Fănuș Neagu

"Să nu vă fie ruşine de oamenii care plâng pentru că inima spune mai multe decât gândul."
 Fănuș Neagu
***

S-a născut la 5 aprilie 1932, în orașul Grădiștea-de-Sus din județul Râmnicu Sărat, într-o familie de țărani. A studiat primii cinci ani de școală primară în satul natal. Își continuă studiile între 1944 și 1948 la Liceul Militar din Iași (trei ani îi urmează la Liceul Militar din Câmpulung-Muscel). Urmează apoi Școala Pedagogică nr. 2 din București, iar în 1951 devine cursant al școlii de literatură „Mihai Eminescu” până în anul 1952, fiind coleg de generație cu Nicolae Labiș, Radu Cosașu etc. Între 1954 și 1957 învață la Facultatea de Filologie din București, dar nu își încheie studiile.

24.05.2011, ora 3.30 a.m.: "...a încetat din viață la Spitalul Universitar de Urgență «Elias» București

Mioara Manoila: imagini

Tavanul,
o păpuşă veche,
un jurnal...
Primăvara a rămas afară,
şchioapătă,
se sprijină într-un baston de catifea
ce se înfige în tăcere,
respiră greu
sub un copac ce întinde brațele
să-şi mângâie umbra.
Un nor pierde o lacrimă
pe cântecul abia auzit al unui greiere.
Văzduhul s-a oprit în fereastră:
icoană cu îngeri obosiți.
Între fereastră şi primăvară,
nu mai rupe nimeni liliacul.
În bătaia acestui minut,
scurtez depărtarea şi o sufoc în rugăciune.

Mioara Manoila

Viorel Boldiș: Ce mă preocupă

Atunci când ne preocupă ceva, este bine să fim atenţi la unele detalii care pot fi semnificative. De cele mai multe ori atenţia noastră se îndreaptă înspre sursa cauzatoare a preocupării, când, în realitate, ceea ce este mai preocupant nu este sursa ci efectul produs de către aceasta.
De exemplu, pe mine nu mă preocupă Lucian Boia şi inepţiile pe care le debitează, deoarece dobitoci şi trădători de ţară plătiţi de către duşmanii României am tot avut şi vom mai avea, însă mă preocupă numărul mare de români care pun botul la ce scrie jigodia. Boia poate crăpa de la o zi la alta, lovit de un tren sau bătut de Dumnezeu, însă ideile lui ticăloase înfipte în mintea unora sunt mai greu de extirpat.
Pe mine nu mă preocupă nici Klaus Werner Iohannis, care face parte din aceeaşi categorie cu Boia, adică aceea a trădătorilor de neam şi ţară, pentru că şi preşedinţi trădători am tot avut de la Ceauşescu încoace, ba cred că nu se salvează cu totului niciunul, însă mă preocupă românii care l-au ascultat atunci când acesta i-a insultat pe credincioşii care cred în valorile familiei, numindu-i infatuaţi şi extremişti periculoşi şi retrograzi, sau când a insultat alte milioane de români doar pentru că votează un partid care lui nu-i convine. Iohannis nu va mai fi preşedinte mult, sau poate chiar va crăpa anticipat, lovit de blestemele neamului de care îşi bate joc, dar ura şi vrajba pe care a semănat-o în rândul românilor va fi mai greu de înlăturat şi va lăsa brazde adânci pe obrazul poporului nostru.
Nu mă preocupă nici cei care duc de ani buni o campanie de denigrare a bisericii ortodoxe române, pentru că de duşmani biserica noastră a tot avut parte încă de la înfiinţarea ei, dar flăcările bisericilor incendiate ne-au luminat şi mai mult credinţa, nu ne-au întunecat-o, însă mă preocupă acei tineri români care îmbătaţi de minciunile progresismului globalist, scuipă fără rezerve peste realizările părinţilor lor, vomită peste tot ce înseamnă istorie, credinţă, spiritualitate, datini şi chiar limba pe care o vorbesc. Denigratorii credinţei ortodoxe şi a valorilor tradiţionale vin şi pleacă, sau chiar crapă şi ei sub sabia poporului revoltat, însă urăciunea răului pe care aceştia reuşesc s-o inoculeze în mintea unora, va fi mai greu de înlocuit cu frumuseţea binelui creştin.

