Pascu era cunoscut drept omul care îşi înghiţise moartea. Se credea despre el că nu va mai muri niciodată. Îşi pierduse şansa. Scăpă acest ultim şi definitiv tren. Teribila întâmplare avusese loc în tinereţea sa. Venise omul de la câmp, unde arase un pogon zdravăn de pământ, după nişte călduri insuportabile. Nu mai plouase de o lună bună şi pământul se arăta atât de uscat, încât pe oriunde călcai, simţeai că e încordat, gata să pleznească. Intrase în putrefacţie. Mulţi simţeau mirosul fetid aproape zilnic. Căutară ce căutară, dar nici urmă de animale moarte. Căci mirosea ca şi când turme întregi de bivoli sau cai fuseseră duşi la ieşirea din oraş, ucişi şi lăsaţi acolo, în plin soarele care fierbea încontinuu ca un cazan drăcesc, pe alocuri, înnegrit de funingine.
Suportând cu greu mirosul care, parcă, înlocuise aerul, Pascu mersese în acea zi la câmp. Ară cu spor şi pe la orele amiezii hotărî că, atâta căldură parcă îi înmuie sufletul de îl sâmţea ca pe o zamă leşioasă. Aşa că se întorsese acasă, dusese caii în grajd, împreună cu plugul și mersese la fântâna aproape secată. Mai mult se clăti cu noroi, căci apa care mai exista îşi dase duhul demult.
Intrase în casă, ajunsese în pivniţă, tăie o bucată zdravănă de slană, după cum îi era obiceiul după o astfel de zi, umplu un păhărel de rachiu care, aşa căliu, pişca de numa, se puse la masă şi se apucă să taie cu răbdare slănina în bucăţele din ce în ce mai mici. Printre ele, se furişă, Dumnezeu ştie cum, şi moartea lui, sub forma unei astfel de bucăţi din ce în ce mai mici de slană. Nu ieşea în evidenţă, nu putea fi nici măcar zărită sau recunoscută cu ochiul liber. După ce termină de tăiat slănina, se duse de luă o bucată de pită de pe ştergarul care ardea, încât pita era ca scoasă atunci din cuptor, luă şi o bucată de telemea şi se puse pe mâncat. După prima îmbucătură se întâmplase nenorocirea. Îşi înghiţi moartea. Şi ce gust mai avea! O slană atât de rumenă, de untoasă, nu mai pomenise de ani buni. Parcă, dacă stătea aşa să îşi lovească limba de cerul gurii, simţea un uşor gust de miere. Ce dulce îi fusese moartea!
Şi continuă să mănânce cu spor, asudând, închizând ochii, pierzându-şi simţurile, cuprins fiind de o moleşeală tot mai adâncă şi mai adâncă. Simţea cum se pierde, cum întreaga lui fiinţă curgea prin interiorul unui puţ fără de sfârşit.
Dar, după acea primă înghiţitură, slănina nu mai avea acelaşi gust. Părea râncedă, greţoasă, pe alocuri, tare ca un zgârci. Şi chiar aşa şi era. Celelalte bucăţi erau zgârciuri sângerii. Se scârbise, el care nu era hirav din fire, chiar şi de ar fi să hie un cadavru lângă el. Şi acum, ce se întâmplase! Să fi nimerit cu acea primă îmbucătură, partea bună a slăninii, partea ei dulşe? Şi, cu asta basta!
De atunci, pe an ce trecea, nu se schimbase deloc, nu îmbătrânea defel. Părea şi mai înzdrăvenit, avea mai multă vigoare şi chef de lucru și muncea cât pentr-un sat întreg. Nu după mult timp, îşi dăduse seama ce făcuse şi începu să vorbească. Ceilalţi îl luau în şagă.
- Dar apoi, cum mă, să îţi înghiţi tu moartea, ce mă, mâncăciosule, moartea ta arată ca o bucată de slană, bătu-te-ar vântu’ de prostănac.
