Aura Creițaru: Întoarce clepsidra

Valuri macină maluri
adunând nisipul pentru castele
pe plajele lumii
Clepsidrele vremii
numără secunde
scurgând nisipul
măcinat de valuri și unde -
grăbind clipele oarbele-n
decor auriu
Toamna întoarce clepsidra
cu-n ceas mai târziu...

Barbu Marian: Vis cu înger

Eu am zece degete la mâini și zece degete la picioare
nu mă pot răzvrăti și nu pot zbura plin de candoare
pe lângă bunul Dumnezeu,facă-se voia Lui,
Dumnezeul tuturor și al nimănui -

Înger nu pot fi deci nici măcar unul în devenire
poticnit în carne și în besmetica mea fire
mâna care mă mângâie,mă bate, îmi dă de mâncare
îmi aduce aminte mereu de umbra lumii, atotcuprinzătoare 

Mi-am desenat doar un cal înaripat, pe perete, cumva,
bietul de el nu avea potcoave și nici jăratec n-avea -
mărul din pom se făcuse de mult poamă pe ram
și doar eu, viu și singur, sub cerul pustiu, înlăcrimat, nechezam.

Zetu Vasile: Petale de pomi și petale de stele

Psalm 

Petale de pomi
și petale de stele
îmi troienesc pașii
mereu porunciți
către soare 

mereu subțiați
de nisipuri 

mereu înflorind 

dacă pierd
o lacrimă-n câmp
fericită sau tristă
o, ea devine izvor
și izvorul fântână
și geana mea cumpănă 

şi duhul tău însetat
se adapă
cu dor nesfârșit 

draga mea
pașii mei
numai drumul spre tine
ştiindu-l.

(Din volumul: "ROUA LĂUNTRICĂ"(psalmi),

Editura "e Literatura", apărut, de curând, fiind

al cincilea volum de versuri al poetului. El are

și varianta în limba franceză: "La rosee de dedans")

Olga Alexandra Diaconu: N-am să-ți mai spun cât te iubesc

N-am să-ți mai spun
cât te iubesc -
mai bine munții-i
las ascunși
de vraja ta să nu se lase
nici ei pătrunși

N-am să-ți mai spun
cât îmi lipsești –
mai bine ascund
apa mării
să nu se mai reflecte-n ea
privirea ta în faptul serii

N-am să-ți mai spun
că nu te uit
și că mă doare depărtarea
că sunt doar dor și așteptare
din zori și până la zenit

N-am să-ți mai spun
nimic, de fapt,
ca tu să crezi
că nu te vreau,
la tine că
nu mă gândesc
și că m-a cuprins uitarea

Și toate astea eu le vreau
pentru că tu
nu știi ce vrei –
înlături tot în calea ta
ești numai fulger și scântei

Aștept acum, după furtună,
să vină iarăși vremea bună.

Dinica Cristian Ovidiu: Numai de bine

moartea îmi mănâncă din palme

ca o pasăre flămândă

slujnică hadesului,

în timp eu ce visez morții noi

ea îi duce spre câmpiile Elizee,

Charon vrei argintul?

nu avem mărunțiș ia-ne în barca ta îți vom plăti

în versuri spun cadavrele!

răposații împart de zor cerul în felii

pe care le vor da celor ce vin

să-i întrebe de una de alta

ispitiți de gânduri.

Restituiri: Adrian Păunescu, Singur fără nimeni

Ferească Dumnezeu, dacă mai poate,

Pe fiecare de singurătate.

Acesta-mi pare lucrul cel mai greu,

Ferească-mă de mine Dumnezeu.

Ferească-mă noroiul de noroaie,

Ferească-mă plouândul nor -- de ploaie,

Ferească-mă singurătatea mea

Ca singur să mă nărui pe podea.

Şi gura să-mi aud cum milă cere

Vreunor paşi din vreo apropiere

Şi, fără nimeni, să mă sting în glas,

Pe lume cât de singur am rămas.

Atât de singur sunt pe-acest pământ,

Că nimeni nu va şti dacă mai sunt.

