Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Ionuț-Tiberiu Balan‎ : mortalitatea crește în rîndul sfinților

ADIO                                                                                     
sfîntule cu ochii tăi umani
te-au ars pe rugul suferinței lumii
strigătul tău n-a făcut decît să crească tumori
divine prin oameni
Desene de colorat religioase | Qbebe - planse si imagini de coloratiubirea asta nenorocită ne învăluie
casele
din poduri coboară lacătele fără chei
și sar prin porți singure
ADIO ADIO ADIO
ȚIE
ființă plină de lumina gălbuie a zilei
de mîine
ard scrisorile pe care le-am aruncat
fără destinație
atît de beat eram încît
mîinile mele au început să-ți scrie
de dor
de cel mai mare dor
de ultimul dor
lăsați sfinții să moară prin catedralele
ridicate în zile de sărbătoare
blestemat fie poporul tău
doamne
că-l îneci cu iubire
iar el înnebunește
tremur sub păsările-gînduri
ce zboară cu penele smulse
dintr-un cer
în altul
TU
ești altarul primei mele morți
la care revin în fiecare
sîmbătă
să mă ierți c-am plecat
atît de devreme atunci
și nu ți-am zis nici
noapte bună

Daniel Luca: medalion literar


VOLUME PUBLICATE:
 Amnezie în loc de micul dejun – vol. colectiv, Marineasa, Timişoara, 1997; Strip-tease, Eubeea, Timişoara, 1997, versuri; Poveştile de la Bojdeucă, vol. III, vol. colectiv, Junimea, Iaşi, 2000; Acasă, Eubeea,Timişoara, 2001, roman; Cerşetor la cincisprezece ani. Fata oraşului, Editura Eubeea, Timişoara, 2006, versuri şi roman; Jurnalul meu, text Daniel Luca, ilustrații Alina Bogdan, Editura Nigredo, Arad, 2012, literatură pentru copii; Barza vine nechemată, Editura Eubeea, Timişoara, 2013, versuri; Marcela, Editura Inspirescu, Satu-Mare, 2014, roman; Tema periferiei în romanul românesc interbelic, Editura Gordian, Timișoara, 2016, critică literară; Sindromul Mowgli, Inspirescu, Satu-Mare, 2016, roman; Raftul de la colț, vol. 1, Editura Gordian, Timișoara, 2018, vol. 2, Editura Ecreator, Baia Mare, 2019, critică literară; Teritoriu ocupat, Editura Ecreator, Baia Mare, 2018, versuri, Croitorul de noapte, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2019, versuri.

COLABORĂRI: Europoesie (Franţa), Mihai Eminescu (Australia), Limba română (Rep. Moldova) Cronica, Heliopolis, Renaşterea bănăţeană, Orient latin, Coloana infinitului, Eminescu, Vatra, Orizont, BanatBocșa culturală, Lecturn, Dor de dor, Spontan, Oltart, Plumb (România), etc.

                                                                 
Viespea
Spirală linie cerc de desen vector | Vectori din domeniul public                                                                                 
Viespea căzută în călimară
soarbe cerneala cu nesaț
îmbătată se târăște pâș-pâș                                 
spre ieșire
și cade pe coala albă de hârtie
se ridică și înșiră cu acu-i
versuri indescifrabile.

***                                                                                                                                                                                                                                        Sărutul

Trenul                                                             
                                                                         Când ți-am sărutat
Trenul acesta                                                      pleoapele
m-a uitat pe peron                                               ți-am atins
un fluierat                                                           privirea
și-a plecat
hăbăuc
de unul singur
nu are nevoie de conductor                                     Înflorire
și la stația următoare
se va lipsi                                                            A sosit primăvara
și de mecanic.                                                      și îți înfloresc
***                                                                     picioarele



Daniel LUCA: Revoluția simțurilor



           Un roman plin de nerv, de savoare și de viață este Infidela de Daniela Faur (Quantum Publishers, Domnești, 2019), o incursiune în interiorul și exteriorul cuplului, între adevăr și minciună, între sex și iubire.
            Ela, aflată într-o relație de aproape trei ani cu Gabi, cu care urma să se căsătorească peste câteva luni, se îndrăgostește de Sebastian, noul ei șef de la locul de muncă, o firmă de consultanță în management (Ekon Consult), căsătorit cu Roxana. Urmează trei luni toride, de la tatonare la sărut, la frâu liber dat simțurilor  și până la iubire.
            O infidelitate asumată de Ela, după îndelungi procese de conștiință [„Sunt o păcătoasă! (…) Sunt femeia vorbită pe la colțuri, subiectul de discuție la întâlnirile de cafea și a celor din miez de noapte, acompaniate de vin rece. Aș fi cinică să spun acum că-mi pare rău” – p. 5], Ela fiind o femeie obișnuită, nicidecum un top-model („Am 1,68 m înălțime și 68 de kg. Nu sunt grasă grasă, genul acela despre care porcii spun că mai bine le sari, decât să le ocolești. Dar sunt destul de durdulică: am câteva straturi de colăcei” – p. 8), dar care, atunci când întâlnește „masculul alfa”, își lasă gândurile libere, trăirile erotice invadând-o chiar și în biroul lui („Dar ochii lui, ei bine, ochii lui limpezi ca marea și zâmbetul ștrengar îmi transmit că, mai devreme sau mai târziu, mă vor băga în bucluc” – p. 29; „Cer oare prea mult? Da! Normal! Eu, femeie logodită, doresc ca mâinile unui bărbat însurat să mă frământe ca pe-un aluat de cozonac” – p. 88).
            Sexul cu Gabi devine monoton, o rutină, o împreunare a trupurilor fără ca sufletele să mai fie prezente („Acum ne dezbrăcăm singuri, dar ne păstrăm șosetele dacă se poate. Să nu ne tragă frigul pe la picioare! Nici n-ar avea când să o facă, săracul” – p. 22; „Și-a primit sexul și nu a mai contat că trebuie să-i dea atenție și sufletului meu” – p. 24), iar întâlnirea cu Sebastian este un adevărat scurt-circuit, ce produce o revoluție a simțurilor, o trezire a lor la viață dintr-o lungă amorțire, dar și o pornire pe drumul căutării sinelui, prin pasiune și iubire.
            Treptat, gândurile se transformă în gesturi și fapte. Primul sărut este urmat de participarea amândurora la un bal mascat de halloween organizat de firma unde lucrează Gabi („da, el e, nu m-am înșelat. Zăpăcita asta dintre picioarele mele l-a recunoscut înaintea mea” – p. 138), de  mângâieri într-o cabină de probă, de o călătorie la Roma într-un weekend [prima consumare a pasiunii: „Intră în mine tare și repede, căci drumul e ușor, prințesa mea deschizându-se hapsână (…). Închid ochii și mă las legănată ca o barcă pe valuri. E în mine, așa cum mi-am dorit, răscolindu-mi interiorul, potolindu-mi setea de sex brut” – p. 170] și continuarea întâlnirilor în doi, o dată pe săptămână, după reîntoarcerea în țară [„De azi, sunt oficial infidelă cu acte în regulă. Am repetat prima experiență, așa că nu mai e cale de întors. Nu mai pot spune s-a întâmplat, a fost o dată și atât. Ce mult pot înflori sub atingerile lui! (…) Cât de bine e să-mi redescopăr sexualitatea, să mă redescopăr pe mine, să am curajul de a-mi direcționa partenerul” – p. 214].
            Odată cu dăruirea, încrederea ia locul neîncrederii, cu toată bătălia interioară ce se dă în cei doi protagoniști, Ela și Sebastian. Cu toată înverșunarea de a rămâne doar la sex, fără a implica inima, iubirea îi cuprinde pe amândoi. Dar, cum viața nu este un basm, nici de această dată nu există happy-end [„nu mai cred în «Fericiți până la adânci bătrâneți»; e doar un final pentru basme. Lucrul acesta nu mă întristează, culmea! Viața nu-i un basm, nici pe departe! Singurul lucru comun e că, da, ai de sărutat câțiva broscoi până-ți vei cunoaște prințul. Doar că nici prințul ăsta nu este cel din povești. (…) Când totul e bine, e greu să-ți închipui răul. Nu te gândești că răul poate lua chipul unui bărbat fermecător care, hilar de-a dreptul, e broscoiul unei alte femei” – p. 6].
            Totuși, Ela ajunge, prin Sebastian, să se cunoască pe sine însăși, să se vadă și să se accepte așa cum este în realitate și să se bucure de propriul trup, de propriul suflet (cu toată lupta dintre îngerul și demonul din interiorul său: „Am descoperit în ultimele luni că sunt un înger cu apucături de demon, deși acum par a fi un demon care-și caută lumina” – p. 286), cu convingerea că undeva există jumătatea ei și cândva, cu siguranță, o va întâlni („Da, am rămas fără logodnic și fără amant, dar am învățat să iubesc cu pasiune și să prețuiesc dragostea” – p. 286). Până atunci, însă, adevărul va lua locul minciunii („Și ca să fiu Ela până la sfârșit, primul pas în noua viață a fost să-i fac o vizită prietenului meu de la Sex Shop și să cumpăr vibratorul Ciocan. Pentru mine! Suficient cu minciunile!” – p. 287).
            Fiecare poveste de dragoste, fie ea și interzisă, este o încercare și vine la pachet cu învățăminte, îmbogățind trupul și spiritul. Daniela Faur, cu ironie și sarcasm adeseori, printr-o fină analiză psihologică, aduce în fața ochilor cupluri credibile, viabile (Ela-Gabi, Sebastian-Roxana), fără intenții moralizatoare, însă cu un puternic mesaj de carpe-diem.
*
(documentare, sursa: Logos Agape)

