Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Cătălin-Adrian Buduru: Eliberare


În ziua când măștile
vor cădea,
mai stingheri, mai străini ,
cu fruntea-n pământ vom umbla,
ori ne vom privi,
ochi în ochi,
obraz în obraz,
mână strângând altă mână?
Ziua aceea va fi pentru toți
prietenă bună,
ori aspră stăpână..
După ce măștile vor cădea
vom învăța, oare, că viața este-o clipă
pe care n-o poți păstra
la tine sub aripă?
Acelasi unic,
inefabil strop
de veșnicie
un dar ți-a fost ție,
mi-a fost dat și mie,
să ne devină, plenar, un tot de omenie.

Teodor Dume: IQ Test, Întrebări întrebătoare

IQ - test
Te Wānanga o Aotearoa - Publicações | FacebookSunt credul din fire, dar...
având în vedere abuzurile care încă se mai fac (en-gross) cu Ordonanțele militare în mână, acceptate de MI, (sub pretextul ocrotirii populației și încetinirea pandemiei)
am coșmaruri și prin mine urcă durerea precum iedera când văd zi de zi cum bătrânii și oamenii neajutorați sunt batjocoriți în văzul Guvernului sub pretextul că nu s-au conformat măsurilor impuse de Ordonanțele militare atunci când au ieșit după o pâine,au uitat pur și simplu să dateze declarația ori că au ieșit în câmp pentru a cultiva pământurile și sunt amendați cu sume ce depășesc de 2-3 ori veniturile lor.Și mă doare pentru că aceste ORGANE văd efectul și NU CAUZA.
Menționez că sunt primul care militează pentru respectarea legilor drepte care apără cetățenii și interesele acestora. Și totuși pentru un somn liniștit vă întreb:
COVID19 ESTE:                                                                       
*un virus recunoscut de care se moare în masă ( fie și izolat) prin contaminare sau
*O ARMĂ care produce teroare psihică, încercând în acest fel un control asupra maselor?
Și o variantă suplimentară ar fi: că prin răspândirea efectului acestui virus CINEVA se folosește de durerea (și de ce nu, de prostia) celor mulți acaparând în acest fel PUTERE și STARE MATERIALĂ?.
Toate variantele sunt extrem de dureroase,dar mă rog lui Dumnezeu să nu am dreptate în ceea ce cred!
Și pentru că sunt alături de poporul meu și de durerile acestuia mă întreb dacă după încetarea stării de urgență va avea loc sau nu o anchetă care să elucideze aceste abuzuri și totodată să-i pedepsească pe cei care s-au folosit de durerea cetățenilor acestei țări.

Să nu dați prea tare cu parul că sunt imun la prostie!

Dan Casuneanu: distilat


tata mi-a rezervat un loc la petrecerea de majorat
îmi potrivesc pălăria cu boruri
arunc un ochi în stânga un ochi în dreapta
în liniște
masa se umple de pahare de cristal
de sticle cu băuturi fine
de tacâmuri de argint
cineva aduce lumânările cu asparagus
rămân în față două farfurii
în lavalieră cuburile de gheață s-au topit
trag concluzii în stânga și în dreapta
nu se profilează nimic
spectaculos
nici un moment nu a fost ca acum
scriu
totodată respir
înțeleg ce a vrut să spună tata
cînd a cumpărat localul din centru a făcut-o pentru mine
nu a contat că i-a lăsat pe unii paralizați în casă
pe alții cu buza umflată în stradă
nu au decât să aștepte
totul va fi bine
vor pricepe când își vor recăpăta memoria
îi vor mulțumi
desigur
îl vor îmbrățișa până la capăt
se vor lumina că nimic nu poate fi câștigat fără sacrificii
vor ști că fiecare om merită
vor ști că tata a avut și are un rost pe care nu îl poate abandona
de partea cealaltă
simt multă durere când îmi amintesc de tata
sunt cu ochii pe mine
mă analizez etapă cu etapă
mă afectează fiecare atingere îmi produce o rană în sânge
trăiesc cu intensitate
totul
începe și se termină cum spune tata
când ascult radioul
când schimb imaginea de pe un canal pe altul
îmi vorbește din interiorul fiecărui cuvânt
am fost și rămân băiatul ținut în brațe de tata
mă învață să nu renunț la plăcerile vieții
să nu fac concesii nimănui pentru artă
să nu accept să nu mă simt confortabil
câteva șervețele au rămas împrăștiate pe fața de masă
s-a albăstrit de la sine
în spate
pe măsură ce înaintez mă liniștesc tot mai mult
aud cum cad petalele din cireșii plantați de tata
la nesfârșit
acoperă buruienile care au pus stăpânire pe calea ferată

Michel Chevalier : Amintire din Avalon


Un talaz de ocean pe plajă poposeşte –
O lungă-ncolăcire, se frânge şi moare.
Iar cântul imuabil de maree-mi pare
Un ţipăt pisălog care mă hărţuieşte.
Ce-aud? E un ţinut ori o plajă străină?
La visu-i mă deschid şi sufletul îmi creşte;
E-o amintire ştearsă vrând azi să revină.
N-o recunosc şi totusi îmi e familiară;
Trăiesc o altă viaţă pe oaza singulară?
Sunt iar în Avalon, în ţara cea divină?

(Din volumul de poezii Histoires d'Armor et d'Argoat; traducerea acestui poem - Amalia Achard)
***
Souvenir d’Avalon
Une houle océane atterrit sur la grève;
C’est là qu’elle s’épuise en long rouleaux, puis meurt.
Dans son flux et reflux, sont chant constant, sans heurt
Comme un cri lancinant, me harcèle sans trêve.
Qu’entends-je?Est-ce un pays, un rivage inconnu?
Alors je tends mon âme et je m’ouvre à son rêve;
C’est, comme en une brume, un souvenir ténu.
Je n’y reconnais rien, mais elle est familière;
Vivais-je une autre vie en l’île singulière?
Ce pays d’Avalon, j’en suis donc revenu?
 Michel Chevalier -                                                        

Opinii: O lacrimă la colțul ochiului...

