Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Se afișează postările cu eticheta Nr. 1-2(64)2022. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Nr. 1-2(64)2022. Afișați toate postările

Dorina Moritz: Tu pleci...


Tu pleci și rupi din mine începuturi,
Marama depărtării mă apasă...
Tu pleci privind, cum hoardele de fluturi
Tresar în lumea mea, pe-o spuză arsă.

Tu pleci și glastra vieții se-aburește,
Prag de surâs se pierde pe răzoare...
Tu pleci privind cum marea își cerșește
Perla ascunsă-n tremur de fuioare.

Tu pleci uitând, că-n streașina la șură
Cohortele de ploi și-au plâns amarul...
Tu pleci privind, cum prin alei de ură,
Romanța-și murmură rănit, cobzarul.

Tu pleci absent și-albastrul se cernește,
Oglinda cioburile își adună...
Tu pleci privind, cum noaptea răzvrătește
Stele-n puhoi și lacrima de lună.

Tu pleci străin și porțile-s închise,
Malinii-mi picură pe rană floare...
Tu pleci privind cum se destramă vise
Și cum se surpă-un cer la trei izvoare.

Petruța Niță: grădina izvoarelor


oare ce voi fi când părul meu
se va agăța de mine cu rădăcinile trupului crescute-n unghiile poemelor,
când cuvintele mi se vor rostogoli
peste pielea gândului ce-și va încreți anii
în colțuri invizibile
din care cuib mi-ar necheza albastrul plin de aripi?

oare unde-mi va sta soarele
când voi strânge în mine tandrețea bunului rămas
și voi pleca departe cu apusul în spate,
din care nori mi se vor dezlănțui furtunile
ce ploi îmi vor alăpta setea...
din vinul meu s-ar mai sfinți vreo mare?

unde mi-ar fi iubirile din care-am stors spovedanii
ce trup mi-ar mai săruta lumina din zorii curățirii
dacă spinul unui trandafir n-ar mai sângera de galben,
carnea mea ar mai plânge vreodată cu glasul pruncului nenăscut
cu ce degete mi-aș cununa tristețea?

oare ce haină mi-ar îmbrăca nuntirea
când parfumul ultimului vis mi-ar înflori deșertul
și mi-ar cunoaște frica să nu-mi umplu oasele de frig?
dacă izgonirea din grădina izvoarelor mi-ar fi miere
- cum e pacea din ochii Tăi -
Doamne, doar m-aș uita la tine
cum privește sânul copilul care-l suge!

Geo Vasile: Sonetul virusului universal


Poezia este opțiunea tragică de-a supraviețui,
deplinătatea vidului, a fi fără speranța mântuirii,
timp fără trup, un morb cu care nu se poate locui,
el se rostește irosindu-te căci este contra firii,

este deșert și totodată oază a desfătării-ntre minuni,
poezia este solul ce prevestește, rostire inumană
cu sute de sclipiri, tăișuri, catifelări, cuvânt între genuni
absență, depărtare, desprindere, delir și suverană

urgență, viață, suferință, virus universal – corona –
e fluxul eternului, ereditarului dezgust de-a fi cobai,
e cântecul mătăsii pe coapsele iubitei din Sodoma.
Poezia – ambitus vertiginos amăgitor, cromatic, numai

pentru dezamăgire bun, frustrare, penitență, vis,
este genunea ce desparte vorbirea liberă de scris.

Lacul Vida, Luncasprie, jud. Bihor, în haină de iarnă

 Iarna lui 15 ianuarie 2022,(Vali Pop, foto)

Ca în iarna copilăriei mele, Lacul Vida/Luncasprie - locul in care am copilărit!.
Mulțumesc, Vali Pop (colega) pentru această imagine de aducere aminte.
Dumnezeu ne-a dărui frumusețea lucrurilor vii și suntem obligați a o păstra prin noi și prin cei care vin în urma noastră! (Teodor Dume)

Barajul Vida este un baraj de anrocamente de 10 m înălțime, cu o lungime la coronament de 70 m. Pentru evacuarea debitelor maxime, barajul a fost prevăzut cu un deversor tip pâlnie. Barajul a fost terminat în anul 1967.