Constantin Mosor: O lacrimă și-o floare

O lacrimă și-o floare de cireș
Rămaseră pe drumuri amândouă!
Se întrebau în cor de ce nu plouă
Când ceru-i ține locul unui preș!

Lacrima-i zisă florii: - De ce plângi?
Frumoasă ești, cireșul te iubește
Chiar dacă pe la vârf îmbătrânește...
Nu e păcat destinul să ți-l frângi?

Du-te, culege clipe, fugi de-aici...
Eu mă nu mă tem de plâns,căci el mi-e rostul,
Iar cerul îmi zidește adăpostul,
Doar cât să-ncapă pașii mei cei mici!

Plâng eu în locul tău, dacă primești!
Răsplată nu voiesc nici măcar una,
Lacrima-i zise florii, însă Luna
Veni cu patru aripi îngerești!

Constanta Popescu: Portret cu poeți...

Poeții n-au anotimpuri și interdicții,

printre tristeți, singurătăți

și distanțare,

numără frunzele uscate,

presează niște lacrimi cristalizate,

în suferință și în zile fără soț,

pot deschide bisericile,

cu fața la soarele

tot mai rar, mai nesigur.

Și când toate îi șlefuiesc până la sânge,

strălucesc, germene al seminței divine,

chiar și-n genunchi,

sunt tot mai frumoși...

Vlad Anghelescu: Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri...

Paraziți

Să cânte la paradiți
ori bandiți
la parastas.
Ei, ca niște
Sfinți-Paradiți
deparazitați cu Raid
peste Paradis.
Cu bis peste vis.
La bandiți.
Să le cânte Paraziții
"Raid cu flit",
ultimul hit.


Vindecare-nu se poate

Jalea inspiră
compasiune,
iubire,
risipire...
vană.
Așa se ajunge
la vamă,
într-o toamnă
să dai
faliment.
Și spui profesionistului
rece, absent:
jalea inspiră
compasiune,
iubire,
risipire...
vană.
Moare orice sentiment.


Aspasia din Milet

Îmi vine să plâng.
Icoana iluziei se întărește în ferecături.
Frankenstein, Ecorșeu Malefic, Hermes,
Picior de Ciclop...
Transpirația literelor a deranjat musculițele.
Cad frunzele statuilor zeițelor.
O aleg pe Aspasia din Milet
în locul Diotimei.

Primim de la cititori:

