Ștefan Teodor Cabel: Ecou

Azi, am trecut pe lângă un parc...
Pe-ale cărui alei îmi rătceam ochii
În anii de liceu
Când sentimentele, vibrând,
Ca dintr-un arc
Nimereau ținte fără ecou .
Eram ca un ciorchine -
Frunza copilăriei încă nu ruginise...
Aveam,
Prieteni,
Un sentiment de zbor
Și unul de stâncă.
Dogorea iubirea
Pe al inimii altar!
Aprinsă-i astăzi, încă?

Vasilisia-Lazăr Grădinariu:***Viața la confort redus, autor: Ion Lazăr da Coza

„Viața la confort redus” (povestiri) de Ion Lazãr da Coza (volum postum), Editura „Ateneul scriitorilor”, Bacău 

Prefață de Tudor Cicu, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România
.
„Refuzând să fie constrâns la un univers limitat – condiţia oricărui muritor – s-a dedicat scrisului, explorând în felul acesta alte şi alte lumi”– scria profesorul Valeriu Anghel la apariția primului volum de proză („Crucea umbrelor”, 2008) al scriitorului Ion Lazăr, care, tot atunci, avea să-şi adauge la nume denumirea satului natal din Tulnicii Vrancei: da Coza. Dar debutul său în proză era deja făcut cu doi ani mai înainte în revista ieșeană Convorbiri literare.
Despre oamenii satului natal, Ion Lazăr da Coza nu și-a propus a scrie doar niscaiva istorioare, aducându-le omagiu doar „o samă de cuvinte”, ci o lucrare mult mai îndrăzneaţă şi care să dăinuie în literatură – construirea unor personaje din lumea satului de munte – arătând că sunt o îngemănare a înţelepciunii şi harului, indiferent de cântecul de biruinţă ridicat din inima Omului Care Scrie.
Profesorul Culiţă Ioan Uşurelu, Preşedintele Ligii Scriitorilor din Vrancea, membru al Uniunii Scriitorilor din România, îi remarcă, odată cu apariția celui de-al doilea volum de proză scurtă („Apusul îngerilor”/2011), deosebita inventivitate și abilitate creativă, autorul considerându-se „un apropiat al celor despre care scrie, ba chiar, de multe ori, considerându-se unul dintre ei, cu răzvrătirile, cu cele bune și rele, specifice omului”, astfel încât personajele povestirilor sale „pot rivaliza oricând cu eroii din cărțile marilor scriitori de ieri și de astăzi, de la noi sau de oriunde”, datorită talentului și calității indubitabile ale valențelor sale de povestitor.
Afinităţile lui Ion Lazăr da Coza cu alţi scriitori îl aşază pe acesta la răspântia dintre proza lui George Băiculescu şi Vasile Voiculescu, cu acel cântec poematic despre o tristeţe lirică a sufletului şi transferul telepatic al influenţei din zona enigmatică a povestirilor urzite de Mircea Eliade din acele stări de meditaţie, transă, hipnoză sau experienţe mitice. Însă drumul prozatorului vrâncean se desparte de înaintaşii săi prin imaginile proprii formaţiei sale de muntean, convertite în idei ce îl legitimează cu demnitatea limbajului folosit în a-şi oferi decizia pertinentă de la finalul fiecărei povestiri. Accentul personal şi bărbătesc, ce parcă însufleţeşte aceste scrieri, ne determină să-i „asamblăm” (nu-i aşa?!) şi multă înţelegere, multă căldură umană, dar şi expectativa adâncă a simţirii, ce face din sufletele noastre lucruri sfâşiate şi neliniştite.
În ansamblul acestui volum postum, ce însumează un număr de 11 povestiri (autorul ar fi dorit să scrie 12, dar pe ultima nu a mai reuşit să o termine), Ion Lazăr da Coza e interesat, în egală măsură, atât de procedeele povestirii psihanalitice, cât şi de caracterul personajelor sale, deşi pare să-şi concentreze proza în termeni uimitor de fireşti, asupra personajelor care distonează în cadrul narativ, iar sensul întâmplărilor provocate de acestea se finalizează doar prin deducţie. La el povestea constituie o formă de sublimare estetică a memoriei care a reţinut răspântia de unde totul se desfăşoară sub pecetea tainei, dar şi acel teritoriu magic şi tulbure, al credinţelor şi miturilor, care descrie o lume în care epicul generează povestea şi de aici un întreg repertoriu de nuanţe în proze ca: Geamăna, Şerpoaica, Coțu, Ştampila, Mărgele negre, „Viaţa la confort redus” etc. – (amintim doar câteva!), pentru a rămâne în zona ce o întrezărim, în primul rând, să obțină interesul și emoția cititorului. Dar să scrii câte o istorioară despre cei din satul tău, în vremurile astea, când viața omului trece ca o umbră, e ca și cum te-ai întoarce acasă, printre ai tăi, ca într-un cântec al amintirilor.
Geamăna nu-i decât povestea copilului care a plonjat „în traista cu amintiri a copilăriei”, într-o dispută cu „dedublarea celui pus să contrazică pe oricine”, din dorinţa de a se făli. De aici până la „stânca cea despicată în V”, de la o vorbă aruncată în disputa unei moşteniri, nu-i decât puntea către o poveste despre frumuseţile naturii ce a dat o „stâncă geamănă”, şi care a ascuns poate pentru totdeauna taina comorii trecută într-o întâmplare devenită legendă şi mister a două surori puse pe sfadă pentru o moştenire, mister dezlegat peste ani de profesorul celui care narează povestea „Pietrei Gemene” şi care face o incursiune la faţa locului pentru a descurca iţele soldaţilor morţi în cel de Al Doilea Război Mondial şi aciuaţi la stânca comorii. Amănuntele, captivante de altfel, dau farmec acestui mod de exprimare ezitantă, întregind misterul, apoi descompunându-l în piese simple, ca mai apoi să-l adâncească din nou.