Viorel Boldiş

Mioara Băluță***

există un timp pentru a urca muntele
un timp pentru a-l coborî
și un timp să nu faci
nici una nici alta

există un loc fără timp
și un timp de dat ceasul înainte
există timp de construit o fereastră
și timp de a vedea prin ochii ei

există oameni fără ascensiuni
și oameni ca un loc de veghe
oprește-te să-i asculți
și pe unii și pe alții

există ierni fără niciun fulg de zăpadă
și gheață în arșița unei veri
un singur adevăr și inima ta navigând
peste toate către el ca o barcă

Gheorghe Apetroae: LITERATURA: NICHITA STĂNESCU - ”La începutul serilor”

(Comentariu)

Poemul lui Nichita STĂNESCU, intitulat ”La începutul serilor” impune sideralitatea, un principiu de determinism cazuistic al gesticii umane, cu ființarea simțită de poet ca o liniște pantareică cu evidență în metafora din versul :”Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.” . Căutarea sensibilității lăuntrice cu imaginea alterității, prin simpla privire a partenerei, se generează, în această alteritate, o rupere a fluxului temporalității în spațiul interfaței fenomenologice a ființării sale, pe care o statuează în versurile: ”Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită/ din a timpului curgătoare putere.”.. Asistăm, în continuare, în versurile poemului lui Nichita Stănescu, la exercițiul de decantare al unui eros, turbionat de existențial, pe adâncimile temporale, tocmai pentru crearea cadrului de reflexie catharsisă a poetului asupra polivalenței astrale a iubirii și asupra universalității magnetismului ființării în dragoste, acel cadru categorial în care îi găsește un loc bine definit și regenerator la erosul cosmic: ”Simţeam că pot adormi, visând stele locuite./ Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,/ aş fi putut împinge nopţile-ncremenite/ ca pe-o elice-naintând, spre soare.” . Dar, cum totul existențial este în ireversibilitate- temporalitate, poetul se relaționează facil la un moment al perathosului, în entropia erosului, la cel al disipării și finității iubirii, un moment inerențial, pe care îl sugerează cu o deosebită subtilitate la sfârșitul poemului său, în versurile: ”..Dar tot timpul suna ceva...ceva răsuna,/ un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,/ în care inima de-atunci îşi revărsa/ meandrele pierdutelor candori.” Da. Este un poem care prin structura sa ideatică confirmă, încă odată, faptul că Nichita Stănescu deținea în construcțiile sale poetice un control permanent asupra alterității gnozice și fenomenologice, asupra metafizicii Universalului. Deosebit! Gheorghe APETROAE, Sibiu

Marin Rada:versuri

AMINTIRI

Da, uneori te visez lângă mine,

mă privești cu ochi mari
ca de foc,
parcă toată mirarea naturii
s-a oprit dintr-o dată în loc,

Parcă cerul coboară
de pe umerii tăi
să destrame
depărtarea rămasă-ntre noi...

Acum, pe o bancă din amintirile noastre
și tăcerea se împarte
la doi.
***

O UMBRĂ

Primăvara aceasta,
o femeie singură,
tristă...
trece acum pe la fereastra mea
cu lacrima nopții
legată - n batistă.

Doar eu văd ramul cu flori
peste sânul ei tremurând
și pasărea rătăcită
în vis
și în gând.

Azi am întâlnit o femeie
sau poate haina lui Dumnezeu...
azi a trecut ca o umbră
primăvara prin sufletul meu.

Petre Stoica:***

Adorm apele
Ca niște păsări negre
Și mute.
Ai vrea să pleci acum cu
Izbucul ăsta de clorofilă
Dar
Trenul ăsta a fost anulat,
Prietene.

Daniela Marchetti:statuile se vor zidi singure

ce multă realitate rănește specia umană
pe copertă adevărul răstignit așteaptă cruciada martirilor
nevăzuți neștiuți neauziți ei mărșăluiesc în propria lor singurătate
clopotul de sticlă s-a spart de atâta prelungă tăcere
îngropați până la glezne căutătorii de aur au dat de zidul dinaintea strigătului veneau zburătoarele ca să depună mărturie bulgărele de zăpadă stropii ploii acoperișul de ambră al templului spuzit cu stele
doar în lună făpturi ciudate cu capetele retezate dau onorul la catarg soarelui beat
apoi s-a auzit glasul venind de dincolo de cerurile știute
dăruiți fiecărei zile măcar un cuvânt
statuile se vor zidi singure

Pasat Carmen: Nimic

În aburii zilelor

ne bucurăm că am deschis ochii.

Nici umbrele noastre nu se mai întâlnesc,

alungați din rai

pentru toate păcatele strămoșilor

abia ne târâm,

viermi

ce adulmecă verdele ierbii,

opriți a cuvânta.

Și-n adânca muțenie care ne bate pe umăr,

gânduri hoinare încolțesc

în amintiri frumoase...

Întâmplător sau nu,

ne oprim o clipă îngenuncheați

de durerea nouă,

întindem mâinile

peste subțirimea clipei

încercând să atingem un ram înflorit

și plângând neputința în singurătate

ne uimește întrebarea:

Oare-au venit cocorii?