Pe locul actual al barajului, înainte de 1967, se afla cea mai veche moară din satul Luncasprie, numită moara lui Lioliu. Pe acest loc se aflau doar două case, a morarului și a fiului acestuia.Câmpul dintre dealuri era împărțit de râul Vida. În acest loc , pe partea dreaptă a cursului apei, a fost casa părintească în care s-a născut și copilărit scriitorul Teodor Dume

Din locul acesta se putea ajunge pe o potecă îngustă în satul Răcaș, sat aflat foarte sus între dealuri.(sursa: Wikipedia)


Apostol Adriana: Sunt floarea de salcâm


Eu mă deschid, pe ram, precum o floare,
Când munți de doruri cresc acum în mine,
Iar focul nu-l pot stinge nici c-o mare,
Sunt flacără și viață pentru tine.

Și ard acum pe rugul de sulfină,
Cu dorul meu strigând a neputință,
Îmi scaldă fumul toată a mea vină,
Îmi șterge orice urmă de dorință.

Sunt raza ta ce-ncet, încet ea piere,
N-o mai iubește soarele de vară,
Iar trupul meu, prin două emisfere
Se pierde în explozia stelară.

Sunt floarea de salcâm ce-acuma pleacă
Cu-al iei zefir, la brațul primăverii,
Iar Luna, palidă, vrea s-o petreacă
Cu-alai de stele-n capetele serii.

În vis tu vei veni la noapte, iară
Să mă cuprinzi cu brațele-ți de soare,
Să mă-nvelești cu flori de lăcrămioară,
Și, de ce nu, c-o brumă de ninsoare.

Elza Hansen: Despre fericire

-povestire-

E dimineață. Soarele s-a trezit înaintea mea dând cerului o notă albastră. Un albastru inconștient de fericit, altfel decât acel albastru pe care de obicei îl simt în sufletul meu. Așa ia loc fericirea, inconștientă de ea însăși. Când se naște, se naște fără trup, nepăsătoare de limitele spațiului și a timpului. Am o presimțire. Asemănarea sentimentului de fericire pare a se naște atunci când resursele încercărilor de a ajunge la ea, se termină. Ia forme neașteptate. Din te miri ce. O poți percepe cu un simț așa precum al cerului. Pare a fi acolo, dar nu e de atins și nici de posedat. Îl percepi și ști că e, fără să știi de unde ști. Și odată ce ai trăit sentimentul fericirii, dar nu în forma bucuriei obișnuite, ci în forma prezentei liniști sufletești, pentru suflet e de ajuns, ca să creadă din nou, că poate trăi cu tot ce e suferință. Își duce suferințele de tot felul, la fel cum își duce cerul ploile și furtunile, vijeliile și întunericul...

Când întunericul suferinței umbrește duhul de viață, uneori lumina speranței pare prea îndepărtată. Atunci, dragostea poate lua înfățișarea unei mâini divine care se întinde să mângâie și să aline. Se materializează și dacă pentru o vreme doar, printr-un cuvânt sau un zâmbet în întâlnirea cu un alt om. În întâlnirea cu un alt om, ai ocazia să te reîntâlnești pe tine, să te regăsești, să te reinventezi într-un fel nou de a percepe dragostea si fericirea. În felul acela de dragoste și fericire care ți-l da văzul unei fâșii de cer albastru, ce își face loc printre nori. Acel fel de fericire vindecă. E fericirea care alină... Cerul o numește sieși, după ce își plânge ploaia, fericire senină...

