Vasile Dan Marchiș: Regina mea 2

                                                                                           

1
Muza bună m-a împresurat într-un mod
cât se poate de favorabil.
(spun asta deoarece sunt și muze rele precum demonii...)
Și o întâmpin prin apelativul:
”Regina mea!”
Ea mă primește astfel:
”Mesagerul meu, te-am dobândit drept premiu
sau recompensă
nu ca pe un lucru oarecare
să nu încadrezi totul fără rând
în geografie sau în istorie!”
Muzele rele fiind prin preajmă au obiectat:
”Trădare! La judecată cu ei!”
2
Nici una nici alta se hotărăște ca muza mea să fie răstignită
dar nu pe o cruce inertă ci pe una însuflețită.
Sunt ales eu pe post de cruce vie pe care să fie răstignită muza
Pe al ei umăr-munte de cuvinte mă ridică muza,
umbrind în întregime Golgota sub statura sa...
”Ne trebuie un Everest mai mare
să putem înfăptui această răstignire!”
Așa vociferau muzele rele...Și sunt dat la o parte...
3
Apoi fără să am ca inspirație măcar o poezie însuflețită tip ”Haiku”
prin care să spun ceva în fața muzei
rostesc doar atâta:
”Nemărginirea ta, acum când pe umărul tău de inspirații
ai ridicat Muntele Everest ca pe o cruce de jucărie
cum cred muzele rele că poți fi răstignită?
Toate acestea sub credibilitatea ta au fost anihilate!
Nu am poezie pe măsură cu care să te preamăresc!”
Cum Iisus Hristos strigând către Lazăr care a înviat,
în inima mea-noul cimitir de cuvinte
a intrat regina mea-muza strigând:
”Poezie, vino afară!”

Gramatica renăscută dă muzei onorul în inima mea…

Acum scriu parcă inima grăbită
cronometrează cu pulsul ei
Înălțarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos…

                                                                                             

Dorina Neculce: Umbra mea celestă

cei care m-au iubit

au smuls gratiile

iată-i au şi plecat

fredonând

i-a primit pământul

cu buza deschisă

şi eu zbor înghițită

într-un plonjon interzis

mă războiesc dăruindu-mi sângele vărsat

ridic geana zdrobită a cerului

cât să îmi înec talpa tăbăcită

în nisipul fierbinte

veșnic în floare

mă va spumega țărâna într-o odihnă a umbrelor mele urlătoare

lacătul timpului o să îl încui cu surâsul meu tăiat

dar mă prefac pentru o vreme în liniște

într-un dincolo plimbat

într-o altfel de umbră celestă

îmi vor zice clipă răstignită

stâncă adormită sau

trecere eternă dăltuită pasului aplecat.

Doina Moritz: Când vei veni...

   versuri                                

Din mândre flori de tei să-mi faci cunună,
Când vei veni în zori să mă peţeşti,
Iar din argintul razelor de lună
Să-mi țeşi, de vrei, podoabe împărăteşti!

Mantia mea, din stele căzătoare,
Să nu mi-o dai cu împrumut la alta,
Mi-am împletit-o noaptea pe răcoare,
Atunci când am cioplit un vis cu dalta.

Să-mi pregăteşti pantofii de mătase,
Brodându-i cu borangicul dorului,
Și să-i stropeşti cu clipele frumoase,
Să-i descânți cu- apa rece-a izvorului!

Un colier de dalbe lăcrămioare
Să-mi prinzi la gât în pragul înserării,
S-aline sufletul ce încă doare,
Jertfit cândva, pe-altarele visării.

Îmbrățișați vom merge mână-n mână,
Pădurea-i de iubire argintată,
Ea leagăn tainic o să ne rămână,
Şi-atunci, a noastră va fi lumea toată!

Pica Maria N. Boștină Plâng norii

Stau munții să se prăvale
De atâta răutate,
Stâncile o iau la vale,
Vor să facă o dreptate!