Cu povestirea „Şerpoaica”, autorul îl introduce pe cititor în atmosfera unui univers spiritual rural dominat de credinţa în duhuri suprafireşti ascunse în elementele naturii şi credinţe ori obiceiuri populare străvechi, deşi pedeapsa care-l ajunge în cele din urmă pe om, aici, e doar păcatul de a fi ascuns şi trecut sub tăcere un adevăr tăinuit cu străşnicie. Sau poate e doar timpul dictat de sus şi care a sosit să ne prevină că, în clipa de pe urmă, fiecare rămâne singur doar cu păcatul trupesc care-l va doborî la pământ. Povestirea aceasta aduce într-o ramă verosimilă, încadrabilă în realism, aspecte care asigură o apropiere a autorului de literatura fantastică, aş zice eu, una magică, a unei lumi aşteptate, dar neprevăzute.
„Coţu” este povestirea cu care plonjăm în lumea mirifică a copilăriei, petrecută, ca şi copilul humuleştean, într-un sat de munte, poveste asemănătoare cu necazul şi păţania copilului moromeţian şi care pare a stârni, doar pentru a se amuza, gâlceava oamenilor mari în toată tărăşenia cu păscutul vacii pe dâmbul de pământ al afurisitului de Coţu. Ceea ce te atrage la Ion Lazăr da Coza e amestecul dintre umor şi ironia satirizată prin redarea unui limbaj adecvat locului (când e cazul). Şi apoi cum să nu schiţezi un zâmbet când realizezi diferenţa dintre a privi lumea prin gaura cheii şi a ieşi afară, sub cerul liber?! Tot ceea ce ne este amintit în astfel de „ghiduşii” ale copilăriei, cu mult farmec istorisite în această povestire, îţi arată că spectacolul lumii este cât se poate de înşelător.
O proză ceva mai anecdotică şi cu o anumită tentă umoristică este „Ştampila”, în care discursul prozaic e despre farse şi multe alte glume cu viaţa oamenilor simpli, dar şi tăria farsorului de a nu se lăsa intimidat în faţa ameninţărilor venite de la stăpânire.
Apoi, cu „Mărgele negre”, Ion Lazăr da Coza dă dovada talentului său în a stoarce vieţii drame tulburătoare care tresaltă oricând urechea cititorului, într-o proză care demonstrează că viaţa bate filmul, sau în care viaţa e o poveste întotdeauna adevărată şi asemănătoare cu cea în care „împăratul gol-goluţ” se şi mândrea cu hainele sale închipuite. Dar cum soarta nu îţi oferă doar mărgele negre, şi că, mai spre sfârşit, vine şi una gri, păcatul nu este o încălcare voluntară a legilor divine, ci mai degrabă o stare detestabilă a sufletului. De aici, din această proză de o tristeţe incomensurabilă a personajelor, tragem concluzia că ispita răului nu e doar de partea celor care comit răutăţi concrete şi autorul ne face impresia că victima e vinovată de ceea ce i se întâmplă, câtă vreme îi creează celuilalt condiţiile de a acţiona contra ei.
„Viaţa la confort redus” reprezintă, în tot tragismul ei, o poveste a cărei acţiune se desfăşoară într-o lume viscolită de multe ciudăţenii, pe de o parte, dar şi de multă intrigă şi răutate din partea oamenilor, pe de altă parte. E nevoie uneori să existe câte un Diogene înlăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. Acesta se dovedeşte a fi mutilatul de război, taica Tudor, cel ce îl scoate pe un talentat profesor de ţară, a cărui viaţă se afla la acel moment pe muchie de cuţit, din mizeria în care l-au aruncat slugile comuniste, dar şi alcoolul căruia îi căzuse pradă. Acesta, la îndemnul lui taica Tudor, scrie un roman de succes, punct de la care începe noua aventură a vieţii sale. „Viaţa la confort redus” e ca un cântec de pierzanie despre golgota trăită de intelectualul ademenit de lumea scrisului în care toate cele frumoase şi rele care decurg din ea se sfârşesc, precum viaţa, doar la capătul drumului.
Principalul mijloc prin care prozatorul încearcă să exprime aceste trăiri zbuciumate ale noastre este limba cuceritor de sensibilă şi profundă. Ion Lazăr da Coza mi s-a arătat a fi singurul scriitor vrâncean cu o frazare elegantă, ce-mi poate oferi o cale de a avansa în universul magic bântuit de scrierea lui Eliade. În final, substanţa domină vorbele, însă, în circumstanţe potrivite, cuvinte alese cu grijă pot oferi cheia pentru obţinerea de rezultate substanţiale valoroase într-o povestire.
Volumul de faţă, care a preluat titlul povestirii despre care am vorbit puţin mai înainte, este o carte ce conţine adevărate miniaturi ale unor naraţiuni descoperitoare de un alt spaţiu sufletesc, contopit cu spaţiul naturii, în care nu atât sentimentul misterios e cel care ne cucereşte, cât mai degrabă conştiinţa bergsoniană a unei realităţi atemporale.
Jorge Luis Borges spunea un lucru sigur: când ceea ce scrii seamănă cu viaţa, proza ta de-un lirism aparte e salvată „de ceea ce nemurirea îl preferă: adevărul durabil”. În întregul ei, „Viaţa la confort redus” seamănă cu un cuib de rândunici în care autorul îi întoarce acasă, mereu, pe ai săi.
Închei întrebând, ce trebuie să înţeleagă cititorul nostru din această carte? Cei care vin după noi vor trebui să viseze mai departe lumea, în sensul că, prin scrisul sincer, curajos, vom crea lumea pe care ne-o dorim. Şi, ca în parabola cu prinţul ce fusese închis între zidurile palatului, ascunzându-i-se bătrâneţea, boala şi moartea, pentru a nu şti că pe lume există suferinţă (auzită de la Mircea Dinutz, unul dintre cronicarii vrânceni de seamă) te invit şi eu, cititorule, la meditaţie.
Tudor CICU – membru USR