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând în picioare şi în aer liber, text care spune „POLITIA”“- De ce nu vreți să mergeți la un azil? Nu mai aveți pe nimeni. Poate acolo o să vă fie mai ușor!
- Nu merg, tată, nicăieri. Vreau să mor în patul meu, a spus bătrânul, privind-o cu lacrimi în ochi pe fata din fața lui.
Aceste cuvinte au marcat-o pe Cosmina, o tânără polițistă din comuna Bârnova.
Așa că, împreună cu soțul ei, au hotărât să facă ceva pentru el.
Acum două zile, după ce a ieșit din serviciu, au mers împreună la cumpărături, apoi la casa bătrânului.
- Bună ziua! Am venit cu soțul meu. V-am cumpărat ceva alimente pentru masa de Paște.
- Sărut mâna! Nici nu știți ce bucurie simt, a răspuns bătrânul, mi-e tare greu singur!
- Le așez eu în bucătărie. Aici aveți o cafea, beți acum cât e caldă! Între timp, dacă nu v-ar deranja, am vrea să facem și un pic de curățenie, că așa se cade de sărbători, să fie casa împrospatată!
Acel "un pic" s-a transformat în câteva ore, dar la sfârșit în casă era curat și ordine desăvârșită.
Bătrânul, care cu greu se putea deplasa, i-a privit în tot acest timp cu drag, ținând în permanență paharul cu cafea în mână.
- Gata! Am terminat, a spus Cosmina.
În ochii bătrânului se vedeau lacrimi.
- Vă mulțumesc frumos, taică! Ce ați făcut voi astăzi pentru mine înseamnă enorm, nici nu am cuvinte să descriu ce simt, le-a spus bătrânul zâmbind, deși lacrimile îi cădeau pe obraz. Iar cafea..., știți de când nu am mai băut o cafea? De ani de zile! Nici nu îi mai știam gustul... și tare-mi mai plăcea.
- Eu vă mulțumesc pentru acest zâmbet! Nici nu știți cât de fericită m-ați făcut!
Ea este Cosmina, o tânără polițistă din comuna Bârnova, care, în timpul liber fiind, înainte de a ajunge la casa bătrânului, s-a oprit la un accident dintre un tren și un camion. Singurul ei gând a fost să ajute persoanele care ar fi avut nevoie de ajutor. Și nu a plecat de la locul accidentului decât după ce echipajele sosite între timp și-au încheiat activitatea.
Cosmina nu a vrut ca aceste lucruri să se știe, dar noi credem că gestul ei trebuie cunoscut, pentru a fi apreciat!
Îți mulțumim, Omule!”
(Sursa: Ministerul Afacerilor Interne)

nicolae tomescu> Oameni și vremuri

(proză)