Rodica Cernea: continuă


Îmbracă-te cu mine la miezul nopții
atunci când fluturi verzi
își caută odihna
în imaginea unui zâmbet.
Încalță mai apoi o simfonie
din clapa unui clavecin
rătăcit printre degete stângace.
Înghite visele sânului stâng
precum Uroboros și
continuă-ți viața,
alăturându-te universului însângerat!
Încă mai poți arunca umbră
peste pleoapa cerului
dezbrăcat de trup.
Topiți unul în altul
ca o rugăciune de călugăriță
ningem pe fruntea ei apă vie!

Gheorghe Apetroae: VALORI ALE ESEISTICII CONTEMPORANE (III)


LIVIU ANTONESE: „ÎN OSTROAVELE AZORE”
Am considerat poemul - eseu „În ostroavele Azore”, al scriitorului -filosof Liviu Antonese, drept unul dintre puţinele scrieri literale contemporane, apărute după anul 1989 în publicistica românească, cu un atât de bogat conţinut categorial - filosofic. Întregul poem se constituie în structura sa un sublimat gnomic în formă versificată, un text monologic non-socratic, prin care se încearcă a se contracara marginalizarea spiritului absolut, prin promovarea unui idealism obiectiv hegelian, urmare a depresiilor şi refulărilor constante generate de interpretarea dialectică cu tentă de cvasimaterialitate a cosmicităţii. Credem că substanţa poemului i-a fost adusă în prim plan scriitorului de experienţa sa recunoscută în abordarea unicităţii, a contiguului şi a disfuncţiilor structural-ontologice în structuri estetizate-metaforice cu acele stigmate monologice și corespondenţe chiar şi în acel social devenit monocrom şi monocord, de tip lukacsian, caracteristici ale ideaticii sfârșitului de secol 20.
Poemul „În ostroavele Azore” este revelator pentru eseistica contemporană şi nu întâmplător se relevă în pozitiv, ca un axiologic lavellean, de receptare a poeziei contemporane. Poemul incită la meditaţie şi îngăduie o abordare critică a conţinutului său ideatic, o revelare a misterului ontologic referențiat sub azurul metaforei, în ostroavele Azore, fără a se apela la teorii oculte sau la personalism și exerciții holistice: ”De la facerea lumii încoace”.., precizează filosoful...
Experienţa sa cu valenţe istoriciste şi receptarea progresului înregistrat de ştiinţe l-au incitat tot mai mult spre ținuturile azure, eudemonice şi l-au condus la deschideri vitraliu ezoterice în receptarea tot mai conştientă a Universalului din spaţiul fenomenologic transcendental-nihilist, de tip heideggerean: „ Altfel decât pe insula mea/” şi la investigarea ontologicului într-un fenomenologism antropo-ricoeurean şi husserlean: „Stânci negre şi roşii, dure şi buretoase”, prin metode epistemologice revelator creatoare, expuse în ancadramente hermeneutice, sensibil încifrate: ” Cu aerul închis în alveole”... În context axiologic realizează o interpretarea axială a ființării duale - în episteme - pe limaxul categoriilor de co-existenţialitate: ” Te ţii tare, suflet al meu,/Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată/”..., evident într-un tonus dialectic, în frecvente formulări categoriale energetist-dinamice și antinomice logice-estetice, de tipul: materie - spirit, obiectiv-subiectiv; particular-universal; moral-imoral, teoretic-pragmatic, etc., toate, astfel expuse ” De la facerea lumii încoace”, din perspectiva paideică a Eului pur, situat în tangaj cu câmpul universal referenţial temporal în locație exotică... Liviu Antonese permite în metafore ce sublimează discursul, o pronunţată revelare a fenomenelor şi proceselor naturale din Universal, dar şi socio-umane, desigur limitative antropo-spaţial şi antropo-temporal, cu elevaţii și declivități orografic-ideatice la cote axial-epistemologice, corespondente ținuturilor edenice, madeirice.
Se sesizează, în acelaşi timp, succesiunea dinamică a evenimentelor fenomenologice în relativitatea Universaliilor: ”Oricum ai privi lucrurile, aici / Este şi altcum, nu doar altunde”. Se relevă o relativitate a existenţialului, ciclicitatea și devenirea cosmică a lumii universale de tip ondulatoriu: ” Aici , totul e după alte ritmuri,/ Iar soarele umblă după calculele Sale secrete”. - Bine spus!.
În acest mod, Liviu Antonese permite restructurarea şi reorientarea discursului filozofic în cronosul spaţiului topologic universal, al înşiruirii monotone ne-definite şi ne-finite și stabile: ” Doar ceea ce e închis în timpul meu/ Rămâne la fel, oriunde m-aş preumbla“, sau “/Era fără vârstă/”.
În registrul al doilea, al tautologicului, s-a realizat evidenţa dezalienării social-spirituale marcuseene, cu o dinamică volitivă schopenhauereană, în paralel cu amendările de bază biologic-umane și mecaniciste a structurilor existenţiale infinite cu inflamări apofantice revolute, de tip leibnizean şi blagean. Se conştientizează, astfel, şi se orientează subiectul cunoscător spre epistemologiile onticului metafizic: ” Din lateral, un vânt cald/ Conspiră cu gândurile mele”. S-a pus în evidenţă aici transcendentul lăuntric- metaphisic, eul personal, fără a-l personaliza şi Universalul, în schema şi un ontologic galactic evolutiv cu magnitudini la dimensiunile sale igognoscibile: ” E închisă în mine/ Ca într-un sarcofag/ Care încă respiră”. Și aceasta, pentru argumentarea logică a unor răspunsuri riguroase, dintr-o gestaţie gnomică- genezică, pretinse a fi mai apropiate de adevărul aletheic, al Universaliilor, de primatul genezei: ” Un fel de aer străveziu ce depăşeşte/ Şi încăpăţinarea aspră a pietrei.”. Se receptează, în ansamblul textelor, cromele policorde ale metaphisicului, ¬începînd cu teoriile cosmologice sofiste şi ajungând, prin Platon, Aristotel, Descartes, Kant şi Hegel, la neopozitivismul Şcolii scientiste de la Viena, la sociologismul neo-comptean al Şcolii de la Frankfurt şi la neo-raţionalismul critic al lui Karl Popper.
Poemul relevă şi existenţa unor concepte filozofice care încearcă o înţelegere cosmică a unei lumi proprii, a filosofului-poet, cu valenţe egocentriste, dar în conştienţa singurătății și finitudinii, pe limaxul existenţial al unei lumi alienate şi angoasate, cu referenţialul contiguului metafizic: ” A plecat agale/ Cu soarele bătându-I în ochi,/ Lăsând în urmă un şchiopătat uşor/ Şi o mare singurătate în care se regăsea/ Numai foşnetul Oceanului/.”
Pentru un demers al reuşitei livreşti, Liviu Antonese se va aliena şi el , desigur, în texte le sale metaforice şi îşi va travesti eul metafizic, până la monismul hobebesean, într-un corpus monadic leibnizean-axialitatea armonică absolută, diferenţial-divină a bărbatului complet, generându-l mereu prin maximizarea rezultatului din ecuaţia dintre raporturile experienţă - pură intuiţie, de tip bergsonean, georgesberkeleyan şi humean şi prin minimizarea determinanţilor alienării şi ai anxietăţii cu variabile non - aleatoare, de natură psiho-claustrofobică: „ Bărbatul care demonta duşurile/ De pe Praia da Vitoria”. Se reuşeşte o surprindere refexivă a relativităţii sale temporal-metafizice, antropo-ontice : ”Nu era bătrân , nici tânăr nu era,/ Nu era nici măcar între două vârste”, pentru a se identifica filosoful: „ Cu părul alb şi sârmos/ Şi faţa smeadă întinsă/ Ca pielea de pe tobă” şi pentru a evidenţia limitele semnificantului uman în planul limitativ - spaţial şi temporal al entropismului universal, cu referenţial evolutiv istoric şi divagaţii existenţiale-temporal spaţiale, din păcate, la Liviu Antonese, comensurabile.
În altă ordine de idei, poemul-eseu „În ostroavele Azore " se poate încadra, prin conţinut, între scrierile filosofice autentice cu un fond ideatic însemnat, ale căror tematici propun maximizări receptive şi reflexive ale cognoscibilului, de depășire a perathosului pitagoreic și o descifrare analitică a Universalului , prin disociere, până la etajele psihismului freudean - reyan, prin Piaget, cu reverberaţii psihanalitice ,pâna la accesul tulburărilor logico-lingvistice şi, apoi, conjunse genomic, după propria schemă de replicare, a filosofului, în construcţia moleculară şi atomară a cosmicului, într-un sistem de interpretare duală - în dublu sens. Sensul umbrei este psiho-revelatoriu la filosoful-poet, chiar şi pentru însăşi personalitatea lui Liviu Antonese, magnific în structura sa livrescă, dar nu lipsit de modestie, aici: ”În urmă, o umbră uriaşă-/ Fiecare umbreşte după puterile sale” şi care îl ajută să privească cu seninătate apofantică finitudinea existenţială: ”Sezonul se încheie, bucuria/ Îmi sporeşte cu fiecare clipă”.
Se dă posibilitatea celor interesaţi de demersul său filosofic în structuri poetice ermetizate să investigheze primordialitatea laturilor și geometria Unicului, atât în plan material, cât şi spiritual, precum şi în temporalitate, într-un context analitic diferențial disociativ, pentru a înţelege rolul antinomiilor categoriale, materiale şi spirituale, adică a celor două fundamente ale ontologicului, în putinţa evitării sacrilegiilor oricărui naufragiu bio-existenţial, de tip sacrificial-sacerdotal, aici, găsite la poetul filosof, „În ostroavele Azore”: ”Un om cu aripi de pânză spre capătul golfului: / Sparge apa şi aerul într-o mişcare lunecoasă/ Precum pata de ulei de măslin pe masă,/ Pe masa din cealaltă insulă,/Ostrovul meu dintâi/”. Se satisface, astfel, dorinţa cunoaşterii prin determinări introspective a esenţelor fenomenologice transcendental-¬lăuntrice, extrapolate din esse prin circumspecţia formalismului pe baza antitezelor, a vectorilor dubli cu aceleaşi coordonate, dar cu dispunere în timpuri diferite, care pot asigura evidenţierea axiomatică - asimptotică a Universalului într-o telescopie duală. Prin acest raţionament, poetul ne asigură, încă de la primele versuri ale acestui reuşit poem, de coexistenţa sistemică a celor două entităţi categoriale monadice „corpul material” şi „corpul spiritual”, în „trupul unic”, aşa cum le sesiza cândva şi Nicolae Prelipceanu în poemul său, la fel de reuşit: „Degetul de gheaţă”, prin acţiunea sa de înglobare monolitică a celui de al doilea în primul şi a primului în cel de al doilea”, de transgresare temporală facilă, dintr-un spaţiu întraltul, într-un cadru continuu culisabil cu valențele atemporale ale monadei armonice unice leibnizeene: ”/... /Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată/”, „ sau „ Pe masa din cealaltă insulă, Ostrovul meu dintâi”, într-un veritabil sistem telescopic dual- universal ....
Cu o prezentare sinceră şi nedeterminată, Gheorghe Apetroae Sibiu.