Nelu Cazan: Semn de carte

Eu m-am trezit bogat de mic
Dar nu în bani şi nici în aur
Citind un pic câte un pic
Am strâns în viață un tezaur.
Am strâns puțin câte puțin
Şi vreau acum să-ți dau şi ție
De aceia azi la tine vin
În virtual,nu pe hârtie.
De vrei să ştii secretul meu
Ce m-a făcut să fiu bogat
Să faci şi tu ce-am făcut eu
În cărți citite l-am aflat.
Intră mai des în librărie
Şi fă-ți din asta obicei
Şi vei vedea ce o să fie
Bogat vei fi,fără să-ai ,,lei".
În loc de bere ia-ți o carte
Şi ai să găseşti comoara în ea
De cele rele stai deoparte
Şi altfel va fi viața ta.
Citeşte o pagină pe zi
Şi atunci ai să te îmbogățeşti
Fă asta în fiecare zi
Şi sigur ai să-mi mulțumeşti.
Ți-am dat un sfat,cred mai aparte
De-l vei urma e treaba ta
Să ții minte,semnul de carte
E toată avuția ta.
Pune-ți o carte căpătâi
Şi țineți-o căt mai aproape
Şi aşa în viață ai să rămâi
Un semn de carte.

Marian Florentin Ursu: Stingere de pescăruș

el e un pescăruș
și caută doar traiectoria
spre catargul cel mai apropiat sinuciderii
el e o tâmplă dezvelită de orice mângâiere
el e vântul liniștit al dimineții
în așteptarea glonțului
el e gândul nebun
zburând spre
amăgirea inexistenței
el e frunza care-și descrie visele
concentrice pe
liniștea unei ape
el e un sfânt într-un pescăruș
al cărui strigăt s-a stins
jumătate în inimă,
jumătate în mare

Vlad Anghelescu: Cititul proaspăt poate înflori invers o moarte

Vorbim în paralel.
Trăim în paralel.
Credem că ne iubim.
Dar toată energia o dăm prezentului.

A mai murit un poet, necunoscut.
Cuvintele tale zbiară
(enervare de ceva din televizor),
înfig pumnale prin pereți,
sângeră insolitele sale poeme,
în fața chemării verzi a mirării mele.
Încerc să-i înțeleg prevestirea ziditoare.
Nimeni nu i-a citit,
în această zi de jale
măcar un singur vers.
I-au bifat vorbe banale.
Evenimentul în sine era cel important.
A mai murit un poet.
Dar nici noi nu dăm pe el un sfanț.

Vorbim în paralel.
Trăim în paralel.
Credem că ne iubim.
Dar toată energia o dăm prezentului.

Vasile Culidiuc:***

toboganul gol -
bunicul completează
rebus cu pixul

 
aleșii locali
servesc numai cașcaval -
obișnuința
                                                                                  apus de vară -
                                                                                  nucile alunecă
 frunzele la sol -                                                          pe țigla udă
coroanele copacilor
cam ciuruite                                                     

În amintirea unui mare poet: Viorel HORJ

(unul dintre cei care, de mai bine de 50 de ani, m-au îndrumat pe drumul literaturii!.
Veșnice mulțumiri și Odihnă veșnică!)

FRUNZE
autor: Viorel Horj

Sosește toamna ca un calambur
De frunze scuturate din azur
Parodiind cu foșnet ofticos
Toți arborii din Țările de Jos.
Țărâna gra și zările caduce
Și-așează suferințele în cruce:
Când frunza moartă cade cu temei,
Se-nalță un oftat în locul ei.
Far, poate, aceste "semne" cu nervuri
De drumuri către-ntile păduri
Sunt semnele trimise val de val
De-un Dumnezeu mereu inactual.
" Mesajele" lui verzi, cândva prospere,
S-au veștejit și s-au pierdut prin ere
Pătrunse de-ale timpului torente
Ajung acum pe glie - pergamente.

(sursa: revista Familia,nr.9/septembrie 1994)
***
Profesor, scriitor, publicist. Născut în Drăgăneşti, judeţul Bihor în 25 aprilie 1942 - Încetează din viaţă la 8 iulie 2004, fiind înhumat în cimitirul din localitatea natală. El mărturiseşte “Sunt bihorean prin naştere şi tot fiu al locului am rămas, chiar dacă soarta m-a purtat “pe atâtea căi răzleţe”. De fapt peregrinarea mea prin lume m-a confruntat mereu cu vatra de obârşie. Oriunde m-aş fi aflat (în ţară sau dincolo de graniţele ei) o voce tainică, un duh al pământului îmi şoptea în ureche că n-am nici o şansă să mă “fixez” în altă parte. Zborul de la cuib nu mi-a fost îngăduit decât pe mici distanţe. Cum adică? Iată! Am făcut clasele elementare şi medii în aceeaşi instituţie, Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş... Apoi am devenit student al Universităţii din Cluj. După absolvire m-am întors la liceul pe care-l terminasem cu 5 ani în urmă, printre foştii mei dascăli, acum colegi. Deci tot aproape de casa unde am văzut lumina zilei. Micile “valuri culturale” pe care le-am iscat în oraşul cu tradiţii ilustre... aveau să mă poarte la o distanţă ceva mai mare de “cuib”, în centrul regional Oradea: nu mai departe de 67 km. Acolo aveam să rămân definitiv într-o instituţie pe firma căreia scria şi “Cultură” printre altele. Dar, abia ajuns aici, a început să mă bântuie nostalgia întoarcerii. Cum drumul real dar şi ireversibil spre locul natal nu mai era posibil, am încercat să durez un altul, pavat cu himere şi ficţiuni. Călătoriei “în spaţiu”, i-a luat locul cea “în timp”. Drumurile prin memorie mi s-au strâns toate, ca într-un ghem, în trei cărţi (printre altele) Muntele acvilelor, Vestitorul din amurg, şi Calul troian: poezie, proză, memorialistică, roman. Toate dar absolut toate, cu rădăcini adânci în vatra de obârşie. În sfârşit, puteam să spun, cu întreaga mea fiinţă, că mă aflu acasă. Personajele şi întâmplărilor cărţilor menţionate au suportul real în lumea revolută a satului meu. Satul se numeşte Drăgăneşti... “

Pavel Ilica: despre câteva crizanteme...