Gardul din fundul grădinii lor nu era mai departe de zece metri de calea ferată Sibiu-Vinț. De aici, printre uluci, îi plăcea lui Ghiță să privească trenurile în mișcare. Pe platformele unor vagoane de marfă se vedeau tunuri, pe altele camioane vopsite în verde iar câteodată și cai, fiecare legat într-o despărțitură făcută din scânduri și lați. Din loc în loc se zăreau și soldați cu gulerul ridicat și cu boneta adânc îndesată pe cap, stând ciuciți, sprijiniți în armă. Se duc pe front, săracii de ei, l-a auzit pe tacă-su zicând.
Mai treceau pe acolo și alte trenuri dar nu atât de interesante ca cele militare. În cursele personale se vedeau prin geamuri oameni, bărbați și femei, ba chiar, odată, și un copil, cam de vârsta lui, care i-a făcut cu mâna. N-a apucat să-i răspundă că a și dispărut. În prima zi de Paști un astfel de tren, de-abia plecat din Gara Mică, s-a oprit chiar în dreptul grădinii lor. După o vreme câțiva bărbați mai tineri au coborât și s-au așezat lângă gard la umbră, au mai coborât și câteva femei care au început a culege toporași, părăluțe și cimbrișor din iarba de lângă terasament. Și-au dat seama că trenul va sta mai mult deoarece a coborât și mecanicul împreună cu ajutorul său. S-au așezat și ei la umbră și au început să scoată dintr-o mică valijoară de lemn pâine, slănină și ceapă.
- Mai stăm mult, domn mecanic? Se auzi o voce.
- Până să se ridice săgeata de pe stâlpul acela în sus. Câtu-i jos trebuie să stăm.
Apoi, dădu și alte lămuriri. Mi-a spus impiegatul de la Sibiu că în Turnișor se îmbarcă un batalion de la regimentul 90 pentru a pleca pe front. Nu se știe precis cât va dura dar, după ce se eliberează linia principală plecăm.
La un moment dat toți au tăcut și au început să se uite în sus. De acolo se auzea ca un bâzâit de bondar. Sunetul se amplifica din clipă în clipă. În curând o escadrilă de avioane de bombardament și-a făcut apariția. Cunoscătorii au spus, mai târziu, că era vorba de avioane americane B-24. Au trecut la joasă înălțime pe deasupra trenului. Unul s-a lăsat pe o aripă, s-a întors și a început să mitralieze. Cu groază a văzut Ghiță cum două femei, care cu câteva minute înainte culegeau flori, au căzut. La fel a văzut cum din pieptul ajutorului de mecanic a țâșnit un șuvoi de sânge. Înspăimântat a fugit de lângă gard și s-a ascuns în magazia de lemne din apropiere. De acolo, în liniștea ce s-a lăsat, a auzit un strigăt. „Bată-vă Dumnezeu să vă bată, și v-ar mânca pământul, că mi-ați omorât nevasta”!
Cel care a strigat blestemul n-avea cum să știe că doar peste câteva minute acesta i se va îndeplini, când aceeași escadrilă, venind dinspre răsărit, survola cerul Cugirului. Locuitorii de aici au rămas înmărmuriți când au văzut mulțimea avioanelor ce aproape întuneca cerul. N-au bombardat satul și nici fabrica de armament, din apropiere, ci și-au văzut de drum, spre vest, unde își aveau baza, în Italia. Doar unul, din care ieșea fum, s-a prăbușit cu un zgomot asurzitor peste pădurea din apropiere. Sătenii, organizați și conduși de jandarm, de preot și directorul școlii, s-au dus în pădure unde au văzut o scenă de coșmar. Lângă avionul încă fumegând, au numărat douăsprezece cadavre ciopârțite, unele atârnând pe ramurile copacilor. Câțiva oameni s-au întors în sat și au revenit pe înserat cu șase căruțe încărcate cu sicrie făcute în grabă de cei doi tâmplari din localitate. A doua zi, încă dis-de-dimineață, aceeași săteni au săpat în cimitir douăsprezece gropi unde au fost înmormântați soldații picați din cer. Preotul, care a oficiat slujba în rit ortodox s-a rugat pentru ei. Odihnește-i, Doamne, pe robii tăi, cei doisprezece, căzuți departe de țara lor, și le fă lor veșnică pomenire!
Multă vreme i-au rămas lui Ghiță în minte scenele la care a fost martor. Visa noaptea avioane mitraliind oamenii de pe lângă tren, femei și bărbați plini de sânge. Se trezea din somn urlând, se liniștea, cât de cât, atunci când era luat în brațe sau mângâiat pe frunte de mama sau tata și după ce se asigura că toți ai casei părinți, surori și frate mai mare sunt bine.
Până în toamnă și-a mai revenit, aproape că uitase cele trăite de Paști. Parcă, instinctiv, se ferea de a mai merge în grădină, și câte un șuierat de tren îi aduceau în memorie acele scene de groază. În toamnă activitățile de la școală și câte-o escapadă la Lacul lui Binder i-au redus și mai mult spaimele nocturne.
În curând o alta nenorocire părea inevitabilă. Oamenii mari vorbeau despre una care n-are cum fi înlăturată. Cei informați de la radio, dar și de prin gazete, spuneau că este vorba doar de zile, dacă nu de ore, până ce rușii vor sosi în oraș. A auzit mai demult despre ei. Știa, din discuțiile celor mari, că sunt oameni răi care nu cred în Dumnezeu, că iau de la cei harnici și dau la cei leneși, că l-au omorât pe cel cel ce-i conducea, cum ar fi la noi regele, și câte și mai câte. Și într-adevăr au apărut rușii. I-a văzut de la distanță șezând pe bănci puse în camioane, alții mai puțini, mergând pe jos, unul după altul, având arme prinse cu curele pe spate sau în față. Cu timpul a început să-i și distingă pe ofițeri de simplii soldați. De teamă de-a nu le intra în curți, și apoi în case, vecinii au lăsat câinii dezlegați și stăteau tot timpul cu porțile ferecate. Doar tatăl lui a lăsat poarta descuiată.
- De ce, tată, nu facem și noi ca și ceilalți ?
- Oricum, nu-i putem opri. Dacă vor să intre vor sparge încuietoarea. Doar Dumnezeu le va putea sta în cale. Să avem încredere în El.
Și n-au intrat multă vreme, așa cum s-a întâmplat la vecinul din dreapta, unde după ce au văzut niște pui de găină ciugulind iarbă, au spart portița, i-au alergat, i-au prins, și au plecat cu ei. Bieții oameni priveau neputincioși de la ferestre.
La ei au intrat mai mulți deodată și nu pe poarta de la stradă ci prin fundul grădinii. La început nici nu și-a dat seama că au oaspeți nepoftiți în grădină. N-au văzut trenul oprit în același loc ca cel din dimineața zilei de Paști. Numai că acuma nu era un personal ci un marfar cu soldați ruși și materiale de-ale lor. Dintr-un vagon a coborât un ofițeri și vreo zece soldați. Alții le-au aruncat niște pachete voluminoase învelite în foaie de cort. După plecarea trenului cei rămași au rupt repede gardul, au intrat împreună cu materialele lor și în curând au ridicat un cort încăpător, au întins, legate de câțiva stâlpi telescopici, câteva sârme. Ghiță a fost primul care a observat mișcarea din grădină. Privea înfricoșat la ce se întâmplă acolo. Primul lui gând a fost să fugă să-l anunțe pe tata. Dar, parcă era paralizat, nu-și putu mișca picioarele. Într-un târziu parcă și-a mai revenit și a dat să fugă spre casă, dar s-a împiedicat de o căldare de tablă lăsată cine știe de când acolo. Imediat auzi o voce ce din nou îl înspăimântă.
- Malcic, idi siuda !
Din cortul ivit în grădina lor apăru un rus. Cu toată spaima ce-l cuprinse își dădu seama că rusul este ofițer, avea o steluță pe umăr. Vocea care acuma îi părea blândă, însoțită și de un gest al mâinii drepte, i se adresă din nou.
- Malcic idi siuda.
Timbrul vocii care i se adresa îi spulberă temerile. Ba, după câteva momente auzi și vocea lui taică-su, pe care l-a și văzut sprijinit de gardul ce despărțea curtea de grădină.
- Du-te Ghiță, domnul soldat te cheamă, du-te, n-o să-ți facă nimic.
Simți un curaj, venit, poate, de la auzul vocii blânde a rusului amestecat cu îndemnul tatălui, și s-a dus.
Rusul l-a mângâiat pe creștet apoi i-a zis, cu aceiași voce blândă „i menia esti malcic, cac toje”. Văzându-l tot speriat rusul spuse contrariat „Tâ ne ponimaieiși ?”
Scoase apoi din buzunarul de la piept o fotografie cu un băiețel bucălat, cu părul blond și ochii mari, întrebători, parcă ar fi vrut să zică „pe unde o fi tăticul acuma?” Ghiță zâmbi. Și ochii rusului păreau a exprima o stare de fericire. Zâmbetul lui Ghiță se referea nu doar la copilul din fotografie, ci și la altceva. Ofițerul avea pe cap o cască. O cască cum văzuse el la niște prieteni mai mari ai fratelui său. Aceștia au construit un aparat de radio cu galenă. L-au lăsat și pe el câteva minute să asculte muzică într-o astfel de cască. Îi privea cu admirație pentru realizarea lor. A reținut cu exactitate care sunt materialele necesare, o bobină, un piculeț de cristal de galenă care se găsește, ziceau ei, cu greu, dar se găsește. Și chiar dacă nu se găsește, nicicum, putea fi înlocuit cu o sulfură ce se poate prepara în laboratorul lor de la școală. Și tot ei mai ziceau că cel mai greu sunt de procurat căștile care, chiar dacă sunt foarte scumpe, se găsesc cu greu în comerț.
Gândurile năvăleau fără încetare în căpșorul copilului. Oare rusul acesta, ce părea atât de cumsecade, n-o să-i de și lui o pereche de căști? Dar dacă-i dă mai multe, să dea, la rândul său una, băieților mai mari în schimbul unui cristal de galenă. Ce bine ar fi! Dar cum să ajungă la o înțelegere cu el. Numai de-ar sta mai mult în grădina lor, că, poate s-ar ivi vreo ocazie!
(sursa: poezie.ro/pagina autorului)

Adrian Păpăruz: ***


lungă până la cer
cu privirea de Voroneţ
şi liniştea
liniştea de sub tălpile tale goale
miroşi a Paşte
a cozonaci aburinzi
a împărtăşanie
părul tău fluieră psalmi
uite
coboară Lumina
lasă-mă să te găsesc

Savu Popa: ***

Fotografia de profil a lui Savu Popa, Este posibil ca imaginea să conţină: Savu Popa, dungi şi cadru apropiatIes pe stradă,
pe primul trecător îl ajut să îşi ducă
una din cruci.


După un timp
ne oprim.

Nu am ajuns încă
în locul unde crucea
ar putea fi împlântată.
Şi nici cei doi tâlhari
nu sunt prin preajmă
sau au devenit de nerecunoscut,
crescându-le bărbile sălbatice
până la os.

Din când în când,
privim cerul.
Asta face și mai grea
purtarea poverii.

La ieşirea din oraş,
îmi dăruiește piroanele.
Eliberate, mâinile lui
nu îşi mai găsesc astâmpărul,
caută ceva prin buzunare,
răsuflă imediat uşurat,
îmi aruncă la picioare
30 de arginţi,
apoi pleacă
lăsându-și propria cruce

să mă ducă mai departe.

