Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Valentin Tufan‎ : stă să plouă...


Fotografia de profil a lui Valentin Tufan, Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, în aer liber
stă să plouă…
ca un strigăt înăbușit de satisfacție,
ca o sorbire cu nesaț cerșită cu suflet
de trupul urmelor de cretă,
transbordând în universul reanimat
al melcilor
stă să plouă…
peste cutuma pământului
cu o remușcare criminală,
ce se adâncește în lumina latentă
a unui strop
stă să plouă…
cu toate cicatricile fricii,
lăsând oasele din permafrostul social
să doboare respirația sacadată
a zilei de mâine
stă să plouă…
cu pace în patul puștii,
clădind o utopie
a vieții de carton compromisă
de ploaia înțelepciunii.

Floare de maidan
(Bunicului meu)
S-a scurs și roua și-a crescut iarba pe maidan
iar pașii ți s-au prefăcut izvoare
ai Sângele Voinicului în urmă, pe cărare -
ți-am botezat memoriile-n Iordan...
Rămâi mereu aroma de Cicoare
care abundă dinspre "Laz"
rămâi același glas uman și plin de haz
răsărit în diminețile cu coasa în spinare
O să rămân aici în urma ta, vrând să-ți sădesc povața
și vrând să cred că ești un vânt liniștitor
căci tu ești cel ce mi-a schițat în suflet viața
și rămâi cel mai blând povestitor
...
Copilăria mi-e ca o noapte de Sânziene
când adulmec din toți rărunchii veșnicia satului
și maidanul măsurat la pas.
Amintirile în care seninul se revărsa în fiecare dimineață în ochii bunului și rămânea acolo -
bunul trăia cu eternitatea cerului printre gene
și-mi ascundea luna și stelele în palmă
înainte de culcare
mirosea a floare de maidan, când mă căra în spate întors de la coasă,
iar poveștile bunului depășeau performanțele celui mai iscusit povestitor din teatrul radiofonic,
imagini născute în fiecare răsărit de soare rural
rememorate acum în fiecare asfințit de soare banal.
Adulmec și azi puterea și chemarea maidanului,
iar bunul are și acum ascuns cerul în găvanele ochilor care au luat drept bunătatea prizonieră de război,
îl păstrează și azi acolo, senin,
și revarsă ploi calde de vară când mă vede...
Sărut mâna bunul meu!

stă să plouă…
ca un strigăt înăbușit de satisfacție,
ca o sorbire cu nesaț cerșită cu suflet
de trupul urmelor de cretă,
transbordând în universul reanimat
al melcilor


stă să plouă…

peste cutuma pământului

cu o remușcare criminală,

ce se adâncește în lumina latentă

a unui strop


stă să plouă…

cu toate cicatricile fricii,

lăsând oasele din permafrostul social

să doboare respirația sacadată

a zilei de mâine


stă să plouă…

cu pace în patul puștii,

clădind o utopie

a vieții de carton compromisă

de ploaia înțelepciunii.






Teodor Dum

Rodica Flore‎ : fluture




Sticker decorativ fluturi - fluture, Snail Wrap, Mov, 1m x 1m ...Un fluture
Pe lampă
Rosie, gălbuie
Obscură lumină
Se joacă străină
Fluturele dansează
Se stinge lumina încet
Te simt lîngă piept
Tu ești o floare
Eu fluture