Horlaci Dumitru: Între patru pereți (II)

(treptele străinului din oglindă - viziune fantasmagorică)
M-am trezit dintr-un somn agitat, în reprize, cum se mai spune, transpirată, semn că irealismul cu brațe încordate, ca ale unui bărbat dintr-o bucată, un fel de Achile al vremurilor noastre, încercase zadarnic să sugrume grumazul subțire și fragil al realității! Încercase... dar m-am trezit cu ochii ațințiți în tavanul alb, zgrunțuros, din mijlocul căruia atârna o lustră cu șase rânduri de cristale a căror strălucire era umbrită pe alocuri de câteva fire de păianjen, pesemne că îngrijitoarea nu-și făcuse treaba până la capăt. Simțeam o neliniște ce mi se cuibărise în suflet, o stare de angoasă pe care n-o puteam stăpâni, de parcă mii de săgeți îmi străpungeau inima, și ea prizioneră a tristeții! Camera era învăluită-ntr-o liniște plictisitoare, iar corpul meu cuprins de monotonie zăcea nemișcat, învelit cu un cerseaf atât de alb încât prin ochii altui observator aș fi părut o siluetă oarecare, acoperită de un strat subțire și strălucitor de zăpadă. Doar părul brunet și ondulat ce-mi curgea pe umerii rotunzi precum o cascadă se afișa impunător. Deodată, un tremur ușor începu să cuprindă încăperea. Un tremurat ce deveni tot mai puternic și persistent. Priveam în continuare tavanul încăperii, era fisurat. E cutremur, e cutremur, am glăsuit cu o voce răspicată, iar ecoul s-a pierdut între cei patru pereți... Casă părea pustie, dar bântuită. De-obicei, la ora prânzului era o zarvă îngrozitoare stârnită de slugile care trebăluiau în stânga și-n drepta, orânduind cele necesare pentru nevoile gospodăriei. Însă acum era o liniște apăsătoare. O linste care prevestește un dezastru. În zadar am încercat să mă ridic, trupu-mi devenise una cu patul, sau ce-l puțin așa simțeam în acele momente în care se instalase o panică generală. Mă simțeam înconjurată de niște lanțuri grele care mă strângeau ca-ntr-o menghină pănă la exasperare. Totul se zguduia în jurul meu, cristalele lustrei au început să cadă și-ntr-un final o bucată din tavan se desprinse și se prăbuși peste mine. Un nor alb de praf acoperise întreaga încăpere. Dar nu murisem, nici nu-mi pierdusem cunostința. Iar pe când colbul începuse să se domolească, am putut zări mormanele de moloz, dărâmăturile ce semănau cu resturile rămase în urma unui borbandament. Confuză și panicată peste măsură am trezărit silueta unei făpturi înaltă de un metru, care mă privea insistent de la o oarecare depārtare. Cercetându-i cu de-amanuntul înfāțisarea stranie, ochii mari, rotunzi, aproape perfecți, de un albastru pătrunzător, părul de un galben auriu asemănător cu frunzele spre final de toamnă, fața ovală, cu nas micuț și puțin ascuțit, buzele-i mari și cărnoase și o barbă netunsă lungă de câțiva centimetri și nespus de neagră, m-a cuprins un fior de nestăpānit. Purta o mantie elegantă, lungă până la călcâi, de culoarea grânelor după coacere, încheiată la mijloc cu doi nasturi argintii, brodată cu fire din diferite culori, iar încălțările? Ah, încălțările nu i le puteam zări. Făptura, apropiindu-se de mine, mi-atinse cu vârful degetelor tâmpla și-mi șopti la ureche cu un glas liniștit și cald;
- Hei, încă nu ai văzut scară mea?
- Ce scară? am întrebat eu cu glas temător.
- Hei, cum „ce scară”, uite-o, nu o vezi cum atârnă și cum îi strălucesc trepetele?. Am adus-o special pentru tine. Hai, ridică-te și vino...
- Dar nu pot, îi răspund, de dată asta puțin mai răspicat, sunt țintuită de pat, legată sau nu știu ce mama naibii mă ține.
- Hai, vino, și cu ambele brațe strecurate pe sub umerii mei, mă ridică și dintr-o dată simt cum de pe corpul meu dispare acea povară stranie ce mă ținea. Într-o secundă am fost în picioare și am putut să o văd deslușit, în toatā splendoarea ei. Câte trepte avea nu aș putea spune cu sigurantă, dar era lată de ce-l puțin doi metri, de culoare albă, construită din cea mai fină marmură, iar balustradă avea sculpturi sub forma unor trandafiri ale căror petale magnifice se mișcau atunci când făptura cea stranie, urcând treptele, le atingea cu mânecile mantiei, mult mai lungi decât lungimea brațelor sale... Oare unde duce această scară frumoasă, m-am întrebat în timp ce am început s-o urc cu pași grăbiți, încercând, să țin pasul cu omulețul care păreă-se că se grăbea... Într-un final, aproape ajunsesem la capătul ei, sau ce-l puțin așa speram (că au trecut minute sau ore, nu aș putea să spun) când o lumină strălucitoare se întrezărea, iar pe fundal puteam auzi o muzică angelică ce răsuna (probabil dintr-un magnetofon, mi-am zis) atât de dulce la urechile mele. Urcând ultima treaptă, am ajuns într-o încăpere extrem de largă, lungă și încăpătoare. Pe pereți, de jur împrejur, atârnau niște rafturi construite dintr-un lemn ce părea să fie stejar, sculptatate cu tot felul de forme abstracte și de neînțeles ochilor mei, ghiftuite cu o gamă diversă de cărți vechi. Ar putea fi o bibliotecă, mi-am zis.
Făptura cea stranie și plină de mister îmi făcu un semn cu mâna și într-o secundă, dintr-un salt, dispăru printre paginile unei cărți imense, ale cărei coperiți erau deschise. Cartea era așezată undeva la capătul încăperii. M-a cuprins un sentiment de uimire, dar și de teamă. Împinsă de curiozitate, m-am apropiat să studiez acest fenomen nespus de ciudat, când o forță asemănătoare unui magnet, m-a atras fără a putea face ceva, spre filele îngălbenite și roase de viermi ale cărții misterioase. Într-o clipită, am fost înghițită la propriu, de parcă mă scufundam într-un ocean de litere necunoscute, de parcă mă înecam în abisul acestor cuvinte. M-am trezit în pat, în camera mea întreagă și liniștită, iar pe pieptul meu era o carte deschisă pe care am recunoscut-o dintr-o singură privire. Era cartea „Străinul din oglindă”, autor necunoscut!