Dumitru Ichim: Scrisoare îngerului de Paști

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.O, îngere al meu, Păzitorule, îţi mai aduci aminte de cărările copilăriei noastre? Pe vremea aceea ochiul nu învăţase buchea cea cu două tăişuri şi amândoi ne sloveneam unul altuia livezile. Ale mele erau din partea lui tata şi semănau cu el - neamuri şi neamuri de brazi şi de stejari până în poarta Raiului unde nu am ajuns niciodată. Poarta era în vârful muntelui şi dimineaţa se deschidea ,iar Dumnezeu trimitea soarele la păscut. Mirosea a otavă şi floare uscată de fân pentru că mă urcam în podul grajdului ca să o pot vedea. Odată am întrebat un om bătrân arătându-i cu degetul poarta raiului: “Moşule, ai fost vreodată acolo sus?” A zâmbit şi m’a mângâiat pe părul bălan: “Puiule, nici un om viu nu a putut să urce până acolo. Nu vezi câtă stâncăraie e până în vârf? Nici măcar copacii n’au mai îndrăznit.”
Livezile tale erau din partea lui mama. Dacă în livezile mele prin poiene vedeai ici colo câte un cireş pe lângă schitul albinelor în livezile tale veneau toţi pomii satului ca
duminica la horă. Ele începeau cu mărul cel mare din fundul grădinii. Niciodată n’am putut să-l îmbrăţişez cum făceam cu ceilalţi când înfloreau. Era atât de mare că mi-ar fi trebuit încă vreo doi îngeri ca să-l cuprindem. Acolo într’o noapte de primăvară, când Moşu’ şi-a aprins toate candelele pe ramuri, moartea a încercat să i le stingă. Atunci Dumnezeu s’a supărat şi a trăznit moartea de nu s’a mai ales nimic din ea, dar nici Moşu
nu a mai rămas întreg. Si-a pierdut tot braţul peste chilerul de la ştiubeu. Săracu’ măr...cât l’o fi durut! De la el începeau, îngere, livezile tale cu vişini şi pruni, perii domneşti şi nucii uriaşi de puteai zidi sub ei o casă cu cerdac. Apoi sălciile de-a lungul drumului şerpuind în jurul lacului, devenind cărare, potecă şi, în cele din urmă, spovedanie abia rostită în dumbrava de pe măgurice.
Uneori tu veneai la mine, alteori eu veneam la tine, dar tot timpul eram nedespărţiţi. Intr’o zi Tinca mi-a cusut o cămaşă deosebită de cea de cânepă şi tata o lădiţa legată cu curele pe care să o pun în spate pentru cărţi, caiete şi toate lucrurile stranii din penar, plus lacrimile mele Prima zi de şcoală! Drumurile m’au dus unde casele nu aveau acoperiş, ci se grămădeau unele peste altele. Oare am ajuns bătrân, îngere, că totul e atât de străin în jurul meu? Unde or mai fi potecile tale prin livezile noastre? Aici noaptea nu mai sunt stele. Totul e mânjit cu creionul chimic şi lumină murdară. Luna se tolăneşte, din când în când, pe o dugheană sulemenită ca femeia care aşteaptă la colţ. Nu mi-ai mai scris, n-ai mai venit pe la mine...
Poate nici n-ai fost înger. Stii de ce ţi-am scris? Ieri lângă fereastra bibliotecii,deasupra străzii plină de jeg şi bube uscate, a înflorit un cireş. Dacă totuşi ai fost înger, îngerul meu păzitor, vino la noi şi păzeşte-ne cireşul.Adu-ne câteva cărări din livezile noastre şi fereşte-l cu aripile tale, de zgomot şi fum. Prin crengile lui de iconostas sărac a început deja liturghia.
(Pictură de Kmy Ionescu Popa cu mulțumiri)
DUMITRU ICHIM

Redacția Revistei Extemporal liric, vă urează: Paște fericit!

iepuras-de-colorat-paste-oua-de-colorat-planse-de-colorat-desene ...

dorește ca sfânta sărbătoare a Învierii Domnului să-vă aducă cele 4 taine divine: încredere, lumină, iubire și speranţă. Clipe de neuitat alături de cei dragi şi numai realizări în viață!

Gabriel Stanciulescu> Am primit totul de la Tine, Doamne!


Mă înfățișez cu privirea la Icoana,
Și îmi spun ruga trimisă către Cer,
Dar văd cât sânge se scurge pe coroană
Și este tot mai frig în trupul Său stigher.
Și-L rog adesea să-mi lumineze calea,
Mai vreau iubirea dăruită-n apogeu,
Dar El, mereu, mi-alungă încrâncenarea
Și apoi simt, profund, credința-n Dumnezeu.
Ades huzuresc prin pofte când mi-e bine,
Și-mi doresc bogăție, mereu mai mult,
Nu am măsură când binele îmi devine
Falsă satisfacție, născută din exult.
Mă refugiez abil când dragostea mă vrea,
Și savurez cu fast momentele ce-mi dai,
Nu rar eu simt că viața noastră este grea
Iar fericirea-i un dar ce temporar o ai.
Primesc prinos, mai mult decât am vrut să cer,
Și când s-a întâmplat să îmi iei, a fost lumesc,
Pentru mine moartea nu este un mister
Mi-ai dăruit totul, și Doamne... Te iubesc!

Ionuț Caragea:"Christ îmbătrânit"


te întrebi de ce te atrage bărbatul acela
cu părul albit şi mâinile aspre
de unde are toate acele semne pe trup
vrei să-i fii camarad de arme şi scut
pe drumul gropit spre necunoscut
vrei să-l atingi şi să-i simţi poleirea
vrei să-ţi fie drept pildă
şi să-ţi vorbească cu duh
vrei să priveşti lumea din ochii săi
începutul şi sfârşitul
apocalipsa fiecărei secunde
desferecarea celuilalt eu
vrei să-i amâni condamnarea
purtându-i toată durerea în pântecul greu
cu vârsta se-aşază gloria pe faţă
însă cununa de spini este numai a lui
tu ştii, femeie, prin mine bărbatul acela
îşi face marea lucrare
mă ţine de mână şi mă poartă prin lume
îi arde de glume şi-mi spune:
nu fi trist, în sufletul tău se-nalţă un munte
în inima ta renaşte un Christ
cu plete cărunte