- Bă, oameni buni, io atât vă spui, acea bucătură îmi dete fiori. Avea un gust nepământesc. Celelalte deveniră zgârciuri, ce era prin jurul meu, obiecte, laviţele, molda, măsuţa, scaunele, păreţii, toati cele se transformară în oase, chiar aşe, nu minţ, încă nu băusem păhărelul, dădeam să-l beu, dar io mă mişcam printre oase în jurul meu şi mirosea şi mai teribil a mortăciune. De atunci, mănânc rar, nu prea mai am poftă, parcă m-am şi lecuit. Dar io vă spui, cine vrea să crează bine, cine nu, nu! Eu mi-am mâncat moartea şi avea un gust dumnezeiesc, de miere.
Mulţi începură să îl creadă şi îi mersese vestea în lung şi în lat. Când mergea pe la târguri, unii îl arătau cu degetul, alţii îl chemau la ei să îl omenească, îl credeau vreun vraci, în stare să le vindece animalele, el, cel care învinsese moartea. În ziua de azi, trecuse de o sută de ani. Părea încă lucid, pricepea multe, dar pielea i se uscase teribil, încât unii care se apropiară de el, văzuseră cum fâşii întregi se desprindeau din ea, le lăsa în urmă şi păreau, la atingere, rumeguş curat.
- Io, în acea zi când mi-am răzbit moartea, am arat pământul cu aşé un spor, de părea pământul din miere, lichid, intram în el cu plugul ca în brânză şi am văzut lumină, pârâiaşe tulburi de lumină ieşind la suprafaţă după fiecare brazdă. Şi am vint acasă şi mi-am înghiţit moartea. De atunci sunt zile când simţ că am făcut te miri ce mare ispravă, iar în altele, simţ ceva ca o amăreală în cerul gurii şi mai departe, pe suflet, de nu mă lasă nici să închiz vreun ochi, noaptea, la gândul că io no să-l văz pe Dumniezeu, nu voi şti cum arată iadul sau raiul, voi sta pe aici, mult şi bine, cu voi. Păcat că nu am şi eu vreun copil, să îmi văz nepoţii şi strănepoţii. Şi acele pârâiaşe de lumină, vă spui eu ce erau, erau carnea morţilor noştri care nu putrezise, ci se preschimbase în miere. Cam zaharicoasă ce-i drept, dar bună la gust. Şi era plăcută la vedere. Mă calma. După acele momente, băgam de samă că lumea nu era chiar atât de viermănoasă.
Suportând cu greu mirosul care, parcă, înlocuise aerul, Pascu mersese în acea zi la câmp. Ară cu spor şi pe la orele amiezii hotărî că, atâta căldură parcă îi înmuie sufletul de îl sâmţea ca pe o zamă leşioasă. Aşa că se întorsese acasă, dusese caii în grajd, împreună cu plugul și mersese la fântâna aproape secată. Mai mult se clăti cu noroi, căci apa care mai exista îşi dase duhul demult.
Intrase în casă, ajunsese în pivniţă, tăie o bucată zdravănă de slană, după cum îi era obiceiul după o astfel de zi, umplu un păhărel de rachiu care, aşa căliu, pişca de numa, se puse la masă şi se apucă să taie cu răbdare slănina în bucăţele din ce în ce mai mici. Printre ele, se furişă, Dumnezeu ştie cum, şi moartea lui, sub forma unei astfel de bucăţi din ce în ce mai mici de slană. Nu ieşea în evidenţă, nu putea fi nici măcar zărită sau recunoscută cu ochiul liber. După ce termină de tăiat slănina, se duse de luă o bucată de pită de pe ştergarul care ardea, încât pita era ca scoasă atunci din cuptor, luă şi o bucată de telemea şi se puse pe mâncat. După prima îmbucătură se întâmplase nenorocirea. Îşi înghiţi moartea. Şi ce gust mai avea! O slană atât de rumenă, de untoasă, nu mai pomenise de ani buni. Parcă, dacă stătea aşa să îşi lovească limba de cerul gurii, simţea un uşor gust de miere. Ce dulce îi fusese moartea!