Domşa Lucian:Aneta

(part.46)

În perioada aceea aveau mult de lucru, începea sapa la cucuruz și la vie, că Zamfira ar fi dat viile-n parte, la careva din sat, să le lucreze, dar n-au fost de acord copiii. „Tu mică, cum să dai la altcineva să lucre jiile lui ticu’?” i-a zis odată Aurel, feciorul cel mare. Să le dai în parte însemna că omul le dădea cuiva din sat să le lucreze, iar toamna, după culesul strugurilor, el primea o cotă parte din recoltă sau din must, iar cel care le lucra lua restul. Aurel ar fi vrut să vină și el la sapă, dar Viorica, muierea lui, trebuia să nască și i-ar fi plăcut să fie lângă ea când se va întâmpla fericitul eveniment. Doar că femeia, asistentă medicală la spitalul din oraș, s-a hotărât să se interneze înainte să nască, să fie sub supravegherea medicilor, colegilor ei, așa că l-a trimis pe Aurel să-i ajute pe ai lui la sapă. Petrișor se vedea cu Paulina seară de seară, stătea cu ea până noaptea târziu, iar dimineața abia se putea trezi să prindă cursa să meargă la școală. Dup-amiaza ar fi vrut să doarmă măcar o oră, după ce ar fi venit acasă, dar îi era rușine de ce-ar fi zis mică-sa, Zamfira, că ei au atât de mult de lucru și lui îi arde de somn. Nea Ion, ticu’ lor dormea de amiază, doar duminicile sau în zilele de sărbătoare, și avea o vorbă pe care o zicea de fiecare dată: „O viață ai șî tu ț-o dormi...” De multe ori când lucra în tura de noapte venea acasă dimineața, se punea jos un ceas, două, după care se trezea și se apuca de lucru. Într-o duminică după prânz, Petrișor n-a mai avut chef să mai meargă cu Vasilică, mezinul, la ieșirea din sat, pe teren, la fotbalul cu băieții și s-a pus să doarmă puțin. Era o vreme atât de frumoasă, Zamfira, ca de obicei, dormea după ce a mâncat de prânz, iar Aneta cu surorile gemene și-au întins o pătură în grădină și s-au pus să facă plajă. A dormit ca lemnul Petrișor, până târziu, noroc cu Aneta că l-a trezit, că altminteri s-ar fi întins cu somnul pân-a doua zi dimineață. După ce și-a dat cu apă rece pe față, a coborât în conie, că parcă-i era foame, să mânânce înainte să plece să se vadă cu Paulina. Zamfira tocmai ce a pus lespedea aia mare la încins, pe sobă, c-a rugat-o Vasilică, ăl mic, să le facă niște scoverzi cu urdă și cu mărar, iar Aneta o ajuta pe mică-sa și mărunțea mărarul. Mirosul primelor scoverzi le-a adus din grădină și pe gemenele Aurica și Adelina, și s-au pus cu toții să mânânce. Zamfira și-a turnat un pahar de vin, și a vrut să-i dea unul și Anetei și lui Petrișor, dar fata a refuzat spunând că ei nu beau că sunt prea mici, deși Petrișor ar fi băut măcar unul și se uita cu poftă la lichidul rubiniu din sticlă... Băiatul a înfulecat rapid două scoverzi și s-a ridicat de la masă să plece, când Zamfira, cu gura plină, l-a întrebat unde se grăbește, iar el s-a înroșit și a lăsat privirea în pământ: „Nicăirea, tu mică!” Femeia a râs și a mușcat sănătos dintr-o scovardă întreagă, după care a băut o gură zdravănă de vin din pahar. „Apăi mă dragu’ mamii, io bag de samă că tu ai o drăguță, că prea lipsăști nopțâle d-acas’!” Petrișor s-a oprit și s-a uitat pierdut înspre Aneta, parcă îi cerea din priviri ajutorul, dar fata și-a întors ochii în partea cealaltă, abținându-se cu greu să nu izbucnească-n râs. „Ce crez’ că io n-am văs’t cum plecai sara șî vineai târzâu înapoie?”, a continuat Zamfira veselă și a mai luat o gură de vin. Băiatul n-a mai putut să scoată nici un cuvânt, ar fi vrut să-i povestească mamei despre iubita lui, despre cât de minunată e și cât de mult o prețuiește, dar și-a amintit că oamenii din sat o știu pe Paulina ca o femeie dintr-aia... A rămas așa, nemișcat, deși prin minte îi treceau nenumărate cuvinte și imagini, și oricine ar fi zis ceva rău despre Paulina lui ar fi avut de-a face cu el, până când Vasilică, mezinul, ghiftuit bine cu scoverzi, a deschis gura și a vrut să zică, că da, are drăguță. N-a mai apucat s-o facă, pentru că în momentul acela, Aneta, așezată lângă el i-a dat mezinului un cot în spinare, încât bietul copil a sughițat și a întins mâna după paharul cu apă aflat în celălalt capăt al mesei. „Di ce dai tu, Anetă?” s-a revoltat Vasilică, iar Aneta a pufnit în râs și a mușcat sănătos dintr-o scovardă. „Pe cin-ai tu drăguță?” nu s-a lăsat Zamfira și și-a țintuit feciorul cu privirea. În momentul ăla Petrișor a deschis ușa de la conie și a țâșnit afară, în răcoarea serii, spre surprinderea mamei sale, și a fraților lui, mai puțin a lui Aneta, care continua să râdă cu poftă. S-a îndreptat spre poartă și în spatele lui a mai auzit-o pe sora lui mai mică, cum îi spunea mamei: „Mai lasă-l tu, mică! Că și dumitale te ascundeai ca să te vezi cu ticu’!”