Firoiu Cristina Maria: Despre lacrimă și drag, adică Gest⁶


S-au lăsat lacrimile în jos
Și nu le ridică nimeni...
Nu se mai apleacă nimeni să ia o lacrimă,
Aruncată ori căzută
Și să o urce
Pe buze,
Să îi sărute și ei rana!
Nebunie mare!
Să stai așa...
Și să lași câte o lacrimă
La îndemâna oricui ...
Și apoi,
Să îți prinzi privirea în trecerea
De vis-a-vis a unui om viu... pe exterior,
Și mort pe interior,
Va sa zică...
În puterea unui sine atât de mare,
Că îți vine să îți iei lacrimile toate
Și să le ascunzi în sân,
În dulcele sân,
Intimidat de suflet...
S-au lăsat lacrimile în jos
Iar noi încă numim asta ... tristețe,
Nicidecum sensibilitate,
Cu atât mai puțin... curaj...
Nu vrem noi, nici în ruptul capului,
Să înțelegem o dată
Că aceste lacrimi în gustul lor sărat
Au trebuința dorului,
Nebunia norului
Gândul mut al omului!
S-au lăsat lacrimile în jos
Și nu mai știm de-i ploaie curată
Ori sfială...
Ce, în afară de cei ce au simțit cum se clatină sufletul între iubire și trup,
Mai știe cineva
Că,
De-ar fi să se ridice vreo lacrimă
În toată puterea ei curată,
Tot zborul ăsta plin de sine,
Plin de mine și de tine...
Ar putrezi?
Nu vrem noi...
Nu știm...
Prea devreme ne speriem
De blândețea lacrimei
Și fugim, măncând pământul,
Căutând cearcăne, ce la început
Au fost liniști întru odihna ochiului
...
Nu mai băgăm noi în seamă
De ce ajunge chipul ăsta
În fața sufletului
Și își cere iertare...
Dar asta
Este altă poveste,
Unde nu găsești lacrimi libere,
Nici ploi de vară,
Poate doar ... puțină iubire de Om,
Că tare drag îi mai este sufletului
Să iubească
Așa
Într-una
În neștire...
În văzut și nevăzut...
Cea mai frumoasă declarație a iertării se poate să fie această iubire definitivă,
În care ridici și săruți lacrima omului drag
Și îi dai după drumul în sânul tău...
Că poate are nevoie de ea în vreo bucurie
Ori în vreun dor
Și e bine să i-o înapoiezi
Ca sa aibă și el ceva de la tine,
Adică ceva de-al lui la tine,
Mai apoi
Ceva de-al tău la el,
Adică să fiți doi dragi,
Dar să fie drag adevărat...
Nu așa...
Purtare în cinstea vreunui sentiment...
S-au lăsat lacrimile în jos
Și de ar fi să își ridice vreuna privirea,
Să vezi, tu, atunci ...
Câte cuvinte ar dispărea ori câte gesturi
De oameni,
Purtători de târziu...

Mamier Angela Nache: fluturele mistuit al trupului


cu vertebre aurii și brațele-i zvelte fugi
cei doi heruvimi se iubiră ce mult revărsați
peste pragul câtorva instincte grăbite
risipiți îndârjit și lumește de graba de-a fi
au rămas imagini capricii craniul său
de păpușă gesturi vagi și crâmpeie
din pulberea sufletului
scufundând o poveste atât de frumoasă
viața heruvimilor e-o privighetoare trufașă
un carnaval și o mască mistuind în trup
fluturele-i blând sidefiu
să rămân ce săracă
urcă vaiere ostenitele-i victime noi
din lumea care-l chema și-l voia
nebulos
animalică și cețoasă
îmi ating rănile stinse încet
mă încumet să le și recunosc
privind la viață
 (1980)

Cartea săptămânii: Moartea, un fluture alb, de Teodor Dume

Ștefan Ferchi, ziarist, Revista zi de zi
Versuri albe despre moartea albă
Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.
Atunci când gândurile noastre se înfiltrează noţiunea morţii, suntem tentaţi să ne imaginăm acest proces apărut la sfârşitul experienţelor pământeşti ca fiind unul plin de întuneric şi durere. Cu toate aceste aspecte preconcepute despre moarte, arta, indiferent de forma de manifestare a acesteia, reuşeşte să ne prezinte din prisma celui care o făureşte, o altfel de latură a sfârşitului. Apărută la Editura Pim, moartea, un future alb reprezintă o viziune a poetului orădean Teodor Dume. Această viziune asupra morţii este considerată mai mult o viziune a copilăriei deoarece poetul nu o priveşte cu ochiul circumscris al unui fatalism inexorabil, ci cu ochiul credinţei ingenue a copilului fermecat de taină.
Fără tonuri sfâşietoare, versurile îşi păstrează o oarecare simplitate dar cu toate acestea, poetul nu a renunţat la simbolistică, fluturele fiind chiar el un simbol a efemerităţii, iar această trăsătură, atât prin titlul volumului cât şi prin versurile poeziilor, sunt imprimate asupra morţii. Poetul nu se desprinde foarte mult de temele descrise în volumele poetice anterioare, astfel că familia, timpul, copilăria, singurătatea, amintirea, iubirea, dialogul cu Dumnezeu, confruntările cu sine şi 85 moartea reprezintă pilonii principali care susţin universul poetic al lui Teodor Dume. Structurată în trei secţiuni, volumul moartea, un future alb urmează un fir care porneşte din sânul familiei înspre sine dar, în timpul acestei tranzitări el trece prin divinitate. Acest fir se împleteşte perfect cu memoria şi cu conştientizarea faptului că, în cele din urmă toate aceastea au un final. Acest curaj de a prezenta în versuri sentimentele, trăirile şi gândurile sale, versurile reuşesc să ne facă părtaşi la trăiri, să ne trimită şi pe noi cititorii într-o lume plină de iubire, de suflet, o lume însă care nu este lipsită de durere şi singurătate. singurătatea devoră fiecare clipă / şi parcă se amplifică/ în mine. Această reuşită de a ne face şi pe noi să retrăim alături de poet oferă cuvintelor o mai mare credibilitate, făcând din acest volum o evadare din rutina zilnică, determinândune să medităm la trecut, prezent şi la viitor. „Există oameni care văd partea neagră a morţii şi există prea puţini care o văd pe cea albă.
Teodor Dume face parte dintre cei din a doua categorie. Căci există o parte albă, da! De fapt, e singura care există.” Cu aceste cuvinte se încheie descrierea făcută de Călin Sămărghiţan, cuvinte care reuşesc să ne întoarcă privirea spre conceptul de moarte albă, concept pe care poetul Teodor Dume în moartea, un fluture alb îl aprofundează prin retrăirile şi cuvintele sale.
( sursa:  Revista Zi de zi, )