Ion Ionescu-bucovu: ***

(fragment de roman)
Rănile sufleteşti ale Ancăi se cicatrizau încet. Timpul, acest tiran al omenirii, părea că stă pe loc s-o tortureze. Ca să nu observe lumea că se afişează cu profesorul, după moartea soțului, rări discuțiile şi întâlnirile cu el. Se preocupa mai mult de educația copilulul, îl ducea dimineața la grădiniță şi la amiază, se scuza față de colegi, şi trecea să-şi ia băiatul acasă. În capul ei se limpeziseră apele, mâlul se sedimentase la fund şi părea că la orizont se zăreşte o rază de lumină care-i va pătrunde încet-încet în suflet. Rar de tot mergea pe la socri ei, pe la Radu şi Crina, care şi ei acum erau bătrâni şi neajutorați. Adesea le lăsa nepotul acasă, gest care pentru ei însemna enorm. În el îşi vedeau propriul fiu crescând prin diferite țări pe unde fuseseră purtați cu slujba lor. Dar nu după mult timp se întâmplă ca Radu să moară. Bolea cam de multişor şi moartea lui Lorințiu îi grăbise şi lui sfârşitul. Iar dolii, iar pomeni, iar durere, se săturase de cimitire, de cavouri, de plâns. Crina îşi pusese toate speranțele în ea. Merse cu Anca la notariat şi-i trecu imobilul în care locuia, de altfel o casă destul de mare în Primăverii, obținută pe vremea când Radu era secretar de partid. ,,Să fie casa de vis a lui Felix!’’- decretase ea. Poate va trăi el fericit în locul lui taică-său.’’
-Maică, îi zise Crina, eşti tânără, refă-ți viața, caută un om bun şi recăsătoreşte-te, e păcat de tinerețea ta…
Având încuviinîarea soacrei, ea începu să se gândească şi la căsătorie. Avea inima tot la Profesor, se legase ceva intim între ei şi trebuia să continuie. Dar omul o evita, sub pretextul că trebuie s-o lase în pace să-şi consume timpul doliului nederanjată. Până într-o zi când se întâlniră pe coridorul facultății şi Profesorul o abordă direct:
-În sfârşit te văd mai veselă, ce s-a întâmplat cu tine?
-Nimic deosebit, simt că renasc, mi s-au luminat gândurile!
-Asta e bine, forma cea mai înaltă a învățăturii este a învăța să fii tu, aşa ne spune Edgar Faure! Sau Sartre care zice că omul nu este, el se face, se construieşte pe sine! Tu pare să te îndrepți spre aceste precepte!
-E greu să descifrezi viața după aceste citate! Viața e mult mai complexă, domnule Profesor! si zicând ,,domnule profesor’’, ridică privirea spre el şi-i zâmbi amical.
(Profesorul: Anca s-a maturizat, nu mai e Anca pe care am cunoscut-o cu ocazia examenului de doctorat. S-a împinit ca femeie, are ochii migdalați, obrajii-doi bujori-, părul platinat şi corpul îndumnezeit după necazurile prin care a trecut.)
-Ai terminat cursurile?- o întrebă Profesorul.
-Da!- răspunse ea apăsat.
Pot să te conduc?
-Unde?
-în Paradis!
-Ce bine-ar fi să merg în Paradis!- îi zâmbi Anca.
-Draga mea (îi zise ,,draga mea’’ pentru prima dată) Paradisul este în noi. Viața e făcută ca aici pe pământ să trecem şi prin Iad şi prin Paradis!
-Lozinci, adesea mă întreb şi eu ca Sfântul Augustin, oare eu însămi ştiu ceea ce sunt?.
-Mergi prea departe cu întrebările! Lasă viața să curgă ca un izvor… Apropo: Eşti dispusă să luăm masa împreună?
-De ce nu! Chiar îmi era foame!
-Am dat alaltăeri pe la tine pe la bloc şi era Felix cu bona. La fel ca băiatul meu, al tău s-a mărit, dar mi se pare ceva mai isteț!
-Îmi simte lipsa, stau mereu tot plecată…
Intrară la restaurantul Berlin, lângă Casa Armatei. La acea oră era linişte, un chelner care şoma îi văzu şi se grăbi spre ei. Îi invită la o masă, într-un separeu.
-Ce doresc domnul şi doamna?
-Adu-ne ce-ai mai bun!- îi răspunse Profesorul. Ce beai?- o întrbă el şi pe Anca.
-Apă plată sau minerală!
Acum Anca îl privi mai atent, aproape că nu-i mai ştia înfățişarea de la voiajul lor la Valea Vinului . Profesorul îşi tunsese părul şi barba şi părea mult mai tânăr. Avea nişte sprâncene negre, făcute parcă cu creionul, obrajii ceva mai proeminenți şi buzele senzuale, ca de fată. Față de colegii ei care veneau în blugi şi cu câte un pulover pe gât, el purta întotdeauna un costum impecabil, cămaşă neagră şi cravată. ,,Omul ăsta e plin de mister’’- gândi ea. ,,si... încep să-l iubesc!’’
-Mereu te gândeşti!
-Nu mă gândesc, te studiam, ai mai întinerit de când nu ne-am mai văzut!
-Mulțumesc pentru compliment! Avea un vers al lui care-i veni în gând, referitor la femeie: ,,Cu ochiul îmi face târfa de stea/ Să alunec spre ea!’’ Uitase de nevasta care-i murise, trecuse în alt timp pe un alt culuar al vieții. I se făcuse atâta dor de Anca, încât dacă n-o întâlnea astăzi, se ducea acasă la ea. ,,Dumnezeu aranjază aşa de bine lucrurile, după sufletul meu.’’- gândi el. Ai ochi frumoşi, te-ai împlinit, fată dragă, şi cu zâmbetul tău, cucereşti noi continente!
-Zăuuu?- făcu Anca o piruetă cu privirile către el.
-Zău!..și pe deasupra ai lipici…
Veni chelnerul cu masa. Un chelner trăznit. Ciuperci, fudulii la capac, fructe de mare şi o sticlă de otonel.
-La noi e interzis să se bea apă minerală!- glumi el, întorcându-se spre Anca şi punându-le sticla de vin în față.
A fost prima întâlnire.
Și la masă a întrebat-o:
-Vreai să te măriîi cu mine?
A căzut cerul pe ea. S-a învârtit tot restaurantul, i s-a părut că perdelele fâlfâie luate de vânt şi că masa fuge undeva spre perete.
-Tu, vorbeşti serios?- s-a roşit ea toată.
Și el îi ia mâna, o trage către el şi-i pune un inel pe deget.
-Am văzut din priviri că ai zis da!
Și s-au îmbrățişat, şi s-au sărutat, şi-au ieşit afară de mână, parc-ar fi fost de când lumea căsătoriți.
-Unde mergem?- o întreabă el.
-Hai în Cişmigiu să stăm puțin să ne revenim din această nebunie!