A doua zi, dup-amiaza, după ce s-au întors de la școală și au mâncat, s-au dus cu toții la sapă, la vie, că vecina, Lelea Raveca, muierea lui Țolea, a trecut pe lângă via lor și a văzut că „buruiana-i tătă cât jița de mare tu Zamfiră, trăbă să mereț’ s-o săpaț’! Că tătă lumea o săpat jiile, numa’ a voastre o rămas nesăpate...” În ziua aia a venit și Aurel să-i ajute, și au vrut să meargă doar ei trei, Aurel, Aneta și Petrișor, dar Zamfira nu le-a dat voie, a vrut să se ducă și ea. Via-i amintea de Ion al ei, fiecare pom și viță plantate de dumnealui aveau o poveste, iar ea își amintea cu drag de ele...
***
... era atunci gravidă cu Aurel când Ion al ei a plantat primii butași de viță. S-a dus cu el sus în deal, la vie, ar fi vrut să-l ajute, dar bărbatul n-a lăsat-o să facă nimic, i-a așternut un lepedieu să șadă pe jos, la soare. I-a zis că atâta vreme cât ea, muierea lui îi poartă copiii, ea n-o să lucreze, chiar dacă s-ar prăbuși cerul peste ei. Apoi s-a apucat de săpat gropile pentru butașii de viță. Era destul de rece în acea primăvară, Zamfira și-a luat pe ea un sfetăr de lână, dar Ion, cum lovea pământul cu atâta putere și pricepere, a început să transpire. Și-a dat jos laibărul și a rămas doar în chimeșă, iar ea, femeia lui, se uita la el și îl iubea din toată ființa ei cu o dragoste pe care o simțea până-n măduva oaselor și era atât de mândră că-i poartă copilul în pântece... La amiază, după ce Ion a reușit să planteze câțiva butași, s-au pus jos să mănânce din cele pregătite de Zamfira, când nu departe de ei s-a auzit o bubuitură ca de tun și un urlet parcă venit de undeva din străfundurile iadului. Tulburat, Ion s-a ridicat în picioare și i-a zis femeii: „Stai aici, să nu te miști, auzâtu-m-ai?” și a luat-o la fugă înspre locul de unde s-a auzit zgomotul. A început să alerge tot mai tare, până ce a ajuns dinaintea unui hățiș de acăți și măcieși care-i blocau drumul. S-a strecurat printre ei cum a putut, chiar dacă i-a căzut pălăria din cap și era să-și agațe cămașa de câteva ori și a ținut-o tot așa până ce a ajuns dincolo, dinaintea unui gărduleț de nuiele împletite, unde începea via lui Tănasă Cucu. După câțiva pași s-a oprit și a văzut-o pe Chivuța, muierea lui Cucu cum se tânguiește, urlă și își smulge părul din cap, iar lângă ea se căsca o groapă din care ieșea mult fum. După ce fumul s-a risipit cât de cât, lui Ion i-a venit să vomite, și-a pus mâna la gură să-și înăbușe un sentiment de greață și s-a uitat în jos. Pe fundul gropii zăcea ceea ce a mai rămas din Tănasă Cucu. Mâna lui stângă era smulsă din articulația umărului și era căzută pe o grămăjoară de pământ, iar cele două picioare îi erau zdrobite de la genunchi în jos. Omul avea gura deschisă într-un rictus înfiorător, iar din colțurile ei se prelingeau picături groase de salivă amestecate cu sânge. Sub el se căsca o baltă mare de sânge amestecat cu pământ, rădăcini și scârnă. Ion a sărit în groapă, s-a apropiat de trupul căzut și a pus mâna pe tâmpla omului să-i verifice pulsul. A simțit o bătaie slabă și și-a dat seama că Tănasă încă e viu. Atunci și-a amintit de cadavrul soldatului rus, din vremea războiului, atunci, când s-a ascuns într-o groapă săpată de un obuz, și a început să tremure. L-au trezit la realitate urletele lui Chivuța care se învârtea în jurul gropii și nu știa ce să facă. Nu avea voie să se piardă cu firea! Nu, nu atunci! În război a văzut destui camarazi de-ai lui pierzându-și mâini sau picioare și a simțit de atîtea ori moartea atât de aproape de parcă i-ar fi suflat în ceafă... Și-a încordat toți mușchii ca să-și oprească tremuratul, și în ciuda mirosului respingător care venea dinspre trupul lui Tănasă, cu o voce extrem de calmă, a întrebat-o pe Chivuța ce s-a întâmplat. Femeia s-a oprit din urlat și, printre plânsete și lacrimi i-a zis că, crede că Tănasă al ei a lovit cu arșăul un obuz îngropat acolo, din vremea războiului cel mare, că s-a fost apucat să sape o groapă mai adâncă să planteze niște puieți de nuci chiar în acel loc. Ion și-a dat repede cămașa jos și a început s-o rupă în fâșii mari. Cu una dintre ele i-a legat strâns locul de la umăr în care Tănasă a avut mâna stângă și de unde sângele țâșnea fără întrerupere, după care s-a aplecat să-l ia în brațe. „Bă Tănasă, bă!” a șoptit Ion. „Mă auzi? Hai c-o să șie bine!” Tănase a deschis ușor ochii și i-a văzut chipul crispat a lui Ion aplecat deasupra lui. A oftat încet. „Mă doare rău, bă Ioane...”, a reușit el să articuleze. „Cristoșii mamii lui de obuz!” după care a suspinat și a icnit odată. Doar o singură dată. Scurt, și capul i-a căzut într-o parte. Pe fața arsă de soare a lui Ion au început să se prelingă lacrimi mari, de durere și de neputință. I-a închis ochii, cu degetele lui înegrite și murdare, după care s-a uitat în sus, la buza gropii, înspre Chivuța. Femeia își mușca pumnii de durere, ca să nu urle și să nu izbucnească-n plâns. “Îi la Dumniezo acuma, tu Chivuță...” a adăugat el. După care a căzut în fund și a început să plângă...