Din traista cu glume a lui Sebastian Lupu


Un om se duce la doctor:
- Domnule doctor, în fiecare noapte când dorm îmi apare un pitic în vis care mă întreaba: “Ai făcut pişu?” iar eu îi răspund: “Nu!” şi atunci el zice: “Hai să faci!”. Şi dimineaţa mă trezesc cu patul ud.
- Fii atent, când mai apare piticul ăsta să îi spui că ai făcut pişu.
Pleacă pacientul acasă şi noaptea apare iar piticul şi îl întreabă:
- Ai făcut pişu?
- Da!
- Bine, atunci hai să facem caca ....!
Cele mai tari bancuri despre leu, regele animalelor. Răspunsul ...***
Ion se plimbă pe stradă. Maria îl vede, deschide repede geamul şi îi strigă:
- Ioane, vino sus la mine!
- Vin cînd o să fii singură!
- Dar nu-i nimeni acasă.
- Nu acasă, ci pe Pământ!
***
Un tip, intră într-un bar și se apropie de o tipă care stătea singură la masă . Tipa îl măsură din cap până în picioare și zise cu voce ridicată :
- Nu fac sex cu tine !
Se făcu brusc liniște în cârciumă și capetele tuturor se întoarseră spre ei. Tipul, lăsă capul în jos rușinat și se întoarse amărât la locul lui.
După un timp, se apropie tipa de el.
- Știi , zise ea, îmi pare rău că m-am purtat așa , sunt psiholog și studiez reacțiile oamenilor în situații jenante.
Tipul o măsoară din cap până în picioare și zice cu voce ridicata:
- Cââât? Iei 200 de dolari pe oră !?

Carmen-Maria Mecu: ***


nu ne ascultăm
până la capăt niciodată
tu zvârli o vorbă rotundă eu una
pătrată
eu flacără fără foc tu foc fără flacără
și dacă noi doi
am înmuiat câte un vers
din același poem tremurând
în strachina fierbinte
vieți la rând

Reznic Cristian: ***

Ochii creionară
un pictor stătea lângă o poiană
rezemat de un copac tânăr
admira peisajul ce se întindea în faţa ochilor
fuse pictat de o crăiasă
ochii lui creionau frumuseţea
florile, iarba acoperită de rouă
adia un vânt primăvăratic
ce înprăştia parfumul înbietor
de după tufişuri apăru o tânără
la fel ochii o creionară
seara la lumină
pictorul răsfoia amintirile proaspete
le introducea pe pânză
pronunţândule
cu diferite culori.

Marin Rada: Fata morgană


Tunetul a intrat pe fereastră,
Ploaia se cernea pe coline,
Tu erai atât de frumoasă...
Știam că lumea începe cu tine
Au intrat pe fereastră bujorii
Cu focul aprins în petale,
Tu erai atât de frumoasă
Că înnebuneau salcâmii în floare
Tunetul a intrat pe fereastră,
Ploaia se ținea de mână cu tine,
Tu erai atât de frumoasă...
Fata morgana celor șapte coline.

Ionuț Caragea: "Furtuna"


spulber visele stinse-n iluzii,
spulber tot ce nu vine din ceruri,
spulber minţile-aflate-n confuzii,
spulber gheaţa-ntărită de geruri.
spulber frunzele moarte departe,
spulber vorbele fără petale,
spulber toţi ucigaşii de carte,
spulber zilele pline de jale.
spulber tot ce orbeşte mirarea,
spulber praful ce-acoperă viaţa,
spulber tot ce-otrăveşte culoarea,
spulber grijile, fumul şi ceaţa.
spulber viruşii de pe planetă,
spulber măştile fără de chipuri,
spulber timpul ca praful de cretă,
spulber proştii-n eterne nisipuri.
spulber falsele noastre religii,
spulber ipocrizia, minciuna,
spulber tot ce umbreşte vestigii,
spulber, numele meu e furtuna.
(12 iunie 2020)

Atila Racz: Dacă


Exista tatăl și
 fiul
Sufletul sfânt poate ca

Este femeia

De aceea orice obiect
Ai așeza lângă ele
începe să strălucească

Camera în jurul ei
Cuvintele scrise pe umeri
în palme

Pe glezne
Dacă ea ar fi aici
Ați asculta o altă poveste.