E aproape toamnă -

pe Facebook popas

într-o crizantemă

Ovidiu Bojan: Amintiri din comunism

(I)
Era în 1963 când părinții mei reușeau sa cumpere,în rate, primul televizor, un Cosmos 1,primul televizor de fabricație romanească după cate rețin.
Trecuseră mai puțin de 7 ani de la începerea transmisiunilor televiziunii române și mai puțin de un an de la intrarea în funcțiune a releului de televiziune Oradea.
Cu un an în înainte, acasă la un prieten al tatei : Mircea Bradu,văzusem prima dată un televizor în funcțiune,o transmisiune a televiziunii maghiare cu un meci de fotbal și am fost atât de impresionat de imaginile în mișcare pe care le poți urmări în propria locuință că amintirea mi-a rămas vie și azi.
La vremea aceea un televizor costa 5100 lei,în timp ce salariile părinților,juriști amândoi erau de cca 1200 lei.Achiziționarea televizorului a însemnat un împrumut pe vreo 5 ani,interval în care ai mei n-au putut face vreo altă investiție.
La începutul anilor 60,puțini erau cei care aveau televizoare acasă,primele vândute în România,de producție sovietică cu ecrane mici,vreo 40 cm. în diagonală și aproape rotunde. În casele celor cu televizoare se adunau vecinii,prietenii sa vadă minunea tehnologică ce aduce imaginile în casa omului.Greu de imaginat pentru cei de azi cât de prost se vedea imaginea pe vremea aia,cu dubluri și purici dar nimeni nu era deranjat.În 1963 la noi începuse o oarecare deschidere spre occident așa că erau difuzate seriale și filme americane,fenomen care a durat până în 1971,după care,treptat producțiile occidentale au dispărut din grila de programe,ajungându-se chiar ca durata de emisie a TVR în 1985 să fie mai mică decât în 1963,respectiv 2 ore zilnic în loc de aprox. 5 ore zilnic în 1963 și peste 12 ore zilnic prin 1974
Au trecut vreo 7 ani de la achiziția primului nostru televizor datorită căruia am trecut prima data pe lângă moarte.
Jucam table cu o verișoară de la București când,la un moment dat a dispărut imaginea. M-am apropiat de televizor și lipindu-mi ochii de mica fanta dintre butoanele de jos și carcasa ecranului am văzut flacără în interiorul aparatului. L-am strigat pe tata care a venit,s-a uitat și el,tot cu fața lipită de televizor și l-a scos din priza îndepărtându-se apoi spre bucătărie.Abia a ajuns până la ușa camerei când televizorul a făcut un BUM de s-a zguduit tot apartamentul.Televizorul a făcut implozie (asta pentru că tubul catodic care realiza imaginea era vidat așa că piesele din interior au fost atrase nu expulzate),din fericire după ce eu si tata ne depărtasem suficient.Proiectilele care ne-ar fi adus sfârșitul,mie sau tatei dacă ne prindeau în apropiere proveneau de la o sticlă groasă și colorată pe care oamenii o puneau în fața ecranului și care dădea impresia de imagine colorată.
În ce ma privește,în afară de norocul că televizorul nu a făcut bum când eram cu fața lipită de el, a fost că în fața mea era verișoara cu care jucam table și care a luat în spate câteva cioburi de la sticla colorată,sticlă groasă,ca să nu se spargă ușor.
Tata a avut și el noroc că a apucat să se îndepărteze de televizor și era și el cu spatele spre televizor.
Se văd și în fotografie câteva găuri în pereți făcute de piese care antrenate de șoc au zburat spre exterior.
Pe rand au venit la noi toti vecinii de scara convinși ca ne-a explodat butelia.
Am dat peste fotografia cu televizorul nostru după implozie si mă gândeam ca ma uit la fotografia asta pe un monitor lcd,că televizoarele de azi nu au nici a zecea parte din numărul de piese și greutatea acelor televizoare,că nu au nevoie de înlocuirea periodică a lămpilor ,eternele PCL 86,sau PL500 sau PY88 care erau tot mai greu de găsit în anii 70-80 și că azi suntem nemulțumiți de ce găsim într-o grila de 150 programe in timp ce atunci eram mulțumiți cu un singur program care se vedea ca vai de mama lui și era încântați sa urmărim Teleenciclopedia sau Telecinemateca sau album duminical.
Suntem azi mai fericiți sau cu sentimentul împlinirii datorită tehnologiei ? Habar n-am.
De ce am scris toate cele de mai sus ? Nici asta nu știu doar că am văzut fotografia unui televizor care a făcut bum și mi-am amintit de niște ani când credeam ca toate schimbările sunt spre mai bine.