Gheorghe APETROAE

ALEXANDRU NEMOIANU,
un filosof al istoriei și al spiritualității noastre naționale, un intelectual român rasat și mare patriot, chiar dacă destinul l-a impins a hălădui în alte locuri, pentru a-și asigura existența. Cuvintele sale însumate în eseul „Biserica Română trebuie apărată”, apărut în prestigioasa revistă EXTEMPORAL LIRIC, coordonată de Teodor DUME, un alt intelectual român prestigios, sunt principii morale și existențiale de valoare socială și spirituală, care, prin contribuția nobilă a ierarhiilor eclesiastice, având ca pivot axial- referențial pe marele ierarh-arhitect, patriarhul Daniel, prin care se hăruiesc cu lumina credinței și cu morala cristică, fără exagerări mistice, marea masă de creștini din România, asigurând, astfel, eternitatea în credința cristică a neamului românesc... Sunt acestea, alăturate istoriei și culturii, principii naționale, de la care nu putem nicicând abdica și, de aceea, mi-am permis să relev în continuare câteva fragmente din acest interesant și valoros eseu: „Nu pot fi enumerate aici realizarile Patriarhiei in vremea pastoririi Prea Fericitului Daniel. Dar doua lucruri esentiale trebuie amintite. Este vorba de implinirea visului romanesc de a avea o catedrala monumental in Bucuresti. Lucru care s-a implinit cu prisosinta. Iar a doua lucrare priveste un fenomen colossal din viata Neamului. Este vorba de migrarea unui foarte mare numar de Romani in tari dezvoltate, in cautarea de oportunitati economice. Patriarhia Ortodoxa Romana nu i-a uitat si nu i-a abandonat. Structuri eclesistice care sa le poarte de grija au fost asezate in toata lumea si locasuri de rugaciune care sa ii adune au fost ridicate. In acest fel, toti acesti Romani au centre tari care sa ii tina si in Ortodoxie si in Neam. Patriarhia Ortodoxa Romana este SINGURUL asezamant romanesc care a facut ceva esential pentru Romanii pribegi. Ar trebui sa nu uitam asta!
Se poate spune că Preafericitul Daniel a făcut cu putință și a asigurat viitorul Bisericii Ortodoxe Române în veacul XXI.„.... ”In momentul de față Biserica Ortodoxă Română are, în persoana Preafericitului Daniiel, un Patriarh providențial .Un ierarh care ,cu mâna fermă și cu dragoste , așează Biserica milenară Ortodoxă Româna pe temelii trainice și care Patriarh face pentru Biserica Ortodoxă Română viitorul cu putință”...”.Biserica, între altele, are menirea să promoveze și apere Dreapta Credință, să adune neamurile,să le unească în Pravoslavnicie către slavă Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. În afara Bisericii Drept Măritoare nu există mântuire”....„Biserica este a ordinii și nu a haosului și confuziei. Biserica nu este a haosului și dezbaterilor fără rost, este a ordinii și ierarhia ei strictă este în același timp cea mai bună, căci este ierarhia dragostei.”....„Harul și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Biserică a făcut ca în toate vremile să avem vladici vrednici, pe măsura vremilor și pe măsura a ceeace merităm. În momentul de față un asemenea Ierarh vrednic este Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel. El este un om cu o pregătire teologică superlativă și mai ales, potrivit vremii de confuzie, teamă existențială, îndoială pe care o trăim. Hotărât și aspru, El inspiră respect și, cred, atunci când este cazul, teamă, frică. Patriarhul Daniel arată că ierarhia Bisericii nu este a haosului, este a strictei ascultări, fiind o ierahie a dragostei.”.....„Confruntat(ă) cu vipera ateistă și uneltele sale, Biserica Ortodoxă Română răspunde prompt, întotdeauna la obiect, "pune la punct". La fel de promt poate răspunde Biserica Ortodoxă propagandei catolice și a cultelor protestante.Ramuri care își zic creștine dar cărora le lipsește înțelegerea teologică și mai ales le lipsește Duhul Sfânt”...”.
Acest eseu este mărturisitor, întăritor în credință și în morala ceștină a Poporului Român, un popor încercat la aceste vremi, ca și în altele, de acele ideologii demonice occidentale și nu numai, destrucționiste, care pot fi diseminate cu mai multă ușurință în conștiința unor entități mai puțin educate moral și spiritual. Sunt aceștia din generațiile mai tinere, fără conștiința în Dumnezeu și fără suflet, fugiți din sfera umanului, care pot fi animalizați mai ușor sub imperiul digitalizării electronice și care pentru a rămâne într-o condiție umană , printr-o religie curată, morală și fără misticism, printr-o biserică română care trebuie cu sfințenie apărată, cât și prin aportul științelor umaniste, un panaceu al învățământului laic, toți aceștia, cuprinși de încercări demonice, antiumane, trebuie să fie luminați, iar atitudinile lor ostile, antiumane și antinaționale trebuie anihilate și eradicate... Felicitări, domnule profesor Alexandru Nemoianu!!! Vă muțumesc toți românii adevărați pentru că ați abordat cu amplă cunoastere și cu mult realism rolul național și european al religiei ortodoxe și cel al implicării clerului Bisericii Ortodoxe Române, cu exponentul ei, Preafericitul Daniel, în normalizarea condiției socialului românesc din țară și din diasporă, un exemplu demn de urmat pentru toți creștinii și laicii din Europa și din întreaga lume, astăzi, când se pare că ne aflăm într-un moment crucial, când mulți din generațiile mai tinere și mai puțin instruiți, debusolați sub aspectul cunoașterii rolului spiritual istoric umanizator, benefic al creștinismului societar în istoria națională și a lumii, se depărtează, într-un mod de neimaginat, de valorile teologice creștine, spre a face loc incisivelor religii necreștine și ocultismului mondial vulgar și inuman.