Atila Racz: Încercuiri


Cineva te obligă

închizi ușa
și deodată rămâi singur

crezi că ești
între coperțile unei cărți
citite
crezi că ai putea
din fiecare cuvânt
să rupi silabe
să le adaugi altui cuvânt

doar să te joci
doar să uiți
doar să-ți găsești rostul

poate că fereastra
prin care lumea intră să te vadă
te atrage
ai vrea să te arunci
ai vrea să fii în ea

ai vrea să iesi din colivie

parcă
ți-ai aminti de libertate

cum privești o căprioară

cum privești pasărea
ciugulind marginea cerului

cum privești
umbrele
ce
mângâie șoldul femeilor
care aleargă prin tine
dar cineva
zăvorește ușile
închide ferestrele

îți acoperă ochii

cineva
îți ia liniștea
îți ia orice speranță

te împinge din tine
să fii altul
altcineva.

Ina Dumitrescu: Ghioceii toamnei


E încă iarnă, iubire și totuși în inimi la noi
E vară și toamnă... și ninge cu iriși și dalii.
Au înflorit ghioceii și picură pe la streșini ghețarii,
Vino, dă-mi mâna să naștem iar diamante din ploi și noroi!

Se-ntâmplă minuni când speranța abia mai respiră
Și-aproape treizeci și cinci de surâsuri prind viață.
E timpul să clădim din iubire o altă prefață,
E timpul să plantăm în grădina iubirii lumină.

Simt cum se naște-n noi o primăvară-aparte
Și florile de cais miros a trandafiri,
Iar ochii mei ce-au strâns atâtea amintiri
Scot din adâncuri una și-o pun semn într-o carte.

Să mă atingi ușor când vei simți să-mi ceri
Să-mpart cu tine râsul și liniștea și dorul...
Să-mi spui că te-ai pierdut tot căutându-mi cerul
Și-n edenul de azi nu mai există meri.

Să mă privești cu drag luându-mi chipu-n palme
Și să îmi spui mereu cât de frumoasă-ți sunt...
Să nu mă lași nicicând să nu mai știu să cânt,
Vreau doar iubirea ta și a lui Doamne-Doamne!