Parc-ar fi doi adolescenți, închiriază o barcă şi plutesc pe deasupra apei, Profesorul lopătează cu ochii pe ea. ,,Îngerul meu, regina mea, parc-am cucerit un regat, Doamne!’’ Se însera, o seară de basm, cu lumini multicolore peste tot Bucureştiul, tramvaiele, trolebuzele, autobuzele li se păreau nave astrale şi ei undeva în cosmos, urcând pe scări de mătase spre Dumnezeu. Anca scoate din poşetă o Biblie şi-i citeşte din ,,Cântarea cântărilor’’: ,,Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că săruturile tale sunt mai bune ca vinul. Miresmele buzelor tale sunt balsam mirositor, … Răpeşte-mă, ia-mă cu tine! Hai să fugim! Regele m-a dus în cămările sale: ne vom veseli şi ne vom bucura de tine. Îți vom preamări dragostea mai mult decât vinul…’’
Profesorul îi ia cartea din mână şi-i răspunde şi el:
,, Cât de frumoasă eşti tu, draga mea, cât de frumoasă eşti! Ochi de porumbiță ai, umbriți de negrele-ți sprâncene, părul tău turmă de capre, ce din munți, din Galaad coboară….Ale tale buze miere izvorăsc, iubito, miere curge, lapte curge, de sub limba ta; mirosul îmbrăcămintei tale e mireasmă de Liban…’’ Uitaseră că sunt într-o barcă, uitaseră că sunt în Cişmigiu, uitaseră că se înserase şi ieşise luna mare peste vârfurile copacilor şi stelele pe câmpia cerului licărind ca nişte licurici.
-Gata, dă-mi cartea, şi hai acasă!- îl roagă ea.
-Unde acasă?
-La tine, cum unde acasă!
( Profesorul: cred că dacă n-o făceam acum, n-o mai făceam niciodată. Aşa am făcut-o şi cu cealaltă. Dar n-aş vrea să mă mai gândesc la ea. Dumnezeu mi-a scos în față această ființă care m-a readus cu picioarele pe pământ, adică nu, m-a ridicat la ceruri…)
-Adică la noi acasă!- zice el, răspunzându-i la dialog, pândit de umbra celeilalte care încă-l mai urmărea.
Au mers la maşină şi au plecat acasă. Au descuiat uşa şi l-au găsit pe Victoraş jucându-se cu nişte maşinuțe. Când l-a văzut pe taică-său i-a sărit în brațe.
-Ai venit, tati?
-Da, am venit! Îți recomand pe mama ta!
-Păi ea e mama lui Felix!
-Da, dar de azi încolo e şi mama ta şi-a lui Felix!
-Și va veni şi Felix aici?
-Bineînîeles!
-Ce bine, am şi eu cu cine mă juca! Și trebuie să-i zic mamă?
-Numai dacă vreai, dacă nu, îi zici pe nume, adică Anca!
-Dacă nu vreai să-mi zici mamă, îl imploră Anca, zi-mi pe nume! Eu nu mă supăr… Și îl trage lângă ea şi-l sărută. ( E o diferenîă, gândeşte ea, între cei ce se recăsătoresc şi vechile lor cupluri care trăiesc şi noi care-i avem morți pe amândoi. La noi nu mai e posibilitatea de întoarcere…)
-Nu vom dormi în Bucureşti, o roagă el, pregăteşte-te să mergem la țară. Am la Câmpina o veche cabană, vrem să ne petrecem zilele de week-end acolo. Să dăm pe la soacră-ta să-l luăm şi pe Felix.
Apoi noapte. O seară plină de stele cu o lună nebună care le bate drept în cap. Lumini care fug şi pe o parte şi pe alta a şoselei în urma lor şi din când în când faruri de maşini care le scot ochii prin parbrizul încețat.
Au ajuns, au mâncat şi s-au culcat. Noapte de vis. Cu rugăciuni şi clipe de tandră iubire. Când s-au sculat dimineața s-au trezit în altă lume cu munții în cap. O dimineață albă şi munți brumați, cu vârfurile albe de zăpadă. Muguri de brazi la fereastră şi veverițe care se joacă prin copaci. Vântul de primăvară precoce le mângâie fețele; născuți parcă a doua oară Ionel (aşa-i zisese ea, Ionel, de la Ion) şi cu Anca de mână trec pe străduța îngustă spre dealul din jur. Voiau să se plimbe în aerul primăverii. De undeva se aud câteva clape de pian. Începe ,,Praeludio con fuga’’ de Bach, ce dulce, ce tristă! Câte nădejdi cresc în sufletele lor, atitudini, miresme, frumuseți… Între vânturi şi preludii de primăvară precoce, reînviau amândoi odată cu natura. Nişte suflete pustiite care-şi găsiseră perechile în această lume nebună.
-Am toată colecția Bach, zice el, e prea trist să-l mai ascultăm!
-Nu, Ionel, clapele pianului ne lovesc inimile ca nişte clopote de mânăstiri cu sunetele lor! Eu vreau să ascult!
-Nouă, dragă, ne-ar trebui o cură autentică de nebunie. Numai nebunii se simt fericiți! Și noi cred că suntem! Trecutul meu, focar de sentimentalism refulat, mină de umilințe, vitrină de tristeți cu păpuşi şi bibelouri. Adio, Daomne!
Ajunseră în vârful unui deal şi priviră minute în şir peisajul: şoseaua care şerpuia printre coline, pomii dați în floare, vilele care apăreau ca nişte cutii de chibrituri, iarba care mustea sub ei, cerul larg care se pierdea în vârfuri de Carpați, soarele care inundase cu razele lui toată Valea Prahovei, bâzâitul gâzelor care inundaseră natura...
-Până acum, dragul meu, parc-am trăit printre morți şi cimitire!. De acum trebuie să găsim calea adevărului şi-a fericirii! Eu mă gândesc la nuntă, vreau o nuntă simplă unde să nu ne invităm decât prietenii apropiați. Să mergem să ne cununăm la o mânăstire cu şapte preoți, să facem o masă de poveste în pădure unde să ne cânte doar flautul şi privighetorile.
-Eşti o naivă şi-o visătoare! Ceea ce spui tu acum e poezie. Vom face o nuntă mare, cu lăutari ca la țară, cu invitați din cele patru colțuri ale lumii, împărați şi-mpărătese, cu orații, cum le-am auzit eu în copilăria mea, cu naşi, cu flăcăi şi fete la bradul miresii, cu dar, cu vornicel şi dimineața cu ciorbă de potroace…
(S-au sărutat, s-au îmbrățişat şi au tăcut clipe întregi. Cu palmele căuş, Ionel îi mângâia fața, obrajii roşii, buzele, ochii…Și i-a cuprins mijlocelul de gazelă, strângându-l cu brațele.)
-Hai la copii, zise ea într-un târziu când se trezi din destăinuirile lor, cred că s-au trezit…
Ajunşi acasă, găsiră toată camera dată peste cap. Victoraş cu Felix se treziseră şi se jucau de-a războiul. Luseră pernele şi se loviseră cu ele până le ieşise fulgii, apoi cu nişte săbii imaginare, credeau că sunt Ginghiscani, înfruntându-se pe nişte imperii care trebuiau cucerite. Erau transpirați şi în pijamalele lor păreau nişte soldați epuizați în cine știe ce lupte.
-Ce-ați făcut, măi, puşlamaleleor, voi aici?- s-a repezit Anca la ei.
-Ne-am jucat de-a războiul!- sare Felix, din colțul lui, aruncând o pernă din mâini.
-De-a războiul o să ne jucăm după masă, îi potoli Ionel, acum, hai, spălarea, şi la masă!