Este mare duşmănie,
Ura peste tot se vede,
Legată-n fățărnicie,
E-n putere, nu se pierde!

Se izbeşte apa-n maluri,
Crapă pietrele şi plâng,
Se pierd suflete zdrobite,
Părăsesc acest pământ!

Nu le poartă nimeni grija,
Cine ar trebuii s-o poarte
Împart şi-ngrădesc puterea,
Nu mai există dreptate!

S-a pierdut, nu-i omenie,
Căile sunt mult căutate,
Dar când ziua o să fie
Îşi vor cere singuri moarte!

Frențescu Oana: Merg...

merg într-un lent agățat de cer
cu un fel de atlantide pe tălpi
pe o cărare unde cântă vântul

merg pe întemeieri de cuvinte
născute din ultima silabă căzută din frunze
în costelația scăldată în ape
printre torenți de înserare
și norii lăsați de tine pe umeri

printre cuvintele azvârlite în culori
sunt reminescențe de dor în încheieturile
închinate dezagregării
în graba clipelor prăvălite peste timp
e un potop neștiut sau doar o picătură
năzuind să fie steaua neucisă

Mariana Kiss: Torentele încă nescrise

torentele încă nescrise
ale minții mele
mă judecă la sfatul serii
ceva nu le-a plăcut
în labirinturile prea complicate
cern prin sita înțelepciunii
fiecare fracțiune de gând
fiecare notă muzicală
ce se ivește fără permisiune
le adună pe
portative ascunse
un gând, o notă
două gânduri, două note
așa ia viață simfonia neliniștii lăuntrice
dar gândurile
harababură neînțeleasă
cu greu răzbat printre ele
torentele încă nescrise
mă judecă
eu tac și aștept verdictul

Vasile Culidiuc: Merge pe jos

merge pe jos

până-n centrul orașului

să ducă parfumul ei

care te amețește care

te vrăjești și-ți ia

mințile înfierbântate

de gânduri și pofte ascunse

în adâncul ființei

merge cu piciorul ei frumos

lângă piciorul ei și mai frumos

tocurile înalte o fac și mai înaltă

atrăgătoare cât să cazi în ispită

de câte ori o vezi

sau te gândești că ar merge

alături de tine până

la capătul lumii

puțin mai departe de centrul orașului

Domșa Lucian: Măriuca

(part.25 - fragment din romanul în lucru)