Gheorghe Apetroae: PRIMITIVA ICOANĂ - THE PRIMITIVE ICON

Ca s-o subjugi, îi răstigneşti

fiinţa pe-o icoană-albastră...

I-aduni lumina și-i furi evul.

Tot semănând pe cer alt cer,

te creşti în ea tâlhar adamic…!

Spre turnul crist când o îndemni

la alcovul cald al închinării

din jaspul marmorei selene,

i-oferi în rost iubiri lactee,

prin vene-i sângerând cărări…!

Lumina de i-o sorbi din poală

în nostalgii, o porţi icoană

de eritrin și-o săruţi goală,

din frunte irişi să-i răsară

şi Luna-n straie chihlimbare...!

Tăcerii, mag, i-alergi fiorii

prin vocea plânsă: noi ecouri;

galactic silf siren pe larguri,

creşti tot plăcerile de margini

și cerul pe cuprins pelagic…!

Din valuri de topaz, smaralde

înşiri pe-ntinsu-i să-i acoperi

o fire -a ei, tremolă-n patimi,

cu crugul în amor sălbatic,

stea-n galaxii cu chip romantic…!

(Sibiu, 3.03.1988

Din volumul “ Greutatea sângelui”, “Versuri alese / Selected Poems”, Editura Universității„ Lucian Blaga” din Sibiu, 2015)

Sintagme literare nr: 5(46) octombrie 2020

 

          Revista Extemporal liric felicită pe toți colaboratorii revistei Sintagme literare.

Mulțumesște directorului acesteia, domnului Geo Galetaru pentru implicare și munca de zi cu zi privind selecția textelor în vederea publicării lor în revistă!

Savu Popa:***

Am observat,

De la o vreme

Las urme, mai mult

În interiorul pașilor

Care, deși orbi din naștere,

Mă duc la întâmplare

Prin aceleași locuri cunoscute,

Printre aceleași chipuri

Care, doar dintr-o complezență

De carton pătat de grăsime,

Își mai păstrează tencuiala.

Am observat,

Cu cât îmi cunosc mai bine propria casă,

Coridorul pare mai înșelător decât

O oglindă în care te privești

Noaptea pe întuneric,

Când tristețea

nu are început sau sfârșit,

nici pereți, nici uși

și când mergi mai încet, mai atent, prin ea,

îți apare o fereastră deschisă

în mijlocul podelei

și de dincolo

un soare se închide, se deschide

ca o pleoapă confecționată

din toate îndoielile

pe care le-ai avut.

Am observat,

Cu cât îmi întind mai mult mâinile în față,

Văd

Cum prin vene, mai întâi,

Îmi trec gândurile

Și mă simt ca și cum

Înaintez la infinit printre copaci cu scoarța

Cerebrală electrizată,

În timp ce o ploaie de noiembrie

Îmi ascute, apoi îmi tocește la maximum

Nervii.

Am observat

Că de fiecare dată

Când încerc, în zadar, să îmi amintesc

Anumite lucruri,

Izbucnesc în râs

Și simt că acesta nu e râsul meu,

Iar locul nu mi-e

Pe această planetă

Unde zilnic

Memoria

Se află-n grevă japoneză

Marcel Vișa: La coadă la mec

niște grași mă ceartă
că nu port modelul potrivit de mască
înfulecă din hamburgheri -cu privirea-
în timp ce mă acuză că le pun în pericol sănătatea
după o dușcă de cola par mai liniștiți
și-au luat doza de „vitamine”
coada între picioare
totu-i vis și armonie
pentru că se știe
covidul atacă mai ales burțile goale
protejați-vă de moarte
purtați mască peste mască peste mască
până la DumneMască
ancorați în carnal
viața e tot ce aveți

Mioara Băluță:***

aceștia sunt

cei ce au văzut

tot felul de lucruri. nebunia

celor triști. solizi ca o armură.

cei ce se simt apărați în epavele

de sub inimi. care își scot demonii

să fie chinuiți de lumina zilei.

cei ce cos, lipesc și bat cuie în soartă

gândindu-se că totul se va rezolva

apoi se scufundă amnezici

într-o deplină cădere stelară. sfinții

și praful iubirii lor. galaxii pentru lumi

care încă nu există - obiecte de studiu

pentru cei ce au ratat începutul vieții.

Toni Chira:***

 *

Ziua visez un cuvânt

ce este de fapt lapte de lupoaică.
Închid ochii și îi văd trupul
ce stă tolănit pe statuia ecvestră
a unui antonim.
E 753 înaintea unei ispite
ce va cutremura orizontul palpabil.
Noaptea văd trupul său zbătându-se între stele
atât de violent încât Mediterana
îmi îngheață corabia pe buza lui
și mă rog ca nici măcar să nu îmi șoptească,
să nu murmure...

       *

Începem amândoi o nouă rundă de box.
Tu îți cari trupul imens și îl așezi
exact între soare și mine,
doar așa, din politețe,
ca să nu sufăr de acea căldură
inexplicabilă ce cuprinsese ringul.
Îmi zdrobești fața, apoi pieptul,
Apoi, pe rând,
mâinile.
Te declari fericit, atotputernic
și stăpân a tot ceea ce te înconjoară.
Eu stau inert
precum un tandru mușuroi
în stepă,
iar când îți ridici laurii
ca să ți așezi pe frunte
îți dau lovitura fatală
și mor,
iar instinctul tău războinic
înnebunește.

 *                                                        

Eu sângerez izbit de inimi,
zdrobit de-un sentiment enorm.
Mă întorc către rebeliune cu aripi
și mă închid, la rândul meu,
în inima ta
ca să adorm,
ca să adorm, Dora.
Să adorm sub ochiul tău enorm,
de forma unui psalm
zugrăvit în alb.
Frageda ta voce împrăștie în aer copilărie și inocență.
Viața mea stă ca o praștie.
Este un moment în care ar trebui să mă torn deasupra sufletului tău,
idilă sau vis.
Ce depărtare și ce apropiere mă îndeamnă la un cuvânt absolut, precis!
Ne jucăm cu miere într-un borcan închis.

Carmen Pasat: ***

Uneori,
pietrele revendică
apartenența la un zid
constituind între noi
pereți groși,
fără nicio ieșire.
Întunericul are forma vieții
și abordează
nevinovăția sfârșitului,
pendulând
între nu eu
și… nu încă.
Dacă ar fi o fisură în zid,
poate am găsi o cale
să trimitem
un semn al speranței
printr-o pasăre cântătoare.
Și-atunci, dragostea
își va afla calea
să ajungă de la mine la tine
și înapoi.

Ionuț Caragea:" Insomnie"

poezia,

acest întuneric domesticit

de lumina ochiului interior

acestă inimă care se zbate

ca un fluture

în pânza de păianjen

a timpului

aceste amintiri care plutesc

ca frunzele toamnei

pe râul sângelui

această lacrimă

cu care ademenesc cerul

în timp ce pământul

mă ademenește

cu roua firelor de iarbă

acest vis care împrumută

aripile și cântecul mierlei

sau haina de doliu a umbrei

acestă piatră de pe suflet

pusă la temelia

noului paradis

acest turn în care ceasul

a luat-o cu mult înainte

pentru a privi cu mult înapoi

această cruce de piatră

deschizând poarta eternului mut

această cenușă care

prevestește uitarea

această insomnie

care mă alăptează la sânul ei

cu poeme

Nicu Gavrilovici: Viața ca un carnaval

A nu iubi este o boală gravă
Iar a urî e un cumplit blestem.
În lumea de nedragoste bolnavă
La mâini întinse și surâs vă chem.

Un zâmbet poate fi medicamentul,
O vorbă bună poate fi un leac...
Și eu si tu și el e pacientul...
De astăzi cu iubire cură fac!

O mângâiere e-o pastilă rară,
Un cald sărut e un benefic ceai;
Dacă dorim în suflet primăvară
Să părăsim al urii mucegai.

Deschide-ți larg fereastra spre aproape
Și extirpați putregăiosul ,,eu",
De moarte doar iubirea, să ne scape
Mai poate, căci iubirea-i Dumnezeu.

Prieteni, azi vă chem la nemurire,
Din egoism să înviem, astral!
Sunt toboșarul ce v-aduc o știre:
Putem schimba viața-n carnaval!