Jenica Dragan: poem cu epifanie

Ştiu cumva pe de rost echilibrul precar al plecării
un soi de dragoste văratică prinsă în descedente
cărări prin desprinderea de toamne amurgite cum
stol după stol cohorte de cocori cu largi aripi sure
pleacă să moară departe de rugul iernii din grădini
Cine-mi-mprumută ziua lui din ieri când fuse fericit
ocolit de visări răvăşite de râurile bete de colindat
are răsplată fructul edenic trilul păsării Paradisului
hlamide aurii pentru cuvintele văduvite de o umbră
culori deocheate de o lumină desmierdarea tăcerii
aracilor din vie despuiaţi de frunzele roşii de timp
Ştiu drumul sărutat de potcoavele cailor morţi de
la un capăt la celălalt al tărâmului de unde desculţi
păşim peste jarul iubirilor pierite înaintea coacerii
şi însoţite de cântul altei iubiri niciodată stinse ca
pe tabla înmulţirii cu doi pe când animalul din noi
resimte-n duhoarea memoriei şi bucuria-ntoarcerii
acasă în uterul cald şi primitor al ţărânei din veac
sfâşie beregata somnului care refuză revederea
epifaniei noastre din o devreme în prea devreme
Albastre păduri verzi aiurări cântul mi-a pus ham
sunt încă viu mort este viitorul nostru de alaltăieri !