În zilele călduroase, învățătorul Teodorescu îi lăsa pe copii să iasă afară-n curte. Se așezau cu toții sub nucul cel mare și gros din spatele școlii. Se puneau în cerc, unde era umbra mai groasă, chicotind veseli și bucurându-se de vremea însorită. Dascălul se așeza întotdeauna în mijloc. Ținea cartea deschisă cu ambele mâini, privindu-i cu drag pe copiii din jurul lui. Vântul adia ușor, abia atingând frunzele nucului care tânjeau după puțină răcoare. Învățătorul își dregea glasul, apoi începea să le citească câteva rânduri. Se oprea și se uita din nou la copii cu acea duioșie pe care doar un părinte o poate avea în priviri, apoi îi dădea cartea Măriucăi. Fata citea și ea, iar Teodorescu o asculta atent, fără să o întrerupă, savurându-i dulceața glasului. După ce isprăvea câteva rânduri, îi dădea cartea celui de lângă ea, care continua.
Soarele își arunca neabătut razele calde deasupra satului, iar liniștea era întreruptă doar de cotcodăcitul vreunei găini care-și anunța victorioasă oul lăsat în cuibarul cel moale. Vocea celui care citea și respirațiile liniștite ale celor zece copii din curtea din spatele școlii îi aduceau dascălului o stare de mulțumire și de bine, care-l făcea să zâmbească. Din când în când, Teodorescu îi corecta pe cei ce citeau anevoios sau silabiseau, punându-i să repete cuvintele. Când povestea se termina, îi punea pe fiecare să povestească ce au reținut. Șuștăru’, bunul lui prieten insista să-l însoare c-o verișoară de-a sa, rămasă văduvă după ce i s-a prăpădit bărbatu-n război, însă Teodorescu încă o jelea pe Frieda, soția lui. A iubit-o cum n-a iubit niciodată pe nimeni, iar după moartea ei și-a jurat că nu va mai iubi nicicând o altă femeie și nici nu se va mai însura niciodată.
Vocea cristalină a Măriucăi l-a trezit din visare, fetei i-a venit rândul la citit. „Basmele” lui Petre Ispirescu le plăceau tuturor, însă Măriuca citea cel mai bine dintre toți copiii. Teodorescu o privea cu duioșie pe Măriuca, admirându-i ochii limpezi și verzi și roșeața obrajilor. Părul negru îi era prins în două cozi împletite ce-i cădeau pe umeri peste cămașa albă din in. Dascălul și-ar fi dorit să se poată ocupa de educația fetei, s-o ajute să devină învățătoare sau mai mult, să studieze la Universitate în Cluj sau chiar la București. Ar trebui să stea de vorbă cu Manole, tatăl fetei despre asta, mai ales că el s-a oferit să se apuce de reparatul pereților școlii. Mai mult ca sigur că omul n-ar fi avut nimic împotrivă ca fiica lui să devină învățătoare, sau...
„Măriucăăăăă!” s-a auzit o voce sfioasă de femeie înaintând în curtea școlii. „Tu, Măriucă, tu...” Teodorescu și-a ridicat mirat ochii și s-a uitat în spatele lui ca s-o vadă pe Lenuța, mama fetei, suflând greu din cauza efortului și a căldurii. Femeia nu mai avea mult până să nască, iar broboanele de sudoare ce-i împodobeau fruntea arătau c-a urcat destul de greu dealul până să ajungă la școală.
Măriuca a lăsat cartea jos și s-a înroșit, apoi a privit-o surprinsă pe mama ei parcă vrând s-o-ntrebe ce caută acolo. Femeia, respirând anevoios, a continuat: „Hai acas’ tu Măriucă! O zâs ticu-to s-o lași dracu’ de ea școală și să vii pe hotar la sapă!” Apoi, văzându-l pe dascăl, a coborât rușinată privirea și i-a șoptit ca s-audă doar el: „Chiar așa o zâs... Omu’ ăsta al meu nu mai știe de vorbă bună, Dom’ Învățător! I-am zâs să lese fata-n pace, la școală, să-nvețe carte, dar el parc-o turbat și...” apoi a tăcut brusc, ca și cum ar fi spus un mare secret. A continuat să privească-n jos, în timp ce toți cei adunați în curte se uitau la ea curioși. Măriuca s-a ridicat sfioasă-n picioare și s-a dus lângă mama ei, rugându-l din priviri pe învățător să-i dea voie să plece. Teodorescu i-a zâmbit și a înclinat din cap că poate să se ducă. Fata a prins-o de mână pe Lenuța și i-a mulțumit dascălului pentru lecție, apoi au plecat amândouă. Teodorescu le-a urmărit cu privirea până ce au ieșit pe uliță, după care le-a făcut semn copiilor să se-ntoarcă la carte, la citit.