(VA URMA

‎Sebastian Golomoz‎ :Emoție

(4)

La fereastra mea
doi gălățeni își fac
jurăminte de iubire

surprinzându-i

într-o coregrafie romantică
inima mea a deprins
tainele zborului.

Nicolae Vălăreanu Sârbu: Nimeni nu se lasă mințit

A căzut o boare de adevăr peste cuvinte,
vorbele spuse nu se mai pot retrage,
rămâne tot mai puțin spațiu de întoarcere.

Se impune totul printr-o lege nescrisă,
dar neîncrederea sporește tot mai mult,
nimeni nu se lasă mințit.
Ziua se urcă cu lumina pe schele,
ferestrele se deschid tot mai larg,

o neîncredere se ridică încet din genunchi.

Cine va sta în umbră să judece,
va ști să lase la urmă răspunsul
mult mai subțire decât se așteaptă
și mai străin decât noi, de întrebare.

Ionuț-Tiberiu Balan: sunt un copil

sînt un copil
plîng des și alerg în cerc
îmi iubesc mama
iar tatăl meu încă mă cheamă cu el
la pădure
mă ține de mînă și-mi spune
să merg drept

sînt un copil
n-am fost niciodată dezamăgit în dragoste
și mi-e rușine să le spun celorlalți
că nu știu tatăl nostru și că atunci cînd
îl spun în minte
mă gîndesc că o să fiu om mare
într-o zi
iar oamenii mari trebuie să știe tatăl nostru

sînt un copil
bunicul meu a murit și am plîns
deși aveam speranța că
înainte de a-i pune capacul
o să se zbată și o să-mi vorbească
i-am și uitat vocea

sînt un copil
nu mă înspăimîntă moartea pentru că
e prea departe de mine
și cînd îmi e permis să cobor pick-up-ul de pe dulap
stau ore în fața boxei ascultînd aceleași și
aceleași povești de zeci de ori

sînt un copil
ochii mei sînt curioși și vii
caută lumina și nu înțeleg prea multe

sînt un copil
domnilor
sînt tînăr
lăsați-mă să trăiesc

‎Vişan Dragoş‎ :din fire-s un rebel și un hoinar boem .