Ioan-Mircea Popovici: Un cântec și un lătrat de câine, cu poezie pe pâine

Acoperiri şi descoperiri. Dacă am face atâtea descoperiri câte acoperiri ne sunt date să facem nu ştiu dacă ar fi mai bine. Ştiu sigur că prostiile nu ar mai fi luate de bune şi nici plăcinta cu mac n-ar lipsi la un pahar cu ţuică de prune. Pe bune. Da, daaa, daaaaa, sunt de-a dreptul fericit să întâlnesc oameni şi situaţii frumoase, cu adevăruri pline de viaţă, negăunoase şi arţăgoase. Cică, nu toate furtunile vin să ne perturbe viaţa. Unele vin să ne arate calea...
Cu ani în urmă, când începusem să văd mai bine ce se întâmplă pe Scara lui Escher, îmi făcusem un compas şi un echer şi pe plaja din faţa casei cu iederă descopeream locuri geometrice de gradul unu, doi, trei şi patru. Când am ajuns la patru am pus la bătaie unitatea imaginară şi-un mieunat de motan. Atunci am spus: această literă este ca o ghindă. Evident, intuiam stejarul care va creşte cu ajutorul puterii punctului faţă de cerc şi a lui Dumnezeu. Nimic fără Dumnezeu devenise lege pentru mine. Şi era foarte bine. Cu Scara lui Escher ajunsesem la a 30-a treaptă. Într-o clipă deşteaptă am descoperit că Scara Fără Nume, Scara lui Escher şi Scara lui Ioan Scăraru au în comun numărul de trepte...
Petrică şi Îngerul au pus Acoperământul Maicii Domnului peste cele trei scări şi astfel s-a născut umbrela cu pui de umbrelă, primul pui de umbrelă fiind umbrela Părintelui Isihie de la Frăsinei, al doilea, umbrela Poetului Radu Ilie Şuiu, al treilea este umbrela Cio-Cio-San, care mă însoţeşte pe Pasarela din Mamaia şi al patra pui este Umbrela Tridentului Imposibil…
Dacă mă întâlnesc cu pisicul ţi-l aducem? Numa dacă este negru, ca Picasso. Este alb. Este motan? Nu ştiu. Şi cum îi zicem? Dacă este pisică îî zicem Pica şi dacă-i motan îi zicem Casso. Să împăcăm ambele situaţii. Un apendice la toată povestea de azi, portativul lui Carnegie. Iată primele 5 linii pe care tu pui primele patru note din Simfonia Destinului…
1. Zâmbetul nu costă nimic, dar are foarte mare valoare. 2. Vrei să strângi miere, nu distruge stupul. 3. Dacă viaţa îţi oferă o lămâie, fă din ea o limonadă. 4. Dacă vrei să schimbi pe cineva, începe de la tine. Este mult mai binevenit şi mai sigur. 5. Fiecare om este prost 5 minute pe zi. Adevărata înţelepciune este să nu treci de această limită.
Şi acum, un cântec şi un lătrat de câine, cu poezie pe pâine... Întru bucurie, să fie! Mă întrebai atunci: oare ce înseamnă chestia aceasta: un cântec şi-un lătrat de câine... şi eu ţi-am spus că nu ştiu, dar sigur ni se va arăta... şi ai văzut şi tu ce multe înseamnă...
https://www.youtube.com/watch?v=p_5yt5IX38I&feature=youtu.be&fbclid=IwAR3VnvDLaTmig1Krd5eXmYAeJFKVmyp1sc9jPNFH9Rq_8dTYuZj0VMJAjxs
https://www.youtube.com/watch?v=aKJvbTEnp0I
https://www.youtube.com/watch?v=zg3U4ak7IDA

Daniela Conovală: Ca o floare fără timp...

Poezie câștigătoare la Concursul:

Zbor spre înălțimi

(administrator: Camelia Boț)

***

Mi-am legat cu lună rana clipelor din amintiri
Am strâns noduri de albastru peste fostele iubiri
Și-am pus gând curat la poartă să vegheze noul drum,
În opaițe de ceară am pus miere peste scrum.

Haină nouă, primenită peste trupul încercat
În cântare iscusită inima mi-am îmbrăcat,
Dorul mi-am adus acasă din pustiul cu noroi...
I-am spalat cu rouă talpa cea trudită în nevoi.

Am aprins lumina serii la fereastra dinspre drum
Si-am pus gând de Lună nouă într-al stelelor cătun
Să-mi arate calea dreaptă spre iubirea fără nod,
Fără piedici inventate, fără teamă de norod.

Om în trup asemeni mie, aripi simple strălucind,
Dragoste în cuib de miere, ca o floare fără timp.

Eduard Bucium: Mă mai vezi?...

Trec toamnele de-acum pe-aici
Şi-aş vrea să ştiu, aş vrea să-mi zici
Dacă-ntr-o iarnă cu zăpezi
Tu vei mai vrea să mă visezi

Cu vara-n pumnii de nisip
Când îţi pictam marea pe chip
Şi m-aruncam ca de pe-un dig
La tine-n suflet, să nu strig

Că răscolit sunt de-o simţire
Ce semăna a fericire ...
Trec toamne blânde prin livezi
Eu ies din valuri... mă mai vezi?...

George Terziu: Poemul prostului de la gară

În ziua când mă vei ruga să nu te uit
Va fi o zi de septembrie ciudată
Pisicile vor mieuna înspăimântate
De criză globala
În Bucuresti
Copiii vor amesteca culori triste pe trotuar
Culori dinstantate social
Eu voi fi de mult clopotul de la biserica
nebunilor
Care va bate fără să audă nimeni, ora exactă
E important să ştii mereu ora exactă!
Atunci când nu mai ai nimic de spus...
Tu vei merge zilnic la clinica de cartier
pentru a lua calmante
Îndurerată, cu baticul negru ale iluziilor şi trecerii
Prin viata mea
S-ar putea să merg la gară, proştii merg mereu la gară
Se uită la trenuri şi iubesc fugitiv doamnele de la geamuri
Am pariat pe tine şi am pierdut
Du-te naibii istorie tristă,
Lasă-mă să mă îngrop de viu în
Astenia ta de vara lunga...