Vasile Ionac: Ninge...



Ninge pe-ntinderi de gheață,
ninge sălbatic și bine.
ninge-a plăcere și greață,
ninge cam fără rușine.

ninge prin arta tăcerii
cu fulgi izgoniți dintr-un cântec,
ninge cu lacrima zării,
ninge a foame în pântec.

ninge spre crâșma umbroasă
cu drum spre cărări înfundate.
ninge pe-ntoarcere-acasă,
ninge cu fum în cetate.

ninge în gânduri sihastre,
ninge cu pietre de moară,
ninge cu alburi albastre,
de parcă tot cerul coboară...

de mai știi câte-o veste cu mine,
un semn poți să-mi dai prin ninsoare;
mie mi-e dor și mi-e bine
și mă ning și sunt fulg în mișcare.

Rodica Ochiș: Speranțe...

=================
Seara se strecoară
strălucitoare stele...
Sclipiri scurse,
seperanțe strânse,
sacadat suspin...
Singură stau,
scriu...
Slovele susură,
stelele scapătă...
Simt strecurarea seninului
sub salcia seculară...
Speranțe:
senin, sclipiri,
scară spre stele,
spre soare...
=================

Vasilisia Lazăr Grădinariu: ritual


îmi beau îndelung cafeaua
să-mi fac ziua cât mai
suportabilă

îmi beau îndelung cafeaua
sperând să descopăr
la sfârșit,
verdele ochilor tăi
precum un crochiu
de Modigliani

îmi beau îndelung cafeaua
nădăjduind să regăsesc
la sfârșit
poemul clipelor noastre
tandre unice
și atât de grăbite

îmi beau îndelung cafeaua
așteptând să aud
la sfârșit
muzica șoaptelor tale
ca o simfonie de Schumann

îmi beau îndelung cafeaua
dar
la sfârșit
descopăr doar zațul

Ion Lazăr da Coza: Sunt mort iubito...sau

                                                             
poate sunt doar trist.
Hai, fă-mi hatârul şi îngână
un cântec lung –
un bocet…

Imponderabil
oscilez
între mine şi tine
ca un corb spânzurat deasupra curţii
ce sperie, prin moartea sa,
alţi corbi.
…Hai, îngână, iubito, un cântec lung –
un bocet…
Între moarte şi tristeţe
nu-i nicio diferenţă.
Ascunde-ţi decolteul. Astăzi
bat clopote.
E duminică?
Bat pentru mine?

…Sunt trist, iubito, sau
poate că sunt mort.


                                                           

Gina Zaharia: do major


de-ți cântă înserarea
în prag
și-n do major
e clar că depărtarea
s-a-mpiedicat de-un dor

și-ți iei lumea pe umeri
și te gândești
mai bine
cum să-i explici
iubirii
că drumul înspre tine
trece prin ochi de vultur
ba chiar azi am aflat
că ies adesea lupii
în straie de iernat

dar știu că voia bună-i hrănește
și pe ei
cum a hrănit odată
vreo douăzeci
de lei

așa c-am pus la cale un univers
de ace
care plimba lumina
și-avea
pe vino-ncoace
și fară să mai șovăi
în grabă am pornit
dar când s-ajung la tine
tăcerea
m-a trezit