Geo Galetaru: ***


Ce-am vrut să spun
nu știu
o stradă care vindecă totul
un măr pe-o tipsie roșie
am sărit peste râu
peste stea
a fost bine în cămara cu trandafiri
un fruct fragil în zăpada neștiutoare
suntem anonimii acestei cetăți
zâmbim
atingem viitorul
cu genele noastre de ieri

Ramona Müller: sens ...către tine

Fotografia de profil a Ramonei Müller, Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, în aer liber şi cadru apropiatS-a răsturnat
numărului tăcut.
Dispar în ridurile de chihlimbar,
iar fluierul piciorului
îmi cântă prin coapsele grafice.
Am întors ceasul cu limbile timpului
în sens invers către tine.
Ce frumos îmi lipeşti
minutele cu fluturi de plastilină!
Întinerim, nu-i aşa?

Adrian Munteanu: Clipa eternă(2)


Atâtea ore-n jur. De unde-s oare?
Îmi sapă-n trup făgaşe moi de ceaţă
Şi mă zidesc într-un palat de gheaţă,
Să nu le dau porunci la fiecare.

Dar n-au veşmânt, doar masca stă pe faţă
În fâlfâit de aripi şi uitare,
Ceasornic pentru veştedă mişcare,
Grăunte crud, neîncolţit pe viaţă.

Cobor stindardul timpului în bernă.
Din nefiinţa lui de-a pururi cazi.
Nu-ţi e hamac, nici reazem şi nici pernă

Şi nici drumeag între sihaştrii brazi.
Există doar o clipă-n noi eternă
Şi tot ce fac e într-un veşnic azi.


(2004 - sonet nepublicat în volum)

Maria Vasilescu: ***


Sunt un ceas −
cu cadranul spart
până la pierderea sensului
limbile golului trec prin mine
și ziua și noaptea
la fel –
doar degetele tale
mai pot așeza timpul
la locul lui
dacă ar fi să mă inventezi
ai începe de ieri
sau m-ai număra altfel?

Gabriel Stanciulescu: Mi-e dor...


mi-e dor de un refugiu
în gânduri
să calc pe pașii apăsați
de greul ce-l duceau bătrânii
storși de sudorile curate
în palme le citeam trecutul
pe frunte arșițe brăzdate
și anii scurși...
cu saci în spate
eu...
un copil fără dorințe
un călător printre decenii
un visător... ce n-avea minte
mi-e dor să înflorească merii
mi-e dor...
de fotbalul jucat pe stradă
să sparg un geam...
la un vecin
de primul pas pe poarta școlii
de-ai mei colegi cu chip de ceară
îi strig și azi pe toți pe nume...
dar nu-mi răspund...
anii s-au retras tiptil
ca mingea mi-au driblat etatea
să ne amintim... nu-i inutil
ca mâine părăsim...
cetatea.

Violetta Petre: Viață de cicadă

Pe frunţi de ger, un vânt rebel, mai sapă-n rană riduri,
E vreme rea şi-n fulgi de nea, m-adăpostesc de friguri.
Aştern un pas de bun rămas, printre nămeţi de vină,
Pe umbra mea mai cade-o stea, cu ace de silvină.
Un foşnet vag, un gând pribeag îmi umblă pe sub gene,
Nu sunt cărări, pe albe zări, ci doar răscruci viclene,
Unde nu ştiu, pe care pliu să îmi croiesc o cale,
Să pot s-ajung, pe-un drum prea lung, pe urma umbrei tale.

Se-adună corbi pe norii orbi în cercuri de răsteală,
Consoane cad, din ram de brad, mă-mbracă în beteală.
Atârnă greu, pe gâtul meu, ca lanţul de picioare,
Ecou de dor, într-un decor cu moartea la hotare.
Un lup flămând, un cerb plăpând îşi caută destinul,
Eu muşc din ger cu dinţi de fier, dar geru-i ca pelinul.
Prin ceaţa grea privirea mea, se-mpiedică şi cade,
Pe sub pământ, un zbor frământ, în aripi de cicade.
Locaş îmi fac sub un copac şi sug la rădăcină
Şi nu îmi pasă că n-am taţi şi am mamă străină...