Şi continuă să mănânce cu spor, asudând, închizând ochii, pierzându-şi simţurile, cuprins fiind de o moleşeală tot mai adâncă şi mai adâncă. Simţea cum se pierde, cum întreaga lui fiinţă curgea prin interiorul unui puţ fără de sfârşit.
Dar, după acea primă înghiţitură, slănina nu mai avea acelaşi gust. Părea râncedă, greţoasă, pe alocuri, tare ca un zgârci. Şi chiar aşa şi era. Celelalte bucăţi erau zgârciuri sângerii. Se scârbise, el care nu era hirav din fire, chiar şi de ar fi să hie un cadavru lângă el. Şi acum, ce se întâmplase! Să fi nimerit cu acea primă îmbucătură, partea bună a slăninii, partea ei dulşe? Şi, cu asta basta!
De atunci, pe an ce trecea, nu se schimbase deloc, nu îmbătrânea defel. Părea şi mai înzdrăvenit, avea mai multă vigoare şi chef de lucru și muncea cât pentr-un sat întreg. Nu după mult timp, îşi dăduse seama ce făcuse şi începu să vorbească. Ceilalţi îl luau în şagă.
- Dar apoi, cum mă, să îţi înghiţi tu moartea, ce mă, mâncăciosule, moartea ta arată ca o bucată de slană, bătu-te-ar vântu’ de prostănac.
- Bă, oameni buni, io atât vă spui, acea bucătură îmi dete fiori. Avea un gust nepământesc. Celelalte deveniră zgârciuri, ce era prin jurul meu, obiecte, laviţele, molda, măsuţa, scaunele, păreţii, toati cele se transformară în oase, chiar aşe, nu minţ, încă nu băusem păhărelul, dădeam să-l beu, dar io mă mişcam printre oase în jurul meu şi mirosea şi mai teribil a mortăciune. De atunci, mănânc rar, nu prea mai am poftă, parcă m-am şi lecuit. Dar io vă spui, cine vrea să crează bine, cine nu, nu! Eu mi-am mâncat moartea şi avea un gust dumnezeiesc, de miere.
Mulţi începură să îl creadă şi îi mersese vestea în lung şi în lat. Când mergea pe la târguri, unii îl arătau cu degetul, alţii îl chemau la ei să îl omenească, îl credeau vreun vraci, în stare să le vindece animalele, el, cel care învinsese moartea. În ziua de azi, trecuse de o sută de ani. Părea încă lucid, pricepea multe, dar pielea i se uscase teribil, încât unii care se apropiară de el, văzuseră cum fâşii întregi se desprindeau din ea, le lăsa în urmă şi păreau, la atingere, rumeguş curat.
- Io, în acea zi când mi-am răzbit moartea, am arat pământul cu aşé un spor, de părea pământul din miere, lichid, intram în el cu plugul ca în brânză şi am văzut lumină, pârâiaşe tulburi de lumină ieşind la suprafaţă după fiecare brazdă. Şi am vint acasă şi mi-am înghiţit moartea. De atunci sunt zile când simţ că am făcut te miri ce mare ispravă, iar în altele, simţ ceva ca o amăreală în cerul gurii şi mai departe, pe suflet, de nu mă lasă nici să închiz vreun ochi, noaptea, la gândul că io no să-l văz pe Dumniezeu, nu voi şti cum arată iadul sau raiul, voi sta pe aici, mult şi bine, cu voi. Păcat că nu am şi eu vreun copil, să îmi văz nepoţii şi strănepoţii. Şi acele pârâiaşe de lumină, vă spui eu ce erau, erau carnea morţilor noştri care nu putrezise, ci se preschimbase în miere. Cam zaharicoasă ce-i drept, dar bună la gust. Şi era plăcută la vedere. Mă calma. După acele momente, băgam de samă că lumea nu era chiar atât de viermănoasă.