Manole își aștepta muierea și fiica în vârful dealului, cu sapele pe un umăr și cu desaga cu de-ale gurii pe celălalt umăr. În mână ținea plosca cu apă rece, iar din când în când o ducea la gură și își umezea buzele. Când și-a văzut muierea și fiica apărând după colț, a strigat la ele să grăbească pasul, „că ne-apucă aniaza acilea!” Apoi a început să bată nervos cu piciorul în pământul uscat și să tragă cu sete din țigară. Curând ele au ajuns în dreptul lui. Măriuca i-a zâmbit, însă el a pufăit, fără să vrea să se uite la ea. A pornit, grăbind pasul și mormăind o înjurătură. Măriuca a strigat după el: „Ticuleeee, așteaptă-ne!”, însă Manole s-a făcut că nu o aude continuându-și drumul.
Mai avea doar câțiva metri de săpat, când a început să simtă niște junghiuri și înțepături prin burtă. S-a oprit, a tras aer în piept și l-a privit pe Manole care stătea tolănit în iarbă la capătul rândului. A scos un suspin, iar Măriuca, din spatele ei, a lăsat sapa din mâini și a făcut câțiva pași spre mama ei: „Țî rău, tu, mică?” a întrebat-o ea speriată. Lenuța a vrut să-i zâmbească, însă pe fața ei a apărut doar o grimasă și un schimonosit de durere. A continuat să sape, ca să termine rândul, apoi fata a venit lângă ea s-o ajute. Și-a sărutat mama pe creștetul capului și a rugat-o să se ducă să stea puțin întinsă la umbră.
Abia după ce a dus până la capăt ce-a mai rămas de săpat din rândul ei și al mamei sale, Măriuca s-a oprit și s-a șters cu mâneca de transpirație pe frunte. L-a privit pe tatăl sau care a ațipit la umbra unui păducel, apoi s-a uitat înspre Lenuța care ședea ghemuită, nu departe de el, pe un petec de iarbă. Fata, îngrijorată, s-a dus și s-a așezat lângă mama ei. A prins-o protectoare de după umeri. Au stat așa minute în șir, fără să-și spună vreun cuvânt, iar în liniștea după amiezii se auzeau doar respirațiile lor, sforăitul ușor al bărbatului și cântecul cosașilor care țopăiau nestingeriți în iarba de pe margine.
Într-un târziu Manole a deschis ochii, s-a ridicat în fund, și-a privit muierea și a pufnit în râs, zicându-i că „Doară nu te-or luat durerile facerii?” Măriuca s-a uitat urât la tatăl ei, dojenindu-l din priviri. Bărbatul a rânjit, i-a evitat privirea și a început să adune lucrurile bombănind furios că se va duce acasă pentru că l-a bătut destul soarele-n cap. Apoi s-a uitat spre Lenuța, însă femeia stătea cu privirea-n pământ și cu mâinile pe abdomenul rotund. Măriuca s-a ridicat în picioare și cu o voce blajină i-a zis să se ducă, că ele vor veni mai încet. Manole a privit-o încurcat, neștiind ce să facă și ce să-i spună. Fata s-a așezat din nou lângă mama ei fără să-i mai spună niciun cuvânt tatălui și a început să-i vorbească încet. Bărbatul le-a mai privit câteva minute pe cele două, însă văzând că niciuna nu-l bagă-n seamă, a scuipat nervos și a început să bombăne și să se-ndepărteze.
Abia când silueta lui Manole s-a văzut coborând pe la jumătatea dealului, Măriuca și-a ajutat mama să se ridice și să pășească încovoiată de durere. Lenuța a-ncercat să-i zâmbească, însă a reușit doar o strâmbătură și un icnet surd de durere. „Hai, Măriucă, să merem, că ne-așteaptă ticu-to!”, a-ngânat ea. „I-o și foame, săracu’...” Fata s-a oprit și și-a privit mama cu atâta dragoste și duioșie încât a simțit că-i dau lacrimile.
S-au îndepărtat amândouă, mamă și fiică, pășind încet și cu grijă, ținându-se de braț, în timp ce soarele asfințea obosit în spatele dealului...