Ottilia Ardeleanu: ***


O dimineață cu vrăbii clevetitoare mi se desfășoară covor de iarbă până se face câmp. Din el răsar arbori mai mici mai mari, anume aranjați, și-mi amintesc de familia căpitanului Von Trapp din Sunetul muzicii, în încercarea melodioasă de a-i înmuia sufletul.
O dimineață a coțofenelor, tot un salt și un zbor și o acrobație într-o inepuizabilă coțofeneală vocală.
Un pisoiaș făcând primele vocalize matinale pare a fi îngrozit de vacarm. Derutat complet, se tolănește lângă un fir de floare violacee, cu soarele pieziș și umbra unui trunchi punându-i preventiv ochelari.
Câțiva pași stradali se confundă cu tobele, tamburinele și castanietele sau pur și simplu căderea nucilor pe asfalt.
Bâzâitul gâzelor în formații diverse trezesc florile sălbatice. Unele, cu țepi, sunt mai neglijate, dar și pe acelea aterizează câteva musculițe curajoase.
Este o aglomerație neașteptată în aerul mustind de ozon. Rămân pentru o vreme suspendată în armonia teatrală a contemplării. Muzica aceasta mă lecuiește de orice aș putea să aud de natură umană.
Cântă un cuc dinspre pădure, orologiu instalat pentru o perioadă nedeterminată.
Îmi pare că și frunzișul se scutură de pijamale, punându-și ținuta de iunie.
Mărul, cireșul doinesc pe fluierul de vânt călduț.
Dintr-odată, zăngănit de porți, de ferestre, și două vecine gureșe care strivesc tot repertoriul în care mă adâncisem, ca într-o mare sală de spectacol în care eram unicul auditoriu.