Cristina Ștefan: portrete pe zăpadă


oamenii vin
oamenii pleacă
oamenii uită
important este că renasc ceva
odată cu plecarea
ceva mai tare ca moartea
*
nu avea prieteni
privea cum din dealuri domoale curge
teama îngheţului
îi era frig şi-n lumea ei înaltă
nu încăpea înstrăinarea
*
sfrijită, blondă
năsoasă cu mâinile mari
se dorea noapte de noapte
o marcă erotică de top tv-
au găsit-o într-o dimineaţă
răsucită pe parchet
inertă
şi în mână strângea 100 de lei!
*
i se spunea fluturaşul
pentru că tenul ei
era subţire, subţire.
alb şi fin
ca untul proaspăt;
la 70 de ani
şi-a vopsit părul albastru
şi-a pus o pereche de aripioare azurii-
când au văzut-o vecinii au crezut
că organizează o chermeză.
*
era medic chirurg -
grasă gogoaşă cu guşa gomoasă-
compensa duritatea
cu melomania,
la concert
tropăia lent
pe muzica lui Mozart
*
mi-a cerşit bani
la revelionul scriitorilor
l-am întrebat ce poet român cunoaşte,
Eminescu-floare albastră
am liceul - mi-a şoptit -
i-am dat banii însă merita un job
*
el a fost propangandist implicat
vreo două decenii,
acum la 85 de ani
mai prinde câte un copil în parc
sau pe scara blocului
şi-i povesteşte despre Lenin,
pe Stalin l-a urât
era incult...
*
după revoluţie
singură şi uitucă
Meluncinda a intrat pe internet
şi-a aflat că poate scrie versuri
mieunate şi simpluţe
nu-i pasă
e fericită: produce rumoare
*
am întâlnit un dăscălaş cronicar
înalt, spătos
cu ochii mici şi răi
vorbea de una de altul
care habar nu au să scrie
am aflat că recenza pe oricine-i dădea 100 de lei
contravaloarea mărfii unui vis de poet
*
tânărul avea în mersul lui
ceva batjocoritor
păşea aruncat
ca şi cum pasa mingea
unui adversar imaginar
şi totuşi
în ziua aceea pe munte
a călcat strâmb
n-am putut
să-l privesc,
intrase în pământ
*
bărbatul din lună
scria poezii
compunea muzici sentimentale
şi desena chipuri frumoase
avea atâta lumină
în mâinile lui
încât semnele despărţirii
înălţau
grămezi negre
de stele
*
Roxana
voia să înveţe zborul
când a picat primul examen
s-a avântat de pe căminul de studenţi
spre cer;
jos, pe platforma betonată
avea o aripă
întinsă spre oameni...
*
ce ghinion să iubesc un poet
el poate să-mi soarbă
în trei cuvinte
naşterea şi moartea
asemenea
pot rămâne fără sinele meu
dacă iubesc un poet...
*
profesorul Luctar
îşi scotea pălăria
când întâlnea o studentă
într-o zi pe Sărăriei
o colegă cu tupeu
i-a răspuns la salut
scoţându-şi pălăria-nflorată
într-o reverenţă ironică;
întristat brusc
profesorul
şi-a întors privirea
în altă parte
şi la examen
a picat-o.
morala?
a saluta e o manieră,
a răspunde la salut
e mai mult decât o ştiinţă.
*
urcase la peste 2500 de metri
din stâncă în stâncă
când a ajuns sus sus pe platou
epuizat de efort
a înţeles ratarea
el căutase
un munte neterminat
şi nu eternitatea albă
deschisă acum privirii
el căutase locul acela
unde se războiesc regimentele luminii
cu apele ne-ncepute
el s-a dorit
lancea zdrobind cerul
abia acolo sus sus pe platou
şi-a recunoscut în sfârşit
noima de a fi
nici măcar
o simplă
rază de soare
Volum Punct şi de la capăt - portrete pe zăpadă - ArtBook, 2014    

Reznic Cristian: Tot în trecere


Sub noduri grele,
Se clatină vasele de lemn.
Apus cărămiziu,
O lume a basmului
Ce a evadat din realitate,

Creată din fantezie,
Note rupte dintr-un pian.
În goluri picură apa,
Licăririle gălbui de pe stradă,

Ferestrele cu zăbrele albastre,
Ultima din capătul străzii
Îmi amintesc că e a ta.
Nimic nou,

Aceleași perdele,
Același miros,
Inhalat cu plăcere.