George Sangortya 8- Poeme Diacritice


Cum era pământul
Și aici a fost apocalipsa
Iar ochii mei
care au început să plângă
Eram eu ....
Cel ce bătea cu pumnul în geam
ca să mă audă cineva
Dar în zadar
pentru ,că pe tavanul din camera de zi
Umblau si caii verzi și nechezau
în mintea mea..
Ca să-mi dau seama
Cum era pământul
Atunci când a fost lovit de pandemie
*
Și-am inchis ochii, sperând
să nu fie adevarat
Dar în jurul meu
,se auzea plânsete de oameni
,care își pierduse mântuirea
Iar pe umerii mei
Se depusese, cenușa iernii nucleare
Iar din stație, se auzea
vocea alarmantă, care spunea
Așa era bucureștiul ,cum era
pământul
Iar atunci ,trecuse mult timp
ca sa-mi dau seama
*
Și am ieșit din ascunzătoarea mea
captiv de frica remușcării
Călcam pe resturile umane
,în spatele meu erau doar ruine
Dar aveam la mine
,numai o sticlă de apă la 1 litru
Tancuri cu însemnele țării mele
zăceau cuminți, abandonate
Doar ciorile erau, singurele păsări,
care scăpaseră
Și mă uitam cu ochii în lacrimi
Profund ,adânc spre cer
imi făceam cruce și spuneam
Doamne, ia-mi viața ca să pier
La cum ,era pământul
*
Si-n fața mea era dezastrul
Oamenii, clădiri pe care le stiam
Acum ,nu mai erau
decât în amintirea mea
care se prefăcuse în ceață
Dar una care să te înspăimânte
,atât de mult
încât să crezi că a fost doar un coșmar
Și nici clopotele bisericilor ,nu se mai auzeau
Și sa lăsat o tăcere
dar una, dintr-acea apăsătoare
Asemeni ,că acelei de mormânt
Dar nimic ,nu a mai fost ca înainte
Așa ,cum era pământul
Versepolis-printre versuri / București 2020

Dan Tipuriță: Arestați la domiciliu


Am ajuns să studiem
la biblioteca trecerii timpului.
Din când în când mai ies de unul singur
să îmi fumez pe coridoare
pauza dintre doi neuroni.
Acolo
unde se aşează cap la cap
fumul expirat al speranţelor toxice, sau
se leagă vorbele cu nodul politichiei aşa,
cât mai strâns,
să nu-l poată desface nici o altă părere.
De un timp
am pus virusul paznic la turma sănătății
i-am fixat privirile să iasă la ore exacte
numai atunci când știu că mă ascund acasă
unde îmi țin ideile fixe
încă de la trezirea cugetului de dimineaţă.
Pentru o zi
căreia îi cunosc deja drumul paşilor scurţi
înainte şi înapoi
prin sala de aşteptare a statului pe loc
în pușcăria arestaților la domiciliu.

Frențescu Oana: detalii imprecise


detalii imprecise
flămânde de nevoia de cuvinte
gestul nepăsător umblă singuratic
între pereții galbeni
umbra sub formă de cruce e mereu deasupra
muzica dată tare străbate eternul fără întoarcere
melodia ei se întinde spre tine
aerul împarte sunetele pe crengi și pe frunze
notele dizolvă lumina în reliefuri colorate
sunt pe jumătate în cealaltă parte
unde luna nu este
zenitul smulge înstelarea suită pe arbori
înăuntru ochiului rămân hărțile precise deșirate-n spirale
cu noi pe talpa unei frunze
un gând verde evadează lăsând cicatrici
pe cântecul exilat în neant

Anca Titrade : Ziua internațională a cărții

Cartea este un mijloc prin care poţi deveni ceea ce îţi doreşti să fii.--Teodor Dume

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie."Ziua internaţională a cărţii şi a drepturilor de autor” este un eveniment anual, organizat prin intermediul UNESCO, în special pentru a promova cititul, publicarea de cărţi, dar şi drepturile de autor. Ideea unei astfel de sărbători a apărut din 1923, când mai mulţi spanioli iubitori de carte au dorit să îl omagieze pe Miguel de Cervantes. În 1995, la Conferinţa generală de la Paris, UNESCO a decis ca 23 aprilie să rămână data aniversării internaţionale, deoarece conform calendarului gregorian, în această zi sărbătorim naşterea şi moartea lui William Shakespeare (acesta s-a născut pe 23 aprilie 1564 şi a murit pe 23 aprilie 1616), Vladimir Nabokov (n. 23 aprilie 1899), Manuel Mejía Vallejo (n. 23 aprilie 1923), dar şi ziua în care a murit creatorul lui Don Quijote, Miguel de Cervantes (a murit pe 22 aprilie, dar a fost înmormântat pe 23). În România, din 2005, pe 23 aprilie nu se sărbătoreşte numai ziua cărţii, ci şi ziua bibliotecarului.

Vasilica Grigoras: 23 Aprilie - Ziua Internațională a cărții și a drepturilor de autor și Ziua Bibliotecarului.


„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ
ca să aline suferinţele neamului omenesc.”