(VA URMA)
    GLOSSAR:
să lese – să lase (de la verbul a lăsa);
aniaza – amiaza (regionalism);
cosaș - nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor, care scot un țârâit asemănător cu fășâitul coasei

(part.24 - fragment din romanul în lucru)

Au plecat amândoi, în ciuda soarelui dogoritor care usca totul în jur. Manole se ștergea de transpirație cu mâneca de la cămașă, iar Măriuca a luat-o înaintea tatălui ei, urcând grăbită dealul, fără să-i pese de căldura sufocantă.

Anica, bătrâna a plecat dis-de-dimineață După Deal, cu Nana Vergină și cu Iuliuț să-i ajute la prășit cucuruzul. Pe la prânz s-au așezat la umbra unor sălcii, să mănânce și să hodinească. Anica n-a vrut să mănânce, s-a plâns că o doare rău capul și că se simte ostenită tare, pesemne din cauza căldurii. A băut o gură de apă, a închis ochii, rezemându-se cu spatele de trunchiul unei sălcii și a ațipit. Iuliuț și Nana Vergină au continuat să mănânce și să vorbească-n șoaptă ca să n-o trezească pe vecina lor. După ce au terminat de prânzit, s-au întins unul lângă celălalt să se odihnească. Bărbatul a adormit de-a binelea, iar Nana Vergină moțăia liniștită la umbra sălciilor. Razele soarelui ardeau fără milă tot ce-ntâlneau în calea lor, iar zăpușeala tot mai greu de suportat a trezit-o pe Anica. Fruntea ei era inundată de picuri grei de sudoare care i se prelingeau pe tâmple în jos până spre bărbie, apoi se risipeau în aerul fierbinte. A întins mâna după plosca cu apă așezată nu departe de ea, însă n-a apucat s-o ia. A scos un suspin lung, însoțit de un tremurat, apoi s-a clătinat dintr-o dată și s-a prăbușit în iarba înaltă. Iuliuț a deschis speriat ochii. S-a ridicat în capul oaselor și s-a uitat neputincios la Anica cum se-ngălbenește dintr-odată și cum dă din mâini, căutând să-și îndese aerul în plămâni cu palmele. A icnit scurt, iar Nana Vergină s-a ridicat și a ajuns lângă bătrână. ,,No, ce ai Nan-Anică?", a-ntrebat-o femeia îngrozită văzând-o că nu mai poate respira.

A prins-o în brațe când Nan-Anica a-nceput să horcăie apoi i-a făcut semn lui Iuliuț să vină lângă ea. Bărbatul, năucit s-a aplecat s-o sprijine pe bătrână, fără să poată scoate niciun cuvânt. „Io fug în sat, că moare Anica!” i-a strigat Nana Vergină lui Iuliuț, grăbindu-se s-ajungă în celălalt capăt al hotarului.

Iuliuț stătea sprijint în coada sapei, uitându-se nedumerit la trupul fără viață al bătrânei care zăcea rezemat de trunchiul unei sălcii. Măriuca a venit în grabă, pe marginea hotarului, să nu calce tulpinile fragede de cucuruz. S-a oprit, văzându-și bunica întinsă pe jos, apoi s-a uitat înspre tatăl ei. Manole a apărut în urmă, călcând apăsat pe pământul uscat și fierbinte și suflând greu din cauza efortului. Bărbatul și-a dat jos colopul și s-a șters de transpirație cu palma. S-a aplecat asupra mamei lui și i-a luat pulsul de la încheietura mâinii. A învățat asta pe front, de la un brancardier. Măriuca-l privea nedumerită, cu sufletul la gură, fără să-și poată stăpâni lacrimile mari care i-au inundat ochii. Iuliuț își frământa pălăria-n mâini, ștergându-și din când în când broboanele de sudoare de pe frunte. „Îi moartă!” a rostit calm Manole, iar vocea lui a pleznit ca un bici în liniștea după amiezii arzătoare de vară. Fata a suspinat, iar în piept a simțit un nod mare și greu. Ar fi vrut să izbucnească-n plâns și să cadă-n genunchi sub soarele nemilos care-i ardea pielea. Iuliuț a tușit scurt, apoi și-a făcut, smerit, cruce. „Dumniezo s-o ierte...”, a murmurat el, apoi s-a uitat spre Manole.

