăsând în urmă
cârduri de aburi
și de răni infidele ...
te izbești de resturile albului
abia transformat de cer în noroi
gata s-au trezit ferestrele
ți se șoptește
degeaba încerci
să scoți vreun sunet
tălpile grăbite ți-l vor sufoca
singura ta șansă acum e să taci
într-un rug sau într-o rădăcină
până la următorul îngheț...
Djamal Mahmoud

Mioara Băluță: fiilor mei


Fotografia de profil a Mioarei Băluță, Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, cadru apropiat
nu toate cuvintele sunt pietre
doar cele atinse vor cânta
și în cântecul lor luna tremură deja
singurătatea ei nu a ajuns
niciodată aproape de locul acela
dureros și intim
unde îndoit și împăturit poți vedea
în sfârșit cerul din inima întunericului
scriu și mă înfricoșez în scrisul meu
scriu și aceste cuvinte vă vor încerca dragostea
adevărul despre ea nu-l știe nimeni
doar ierburile care cresc nesigure
cunosc parfumul vocea
care se apropie să vă legene
cum se leagănă câteodată flăcările
deasupra locului în care e îngropată
o comoară    
                                                                                            

Carmen-Maria Mecu: vin sărbătorile ino


o să coc două tăvi de turtă dulce
cu iubire cu mare iubire în gând o să-i pomenesc
apoi bucătăria se va dizolva
cartier oraș țară
continent glob univers
multivers
sărbătoarea va colora fiecare quarc
legăturile se vor șterge firesc
din mine va rămâne doar o presimțire de fluture
cu miros de cuișoare scorțișoară rom
în marele stomac ceresc
Carmen-Maria Mecu

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10