al naibii să fiu de nu mă întrec la crosul neartistic,
semimaratonul, ba chiar maratonul de patimi grele,
târâte ca pietre de moară cu lanțuri,
cu Ben Corlaciu, hoinarul cel negru-n grădinile publice
urlu câte-o romanță în lună, îmi scot demonic
dintr-o coadă izbită ca o rafală în toamnă strada la vorbă.
.
delirez "plantații de cuie" mă iau după Constant
Tonegaru, mi le înfige în spate-un păcat cu ciocanul,
dar nu mi le scoate diseară nici navigarea cu taica,
căpitanul de vas, ofițerul 'poet' sub cea mai fină
acoperire la Amsterdam, piromanul Băsescu
Ramses, pe care-l ador
luar-ar o ghionoaie din alea...
.
îi dau foc puștii pe care doar
slobozită-o dorește Geo Dumitrescu
mai 'liber' să scoată "Gazeta literară" în R.P.Română
decât Jawaharlal Nehru și Mahatma Ghandi în India înrobită,
apoi lumea să uite ce a-nsemnat pentru Geo poșta redacției,
pe câți români a propulsat el pe drumul poeziei europene,
cum a adus modernitatea la ziarul "România literară",
alegând printre redactori și pe imberbii rebeli
Gabriel Dimisianu, Nicolae Manolescu,
ori Gheorghe Grigurcu...
.
hoinăritul prin Lausanne îmi intră-n limfă
din rana înnegritelor tălpi doar
prin lecția protestării dârzului Ion Caraion în fața lui Ceau',
ocolesc cenaclul ”Labiș” pe.. genialul diavol căzut în cărnuri,
Eugen Barbu de la revista ”Luceafărul”,
apoi îl ascult și pe Florin Mihăilescu, îl evit pe ciumatul
cu bani după 1990, Artur Silvestri, văd că și azi lumea
se uită la mine uneori dintr-un "Panopticum"
exact ca pe timpurile câte unui deținut / reținut,
pus să lucreze la Secu, fără să se prindă prea mulți -
cum procedau Șt. Aug. Doinaș & Al. Paleologu,
n-aveau cum, odată deconspirați, să nu recunoască...
.
iubesc nonșalanța ca Radu Stanca, fost boem princiar,
ori ca Leonid Dimov - să mă plimb prin trăsnăi confesive,
băsmuiri de prin nebunatice vis,e ori în camaraderia
dintre Virgil Teodorescu și Gellu Naum - să n-aud decât
senzuala tehnică onirică a unui boem dicteu automat
surescitat surrealist, poeme la patru mâini suprafirești,
scrise mai mult pentru viitorime și astăzi, pentru muzica
Adei Milea... pentru cei din urmă inițiați în... JH Hard (Poetry)

Teodor Dume, la ceas de aniversare

https://www.poezie.ro/index.php/personals/14145838/Teo,_b%C4%83iatul_lui_tata

Teo, băiatul lui tata

Patru aprilie e ziua în care mama
m-a făcut pe un pat de flori
o zi
de miercuri
luminată de cireșii ce plesneau de culoare
tata era dus la cârciuma din sat
să-și mai înece amarul în vodca de 33 de grade
primită pe datorie până la salariu
din când în când scăpa printre dinți
ultima înjurătura învățată de la bunicul
dus și el cu o zi înainte de paști
“futu-i amarul măsi de viață” și
după câteva înghițituri
de vodcă cu mâinile așezate peste piept
își aștepta moartea de parcă
serviciul de urgență ar fi lucrat numai pentru el

tata era un om bun
milostiv și cumsecade
după ce golea jumătate din sticla cu vodcă
se ridica pe vârful picioarelor și
“o lua din loc” pe lângă gardul de scândură al vecinului
clătinându-se precum
o barcă pe valuri aflată în derivă
și să nu-l simtă mama se văicărea
că-l doare un picior
dar în ziua aceea de miercuri
patru aprilie
îmi spunea moașa
după ce am mai crescut
că tata
avea sentimentul că l-a întâlnit pe Dumnezeu
și că au stat la „una mică” la bufetul din sat
ca doi tovarăși de drum
cu degetele aspre și noduroase
și-a pipăit obrazul lipit de burta mamei
și cum parcă ar fi la celălalt capăt al lumii
a strigat „E băiat...”

și de atunci am rămas „băiatul lui tata”
din când în când pipăi ultimul lucru
rămas de la el –
scrânciobul mucegăit de sub nuc

și nu știu de ce
când mă apropii simt
că cineva se plimbă prin mine
tăcut
în răcoarea de sub cer Dumnezeu
an de an binecuvântează o zi -

patru aprilie

***

Mulțumesc tuturor acelora care mi/au fost și/mi sunt alături  la ceas de aniversare.

Am trecut pragul înspre cei 65 de ani!