Acesta a rânjit sau poate doar i s-a părut, apoi s-a așezat în fund pe pământul fierbinte. S-a scotocit în buzunarele de la chimir și a scos o tabacheră lucioasă. A deschis-o, iar de dinăuntru a luat o foiță și câteva firicele de tutun. Și-a răsucit meticulos o țigară, apoi s-a uitat către Iuliuț, ca și cum doar atunci l-ar fi văzut acolo. „Dă, bă, Iuliuțe, o ghiufă!”i-a zis el. Bărbatul a făcut semn din umeri că n-are, iar Manole a dat din mână a lehamite. A scos din același buzunar o bucată rotundă de sticlă pe care le-a arătat-o celor doi. „Asta-i o lentilă!” a declarat plin de importanță. „O am din război, de la un ofițer neamț...” A smuls câteva fire de iarbă uscate și le-a frecat în palmă, apoi a pus lentila deasupra lor astfel încât razele soarelui săbată direct pe centrul ei. În câteva clipe firele au început să fumege, iar Manole și-a aprins tacticos țigara. A tras cu sete primele fumuri în piept, iar Măriuca s-a apropiat de el și a-ndrăznit să-și întrebe tatăl ce vor face. „Apăi m-oi duce-n sat să viu c-o căruță s-o ducem...”, a zis el după ce a stat puțin pe gânduri. Apoi, după ce a mai tras câteva fumuri, a aruncat chiștocul și s-a ridicat în picioare. „Iuliuțe, tu mai stai, rogu-te, pân ce mă-ntorn...” a rostit, privind undeva-n zare. Apoi s-a aplecat asupra moartei și i-a închis ochii cu degetele lui noduroase. Și-a făcut repede o cruce și s-a-ndepărtat, cu Măriuca urmându-l îndeaproape. Când a ajuns în capătul hotarului, a strigat către Iuliuț: „Pune un țol pe ea, să nu să puie muștele!”

S-au grăbit s-o îngroape pe Anica în cea de-a treia zi, în același mormânt în care-și dormea somnul de veci Tetea Ghiuțu. Au făcut-o repede, pentru ca trupul moartei să nu miroasă din cauza căldurilor prea mari, iar la înmormântare au venit doar câțiva vecini și rudele mai apropiate...

(VA URMA)

Vezi statistici

Impactul postărilor: 22

Îmi place

Comentează

Distribuie

0

Marin Rada: Destăinuire

Astăzi
voi sta de vorbă
cu mine,
vreau să-i spun timpului
să mai aștepte puțin,
pe masă am pus
nelipsitele manuscrise
și paharul cu vin...

În manuscrise,
azi, vă las vouă
două cuvinte
cu înțelesul divin,
primul cuvânt
ne învață iertarea,
cu al doilea
învățăm să iubim,

Iertarea este, de fapt,

o oglindă
în care să privim spre noi
mai adânc,
nu suntem mai buni
decât alții,
fără de vină este
numai un Prunc.

Iubirea este, de fapt,

o virtute,
mulți dintre noi
o socotesc un păcat,
după ce am învățat
ce-i iertarea,
iubirea, în inima mea,
am aflat.

În paharul cu vin

voi picura sânge
din preaplinul cerului,
în amurg,
să beți la masa aceasta
prieteni,
vreau, la inima voastră,
s-ajung!...

Grigore Curcanu: Să mă aștepți, un secol de ar trece!

versuri    

Să mă aștepți, că voi veni la vară,
La brâu cu florile de sânziene,
Când macii se iubesc întâia oară
Și ard pe rugul de amor alene!

Așteaptă-mă când zânele coboară,
La râul pur să spele din păcate,
Se bălăcesc în vadul de la moară,
Când ochiul lunii peste apă bate.

La crucea nopții voi veni ca vântul,
Să te trezesc din somnul tău cel dulce,
Cu mâna mea să-ți dezvelesc veșmântul,
Iar dorul meu cu tine-o să mă culce.

Când norii albi se duc spre miazănoapte,
Te-oi legăna sub nunțile de stele,
De gâtul meu te-ai prinde-n sacra noapte,
Luceafărul se scaldă prin zăbrele.