Savu Popa> Maialul


Fotografia de profil a lui Savu Popa, Este posibil ca imaginea să conţină: Savu Popa, stând jos, dungi şi interior
(Fragment) . I -
Înainte de apariția biciului de foc venit din cer, pădurile Ocnei răsunau de strigăte, chiuituri, cântece şi jocuri de se zguduia pământul, ca un podeţ şubrezit, gata, gata să se prăbușească. Se apropia Maialul, una dintre sărbătorile anului. Pe atunci, bătrânii credeau că pământul nu era altceva decât:
- O fărâmă din piatra aceea cu cari Dumnezău, odată în răfuielile sale vechi cu urjisitul, îi crăpase capul. Apoi piatra căzuse jos de tot, în adâncurile adâncurilor şi în cădere, ea se sfărâmă şi bucăţelele rămase, formară planete, stelele, soarele şi luna. Iar una dintre fărâme, o ţâră mai mare decât celălalte, rămăsese la urmă, de se mai rumenise. Târziu, târziu de tot, se preschimbă în planeta aceasta de pământ, pe care şadem azi cu toţii.
Oamenii îşi aveau casele cam înghesuite, în partea de sus a Ocnei, acolo unde începeau dealurile, sămn că pământul nu mai avea astâmpăr şi se tot zvârcolea. În partea respectivă, casele se găseau, când mai răsfirate, când de-a dreptul înghesuite, pe nişte dâmuri de forma unor cocoaşe de pământ. La fel, curţile, grădinile, stânele. Li se ziceau locuitorilor din partea de sus, tuturor, fără nicio excepţie, ,,cocoşaţii", din pricina caselor care nu aveau cum să fie la acelaşi nivel, când una se afla mai sus, cealaltă era mai jos sau, uneori, faţa casei vecinului întâlnea spatele casei de vizavi.
Maialul se ținea în ajunul Sânzienelor.Tinerii se pregăteau de zor pentru acest eveniment de petrecere câmpenească. Păduricea de stejari, de la ieşirea din Ocna spre Dealul Rocoteciului, mai era numită şi Pădurea Maialului. Tinerii plecau spre acel loc, în căruţele împodobite cu crengi de stejar, doldora de pături, alimente, lemne de toate mărimile. Urmau să stea peste noapte şi să rămână şi în prima zi a Rusaliilor.
Ieşeau din Ocna, ca într-o procesiune. Înaintau unii după alţii, îmbrăcaţi în costum popular, cântau cântece de petrecere sau doar chiuiau cât îi ţineau glasul. După ce lăsau localitatea în urmă, glasul lor se mai auzea încă. Zici că cineva ochise cu puşca ecoul, îl fărâmiţase, iar resturile sclipitoare se răspândiseră prin toate părţile.
Odată ajunşi la pădure, poposeau în locul de îi ziceau făgădău, o suprafaţă împrejmuită de pietre, beţe rămase de la sărbătorile trecute, loc unde pe vremurile tare îndepărtate, fusese un han. Feciorii jucători se duceau cu două zile mai devreme, să pregătească totul. Acolo se făceau aşa- zise ronduri pentru joc, care erau împrejmuite cu tot felul de pietre, beţe sau frunze de stejari, în aşa fel încât să arate ca o strungă. Imediat, înainte de începerea jocului, câte doi băieţi stăteau la intrarea în făgădău, ţineau sus tot nişte nuiele împletite cu frunze de şi sânziene, pe sub care urmau să treacă oaspeţii. Acele împletituri alcătuiau o poartă imaginară, prin care intrai în alt tărâm, de aceea era bine să dai ceva portăreilor, dacă pășeai înăuntru fără să dai nimic, puteai să nu te mai întorci, poarta şi toţi ceilalţi să dispară, să rămâi în făgădăul devenit un abis fără sfârşit. Odată intraţi în joc, ceea ce se afla în afara făgădăului îşi pierdea din concreteţe, parcă se evapora, se estompa. Iar chiotele, săriturile, dansul căluşarilor, strigăturile maialului, aprindeau pădurea, se auzeau cu o asemenea forţă, încât mişcau şi munţii.
Imediat după ce trecură cele două zile ale Maialului, se lăsase năpasta asupra locuitorilor din Ocna de sus. O năpastă care frigea, sub forma unui bici, care ştergea, prefăcând în cenuşă, tot ce îi ieşea în cale, chiar şi răsuflările celor care scăpaseră cu viaţă, părăsindu-şi casele devenite ruguri aprinse şi alergând cu ce aveau pe ei, spre pădure, ca în vremurile asupritoare, cele de demult.
În întreaga noapte, vreo 400 de gospodării fuseseră prefăcute în cenușă.
La începutul serii, se lăsase o linişte apăsătoare. În aer se simţea o uşoară vibraţie. Bătrânii spuneau că în adâncurile fântânilor se auzea de parcă cineva slobozise acolo cât mai multe vipere. Un bătrân, în urmă cu două zile scosese din fântână în loc de apă nişte pietre moi, ca nişte bucăţi de tină întărită. Aproape că ți se scurgeau printre degete. Se apucase să frământe acele pietre, apoi astupase cu ele găurile din pod sau crăpăturile din ziduri.
Cei care mai rămăseseră pe afară, au putut vedea cu ochiul liber o linie îndepărtată, minusculă, care venea parcă de dincolo de cer. Un bici de foc care se unduia ca un dragon, izbind cerul şi lăsând în urma lui un covor de flăcări sclipind puternic. Un balaur de foc venind de la asfinţit. La nici o jumătate de oră, biciul începuse să lovească la intrarea în localitate. Făcuse prăpăd. Casele, şurile, curtea întreagă ardeau ca un teanc de hârtii. Atmosfera parcă se topea și ea. Unii încercau să intre printre flăcările uriaşe, să salveze animalele, obiectele de toate felurile. Alţii alergau cu sufletul la gură spre ieşirea din sat. Pe unii îi răzbise biciul şi îi doborâse la pământ în plină fugă, la mijlocul drumului, preschimbându-i în mormane fumegânde de cenuşă. Aerul pretutindeni era încins ca într-un cuptor imens, invizibil, care pusese stăpânire pe întreg satul.
În locul întunericului, nu rămăseseră altceva decât straturi de cenuşă încremenite în aer ca cerneala în interiorul uleiului. De la Hula Olarilor, până pe Dealul Furcilor, o singură vâlvătaie ca o vână imensă de bou, tăind în două cerul acelei nopţi de păcură, împrăştiind peste tot limbi de flăcări, izbind fără milă, şi preschimbând în cenuşă, totul, de la firul ierbii, până la rădăcinile celor mai bătrâni copaci. Cenuşa crescuse până la cer, nu se mai vedea nimic în jur. Ruinele sau ce mai rămăsese din case, erau închise în mormintele de cenuşă care unduiau sub forma unor omizi gigantice.
Bătrânii îşi aduceau aminte că văzuseră cenuşă vie, un corp de cenuşă, nemulţumit, furios care, în lipsa focului, era şi mai viu, mai năpraznic, gata să o ia de la capăt, să prefacă în scrum până şi resturile care mai rămăseseră pe ici pe colo.
Doar spre dimineaţă, urgia se mai domolise. Din mormanele carbonizate, întâlnite în fiecare fostă gospodărie, ca o serie de munţi îngrămădiţi unii în alţii, ieşeau rotocoale slabe de fum încins. Biciul îşi pierduse din putere, dar continua să se profileze tot mai îndepărtat pe cer, aproape că se stingea treptat odată cu zorii care apăreau din toate părţile cerului ca nişte viermişori alburii pe suprafaţa unei ape tulburi. Imediat, după răsărit, biciul teribil dispăruse, se topise. În atmosferă rămăsese un strat de cenuşă care se lăsa domol peste natură.
- Fusese sămnul satanei.
După ce urgia de foc sau ,,urjia de cremene", cum îi rămăsese numele, mai pierduse din intensitate, se lăsă, peste fostele gospodării, o plapumă de cenuşă fierbinte care, în câteva luni, se întărise bine. În nopţile cu lună plină se auzeau din interiorul ei nişte gemete prelungi, care se spărgeau de cerul nopţii, imediat, înainte de zori. Cam la un an după nenorocire, la începutul unei ierni destul de aspre, plapuma devenise o întindere cenuşie de plumb, din care rareori, mai ieşeau rotocoale de fum stins. Oamenii care mai erau în viaţă şi nu părăsiră satul, cât era ziua de lungă dădeau cu lopata să răzbească plapuma, să dezgroape rămăşiţele a ceea ce agonisiră o viaţă întreagă.
Şi în acel început de iarnă, într-o noapte în care cerul părea acoperit de o gheaţă sângerie, iar luna devenise cuibarul de şerpi al strigoaicelor, cei care continuau să se lupte cu cenuşa întărită, văzură cum, de sub ea ieşiră la suprafaţă haite de lupi. Din boturi, când îşi scrâşneau dinţii, le ieşeau flăcări. Se uitară la oameni, mârâiră, apoi se răsfiraseră şi fugiseră spre păduri. Zeci de stâni fuseseră atacate, zeci de ciobani găsiţi fără suflare, alte zeci de animale sălbatice sfâşiate. Niciun vânător nu prinsese, nu văzuse vreun lup, în afară de sătenii din acea noapte. Fiarele dispăreau şi apăreau din senin. Nu produceau vreun fel anume de zgomot, dar urmele pe care le lăsau, erau dintr-un cărbune foarte încins, de care nimeni nu se putea apropia şi care topea în acel loc pământul. Găurile rămase erau destul de adânci. Pădurarii vorbeau că din ele ieşeau şerpi sau alte lighioane nemaiîntâlnite în acele părți.