Petruţa Niţă: bună dimineața, dragostea mea

mi s-a strecurat răsăritul în braţe
puţin câte puţin
privirea leneşă mi-a adăstat
în trandafirul galben
de la fereastra de unde se deschide ploaia
în camera alăturată
chopin atinge pianul cu magia umbrei
pe stinghii de doruri mute şi surde
din grădina edenului
s-au amestecat toate literele
ştiute doar de noi
acolo ţi-am respirat întâia oară substanța durerii
ochii tăi mă privesc până dincolo de mine
mărul cel roşu vrea să fie muşcat
aşteptând să pictez apusul
cu sevă din curcubeu
sunt femeia veşnic învinsă de iubire
de câte ori îmi spui
bună dimineaţa, dragostea mea
Petruţa Niţă

Geo Galetaru: Cineva schimbă regulile

a trecut și asta
și a trebuit să vorbesc
dar cheile erau la locul lor
un fel de apoteoză a mâinilor crescute din ceață
ca niște orfelinate aduse la suprafață de o respirație atroce
da
a trecut și asta
am crezut că îmbătrânirea e înserarea aceea blândă
care crestează scoarța copacilor
și împinge păsările spre malul acela albastru
din care se aud uneori tristeți definitive
un fel de cor al pădurilor învinse
a trecut și asta
și am învățat să mergem împreună
cu ochii închiși
în pauza dintre două ninsori
ca și când
ca și când
cineva schimbă mereu regulile
și noi încă nu am aflat

Viorel Boldiș: Mamele noastre din țară

Voi ştiţi din ce-s făcute mamele de copii plecaţi prin lume?
Ele nu sînt aşa ca celelalte mame, ele au ceva mai anume:
Le-a pus Dumnezeu în sânge şi-n carne şi-n oase,
nişte mirodenii de-ale lui, secrete şi miraculoase.
Că altfel, cum oare-ar putea rezista trupurile lor
să nu se prăpădească de atât amar şi de atâta dor?

Voi ştiţi în ce măsoară timpul mamele lăsate singure în ţară?
În concediile noastre de Paşti şi de Crăciun, şi în ăsta din vară.
Între ele, mamele aproape că nici nu trăiesc, stau aşa şi aşteaptă,
doar doar se va-ntâmpla o minune şi vom bate la poartă.
Că altfel, cum oare ar putea rezista trupurile lor
să nu se prăpădească de atât amar şi de atâta dor?

Oh, Doamne, de ce nu te-ai născut şi de ce n-ai murit în fiecare zi?
Că aşa am avea doar Crăciun şi doar Paşti şi musai ne-ar fi
să ne întoarcem acasă mai des, sau, de ce nu, chiar de tot.
Voi ştiţi de ce mamele noastre încă mai pot?
Că altfel, fără ele, am pieri printre străini,
am fi ca şi pomii-ncărcaţi, dar fără rădăcini.

Viorel Boldis

Carmen-Maria Mecu***

hai să facem lucruri simple
să cojim foarte atent o portocală
să ne tragem cu grijă șosetele

dumnezeu s-a plictisit de vorbele noastre mari
îl împiedică la mersul pe ape

Elena Volcinschi:Sub limpeziri celeste

Purced cu pas de dor prin fire de lumină,
Calc treptele-abrupte ce urcă pân’ la nori...
Mă scald-n albii de brumă și-n astă zi senină,
Și apoi alerg spre crângul ce-i împlinit de flori.
Ascult un cânt sublim-murmurare de Apus
Și simt gonind prin mine, turme de armonie...
Pe iarba vălurită trupu-mi întind sedus
De alintul ce-mi contemplă porii în simfonie.
În grațiile lui simt că mă vrea și vântul...
Mă mângâie cu boarea-i gingaș-despletită...
Sub limpeziri celeste, unde surâde cântul,
Iubirea mă inundă și nu se vrea oprită...
„Să o opresc? Nici vorbă; cum să vreau?
O las ca să m-afunde cât poate în visare...
S-alerg cu buze aprinse de picioare sau,
Să mă împleticesc prin ierburile-n chemare”?

Vol.LA MARGINE DE AMURG-2014

Marin Rada:Izvoare

Am mai pus trei lalele
și o cană de lut într-o glastră...
ca o fata - morgana
trece plină de flori
primăvara
pe la fereastră

n-am voie să - i spun
vorbe dulci la ureche,
primăvara își scoate la drum
câteva flori de crin
nepereche.

eu privesc de la geam
într-o grea izolare...

pe ușa mea
e un lacăt de frunze verzi
cu o cheie de floare.