Să mă aștepți, un secol de ar trece,
Aș vrea să nu te las nemângâiată,
Să nu lăsăm ca visele să plece,
Așteaptă-mă cu ia înflorată!

Poșta redacției: Ecouri

 Dumitru Ichim

Revista EXTEMPORAL LIRIC se numără printre mult râvnitele publicații ale scriitorilor români de pretutindeni, punte de legătură și subliere a frumosului real al artei, culturii și spiritualității noastre. Mulțumesc, Teodor Dume, pentru această onoare de a mă fi selectat și publicat în acest bine gândit și realizat florilegiu.

Aurelius Belei

Iată… poezia ,,RĂGAZ” a fost selectată și publicată în Revista Extemporal Liric: nr. 9-10 mai 2021... Mulțumesc mult!
Pentru toți care doresc să intre pe paginile revistei, scrieți pe google:
,,revistaextemporalliric blogspot com”
și o puteți răsfoi...
Mulţumesc din suflet pentru încrederea acordată distinsului domn Teodor Dume: jurnalist, editor, scriitor și poet român - Director/fondator la Revista Extemporal Liric.
Mă înclin cu respect și în fața întregii echipe de redacție!
Dimitriu Gabriela
Bună seara, oameni frumoși!

Capitolul 2 din romanul la care lucrez în prezent: ,,Dincolo de marți, dincolo de suflet” ,a fost selectat și publicat în Revista Extemporal liric, nr.9-10 Mai 2021...Mulțumesc mult!
Pentru toți cei care doresc să intre pe paginile revistei, scrieți la căutarea google:
,,revistaextemporalliric blogspot com”
și o puteți răsfoi...
Mulţumesc din suflet pentru încrederea acordată ca de fiecare dată, domnului Teodor Dume: jurnalist, editor, scriitor și poet român - Director/fondator la Revista Extemporal Liric.
Mulțumesc domnului Teodor Dume și întregii echipe de redacție!

Redacția Revistei Extemporal liric vă mulțumește pentru colaborare!

mulțumiri, mulțumiri!

Tudor Gheorghe Calotescu: Repet ca pe un refren

repet ca pe un refren

fiecare clipã frumoasã
pânã la banalizare
pânã la atrofiere
ca un exercițiu idiot
prin care munții
ajung plaje

dealtfel nici utopiile
nu diferã cu nimic
de luciditatea
celor care nu cred
în niciun fel de vise

Lucian Domșa: Tu

 (poem inclus în volumul în lucru ,,Black Metal")

Tu ești legătura cu rana
atunci când ne vorbim tăcerea
și faci din viața mea
o ceremonie atât de pură
Vocea ta
e cea care plouă-n tăcerea febrei
tu-mi dezlegi ochii
și te rog
să-mi vorbești mereu
Tu ești adierea trandafirului
ce-și flutură spinii
în tragedia vântului și-a inimii
tu ai făcut din viața mea o poveste
în care cuvintele
sunt veștmintele
unor fascinante iluzii...

Gabriela Garlonta: Telefonul mobil

dimineața
cer acoperit de ceață
sună telefonul,
alo,cine ești ?
eu sunt un orologiu cu minutarele smulse
dar care merge totuși
vrei să fim prieteni?
prietenii sunt umbre,
se arată numai când lucește soarele

Marian Vișescu: Lumină

                 poezie                   

Nu arunca

în zare resturile

trunchiului tău

înainte de a fi făcut scrum,

mi-e gura numai miere

de rugile

înălțate de mult

să te aștepte

pentru greutatea unei morți

ce alții o vor duce în locul tău.

Și-acum să-mi spui:

Cine e mai rușinos în agonie?

Prin trupul tău firav

în care se scaldă lumina,

tu ne redai continuu zorile

pe care se scurg lacrimile

tuturor...

Zeilor!

Firoiu Cristina Maria: Semplicemente

===========================================================

Prefă-te că adormi, iar rochia-ți de bună seamă
Dezbrac'-o lent în palma mea să fie-atinsă-'n rană!
N-aș respira spre buza ta, căci s'-ar așterne clipa
Văzduhului din ochiul meu să îți sărute frica...

Dar stai, iubită vie,
Ascunde-te în chipul meu
Și când mă uit la tine
Să simți că-i loc în chipul tău...
Că-i loc și pentru mine!

Pe urmă, când nu e senin și norii te mai cheamă
Să le arăți cum beau eu vin și că-i poftesc în cramă!
Aș astepta să vină cerul să-mi certe îndrăzneala
C-am îmbătat toți norii lui și nu-și mai fac damblaua!
Dar stai, iubită vie,
Ascunde-te în chipul meu
Și când mă uit la tine
Să simți că-i loc în chipul tău...
Că-i loc și pentru mine!

Ce stai, așa... departe?
Aștepți să vină cerul să-mi certe îndrăzneala
C-am îmbătat toți norii lui și nu-și mai fac damblaua?
Ascunde-te în chipul meu
Și dacă ai și ploaie,
Las-o-'n absența norilor și-'nchide-o în odaie,
Voi strecura un suflet grav, cu dalta... să-ți cioplească
Un sentiment din chipul meu ce-a stat să te iubească!

============================================================

Carmen-Naria Mecu: ***

hai să ne scoatem din cap fricile
de moarte
de viața de după moarte
de întuneric de monștri de singurătate

ele stau acolo fiindcă
le ține lipite frica de frică

m-a învățat un copil
astăzi
să le scutur bine din minte pe toate
apoi să le țintuiesc una câte una
pe o coală albă
cu creioane colorate

Atila Racz: Nu știm

    poezie    

când închidem ochii
nimeni n-o să ne vadă

nimeni

nu vorbesc despre moarte
nu

când închidem ochii
nu vedem

nici lumina prinsă
pe ziduri
nici oamenii
ce trec

aplecați tot mai aplecați
în gândul lor

nu facem prea multe
în viața asta

nu știm prea multe

nu de multe ori
suntem fericiți
că ne atinge dimineața
cu aripa ei încă
purtând leagănul nopții

încă nu știm
dacă am iubit vreodată
dacă merităm
să fim împăcați.

Teodor Dume: Semne de la mama

             (mamei mele, Ana!)       

În închipuirea mea trăiește o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineața
la amiază și seara
când vorbesc cu Dumnezeu
își pune capul între palme și
mă privește tăcut
din ochii deschiși parcă
într-o altă lume
ies lacrimi

trăiesc între realitate și vis

ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul și plâng
am senzația unui sentiment straniu
cum parcă m-aș hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aș face orice ca să-mi pot curăța
oasele de frică
aș întoarce lumea înspre marginile cerului
și soarele către chipul mamei
locuit în mine
deși știu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi și
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii și sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun
știu că dincolo de tăcerea ei și
de ceea ce a fost
e multă suferință și iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii ațintiți la lumina
de la capătul nopții
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut și mă privește
din mers
știu că nu poți fi tu
Doamne
și mai știu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aștept
sau să fac ceva ce știu cel mai bine

până una-alta
o să cobor în mine și
câte puțin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
și în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer

Gheorghe Grigurcu: Poezii

Melodrama

Atat de plapanda mana ta cum ploaia mangaind mormintele

pare-un amestec de doua lumi cum muzica
atat de inocenta incat nu cuteaza a apuca nimic
interpretandu-si propria ezitare cum
o lalea care pe nesimtite-n vaza se-apropie de viitor.

Două decenii

Doua decenii
din viata mea
au pierit
in raul
Amarului
Targ
aidoma unor catei
inecati de o mana haina
(dar nu exista oare
o mila-a necrutarii
un
Bine al raului?)
aidoma unor catei
care n-au deschis macar ochii