Ileana Vladusel: Călătoria inimii spre casă

Pornind direct din inima mea, izvorul amintirilor își îmbrățișează aici și acum valul mamă. Verde albăstrui, cu irizări aurii, strecurate de soare printre șerpuitoarele șiraguri de apă, drept mulțumire pentru bucuria dăruită ochilor săi înflăcărați, Oltul își primește la sân, imaginea oglindită de inima mea.
Aici și acum are loc întâlnirea cu Patria copilăriei. Aici s-au născut amintirile și au plecat în lume, povestind, despre frumusețea de neegalat a acestor locuri.
Generații întregi de copii au crescut cu poveștile doinite de valurile Oltului, venite din timpuri străvechi, îndreptându-se, cine știe cât de departe în timp!
Dintr-o dată, totul se transformă în poezie!
Mă opresc să-mi respire inima bucuria reîntâlnirii și să-mi odihnesc nerăbdarea trupului spălat de apele Oltului și uscat de vântul trimis de munții și dealurile înverzite. Copilăria stă și mă așteaptă zâmbind, răbdătoare, la cotitura pe care o face Oltul prin spatele Coziei.
Acolo mi-am întins cortul din frunze și iarbă. Stau întinsă cu fața spre cer și zâmbesc așa cum zâmbeam copil, păzind vitele gospodăriei în care am crescut.
Nici o poveste nu are cetate mai frumoasă...
Întinsă în iarba plină de rouă, îi povestesc Oltului care și-a oprit curgerea să mă asculte, de dorul care mi-a umplut pieptul atâtea zile câte încap într-un an, despre câmpiile însorite de unde mă întorc la el, despre aglomerația marelui oraș, despre oamenii care fac acum parte din viața mea. Îi povestesc mai ales despre foc. Focul pe care la lăsat, mocnind în mine, atunci când ne-am despărțit, el calm, înțelept, răbdător, așteptând reîntâlnirea și eu, tânără bătăioasă, hotărâtă să ia viața în piept, cu lacrimile șiroind, valuri sărate, de dorul deja născut...
Zâmbește Oltul clipocindu-și valurile, în timp ce eu povestesc despre drumul lung și obositor prin arșița soarelui. Banatul e atât de departe de răcoarea munților Cozia, de frumusețea Lotrului, de farmecul și istoria mânăstirilor Cozia, Turnu, Stânișoara, schitul Ostrov, de stațiunile una mai frumoasă ca alta, Călimănești, Căciulata și altele la fel de ispititoare.
Mă întorc, Oltule, să mă închin la icoana bunicii, să-i aprind lumânării făclia, să respir fumul care se ridică din coș, ducând către veșnicie, veste moșilor mei că nu i-am uitat.
Vreau să merg desculță pe urmele lăsate de bunica mea, să-i îmbrățișez amintirea, să strâng în pumni, pământ din glodul uscat pe care copilăria mea de atâtea ori a călcat, să adun frunze din ramul lăsat la pământ din pădurea născută de mult prea demult.
După acel drum anost pe autostrada Timișoara- Sibiu, ajunsă la ieșirea din Boița, pieptul mi se deschide brusc la fel și privirea. Aerul intră pur și verde amestecându-se cu amintirile. Sunt iar copil, cu visele pe umeri...
Oltule, tu ești terasa peste care plămânii mei își zidesc casa. Peștii tăi pe care i-am alergat când tinerețea îmi stătea pe braț mă privesc a mirare și a firicel de bucurie parcă spunându-mi, până aici a fost să ne fie.
Îi privesc cu tandrețe încercând să îi liniștesc- pașii mei, casa apelor nu o mai răscolesc.
Ridic ochii însetați de culoare către albastrul ce se întinde spre zare și fără o explicație rațională pieptul meu întinerește iară.
Tot eu sunt, dar simt că pot să ridic stânca coborâtă peste poteca bătătorită din munți.
Merg înainte păzită de malurile Oltului, cu privirea ațintită în stâncile abrupte, în munții înalți, semeți și verzi. Ochii mei nu știu încotro să-și mai îndrepte dorul.
Atâta frumusețe m-a așteptat să mă întorc acasă!
Inima mea, privirea mea, gândul meu, trupul meu obosit de atâta maturitate...s-au întors la origini.
Cu privirea înlăcrimată de bucuria revederii, fac un popas la icoanele mângâiate de mâna istoriei pe care le găzduiește, în liniște, mânăstirea Cozia. Câți i-au trecut pragul încărcat de povești, toți au rămas fermecați!
Plec mai departe și în drum, îmi bucur sufletul cu priveliștea mânăstirii Turnu. Falnică, își ridică turla parcă pentru a saluta trecătorul și al pofti la o scurtă rugăciune.
Admir apoi frumusețea stațiunii Călimănești, nă strecor prin forfota făcută de oameni să admir istoria din straiele străvechi aduce la vânzare, gust din bulzul de pe marginea drumului și respir...
Respir aerul copilăriei în timp ce inima îmi tremură în piept.
Ajung în Rm. Vâlcea, orașul adolescenței mele și merg în continuare, obosită și nerăbdătoare, către origini.
Încep să urc dealurile Drăgăneștiului cu ochii împânziți de lacrimi. Calc același drum greu pe care mi-au călcat pașii copilăriei. Dacă încerc, sigur îmi pot regăsi urmele adâncite în gloduri. Unde are oare loc atâta emoție, atâta frumusețe, atâta bucurie!
Ce urmează, nu mai pot descrie în cuvinte...totul e în inima mea....ce știu cu certitudine este că așa trebuie să arate raiul! Mai frumos nu poate exista...
Mă bucur în tihnă de revedere, îmbrățișez locurile dragi, mai frumoase decât în amintire, gust vântul, mă spăl în valea Sâmnicului, strig către zare plângând, această nedreptate a vieții care ne mână către moarte, distanțându-ne de tot. De oameni dragi, de locuri dragi, de copilăriei...
Plec dar înainte deschid ochii larg să cuprind cât mai mult din pădurea cu fagi, zorii lăsați spre pământ, acolo de unde se naște în cânt, povestea Oltului, neasemuit de frumoasă. În timp ce mă îndepărtez, aud în urechi vocea bunicii , o coasă, un câine și-o vacă mugind și nu știu dacă sunt aievea sau s-au întors la mine prin timp.
Privesc totul pentru ultima dată cu ochi de amazoană poznașă și cu regret mă întorc acolo unde timpul m-a aruncat în valurile lui să înot.
Îi poate descrie cineva inimii mele, despre un loc mai frumos decât locul în care stau acum, aici, întinsă? Știe cineva o iarbă mai verde, un cer mai senin, un foșnet de vânt mai plăcut?
Știe cineva valuri mai verzi și mai înțelepte?
Câte lacrimi duce cu el în valuri, Oltul, câte povești!
Dacă știe cineva, să-mi spună...
Stai liniștită vale a copilăriei mele, nimeni nu-ți poate lua coroana din frunze de fag și iarbă însorită! Tu ești patria spre care mă voi întoarce tot timpul, de viață rănită.
Pe unde o să trec, o să spun, despre locul în care pot să mă adun, din bucățele de stele și frunze, să transform iar în oștean, copilul ce a rămas în mine și plânge....
Și valea rămâne cu drumul ei statornic și lung, venit de departe din timp cu străbuni și cu lupte și simt, straniu sentiment de apartenență, cum piciorul meu, pasul lui Deceneu îl ajunge și-l simte!

Teodor Dume, pe urmele copilăriei!