Ottilia Ardeleanu, un nume - martor în literatura română

Teodor Dume, observare critică


         A vorbi despre Ottilia Ardeleanu și scrierile sale înseamnă să vorbești despre trădările sufletului care cu o prospețime aparte a cuvântului vine apăsat pe urma criticii. Gesturile sale, poate mult prea vizibile uneori, developează stări după stări ce aparțin confraților săi. Aici se impune o explicație în fața acelora care o cred pe Ottilia Ardeleanu ca o scriitoare care se limitează doar asupra unui singur gen.
De fapt nu este așa. Ottilia Ardeleanu, cu foarte mulți ani în urmă, a deschis, timid ce-i drept, o ușă înspre critica literară nuanțând printr-un stil aparte aspectele creațiilor altor autori, prieteni ai momentului. Apăsând „butonul de panică” a hotărât , la începutul anului 2020, să-și „umanizeze “ voința, ca probă a talentului său, și să introducă în paginile primei sale cărți de reflecții o parte dintre convingerile unui lector avizat sau mai puțin avizat.Contează doar efectul!.
         Această modalitate de descărcare a tensiunilor interioare a dat naștere unui volum de observare critică, intitulat foarte sugestiv :” Reflecții poetice I.” O carte , bine elaborată, care a văzut lumina tiparului la Editura Ex. Ponto Constanța. Prefața, Diana Dobrița Bîlea.
Printr-o cunoaștere afectivă a stărilor, născute în interiorul altora, Ottilia Ardeleanu a reușit să creioneze un întreg care de fapt vine în întâmpinarea nevoilor autorilor mai puțin cunoscuți în plan literar și peste care critica de specialitate a trecut ca un tăvălug Și iată că și de această dată Ottilia Ardeleanu, vine și întinde o mână prietenească tinerilor ( și nu numai) poeți care, uneori, se zbat în umbra porților ferecate ale criticilor de specialitate.
“Reflecții poetice I “ nu este doar o carte, ci mai degrabă un examen al maturității critice pe care Ottilia Ardeleanu și-l dă la o oră deschisă cu participarea în masă a autorilor vizați. Fugitiv am enumărat în această carte 19 nume de autori (unii cunoscuți iar alții mai puțin cunoscuți) asupra cărora Ottilia Ardeleanu a privit până în adâncul acestora. De fapt o privire blândă, prietenească dar eficientă pentru o oglindire în oglinda sufletului.Administrând, cu brio, mijloacele specifice creațiilor literare, autoarea cărții face doar o analiză de atitudine prin care surprinde vocea lirică a fiecărui autor recenzat.
Actul de a scrie nu este un act în sine, ci o forță a interiorului , care devine, în cele din urmă, un gest cu martori făcut într-o viață rigidă , răvășită până dincolo de realitățile agressive – martore existenței noastre.
Autoarea, aci prezentată, s-a oprit, în cartea sa, asupra unor nume de scriitori care îngăduie cuvântului scris să bucure și să ne îmbucure.
Iată: Camelia Iuliana Radu, Luminița Zaharia, Liviu – Ioan Mureșan, Ana – Maria Gîbu, Vali – Petronela Slavu, Ecaterina Bargan, Marin Badea, Teodor Dume, Simion Cozmescu, Valentin Irimia, George Pașa, Melania Briciu, Valentin Busuioc, Angela – Nache Mamier, Gela Enea, Liliana Filișan, Carmen Tănase, Maria Postu și Daniela Varvara.
19 nume – 19 petale smulse din frumusețea cuvântului pe care Ottilia Ardeleanu le-a pus în mănunchi pentru a le dărui acelora însetați de frumos.

Dându-i crezare promisiunii autoarei de a continua mersul drept pe acest drum îi doresc succes și o felicit sincer!

Ottilia Ardeleanu,:Reflecții poetice I.


Ed. Ex.Ponto/2020
Prefața: Diana Dobrița Bîlea
Reflecţii poetice este, într-o anumită măsură, o carte-spovedanie. Mărturisirile recenzentei vin din diferite imbolduri inspiratoare, cartea nefiind doar despre poezie şi despre autorii acesteia, ci şi despre impactul lecturii asupra sa. Se întâmplă ca frânturi din poezia citită să se convertească uneori, încet-încet, în propria poezie, cu altă esenţă, ce-i drept, ceea ce asigură o notă distinctivă actului eseistic-exegetic.
O constantă a fiecărui comentariu este aceea că, înainte de a citi o carte, Ottilia oficiază un fel de ritual: priveşte în jur, observă prezentul imediat, pe cel al sufletului său, pe cel al casei şi absoarbe binele, abandonând îngrijorările într-un ungher neglijabil, ştiind că acesta este momentul prielnic pentru a le substitui cu bucuria, cu surpriza, cu plăcerea lecturii, sau rememorează întâmplări din copilărie, parcă pentru a se încărca din nou cu energia şi cu magia acelor vremuri. E ca şi cum s-ar pregăti, ca şi cum s-ar purifica înainte de a intra în templul unei cărţi. Poate de aceea tonul e blând, plin de căldură, trădând dorinţa de a domoli furii sau tăceri, tristeţi sau gânduri de neiubire. Iar când acest ton devine pregnant confesiv, neavând ce să caute în mod normal într-o cronică literară, ducând uneori spre un lirism pur, e clar că Ottilia are în vedere elevarea spirituală. A cui? A sa, a autorilor de poezie, a cititorilor, a semenilor. Ea ţese, în aşteptarea cititorilor cărţilor pe care le analizează, covorul de la intrarea în templu; rostul acestuia este de a-i pregăti şi pe cititori, de a le şterge colbul de pe picioare şi nepăsarea/ apatia, eventuala neomenie a unora dintre ei. Astfel, reuşeşte să facă sărbătoare din lectura fiecărei cărţi, iar pe autor, să-l aducă mai aproape de iubitorii versului.
Comentatoarea oferă perspective de interpretare, fără să impună un raţionament sau aprecieri definitive, lăsând spaţiu fiecărui cititor pentru propria desluşire a textului, în propria cheie, doar plecând de la impresiile, părerile, credinţele, observaţiile, jocurile, poematizările ei.
(Diana Dobrița Bîlea)

Constantin Cristescu: Pregătiri de paști...