Meravei Mihaela:azi m-ai locuit

cum Dumnezeu mă locuiește zilnic
înălţând în mine o flacără
densă și virtuoasă
ardere întreținută cu untdelemnul iubirii
azi m-ai locuit

m-ai aprins ca pe o întrebare rătăcită-n neant
încadrându-mă pe elipsa cosmică a adevărului

unde ești tu este curatul cel mai adânc

Mihaela Meravei
„Semantica luminii”, Editura Ex Ponto, 2019

Viorel Birtu Piraianu***

am întârziat printre crengile sufletului
prea mult
puteam să cobor într-o zi
am ales asfințitul
ochii tăi, tainic descânt
era demult
nu-ți amintești ultimul cuvânt
atâtea nopți
eu căutam să fac din noapte zi
într-un sărut

George Sangortya:Cortegiu

Și simnt o tăcere apăsătoare
În jurul meu roiau fluturi negri
Pe acest drum ,fără de întoarcere
Ceva îmi arată calea în cortegiu
Dar sunt gândurile mele
Care s-au făcut scrum
Fiind chipul meu angelic
Dar ,imi simnt moartea care îmi dă târcoale
Ca sa-mi ia și inima iubită
Și din morți, nici un sentiment
, nu o să mă mai scoale
Că eu pe lumea asta am fost pana mai ieri
,o dragoste rătăcită

Știu că cei ce ,mă vor privi

În lacrimi îndurerați

Nici florile, nu mă vor mai învia

Dar catafalcul meu ,din esență tare

Și mi de candele, ce îmi ard triste

Sunteți lângă mine acum

Chiar daca destinul doare

Dar nu priviți în urmă

Acum sunt, doar o legendă

S-au poate......

O amintire din trecut

Și preoți, îmi cântă un ultim cântec

Omagii, ce mi se-aduc

Acum ,că îmi sunteți alături de mine ,pe ultimul drum

Dar știu .....

Că nu am vrut să plec ,atât de repede

-

Si-acum în ultim ceas
O ultimă despărțire
Mulțimi în jurul meu, mă plâng
Și valuri de lacrimi ce mă udă
În mine ceva se stinge
De departe, moartea mea privește bucuroasă
Dar nu cu o coasă
Cu un pahar de vin
Să îl bea în memoria mea
Și-n slujba adomirii mele, în cele veșnice
Mirosul de tamaie, ce se resimte în cortegiu
Coroane de flori, ce-mi vor îmbrăca mormântul
Peste piatra de mozaic
Totul se va pierde cu mine într-o tăcere
Și salve de tun se vor trage
În memoria mea....

-

Iar trupul meu fără de viață

, ce coboară în mormânt

Și lacrimi ce-mi sună a jale

Și câte vor mai plânge în suspină

Pe buzele tuturor, tremurând cuvinte

Peste al meu loc de veci

Scriind cu litere mari

,numele meu pe crucea de lemn

Dar câți vor înțelege

Că cei ce m-au iubit

Le voi apărea în vise

Și mă vor închide , în întunericul rece

Capacul peste mine se va pune

Dar știu ,că timpul nu iartă

Iar cei dragi mie ,mă vor regreta

Că Dumnezeu, mă vrea lângă el

***

Acestă poezie mi-am dedicat-o pentru mine ,când voi pleca din această lume și îngerii mă vor plânge !

Verganom / București 2020. Autor George Sangortya

Radu-Andrei Popa:îndoiala e o pasăre plecând

prin norii ăștia de granit
se-mpung fulgerele în tunete
peste bulgării de pământ
ploile cad și hrănesc
din soare curg pene negre și lungi
un zgomot de gheare pe tablă
ciocul pică-n cărări

și ochii se privesc mutând sentimente
aici mulțumesc spre răsărit
îndoiala e o pasăre plecând
strângând sub aripi dureri și trecut
iar ploile pică-nspre cer
ca lacrimi aruncate spre lumină
-sting lumânarea și dorm-

pe mâinile mele am șoapte de zeu
și sângele freamătă speranță
cum aș putea cădea din picioare
când respirația mă duce spre calm
-paltonul se-fășoară ca un stindard-

prin norii ăștia de granit
păsările continuă să zboare
din tunete și fulgere și sânge de zeu
lumina devine un soare
lumea devine univers trăind în caiși
și fericire infinită într-un inel

Vasile Ionac: ***

În satul meu cu puricii pe masă,
Se bea în salturi numai vin acrit;
Când s-or întoarce și păduchii-acasă,
Să vezi ce ne-om lăți la ospetit.

În satul meu cu fete drăgăstoasă,
Copiii se cam nasc din sens oprit;
Și preoteasa e ades miloasă
Cu sluga pe imașuri surghiunit.

În satul meu cu lămpi fără feștilă,
Se bea răchia numai din borcan;
„Nu-i bai că-i lungă, dacă e și groasă”,
Zice azi una ce-a scăpat din ham.

În satul meu nici moartea nu-i utilă,
Căci popa prohodește pe salam.

02 prier 2020, Căpâlna

Savu Popa***

diminețile
mama ne învelea inima
într-un ștergar
ca pe pâinea caldă
scoasă din cuptor.

Ionuț-Tiberiu Balan***

dacă acesta ar fi ultimul sărut
între două bucăți de piatră
necioplite

buzele lor ar rămîne astfel cuprinse
o veșnicie