(la barajul din Luncasprie - locul copilăriei, în ultima sâmbătă a lui august 2020 )

La capătul pridvorului un stâlp

albit și gârbovit ca un moșneag
îmi apărea ba tainic, ba cu tâlc,
de dincolo, de dincoace de prag.

Cum sprijină un Univers de dor
mă-ntorc mereu cu inima la el,
la colțul lumii noastre din pridvor
cu dor de lunci, blajin și subțirel.

Mă scurg prin el, tăcut , în rădăcini,
și-mi place-adeseori să mă trezesc
pe zarea zdrențuită de ciulini
că zbor, că sunt, că vreau și că iubesc.

Nely Vieru: Amurguri roșiatice de toamnă

Până și apa învolburată își pierde printre pietre în culori nisipul...
Arinul trist și melancolic își mângâie cu a-sale brațe palid chipul
și plânge cu frunzele ce picură-n oglindă a singurătate
În amintirea unei scurte veri caniculare din calendar furate .

Și soarele parcă își pierde din galbenul fierbinte strălucirea
Luna la fel și-arată blândă, cenușie, nemurirea...
Printre hățișuri de pomi deși și crengi cu frunze ruginii
Se-arată ceru-ntunecat la față , în vănt cu plete cenușii .

Totul în jur stă-n așteptare , cerul albastru e mai gri.
Pe el mi-ai pictat toamnă stele și nori în tonuri fumurii ,
Din care-mi plâng pe-alei cu frunze și cu stropi de ploaie rece ,
Visul fierbinte al unei nopți de vară scurtă în amintire care trece .

Gheorghe Luchian: Suprema tragedie

Trăim un viu coșmar. O tragedie.
Și prea timizii sunt cei să îndrăznească
Să spună ce ne paște, ce-o să fie
Cu specia aceasta, omenească.

Ne-ntoarcem iar la vremi demult uitate
Când viața se ținea d-un fir de iarbă;
Uităm că mai avem o demnitate
Conduși de patima, i-aș zice oarbă.

La noi, adrenalina e sublimă
Deși pe urme moartea-i la un pas.
Vedem cum ne atacă și decimă
Minut după minut și ceas de ceas...

- Ce virus? Ce Covid? E o prostie!
Eu, fac ce vreau, și vreau cu orice preț.
Să piară sute-n jurul meu. O mie!
Eu, știu să mă feresc. Eu sunt isteț!
.............................................................................

Atâta nepăsare pentru viață
Că singur îți dai seama: E dement.
Se crede mare, dar e-o biată ață
Dar la prostie, e un monument.

Ce dacă duce moarte la ai săi?
El să petreacă. Doar atâta vrea.
Cu astfel de ,,puicuțe” și flăcăi
Ne facem viața nu grea, supergrea.

Alexandru Lascu: Poezii

Alexandru Lascu,

este un tânăr care conferă încredere, tinerețe și tot ceea ce se poate dărui mai bun din suflet.

Tânărul poet, aflat deja la prima sa carte, preocupat de calea și modul în care își va așeza pașii pe această cale, își sacrifică tinerețea scriind, și o face bine de tot!. Nu scrie doar pentru el ci și pentru alții. Scrie cu gândul că fiecare poate dărui câte o firimitură de frumos din suflet pentru a bucura și alte suflete!. 

Sunt sigur că despre Alexandru Lascu se va vorbi în timp. Se va vorbi despre Omul Alexandru Lascu dar și despre Poetul alexandru Lascu. Și da!. Va fi un poet împlinit!

Eu personal, cât și redacția Revistei Extemporal liric îi urăm succes și sprijin moral!.

Felicitări, Alexandru Lascu!

Amintire din cer

 Uitasem...

și uite că-mi amintesc.

Probabil la asta

sunt buni prietenii:

la culesul spinilor

de pe trupul curat al rozei.

Acum ne împărțim tăcerea

ca un leac.

Dulceața cu textură de nori

curge îmbietoare prin venele noastre,

deși nu mimăm veșnicia.

 

Cod Morse

 

Când n-o să mai rup

în stihuri de-ntuneric

străfundul meu de stup

și fagurii se vor forma eteric,

chiar atunci am să-ți respir

Lumina.

 

Furtuni

 

Nu-mi acoperă ochiul

furtuna de cretă.

Ne cad tunetele și clipa în mâini -

un instantaneu învelind

dunele feței.

Nu mă pot odihni

când somnul meu ascultă

regretul apelor,

când somnul meu ascultă

regretul apelor,

când ornicul meu împinge

amintirea-n viitor,

când suflul meu există

în fiicele și fiii care mor.

Tu, ploaie,

prăbușirea viselor mele -

pe cine-ai venit să iei

în noaptea aceasta?

Umbra

 

Am fost curios

să gust umbra.

Am descusut inofensiv

un nasture din tăcerea ei,

încă unul, și-ncă unul

până lumina s-a simțit

mută, inutilă.

Privind soarele, am încolțit

în golul firavei mele corole:

de-atunci tot caut lumina,

vopsind nasturii cu promisiuni.