Gheorghe Grigurcu: Citate

*
Între atâtea promisiuni pe care viaţa, în chip oribil, le-a spulberat, una dintre puţinele pare a se confirma: acea potrivit căreia orice senior îşi găseşte, la nevoie, scutierul.*
*

Lupta cu suferinţa e o formă a luptei cu tine însuţi.

*
Nicio tristeţe nu are credit fără un sacrificiu care s-o justifice interior.
*

Uneori durerea e o simplă chestiune de poziţie a trupului sau a conştiinţei.

*
Prin însăşi disimularea sa, ipocritul dă dovadă că se dispreţuieşte pe sine.

*
Unele suferinţe sunt atât de mari, încât par a include obligativitatea unei recompense. Iată cum se susţine viziunea eschatologică!

Geo Galetaru: ȘI

ce mai știm

o desfășurare a

pauperității

în adânc aceeași fisură

oraș cu tentacule cu irizări cu incendii

aceeași fisură

oameni farse costumații triunghiul care

spintecă realitatea

vorbim

un ecou fără silabe fără omniprezența haosului

vindecări pe muchie de cuțit

aripi obscene noroi fabrici creiere cu

duminici

pustietăți

în adânc aceeași fisură

trupuri care

dau năvală

cuburi de aer

oh

dedicație pe o frunză

moartă

păsări

coincidențe

aceeași fisură

Mihai Traista: Balada amanților sinucigași

S-a interzis iubirea prin decret,
se sinucid din dragoste amanţii,
spre zări străine azi plecăm discret,
sub alte cruci să ne-ngropăm talanţii.

Se judecă iubirile pe rol,
instanţele amână pronunţarea,
Isaia dănţuieşte rock and roll,
iar moartea îşi descoperă chemarea.

Din valea mea urcând spre dealul tău,

se răscolesc trădările şi urlă
şi zornăie arginţii celui rău,
când luna poposeşte-n vechea turlă.

Din crucea mea spre crucea ta murind,
Ne îndreptăm ţinându-ne de mână,
cu paşii noştri alte cruci sădind,
ca nişte flori ivite din ţărână.

Ne cheamă iar străine zări discret,
sub alte cruci să ne sădim talanţii,
s-a interzis iubirea prin decret,
se sinucid din dragoste amanţii.

Firoiu Cristina Maria: Vinovat de suflet...

Acum, când nimeni nu îmi știe glasul
De parcă eu am răstignit tăceri
Imi potrivesc la oră fixă ceasul
Ce ticăia cu sufletul de ieri.

M-am despărțit cu toate ale mele
De tine, vorbitoare de amor...
Tot ce am vrut a fost să umblu lele 

Prin viața ta, o viață și-'nc'-un dor!

Te-ai risipit prin verbe cam străine
Nici nu puteam să te iubesc cu noduri
Și-apoi plecai de-aici până la cine
Desfigura un miez și scuipa gloduri. 

Nu te rețin, sunt cel mai vinovat
Străin plecat să-ți scrie libertatea,
Căci m-am trezit cu cel nevinovat
Să îi predau iubirea ta de-a gata! 

Păstrez din tine doar o mică parte
Ce a citit poeme de amor
Și a stiut să urce spre cetate
Cu oameni vii ce au murit de dor.

Să nu uiți să iubești pe placul tău
E frig și uneori... mai vine toamna,
Ar fi păcat să nu-l păstrezi mereu
Pe cel din locul meu ce-ți tine haina.

Iar eu mă plec în fața gleznei tale,
Nu te gândi că va-'nțelege brusc
De ce te-am retrăit peste canoane,
Vă las acum... căci ...vinul a fost must... 

Iar celor vorbitori de limbă goală
Le voi trimite câte un caiet
Să scrie ei ce se ascunde-n rană
Și care-i vindecarea de poet. 

Vă las acum... căci ...vinul a fost must...
Doar eu mă plec în fața gleznei sale,
Nu vă gândiți că va-'nțelege brusc...
Dar voi purta,
Eu voi purta
mirosul
dumisale...

Alexandru Berceanu: Palton de zăpasă

Ferește-ne de ger
și pune palton de zăpadă
pe umerii vremii
să nu moară sufletul lumii
cu geamul deschis
spre zborul de vultur.

Hoțul cu glugă din ceruri,
corb în hologramă de înger
se uită spre ziua dintâi
și ne împovăreză cu umbre.

Radu Branda: Îmi amurgesc și mie anii

Am mirosit praful de puşcă.

Rărunchii şi inima

Mi-au trecut prin cuptorul de foc

Şi în jalea ce-nfaşoară cerul şi pământul,

Mă surghiunesc

Departe de cei ce-i iubesc.

E clipa cand dorul se face durere

Şi zborul de pasăre-mi piere.

Deaceea plang privind spre cer

Căci anii ce-şi închid abisul

Cu ale lor porţi mari de fier,

Azi, mi-au ingropat tot visul.

Floarea Dutulescu: Din vara veșnicului vis

Din vara veșnicului vis, la tine vreau să mă cobor,

Ochii mei triști să-mi odihnesc pe trupul fraged, plin de-amor.

De mi te--oi întâlni în nori, cărări de stele îți clădesc,

Pe brațe te-oi purta cu drag, blândul meu dar dumnezeiesc.

Și-un prea plecat vasal, iubire, doar ție îți voi fi,

Cu veșnicia te-oi dura, prin infinit te-oi ferici.

Tu, lasă-te în voia sorții, să-ți fiu destinul tău,

Te chem cu glas nefericit, la poarta sufletului meu.

Ascultă-n zare, chip de înger, să îmi auzi cuvântul,

Din noaptea mea de catifea, trimit spre tării: vântul.

Te-aștept la țărm de univers, să nu te fure-un duh șiret,

Să-ți fiu misteriosul mire, căci mult te iubii în secret.

George Ioniță: ascunde-mă în amintirea ta

ascunde-mă în amintirea ta
să mă poți vedea
de o să vrei
te voi aștepta printre urme
și tot ce am atins
când te căutam prin ploi
sau împreună ne miram
că prea devreme-a nins
deși e incă toamnă
si frunzele pe ramuri mai sunt verzi
păstrează-mă în amintirea ta
să mă poți vedea
când dorul te va răscoli
și în tomnatice amiezi
la mine tu te vei gândi
te vei gândi...

Getuța Z Corbu:***

 Ca să fii puternică trebuie să ai vână...

se spune adesea despre femei

femeia cu zvâc se descurcă oricum,

oricând,

oriunde

bate un cui, schimbă roata la mașină

când e în trafic

dă marșarier la ieșire din garaj

Nu se teme de nimic, poate fluiera (cu două degete)

după bărbatul ce i-a atras atenția, apoi să-i arate mijlociul cu mâna (cum fac unii la șosea)

nu se jenează dacă i s-a rupt tocul și a aterizat pe caldarâm cu poala în cap, dezgolindu-și pulpa pân' la fese;

în astfel de cazuri femeia cu zvâc se ridică scuturându-se de praf, șuieră între dinți o 'njurătură, îl

scoate pe celălalt și pleacă desculță în lume

Dumitru Ichim: Denie

Din nou îs copil – primăvară cu denii –
Miros de salcâm, de pelin, de urzici,
şi mama îmi dă iar cămaşa cea albă
cu jocuri de crini înflorind în arnici.

Chiar lacrima lunii aduc din prisacă
arzând peste slovă în mâni de monah.
Mă’nchin cu mălinii şi -Ti pun lângă cruce,
adus de la stână, un fluier valah.

Reznic Cristian: Înger demonic

tu ești un înger demonic

o întruchipare

ce nu aduce zâmbete

căldură oamenilor

un înger demonic ce a coborât

în lumea celor muritori

în care eu am trăit liniștit

până ce nu ai apărut tu

și ai stat la fereastra mea

și s-au atins buzele mele

de buzele tale veninoase

am sorbit din veninul tău

ce se cheamă dragoste

și pe urmă ai plecat

lăsând amintiri

ce e viața fără tine?

un templu al iubirii

fără iubire

sau și m-ai rău

singurătate fără sfârșit.