Și parcă a fost mai ieri,
Însă atâția ani au trecut,
Și eu tot în trecere

George Sangortya: Parfum de mere coapte și niște iubire


Și tocmai a trecut Crăciunul
Afară-i vremea-i ,plăpândă
Nici stele nu mai colindă
Eu stau pe canapea, cu fața spre oglindă
Pe tavan rulează beletristice culori
Cu gândul numai la tine
La radio acustice proverbe
Printre buzele tale,
spunând ceva în șoapte ....
Poate îmi dai niște mere
coapte și niște iubire
Pe care le-ai scos din cuptor
În prealabil ,
aveai miere pe ale tale buze
Pe care eu ți le-am sărutat ,
fără voia ta
Și-n jurul nostru cel crescendic
Lângă bradul rămas cel împodobit
Doar o cupă de șampanie
-
Și-n dansul luminițelor colorate
Ce încă ne mai inundă ,
sufletele îndrăgostite
Apoi tu ai vrut să-mi cânți ceva
Dar demult uitarăm jocul
Ce parcă ne-a blocat în timp
Ca să te privesc la infinit
Și mâna ta ,
prin părul tău cel blond să-l trec
În cameră miroase a scorțișoară
Mai dă-mi niște iubire.. ..
Ca să-mi mai hrănească
inima mea
cea plină de dor
-
Și-acum ,că mai sunt câteva zile
Peste noi .....
Anul nou de va veni
Parfumul tău ce mă înnebunește
Dar știu .....
Că sub cerul iernii
,numai noi vom fi
Armonice stele ca de zahăr
,ce cad de la cer la pământ
Poate ,doar gerul de ne învață
Cum să ne iubim
Zăpada a înghețat pe noi
Numai niște iubire,
să-mi mai dai
Așa cu un sărut pasional
Unde noaptea dintre ani,
ne va regăsi ca niște personaje
dintr-un basm
sau de ce nu ,răpirii din serai
Fantasyoveran / București 2021                    

Daniel Corbu: Șapca

Se dedică tuturor purtătorilor de şapcă

Cum timpul trece în buiestru
Şi-n gînduri amare mă adîncesc
La şapca mea neagră de tinereţe
La şapca aceea ades mă gîndesc

Şapca mea neagră, magnetica şapcă
La mese cu visul şi vinul era
Prieteni nevolnici, juni zei boematici
Ca o baghetă magică îi aduna

Aveam de parte-mi vraja, idealul
Magnetul vorbelor şi şapca mea
Puteam să dorm pe piramide
Şi să-l insult pe zeul Ra

Bolnav de vreo străină vină
Cu şapca mea neagră şi sceptrul ceresc
Prezidam caste clipe aşa dezinvolt
Ca vorbele tantrice ce te vorbesc

Femeile mă aşteptau în alcovuri
Cu ale lor miresme eram logodit
Lascivă era clipa şi orele rebele
Azi mi se face de singur şi de urît

Ca lupii anii se reped în haită
Nici n-are rost să-i mai socot
Unde eşti tu şapcă tristă
Cu magia ta cu tot?

Ionuț Caragea: Afară ninge rar


afară ninge rar, cu fulgi de moarte albă,
și lacrimi înghețate îmi sunt lucie salbă,
iar frigul ascuțit îmi zgârie retina,
afară ninge rar și neagră e lumina.

afară ninge rar, încărunțind pământul,
îmi este dor de tine și bate-n geamuri vântul,
la margine de drum, doi oameni de zăpadă,
afară ninge rar, cu gesturi de bravadă.

afară ninge rar și tremură copacii,
și tremură și sfinții, și tremură și dracii,
și tremură și morții când frigul îi încinge,
afară ninge rar și rar afară ninge.
Poem din antologia de poeme, citate şi aforisme "M-am născut pe Google", editura Fides, februarie, 2021 .

Ottilia Ardeleanu: ce viață


ce viață duc unele femei
ce viață
au vila lor cu etaj unde pot să agațe soarele
din orice unghi pe pielea lor cremuită
au curte unde se pot plimba pune o floare uda un copac
trepte înalte să contemple selena la proporții diferite
pot să se sărute cât vor după tufele de tuia
au câinele lor pisica lor și fițele lor
ce viață duc unele
primite mereu cu zâmbet brațe deschise și
cheile de la cea mai meritorie mașină

credeți că-ntr-un apatamențel nu poți fi iubită la fel de mult
dichisit
cât pentru o desăvârșită cuprindere

și câtă intimitate
numai cărțile din bibliotecă o pot răsfoi

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10