Bernardin de Saint-Pierre
Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.LA MULȚI ANI scriitorilor, editorilor, bibliotecarilor..., tuturor celor care fac posibilă apariția cărților și parcurgerea drumului acestora până la cititor.
Sincere mulțumiri tuturor, sănătate, putere de muncă și dragoste sporită pentru CARTE! Doar astfel cartea nu va dispărea, ci va fi vie cât va trăi omul pe acest pământ. Doamne ajută!
OMUL ȘI CARTEA, FIINȚE DEOPOTRIVĂ
Omul este asemenea unei cărţi. Fiecare dintre noi avem o cale de parcurs pe acest pământ, timp în care scriem, desenăm, colorăm o carte în mai multe volume, numită viaţă. În fiecare volum al acestui jurnal se întind în timp şi spaţiu mai multe capitole, fiecare purtând un titlu, sub cupola căruia se află „texte”: fapte, trăiri, reuşite, eşecuri..., Toate sunt doar fraze si paragrafe din care ne construim „romanul” vieţii. Da, pentru că: „viaţa fiecărui om este un roman”. Dar pentru a scrie romanul, elementele enumerate mai sus sunt aşezate cu migală sau la repezeală, în mod inspirat ori nu prin semne şi sunete unite în cuvinte. CUVÂNTUL este celula de bază a CĂRŢII, şi dă ordine vieţii OMULUI. Cuvântul este harul Domnului, care ni s-a descoperit pentru a-l pune în „pagină”. Conştientizând câţi talanţi avem din buna-voire a Domnului, îi investim în a spune/scrie/împlini gânduri, gesturi, nu doar pentru noi, ci şi pentru a dărui.
Omul cât trăieşte învaţă. Învăţăm de la oameni, din cărţi şi de la Dumnezeu. În cei şapte (acum şase) ani de-acasă învăţăm multe lucruri de la bunici, părinţi şi fraţi, apoi din manualele şcolare şi din cărţile citite, de la dascălii din şcoală; aceştia prin ştiinţa lor de carte, prin darul pedagogic, prin manifestarea unor abordări psihologice potrivite ne îndrumă spre un domeniu sau altul, urmând calea care ni se potriveşte. Aşadar, ne pregătim pentru viaţă şi cu ajutorul cărţilor. Ştiinţa de carte nu exclude învăţarea din modul de a fi al oamenilor care ne ies în cale la un moment dat. Aceste căi se întrepătrund, se completează, cu o singură condiţie: noi să deschidem cartea, să ne stimulăm pofta pentru lectură şi să ne deschidem unii către alţii. Această deschidere este condiţia „sine qua non” pentru ca învăţăturile să curgă firesc, duios, melodios, dar riguros, în funcţie de ramura cunoaşterii umane sau forma exprimării artistice.Trebuie să menţionăm şi faptul că viaţa nu este doar lină şi mereu ascendentă, poate fi şi tumultoasă, cu piedici de tot felul, care impun un anumit ritm mişcărilor noastre, mers la pas, agale, la galop ori la trap, alergând şi sărind peste obstacole, dar şi mers târâş, în genunchi. În atare situaţii este nevoie acută de carte. Probabil din acest motiv, vechii egipteni au scris pe frontispiciul Bibliotecii din Teba (Egipt): „Cartea – leac pentru suflet.” Tot în această idee, Tudor Vianu spune: „Cartea e un tonic – miracol şi eternitate. O naţie care nu citeşte rămâne în stare de inferioritate, fără forţă şi fără impuls de creaţie, fără sensibilitate, …, fără pasiunea pentru gând şi frumuseţea de sus.” iar Nicolae Manolescu mărturiseşte: „Resimt fiecare zi fără o carte ca o zi pierdută.”
Pentru a ne construi edificiul numit viaţă în deplină cunoştinţă de cauză şi libertate absolută este nevoie să ne cunoaştem pe noi înşine, iar pentru explorarea de sine trebuie să îndrăznim să deschidem „coperţile propriei fiinţei” şi să ne citim „filă cu filă”, atât cu mintea, dar mai ales cu inima. Este nevoie de sinceritate şi atenţie sporită în aprecierile pe care le facem despre noi. Să ne punem întrebări şi să dăm răspunsuri obiective, clare. Aprecierile să fie în funcţie de anumite valori umane, morale, spirituale... Acolo unde întâlnim abateri, „defecţiuni” să încercăm să le corectăm.
Pentru ca semenii noştri să ne cunoască din ce în ce mai bine şi cu adevărat aşa cum suntem, trebuie să le permitem să deschidă cartea care ne alcătuieşte. Asta nu înseamnă lipsirea ori renunţarea la o anumită intimitate. La rândul nostru, pentru a-i cunoaşte pe ceilalţi să încercăm să citim în cartea vieţii lor, respectându-le personalitatea şi discreţia. Atitudinea, comportamentul şi cuvintele ne dau informaţiile necesare descoperirii afinităţilor şi deosebirilor dintre noi. Dacă o carte poate fi citită şi printre rânduri, omul poate fi descoperit şi prin gesturi, mimică şi chiar prin tăcere. „Şi tăcerea este un răspuns”, spunem uneori. Astfel putem fi în cunoştinţă de cauză atunci când stabilim anumite relaţii şi stilul de comunicare.
Oamenii de lângă noi ne ţin companie în anumite momente, ne oferă sfaturi atunci când avem nevoie, ne ajută să ne regăsim când rătăcim, dar pot să ne îndrume să-l descoperim pe Dumnezeul din noi. Aceleaşi lucruri şi multe altele le putem învăţa din cărţi. Îndeletnicirea, preocuparea de a citi nu este numai pasiune, ci şi o artă, iar „Arta de a citi este arta de-a gândi, plus încă ceva… Asta înseamnă a cugeta împreună cu altcineva, a înţelege gândirea altuia şi a intui gândirea pe care el ne-o sugerează, conformă sau contrară lui.” (Emile Fagueti) Dintr-o carte putem învăţa cum să facem anumite lucruri, cum să procedăm în anumite situaţii, ce cale să alegem la o răscruce de drumuri, dar putem învăţa şi cum să nu acţionăm într-un anumit context. În biblioteca unei mănăstiri ortodoxe am văzut „Coranul”. Întrebându-l pe părintele stareţ dacă această carte rămâne în fondul de publicaţii, răspunsul a fost: „da, din orice carte se poate învăţa ceva, depinde cu ce minte citeşti, cu ce suflet înţelegi”. Acelaşi gând îl întâlnim şi la Confucius: „Nu poţi deschide o carte şi să nu înveţi ceva”. Din orice scriere, oricât de mică ar fi putem afla lucruri neştiute, care să ne fie de folos, să ne hrănim din ele, să le digerăm, să le creştem şi să le dăm mai departe copiilor şi nepoţilor.
Aşa cum naşterea omului presupune un travaliu, scrierea unei cărţi înseamnă cunoaştere, har, efort, perseverenţă... Asemenea copiilor năzbâtioşi şi ideile pentru a scrie o carte umblă uneori brambura cine ştie pe unde atunci când le cauţi. Ei, uşuratice şi ele, cine ştie pe unde îşi fac veacul. Alteori, din senin te loveşte în moalele capului o inspiraţie bogată, care te face să transpiri din toate mădularele şi te aşezi la masa de scris. Năvală de subiecte, o oaste triumfală de idei şi încetul cu încetul dai naştere unei „fiinţe” cu trup, minte şi suflet, numită CARTE. Aceasta este cea mai fidelă copie a existenţei omului pe acest pământ. Cu lumini şi umbre. Cu urcuşuri şi coborâşuri. Cu bucurii şi dureri. „Cărţile sunt pentru omenire ceea ce memoria este pentru individ“, ne spune John Lubbock.
O carte apare doar în lumină, niciodată în întuneric, un om cunoaşte, rodeşte şi dăruieşte doar în lumină, niciodată în obscuritate. Să lăsăm lumina să ne sporească mintea şi să ne încălzească sufletul, să ne călăuzească drumul spre cunoaşterea adevărului. Cartea este un prieten de nădejde, iar Tudor Arghezi ne spune că: „În restrişte, singură cartea nu te-a părăsit şi a rămas să te mângâie.” Prietenia cu oamenii şi cărţile este o binecuvântare. Să iubim atât oamenii cât şi cărţile „prin fapte bune, gânduri bune şi alegerea conştientă a cuvintelor, a sentimentelor şi a acţiunilor pozitive, zilnic, fiecare dintre noi poate contribui la mărirea bunătăţii din lume.” (Shari Arison)
Scriitorul este un olar destoinic şi desăvârşit. El frământă lutul cuvântului. În ulciorul scriiturii sale găsim apa vie în care se oglindeşte cerul minţii şi marea inimii, înălţimea şi adâncul; aici înoată corăbiile umane create după chipul şi asemănarea Domnului. Găsindu-l pe Dumnezeu, ne-adâncim în cuvânt şi ne înălţăm spre lumină.
Putem spune că scriitorul este un artizan iscusit şi complet; toarce firul literelor în cuvinte potrivite locului şi timpului, nevedeşte şi ţese cuvântul în maniera sa personală, distinctă într-un text potrivit trebuinţelor sale şi semenilor. Scriitorul este un croitor atent şi cu imaginaţie. Măsoară, taie şi coase cuvintele pe măsura modelului pe care şi-l doreşte. Abilitatea cu care execută toate aceste operaţii dă trăinicie creaţiei sale, fie el poem, poveste, roman... Într-o scriere sunt molecule de om, părticele din viaţa acestuia, iar în fiinţa omului sunt semănate seminţe din harul creaţiei.
Naşterea unui copil este o bucurie. Apariţia unei cărţi este o împlinire. Cărţile sunt copiii legitimi ai scriitorilor. Nu toţi copiii sunt frumoşi, deştepţi şi buni, însă îi iubim necondiţionat aşa cum sunt. Nu toate cărţile sunt capodopere, dar trebuie să le iubim pentru că în ele găsim nutrienţii necesari unei creşteri sănătoase şi armonioase.

Cătălin-Adrian Buduru: Eliberare


În ziua când măștile
vor cădea,
mai stingheri, mai străini ,
cu fruntea-n pământ vom umbla,
ori ne vom privi,
ochi în ochi,
obraz în obraz,
mână strângând altă mână?
Ziua aceea va fi pentru toți
prietenă bună,
ori aspră stăpână..
După ce măștile vor cădea
vom învăța, oare, că viața este-o clipă
pe care n-o poți păstra
la tine sub aripă?
Acelasi unic,
inefabil strop
de veșnicie
un dar ți-a fost ție,
mi-a fost dat și mie,
să ne devină, plenar, un tot de omenie.