Emil-iulian Sude: din manuscrisul : "Paznic de noapte"


Ni s-a dat nouă un coleg
în cârca noastră un pripas
vede și notează el tot. despre noi
ce se mai poate spune. colegul
rămâne la fel numai cârcile noastre
se schimbă. cocoșați cum ne știm
credem că este de la umerii noștri. sau
poate de la privirea în pământ.
nu ne mai amintim când ne-am dus.
pieptul înainte ultima oară. fără habar
o zi de vară. senin și fără scrupule albăstriu
pe care îl vedem și nu este. culoare.
prin ochiul
lui cel mare să ieșim din cerc. ne bagă pe țeavă pârâtorul. monstruoși unul în altul. lasă de la el o mână liberă între început și sfârșit restul . vrea să ne îndreptăm încrezători în fâlfâitul de înger. confeti sclipitori.
abțiguiți fugim din obiectiv să ne luăm porția
de țigări la bucată și salam cu euri

George Terziu: Prietenilor


Mă numesc George Terziu
Atât
În fiecare zi mă leg cu sentimentele voastre de gât
Cred că dacă vă dau bere o să fie mai bine
Ca în filmul acela Un om și un câine
Amintirea voastră am pus-o în rama din piept
Ca să-mi fie aproape atunci când v-aștept
Vă asigur de toată dragostea mea
Şi-o să vă dau locul lângă mine, pe stea
Vom călători prin spaţii deschise
Mai aproape de cer și de vise
Mă numesc George Terziu
Atât
În fiecare zi mă leg cu sentimentele voastre de gât

Cristina Ștefan: Culegătoreii de flori

Şlefuitorii de cuvinte / Medalion literar - Cristina Ştefan ...***
când îmi imaginez veşnicia
mă uit într-un pahar de trandafir
câte începuturi câte margini
şi mă recunosc în ridurile străbune
dar încă viu colorate
bizar că veşnicia are  chip efemer

vara, un dor

azi am luat poziţia de drepţi
la comanda ierbii înrourate
stânga-mprejur!
dreapta-mprejur!
la mijloc eu!
trenuri...
nişte oameni vin, pleacă
alţi câţiva poposesc
se uită la mine cum stau în poziţia de drepţi
într-un solo de exterminare,
miss you
şuier de locomotivă cu aburi

în iulie

o vară ca o sfârşeală
de viitor
o cunosc
este un cult păgân aplicat
ochiului de stea
şi înţeleg metafora eternităţii

simplă fată de la stână
muncită de cuvinte prea mari

(Poezii din vol "Culegătoreii de flori)

Daniel Corbu: Condicele singurătății


Tot admirând zeii altora
am uitat propria mitologie.
E noapte. Joc șah într-o cameră goală. Șah orb.
Cu pioni căzuţi în primele rânduri
ca avangardiștii împăratului Napoleon.
Pe tabla imensă
se-amestecă-n noapte regina cu nebunii
iar regele se cere impetuos apărat.
Cu fiecare mutare se schimbă ceva
și nu se schimbă nimic în ordinea lumii
și parcă-n această noapte codicele singurătăţii îl scriu.
Se-ndepărtează de mine regina. Se pierde.
Afară-i tot noapte. NIMIC
NU POATE ÎNLOCUI O REGINĂ PIERDUTĂ
IAR UN REGE SINGUR
E CA O CETATE PĂRĂSITĂ.
Joc șah într-o cameră goală.
Șah orb.
Și parcă-n această noapte
codicele singurătăţii îl scriu.

Nicolae Silade: făuritor al frumosului din cuvânt

declarație de dragoste pe proprie răspundere
Fotografia meadintotdeauna mi-am dorit să scriu pentru totdeauna
să surprind întotdeauna acel indescifrabil care să nu fie nici prea poezie nici prea proză
cum spunea czesław miłosz laureatul nobel pentru literatură în 1980
sau odysseas elytis laureat cu un an înainte
poezia zicea el începe de acolo de unde
ultimul cuvânt nu-l are moartea

dar pe atunci eram un puștan
și nu vedeam în jur decât femei femei tot timpul și femei pretutindeni
iar în femei nu vedeam nici îngeri nici demoni doar goliciunea perfectă a irinei
din tablourile unchiului său un pictor enigmatic din lovrin pe care nu l-am întâlnit niciodată
tablouri mari cât peretele din camera de la stradă unde ne adunam duminica la tv să urmărim
tunelul timpului o goliciune perfectă mereu râvnită și mereu amânată și fără importanță acum
când irina e o babă înveșmântată în negru care merge la biserică și se roagă lui dumnezeu

dar frumusețea a fost pentru mine multă vreme goliciunea perfectă a irinei
și multă vreme goliciunea ei perfectă îmi umplea zilele și nopțile și visul de a vedea
ceea ce nu se vede doar artiștii doar pictorul acela din lovrin care s-a prăpădit probabil săracul
neștiut de nimeni doar ei au șansa asta doar lor le arată dumnezeu frumusețea
acea mare frumusețe mare cât peretele din camera de la stradă în care nu
mai locuiește nimeni dar irina e mereu prezentă mereu tânără și mereu
frumoasă asemenea clipei în care timpul tot se adună tot timpul

și ca să închei această declarație de dragoste pe proprie răspundere
vreau să știi frumoasă zaraza cât de mult te-am iubit
cât am plâns nebun pentru tine și cât am murit

vreau să știi frumoasă zaraza că mă îmbăt mereu
când te văd iar în viață zaraza parcă-nviez și eu

Gheorghe Grigurcu: poeme

Un trandafir învață matematică

Extemporale” de Gheorghe Grigurcu - Agentia de cArteUn trandafir învață matematică
în zona-n care codrul iși explică umbrele
iar noi privim spectacolul uimiți.

Un trandafir se-adună și se scade
doar cu sine însuși
necunoscîndu-ne.

Trandafiriu pămîntul

Trandafiriu pămîntul
cum lenjeria ta intimă
îți muți ușor degetele senzuale
de colo-colo
gîndul un ghem de sfoară
ce nu se mai desface
o mică vînătaie se evaporă
cum un ochi de apă stătută
îți ștergi plămînii de praf
cum o mobilă
cu un smoc de pene
literatura ți se-agită-n creier
asemenea unui miriapod.

Răgazul

Răgazul împunge aerul cum un deget
aburul moale aplaudă geamul deschis
la picioarele patului încălțările încrețite de griji
micul buchet de mimoze în vasul cu apă
ca o melodie tărăgănată la casetofon
tu ești tu cel cu care se joacă visul.

Teodor Dume: Ultima noapte cu tata


nu am aflat niciodată de ce tata

plângea în somn și de ce
își ținea mâinile sub cap în aceeași poziție
noapte de noapte
poate că mamei i-a șoptit
înainte de a stinge lumina
când îi cosea buzunarele
găurite de timp
de câte ori îi săream la gât
seara înainte de culcare
lăcrima și
în răstimpul dintre lacrimi
mă strângea în brațe
dar niciodată
nu mi-a spus te iubesc
îi tremurau mâinile și vocea
ori de câte ori
încerca să-mi vorbească și
deseori își schimba vorba
cu o întrebare
ai mâncat…
în ultima seară când ar fi trebuit
să-l văd cu mâinile așezate sub cap
avea mâinile încrucișate peste piept
și dormea
dimineață când am dat fuga la patul lui
să-l trag de mustață ca de fiecare dată
mama m-a așezat pe genunchi
mi-a luat capul între palmele ridate de timp
m-a privit în ochi și mi-a șoptit ca și când
tata și-ar fi continuat somnul
tatăl tău s-a dus să-l întâlnească
pe Dumnezeu
și mi-a dat de grijă să-ți spun că tu
îi vei ține locul

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10