          Na dragilor, se buluceşte sărbătoarea pascală mai repede peste noi parcă în fiecare an ce trece.Eu cumincior după cum mă stiţi am intrat şi eu în travaliul pregătirilor.Prima data mi-am căutat masca şi mănuşile.Aveam o mască de urs rămasă de la revelion încă îmi mai venea după izolarea lângă frigider.Echipat fain cu portofelul încă respirând mai uşurat hotărăsc a merge la piaţă, da numai după ce-mi servesc cafeaua. Aburii cafelei fierbinţi îmi gâdilau nările cu deşteptarea dimineţii iar ţigara îşi legăna fumul peste rămăşiţele nopţii, visele lunecau liniştite de la balcon printre picăturile de ploaie primăvăratecă.Când şi când trecea câte o maşină sau câte un grăbit cu parazolul peste gânduri.Ca un bun gospodar îmi alcătuiesc un plan de bătaie pentru întâmpinarea Domnului, mulţumindu-i pentru toată tehnologia ce a ne-a dat voie a o descoperi, pentru a mângâia nevoile celor singuri. Iaca aşa avem maşini de spălat, roboţi de bucătărie, frigidere, argaze, şi mai ales aspiratoare.Prin parcare trece Roza de la trei, grăbită spre piaţă înfăşurată într-o pelerină penelistă de la alegerile trecute....zâmbesc posac şi-i strig :
- Neaţa Rozo, nu te mai grăbi aşa de tare că imediat cobor şi merg la piaţă cu maşina.Îşi ţuguie boticul de-şi umflă masca cu trandafiraşi roz şi raspunde urgent...
- Bună Constantine, păi hai repede că pe urmă e aglomeraţie mare.Trag repede prima pereche de pantofi şi în două minute eram la maşină.
- Ce mai toarnă măi Constantine, oare cât o mai ploua?
- Nu ştiu Rozo, însă ploaie trebuia niţel la pământ.Bătrâna Dacie îşi screme bateria şi pornim.După trei ture făcute prin piaţă găsim un loc de parcare.
- Eu stau numai o juma de oră îi spun eu. Am venit doar să iau un miel proaspăt de la cineva cunoscut.
- Foarte bine. Eu mai am treburi şi merg mai târziu acasă, mulţumesc.O să trec şi pe la tine când ajung.Ne zâmbim fugitiv şi fiecare pe drumul lui.Eu din grabă lusem pantofii cu găurele şi acum simţeam nivelul balţilor din piaţă.Mă îndrept rapid spre hala cu miei, mai înjurând pe cei care aveau ciubote şi călcau aiurea stropindu-mă, mai dând câte-un bună ziua la cei cunoscuţi.
- Salut Filimoane, ai sunat aseară şi mi-ai spus să vin după miel azi la piaţă.
- Bună bade Constantine, aşa-i, numa hai în dos la tarabă că a matale e mai mare şi nu l-am scos la vedere.Din cogeamitea paporniţa scoate mai pe furiş un miel durduliu...
- Are paişpe kile juma, e bine coane? Întrebă el tot numai un zâmbet...
- E bine ,spun eu înghiţind în sec şi gândindu-mă că-mi ia toată pensia....Asta este, aşa am cerut ,aşa mi-a adus omul,cum să-l refuz? Dacă pun la congelat ce-mi rămâne am şi pe la anul mă gândesc zâmbind...
- Cât face? Întreb eu cu juma de gură...
- Apăi nimic coane Constantine, să mă laşi tot pe mine să pasc vara iasta la matale pe unde ai pământul la ţarină.Dintr-odată îmi revenise zâmbetul pe buze.
- Bun aşa Filimoane. S-o paşti cu spor. Pun repede mâna pe miel, îl aciuiez întru-un sac şi pe fugă să nu se răzgândească.
- Mă grăbesc tare Filimoane, ne mai auzim...şi pi-aici ţie drumul.Ajung cu greu la maşină şi în viteză acasă. Aveam scos de dimineaţă din frigider la încălzit la temperatura camerei lapte,ouă, smântâna, pregătisem făina, zaharul, cacao,lămâi, stafide, ce să mai spun, mai tot ce trebuie.Mielul l-am scos în ditamai ligheanul şi i-am spus să aştepete la rând.
Să-mi fac curaj şi să mă apuc vârtos de treabă trag pe gât un cognac mai fără ghiaţă, aşa ca să aibă mai mult loc în pahar, aprind o ţigară la balcon să mai afum norii plini de lacrimi şi păcate.Din când în când mai aruncam o privire pe feisbuc, aşa să văd ce mai este nou. De ciudă că n-am covată am pus făina într-un lighean de plastic primit la alegerile anterioare, am pus ouăle, zahărul...
Oups, trebuia să pun ouăle la fiert, aşa că le spăl de făcătoarea găinii şi le aşez frumos la foc potrivit cu o linguriţă de sare şi două de oţet să nu crape de ciudă. Apoi liniştit bag drojdia, laptele şi încep a mesteca cu o mână în ligheam şi cu alta pe tastatură numai să nu pierd ceva mai nou ce poate mă interesa.Bag seama că au început a zburda iepuraşi pe feisbuc, ouă colorate de toate culorile,maimuţele, ciocolate şi alte salate. Ce-i binefăcător ochiului este că mai apare şi câte un dos mai fără celulită fain de te iau dracii.Alea care apar tunate cu silicoane put a service auto şi nu mă atrag.Musai trebuie să mai gust rachiul de Rădeni, renumit aici pentru tărie şi bunăciune.Bag un pahar şi iau pauză de-o ţigară.Cu atâtea reţete în cap am turnat rachiul în paharul de vin şi-am băut vinul din sticlă.Până să-mi termin ţigara al dreacu Bachus a început să-mi ia la dans neuronul responsabil cu meniul.Era sa pun ceapa tocată în blatul de tort şi nuca peste friptură.Clocotite ouăle de ruşine devin roşii.
Să nu fac şi alte prostii desfac o bere să mă refac.Din ligheanul lui, din altă lume, mielul mă privea cu milă cum mă bălăngăneam printre oale, aşteptându-şi în tăcere rândul.Am găsit ceva interesant pe feisbuc, am pierdut noţiunea timpului şi-am reuşit să ard blatul de tort.Fumul dens mă scoate din visare, ies la balcon şi spun la vecini că-i în regulă să nu sune la 112, în timp ce fumul ieşea vălătuci,vălătuci.Nu-i nimic îmi zic şi pocnesc repede altul.
Aluatul de cozonac şi pască deja se zborşea la mine de parcă voia să părăsescă ligheanul, a crescut bine.Am vrut să frec ouăle cu slănină ca să arate bine şi mi-am dat seama că frecam un ness.Super, mă refac bine şi zâmbesc strâmb la oale, tigăi, tăvi şi tăviţe.Sculptez repede cozonacii, beau din greşeală ouăle bătute pentru uns, le sting repede cu nişte vin roşu de Ştiubeni.Toată casa de la clanţă la tastatură erau pete pline de făină şi alte bazaconii colorate de nu le mai ştiam nici eu.Zâmbesc trist. Bă Constantine,e bună o muiere la casa omului totuşi.Siguratatea mă muşca de fiecare clipă.Totuşi sunt bucuros că merg toate ca pe roate, chiar şi feisbucul.Am reuşit să desfac şi mielul în componente, care la înot în oala cu borş,care la tava de friptură, care la drob.Caut sifonul şi nu-l găsesc în toată adunătura, aşa că mai beau nişte vin rămas de la friptură.Am scăpat de muncă.
De acum munceşte cuptorul îmi zic şi fug pe calculator cu ţigara în bot şi-un cognac în mână.Iar pauză.Pauzele mici şi dese, cheia marilor succese... râd singur.Zârrrrrrrrrr, sună soneria mă trezeşte din visări.La uşă ce să vezi? Duduca
Roza într-un capoţel cam deocheat, toata numai zâmbet.
- Bună Constantine... Îţi aduc nişte ouă roşii şi cozonac... ştii, mi-i stricat aparatul ăla de frecat icrele, nu poţi veni să te uiţi niţel la el?...mă întrebă ea mai în şoaptă.Plin de milă şi mai ales că ştiam că-i nemăritată mă gândesc să-i dau o mână de ajutor.Aşa este creştineşte.
- Păi de ce nu l-ai adus cu tine să-l văd?
- Hai tu până sus, şi-mi zâmbi ea dulce de era să fac diabet...
-Vin imediat ce scot din cuptor spun.Mă întorc în bucătărie , deretic puţin să mai am loc de umblat, scot din cuptor,dau jos şorţul. Era musai că puţea de la el a toate aromele.Mă înarmez c-o şurubelniţă, un patent şi fuga la duducă.
-Am venit spun eu privind iscoditor spre bucătaria duducii.
-Da-mi să văd robotul...Îl desfac bucată cu bucată şi găsesc motoraşul ars. Asta este.
- N-am ce să-i fac, e ars moturul, trebuie altul. Dar dacă vrei să-ţi frec icrele manual să ştii că aşa le fac şi eu nu cu maşinării,ies mai bune.Cald, cald tare.Am închis calculatorul să nu-mi vadă alţii reţeta.
-Hai serveşte un păhărel de vin, se vede că ai muncit mult....Iau vinul înghiţind încet, parcă visam.Frecam la icre şi visam.Până la urmă le-am desăvârşit fain de tot, dar eram sleit de puteri.Roza zâmbea pe altă lume.Mă hidratez cu alt păhar de vin.
- Hai să vezi ce-am pregătit şi eu, spunea ea într-un târziu.Mă ridic încet şi-o urmez.Avea duduca totul cumpărat de la moll, de la ouă la friptură în afară de icre, casa bec, curată, nu ca la mine.Asta este îmi spun , femeie deşteptă.
-Am fugit că este târziu, Paşte Fericită....îi spun şi-o tirez vârtej pe scări.
Trebuie musai să fac un duş şi să trec la hodină.Când să mă şterg pe spinare văleu mamă usturime.Mă întorc la oghindă şi văd tronând pe spinare nişte urme roşii până aproape la sânge.Or fi ieşit de la icre îmi spun sau de la prea multă muncă, ori de la virus, nu ştiu sigur.Sunt revoltat că am muncit atât de mult dar şi bucuros că produsele mele sunt eco.Mă hotărăsc şi eu ca de la anul să-mi ciocnesc ouăle în familie.....

Viorel Birtu Piraianu: Rugăciune


noaptea și-a ascuns ferestrele în buzunare rupte ale timpului
stelele rătăceau agonic prin ani
cuvintele curgeau
printre cearcănele estompate ale trupului
cum să le vorbesc
când cuvintele mor
cu ochii închiși între gânduri
mă loveam de anii trecuți
pierdut între văzduh și ape
mi-era sufletul rană adâncă
cuvântul era rugăciune
între nesfârșite chemări
las pe drum trupul și plec către cer
pe țărm a rămas o ultimă cruce
răstignită între gânduri

Viorel Boldis: Sonetul dorului de mamă


A început în suflet să îmi cearnă
flori galbene uscate de mohor,
mi-e dor de tine, mamă, tot mai dor,
precum zăpezii dor îi e de iarnă.
Suntem poate naivi, noi, ca popor,
căci sufletul mereu ni se descarnă
şi-n ochii celor dragi ni se întoarnă
ca primăvara pasările-n zbor.
Sînt, mamă, ca un măr, sînt mărul tău,
ce-odată copt de creangă s-a desprins
şi a căzut în lume ca-ntr-un hău.
De-acum, şi tu, şi eu, cu părul nins,
ca vârfurile naltului Ceahlău,
ne îndreptăm tăcuţi spre necuprins.

Gheorghe Grigurcu: poeme și aforisme


Atelier

Vesele hîrtiile acestea răvăşite
cu o poezie în doze homeopatice
în care evadezi ca-ntr-un local
nopţi tatuîndu-ţi pielea pe dinăuntru
un trabuc la fel de resemnat cum dragostea
un crepuscul în care-ţi vîri distrat creioanele
ca-ntr-un sertar.

Umană

Oamenii care traversează strada intră în magazine
îşi dau mîna zîmbesc se evită sunt oameni vii
oamenii care vorbesc care scriu sunt morţi.

Lied

Minore zgomote
grimase ale mîinii
ale piciorului aluzii
şi gesturi fără noimă
la capătul lui februar
trupească moină.

***
AFORISME

Cum să depăşeşti limita, când limita eşti tu însuţi?
*
Dreptatea fără omenie: o flacără ce nu încălzeşte, o flacără infernală.
*
Ciocnirea dintre două mari conştiinţe literare produce o impresie de incest.
*
Numai Dumnezeu a creat din pură generozitate. Omul creează pe seama unor distrugeri.
*
Prostia se manifestă ca o exultanţă continuă, ca o revărsare indiferentă la calitate, care nu cunoaşte frână. Fiinţa prostului se livrează lumii, dar nu ca dăruire, ci ca dejecţie.
*

O dimineaţă de mai cu bolta cerească uşor tulbure la început, apoi de un senin palid, indicibil delicat, având nuanţa unei viorele. Intru într-o încăpere cu geamul deschis. Valul de aer proaspăt îmi dă senzaţia că aspir însuşi cerul.

La mulți ani, Gheorghe Grigurcu!

( Teodor Dume, La aniversarea celor 84 de ani ai lui Gheorghe Grigurcu)

         16 aprilie, pentru unii, e doar o zi obișnuită, dar pentru Gheorghe Grigurcu este ziua în care a împlinit 84 de ani. În fiecare an, în această zi de 16, cobor în mine pentru a-i mulțumi. Deseori îmi spun că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții. Pentru mine această tăcere a rodit în îmlpinirea a ceea ce sunt astăzi. Gheorghe Grigurcu a devenit un mijloc de comunicare și de ascultare între oameni, poezie și tot ceea ce e frumos. Iată deci că nimic din ceea ce este uman nu-i este străin Marelui Gheorghe Grigurcu (“Homo sum, humani nihil a me alienum puto”).
          Da, ziua în care ne naștem e cu totul altfel. Și asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viață în care nu ne aparține. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului.
Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidență sau nu, primăvara aceasta m-a adus și pe mine (Teodor Dume) tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumusețea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să pășim înspre o lume care nu ne aparține. Chiriași în propria viață oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu știu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaștere a ființei.
Aflându-mă printre cei mulți care nu știu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, care în această primăvară, da, a împlinit 84 de ani. Acest Om și mare critic (numărul unu al poeziei din România, cum spune Al.Ștefănescu), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arid dar și punți de legătură între cuvânt și cei care știu să-l folosească, trăiește echilibrat într-o lume în care noi cei mulți încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem, sau am ajuns deja, la poarta cuvântului, îl putem privi, la ceas aniversar, ca pe un ușier care ne validează (sau nu) trecerea prin lumea cuvintelor.
          Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar și de noi înșine, ne face să ne privim, din când în când, și în anumite momente, ca pe niște frumuseți prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranța că cei mai mulți dintre noi ne hrănim prin și cu frumusețea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii dar și respect.
Azi, poate doar azi, nu putem fi subiectivi pentru că exprimarea vârstei, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca și cu celelalte elemente definitorii ale vieții.
          Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supraviețuitor care s-a debarasat de frică și neputință (deși elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată și nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărți și cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creația sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte și nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viața aceluia pe care l-am stimat și-l stimez și care mi-a deschis larg ochii înspre cunoașterea cuvântului. Și cu această ocazie îi mulțumesc pentru episoadele trăite și petrecute împreună în "urbea" de pe Criș. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea și timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult și dăruim puțin.(...) Darul meu de suflet pentru marele Om Gheorghe Grigurcu la împlinirea celor 84 de ani este respectul pentru mâna pe care mi-a întins-o și m-a condus pe drumul poeziei și literaturii. Trebuie să recunosc, și-i mulțumesc pentru asta, că Teodor Dume, poate, nu ar fi existat în această lume a creației de frumos.
Dialogul cu creația, cu frumosul și cu el însuși a fost și este ținut într-un metalimbaj al operelor și împlinirilor domninei sale care au lăsat o amprentă pe timp.
"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios și, în același timp mai productiv, indiferent dacă își exersa condeiul neobișnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie și versuri și nici un poet care scrie și critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție între milenii” ( Ana Blandiana ).”
„„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeți afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziția poemului. (…)Aceste șocuri imagistice în lanț, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci și frumoase ca niște perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”
„„Un simbol al intransigenței devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex Ștefănescu).”

          Iată o cifră; 84.
La ceas aniversar, datorită contrastului dintre doi scriitori, îmi sunt încorsetate cuvintele de emoție. Și asta pentru că pe Gheorghe Grigurcu l-am cunoscut în împrejurări favorabile mie și "defavorabile" domniei sale. Spun "defavorabile" domniei sale având în vedere regimul de atunci și traiectoria pe care o avea de urmat. Acest moment de criză a identității a fost punctat de către Gheorghe Grigurcu în prefața cărții mele "Strigăt din copilărie" . Iată:  "Pe tânărul poet Teodor Dume nu mi-l pot inchipui decât pe fundalul orașului său, care timp de aproape trei decenii a fost și al meu, Oradea. Oraș subtil și cochet, neîndoios, cu o tradiție barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar și cu o prospețime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescență perpetuă a ușoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale șesului și de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află. Iluzie, s-ar putea replica, ficțiune! Desigur dar numai până la un punct. Căci orice loc se întrețese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naștere, ori prin îndelungă viețuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste. Copilăria, frageda tinerețe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o traiectorie geografică, câtă vreme le găsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărții de față,Teodor Dume."
          Și iarăși îi mulțumesc !
Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere și pe care le tatuezi pe suflet. Spuneam la începutul acestor însemnări că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții și mai știu că împlinește. Indiferent de pretext, viața este un experiment, un refugiu și rareori un crez.
Spuneam cândva că cel care suferă se contopește cu ființa și devine unul și același. Acea contopire compensează suferința celuilalt.

Din « Urbea » de pe Criș, la împlinirea celor 84 de ani
același, Teodor Dume, vă spune:
La mulți ani, maestre Gheorghe Grigurcu!

Ion Ionescu-bucovu:viața


ar fi
o lungă şi interminabilă
noapte.
tu eşti fericirea
ochiului,
cu tine
zborul devine
vis.
tu goneşti întunericul
din suflete
şi urci spre etern
tot ce are mai înălţător
viaţa.

Corbu Daniel: În Colecția Poezia mirabilis (Ed. Princeps Multimedia) cartea de poeme, Lumi împărțite,de Mihaela Gudană


În Colecția ,,Poezia mirabilis” a Editurii ,,Princeps Multimedia” a apărut cartea de poeme ,,LUMI ÎMPĂRȚITE” a poetei de aleasă sensibilitate MIHAELA GUDANĂ. Concepția copertei: Irina Petra GUDANĂ.
Pe coperta a IV-a a cărții stă scris:
O poetă pe deplin formată, de un cuceritor rafinament este Mihaela Gudană, aflată la al patrulea volum de versuri, după ,,Locuiesc în tine” (2014), ,,Elegii albastre” (2016) și ,,Lumina neatinsă” (2018).
Lumi împărțite, cartea pe care-o avem în față, continuă temele și obsesiile lirice din cărțile precedente, augmentându-le. Cu o uimitoare încredere în cuvânt, Mihaela Gudană scrie, sub puterea inspirației miraculoase, poeme subscrise mai ales dulcelui stil clasic. Poemele se constituie ca reverii, în care lectorul va admira expresivitatea emoțională și ritmul narativității care dau forță poemelor. Tutelară este povestea (nu spunea rău Forster că povestea este umbra oricărui gen literar!), regină, Iubirea. Sunt prezente în poeme anotimpurile (toamna, mai ales), târziul, cântecul, ora infinită, parfumul întoarcerii și mai ales IUBIREA, care parcurge timpuri și anotimpuri. Poeta e marcată de ,,însingurarea noii lumi”, de ,,aripi dezlipite de trupul zborului”, ea adună ,,semne de carte pentru tăceri” și coboară în sine ,,cu zâmbetul patriei în brațe”. Toate subscrise trecerii timpului, obsesivei fortuna labilis. Spune poeta: ,,Te uită cum trecem prin văzduh/ Ne poartă doar fâlfâitul gândurilor.”
Poetă neoromantică, cu încredere în salvarea ființială prin cuvânt, Mihaela Gudană propune cititorului prin LUMI ÎMPĂRȚITE, cea mai spectaculoasă carte a sa de până acum. La bună lectură!
Daniel CORBU
Este posibil ca imaginea să conţină: Mihaela Gudană, text

LITERATURA pentru copii., Tincuţa Horonceanu Bernevic: Pui de Bâț

Pui de Băț la drum pornește,
Dar spre seară obosește
Și adoarme într-un crâng,
Încât n-a simțit, nătâng,
Ploaia ce mi l-a udat.
Pui de Băț e supărat.
Nu mă pot mișca deloc,
Ceva tot mă ține-n loc!
Râd de el copaci vecini:
Puiule, ai rădăcini!
(Poezii pentru copii ca tine, Editura Eurostampa, Timișoara, 2017)

Ionuț-Tiberiu Balan:***


atît de mult a iubit dumnezeu Ploaia
încît a dat-o celui mai nemernic dintre necredincioși
blestematului
mizerabilului
jalnicului
născut fierbîndu-i ura în ochi
atît de mult a iubit dumnezeu Ploaia
i-a dat-o pentru totdeauna și i-a spus
scrie-i și pentru atunci cînd va pleca
iar blestematul i-a scris și după
ce dumnezeu a luat Ploaia înapoi
atît de mult a iubit dumnezeu nenorocitul
încît astăzi
își mai trimite ploaia
din cînd în cînd
peste palmele nemernicului scriinde
peste ochii lui plînși
peste umerii lui obosiți
peste pieptul lui frînt

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10