Teodor Dume: IQ Test, Întrebări întrebătoare

IQ - test
Te Wānanga o Aotearoa - Publicações | FacebookSunt credul din fire, dar...
având în vedere abuzurile care încă se mai fac (en-gross) cu Ordonanțele militare în mână, acceptate de MI, (sub pretextul ocrotirii populației și încetinirea pandemiei)
am coșmaruri și prin mine urcă durerea precum iedera când văd zi de zi cum bătrânii și oamenii neajutorați sunt batjocoriți în văzul Guvernului sub pretextul că nu s-au conformat măsurilor impuse de Ordonanțele militare atunci când au ieșit după o pâine,au uitat pur și simplu să dateze declarația ori că au ieșit în câmp pentru a cultiva pământurile și sunt amendați cu sume ce depășesc de 2-3 ori veniturile lor.Și mă doare pentru că aceste ORGANE văd efectul și NU CAUZA.
Menționez că sunt primul care militează pentru respectarea legilor drepte care apără cetățenii și interesele acestora. Și totuși pentru un somn liniștit vă întreb:
COVID19 ESTE:                                                                       
*un virus recunoscut de care se moare în masă ( fie și izolat) prin contaminare sau
*O ARMĂ care produce teroare psihică, încercând în acest fel un control asupra maselor?
Și o variantă suplimentară ar fi: că prin răspândirea efectului acestui virus CINEVA se folosește de durerea (și de ce nu, de prostia) celor mulți acaparând în acest fel PUTERE și STARE MATERIALĂ?.
Toate variantele sunt extrem de dureroase,dar mă rog lui Dumnezeu să nu am dreptate în ceea ce cred!
Și pentru că sunt alături de poporul meu și de durerile acestuia mă întreb dacă după încetarea stării de urgență va avea loc sau nu o anchetă care să elucideze aceste abuzuri și totodată să-i pedepsească pe cei care s-au folosit de durerea cetățenilor acestei țări.

Să nu dați prea tare cu parul că sunt imun la prostie!

Dan Casuneanu: distilat


tata mi-a rezervat un loc la petrecerea de majorat
îmi potrivesc pălăria cu boruri
arunc un ochi în stânga un ochi în dreapta
în liniște
masa se umple de pahare de cristal
de sticle cu băuturi fine
de tacâmuri de argint
cineva aduce lumânările cu asparagus
rămân în față două farfurii
în lavalieră cuburile de gheață s-au topit
trag concluzii în stânga și în dreapta
nu se profilează nimic
spectaculos
nici un moment nu a fost ca acum
scriu
totodată respir
înțeleg ce a vrut să spună tata
cînd a cumpărat localul din centru a făcut-o pentru mine
nu a contat că i-a lăsat pe unii paralizați în casă
pe alții cu buza umflată în stradă
nu au decât să aștepte
totul va fi bine
vor pricepe când își vor recăpăta memoria
îi vor mulțumi
desigur
îl vor îmbrățișa până la capăt
se vor lumina că nimic nu poate fi câștigat fără sacrificii
vor ști că fiecare om merită
vor ști că tata a avut și are un rost pe care nu îl poate abandona
de partea cealaltă
simt multă durere când îmi amintesc de tata
sunt cu ochii pe mine
mă analizez etapă cu etapă
mă afectează fiecare atingere îmi produce o rană în sânge
trăiesc cu intensitate
totul
începe și se termină cum spune tata
când ascult radioul
când schimb imaginea de pe un canal pe altul
îmi vorbește din interiorul fiecărui cuvânt
am fost și rămân băiatul ținut în brațe de tata
mă învață să nu renunț la plăcerile vieții
să nu fac concesii nimănui pentru artă
să nu accept să nu mă simt confortabil
câteva șervețele au rămas împrăștiate pe fața de masă
s-a albăstrit de la sine
în spate
pe măsură ce înaintez mă liniștesc tot mai mult
aud cum cad petalele din cireșii plantați de tata
la nesfârșit
acoperă buruienile care au pus stăpânire pe calea ferată

Michel Chevalier : Amintire din Avalon


Un talaz de ocean pe plajă poposeşte –
O lungă-ncolăcire, se frânge şi moare.
Iar cântul imuabil de maree-mi pare
Un ţipăt pisălog care mă hărţuieşte.
Ce-aud? E un ţinut ori o plajă străină?
La visu-i mă deschid şi sufletul îmi creşte;
E-o amintire ştearsă vrând azi să revină.
N-o recunosc şi totusi îmi e familiară;
Trăiesc o altă viaţă pe oaza singulară?
Sunt iar în Avalon, în ţara cea divină?

(Din volumul de poezii Histoires d'Armor et d'Argoat; traducerea acestui poem - Amalia Achard)
***
Souvenir d’Avalon
Une houle océane atterrit sur la grève;
C’est là qu’elle s’épuise en long rouleaux, puis meurt.
Dans son flux et reflux, sont chant constant, sans heurt
Comme un cri lancinant, me harcèle sans trêve.
Qu’entends-je?Est-ce un pays, un rivage inconnu?
Alors je tends mon âme et je m’ouvre à son rêve;
C’est, comme en une brume, un souvenir ténu.
Je n’y reconnais rien, mais elle est familière;
Vivais-je une autre vie en l’île singulière?
Ce pays d’Avalon, j’en suis donc revenu?
 Michel Chevalier -                                                        

Opinii: O lacrimă la colțul ochiului...

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând în picioare şi în aer liber, text care spune „POLITIA”“- De ce nu vreți să mergeți la un azil? Nu mai aveți pe nimeni. Poate acolo o să vă fie mai ușor!
- Nu merg, tată, nicăieri. Vreau să mor în patul meu, a spus bătrânul, privind-o cu lacrimi în ochi pe fata din fața lui.
Aceste cuvinte au marcat-o pe Cosmina, o tânără polițistă din comuna Bârnova.
Așa că, împreună cu soțul ei, au hotărât să facă ceva pentru el.
Acum două zile, după ce a ieșit din serviciu, au mers împreună la cumpărături, apoi la casa bătrânului.
- Bună ziua! Am venit cu soțul meu. V-am cumpărat ceva alimente pentru masa de Paște.
- Sărut mâna! Nici nu știți ce bucurie simt, a răspuns bătrânul, mi-e tare greu singur!
- Le așez eu în bucătărie. Aici aveți o cafea, beți acum cât e caldă! Între timp, dacă nu v-ar deranja, am vrea să facem și un pic de curățenie, că așa se cade de sărbători, să fie casa împrospatată!
Acel "un pic" s-a transformat în câteva ore, dar la sfârșit în casă era curat și ordine desăvârșită.
Bătrânul, care cu greu se putea deplasa, i-a privit în tot acest timp cu drag, ținând în permanență paharul cu cafea în mână.
- Gata! Am terminat, a spus Cosmina.
În ochii bătrânului se vedeau lacrimi.
- Vă mulțumesc frumos, taică! Ce ați făcut voi astăzi pentru mine înseamnă enorm, nici nu am cuvinte să descriu ce simt, le-a spus bătrânul zâmbind, deși lacrimile îi cădeau pe obraz. Iar cafea..., știți de când nu am mai băut o cafea? De ani de zile! Nici nu îi mai știam gustul... și tare-mi mai plăcea.
- Eu vă mulțumesc pentru acest zâmbet! Nici nu știți cât de fericită m-ați făcut!
Ea este Cosmina, o tânără polițistă din comuna Bârnova, care, în timpul liber fiind, înainte de a ajunge la casa bătrânului, s-a oprit la un accident dintre un tren și un camion. Singurul ei gând a fost să ajute persoanele care ar fi avut nevoie de ajutor. Și nu a plecat de la locul accidentului decât după ce echipajele sosite între timp și-au încheiat activitatea.
Cosmina nu a vrut ca aceste lucruri să se știe, dar noi credem că gestul ei trebuie cunoscut, pentru a fi apreciat!
Îți mulțumim, Omule!”
(Sursa: Ministerul Afacerilor Interne)

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10