Gala Poeziei Române Contemporane

Gala Poeziei  Române Contemporane, 10 septembrie 2020, ora 17

Liviu Ofileanu: Courcelles

Ieri a fost o zi strașnică, am împlinit patruzeci și opt de ani, habar n-am când au trecut, doar ce am stat pe balcon sau la fereastră și m-am trezit cu dureri de spate și genunchi, port ochelari de 2 care îți explică și cuvintele dacă le vezi mai mari, seara înainte de culcare apare o femeie care îmi spune "te iubesc", când nu apare înseamnă că io nu sunt acolo, între timp am scris niște cărți unde biografismul se îmbibă într-un imaginar plauzibil, nicio șansă de Nobel, nu știu de ce mi-a plăcut atât de mult "Nobel contra Nobel" a lui Ulici, poate că îmi lăsa o speranță, "lasciati fuori ogni speranza", și cum nu s-a ales nimic de capul meu mă resemnez victorios, nu e vina mea că "viața e grele", numai că anii s-au scurs și mâine-poimâne fac cu noroc cincizeci, adică am deja o jumătate de secol de visare fără obiect, să zicem că asta e partea nasoală a traiectului de până acum, partea bună ar fi că am un incredibil chef de viață, culmea, cu cât se scurge nisipul din clepsidră ai tot face minune după minune, de exemplu, să învăț neerlandeza, nu știu la ce mi-ar folosi dar cine știe, altă trăsnaie, să depun un proiect de lege prin care scriitorii să ia masa la restaurant și să vadă capitalele lumii plătind cu bucăți de proză sau poeme consacrate, tot de "partea bună a vieței" sunt nenumăratele semne de prietenie de la oameni mari, că e mare lucru când se uită cineva la tine, și chiar dacă nu ajungi la fel de mare cât ei, tot te bucuri că ai stat la masă cu un "om mare", el îți dă din aura lui și adormi mai liniștit, "poate că într-o zi...", și atunci mâzgălești foaie după foaie, oh, de multă vreme nu mai cred în ciornă-ciornă, până și în cărțile cu cerneala veche de un veac se pot opera mici corecturi, întotdeauna "versiunea ultimă" rămâne himera scriitorilor, și tot din partea bună fac parte bucuriile confraților pentru modul tău de a vedea lumea, suntem o familie unită și nu avem cuțitul în spate, în naivitatea mea am crezut tot timpul că omul care scrie cărți e la fel de bun precum opera sa, uite că eu-s al naibii de rău cu mine, mă pedepsesc crunt pentru uimitoarea mea ignoranță, mănânc o dată-n zi și pierd ore întregi rotunjind augusta sferă a nimicului, nu mai vreau Nobel dacă strugurii sunt atât de sus, mai bine sap pe dedesubt o nișă și-mi dorm vecia încă din timpul vieții, apoi e atât de bine aici că și vremea s-a oprit, degeaba scrie acolo câți ani am dacă mintea mea de "perpetuu adolescent" sfidează trădarea trupului, nu-i totul pierdut când ai pierdut totul și te poți îngropa de viu în viitor, o scânteie, un declic al memoriei și conducta se sparge, nimeni nu vrea apă în șoșoni, atunci vor veni să o schimbe, numai că tu ai săpat foarte adânc, pentru a da de ea vor trebui să sape măcar atât cât ai săpat tu, asta durează și poți încrucișa mâinile în pace, până atunci apa băltește și copiii se dau în bărci, pescarii înșfacă somnul cel mare și lumea acceptă că locul apei e acolo unde e, niște poeți au făcut canalele din Veneția, Bruges și Amsterdam, singura unealtă pentru a săpa e inima, se zice că trebuie "să pui suflet", pui, dar când lași inima ca o punte peste orice hău se numește "sacrificiu", cuvinte mari, "și ce ai sacrificat tu, Liviu Ofileanu?", îl întreb zeflemitor, "păi...", și cum nu știe să răspundă ia o foaie și scrie: "viața personală", adică l-a citit pe Stănescu, romantism, bizarerie și abstracțiune, "dar medicul, pompierul și pilotul de avion, ei ce sacrifică?", aici l-am făcut să tacă, când tace e și mai pedant, cică "gândește" și revine mai târziu, adică "imediat, doar să recapitulez ziua de ieri", și se apucă să îndruge verzi și uscate, cică ieri a fost ziua lui și s-a simțit un pic abandonat, "nu abandonat, ci singur-singur, chiar și fără mine", îi reproșez numaidecât afectarea și-l îmbrac în salopete, îi pun rucsacul în spate și de la șase fix îl scot din casă, merge mai repede să gândească lângă poarta atelierului la ce se va gândi astăzi, acolo uită la ce se gândea și aprinde o țigară, se așază pe prima treaptă a unei scări din beton, își ține capul în mâini și când apar colegii lui îi iau locul instant, spun de vreo zece "bonjour, ca va?", și răspunsul e mereu același: "ca va!", deși uneori ar fi un "ca va pas", cu sau fără sedilă, că ortografia limbii franceze e atât de precisă și inutilă dacă-n vorbire nu apar toate literele, acum scot la iveală muncitorul din mine, gata de rupt oasele și îndoit șalele, acum îmi iese apa din cap descărcând-încărcând camionul, totul până pornim la drum, când văd peisajele Belgiei bestia se evaporă, stă pe locul meu acel plăpând cu ochelari și scrie fără stilou în minte: "Courcelles e un

orășel situat la zece minute de aeroportul din Charleroi, Courcelles m-a uimit din mers, fiind ridicat pe o colină străzile urcă și coboară vâslind cu cele două rânduri de case tradiționale, specificul belgian e reperabil pretutindeni, fie că vorbim de casele cu camere cât cutia de chibrituri (până la etajul trei maximum), fie că între acestea se pot vedea cele cu o ușoară influență britanică, camere mari și lungi de tip vagon, accentul căzând pe nevoia de spațiu, în curțile largi se lăfăie verdele ierbii tuns asemenea gazonului de fotbal, explicația e simplă, flamanzii au vână germanică și caută confortul garantat (de aici căsoaiele cu grădini somptuoase), pe cand belgienii sunt mai flexibili și se mulțumesc cu labirintul camerelor pline de holuri și scări interioare, așadar, disciplina flamandă merge ca nuca în perete cu sângele latin, dar conviețuirea e posibilă fără prea mari incidente, toți sunt belgieni în acte deși fiecare înțelege altfel "a fi belgian", deci, azi-dimineață am ajuns la o căsuță căreia îi trebuie un acoperiș nou, lucrul începuse acum o săptămână și de astăzi am început montarea țiglelor, și era o căldură acolo sus că m-aș fi dezbrăcat de piele, eram patru inși, au mai rămas trei, unuia i s-a făcut rău și s-a dus la spital, poate să fie inima, ne-am luat atunci cei rămași inima în dinți și am lucrat și pentru cel absent, când ai de lucru și vremea zboară, iar când ai de lucru de nu te mai vezi se și face ora șaisprezece, colegii mei se duc să uite de șantier, eu rămân să uit de șantier la atelier...", exact cum ziceam, totul e să pui inima înainte, atunci ieși victorios când îi bucuri pe alții.

Redacția Revistei Extemporal liric îi urează un călduros: