Anica Andrei-Fraschini: Alt condițional

Redacția Revistei Extemporal liric,îi urează autoarei,Bun venit, pe drumul literaturii!          

         Iată, am primit exemplarele cărții mele... Mă bucur ca un copil și Îi mulțumesc Lui Dumnezeu. Poate că nu trebuie să mă mai simt caraghioasă, cu un debut la 63 de ani, ci să spun și eu: "Niciodată nu e prea târziu..."
        Dragii mei părinți, voi mi-ați dat flacăra vieții și iubirea, mi-ați încurajat talentele, vouă vă datorez mare parte din educație și formare, știu și simt că mă vegheați de Sus... Vă iubesc!
        Geli a mea, surioară adorată Angela Nesteriuc, m-ai "frământat" tu o bucată de vreme, dar se pare că a ieșit un "aluat" acceptabil. Treacă de la noi! Te iubesc!
Țin să mulțumesc încă o dată, tuturor celor care au făcut posibilă apariția în formatul clasic, atât de prețios, al cărții, a unei părți din creațiile pe care le-am slobozit din trăire, gând, vis, har, inspirație...
        Rodica Rodean, dragă prietenă atât de sufletistă, muncitoare, dinamică..., îți mulțumesc pentru TOT! Dumnezeu așază lucrurile cum știe El, așa a fost să fie, ca primul volum de autor să-mi iasă la Iași, orașul meu drag, sub egida Asociației Universul Prieteniei, de care te ocupi cu dăruire, de 12 ani, alături de colaboratori merituoși, pe care îi salut și cărora le mulțumesc, de asemenea. De altfel, țin să îi salut pe toți membrii acestui Univers și să le doresc sănătate și numai bucurii !
        Ana Ardeleanu, prietenă și poetă remarcabilă, atât de dragă, reverență pentru cuvintele scrise despre mine și poemele mele! Sunt onorată! Prietenia noastră crește pe o bază de esențe și valori umane dintre cele mai alese.
        Mulțumesc doamnei profesoare Florica Pățan, pentru aprecieri! Recunoștință pentru că mi-a remarcat și prezentat creația!
Dragă Editură PIM, îți mulțumesc! La cât mai multe cărți !
(Anica)

Anica Andrei-Fraschini: Captiv în memoria timpului

"Captiv" - acuarelă, 34x24cm     

și un ulei pe pânză                                                                                                                               

Mai 2020

și un ulei pe pânză                                                                                                                              :

Anica Andrei-Fraschi

Ştefan Radu Muşat:florile tac printre ruine

Plec și sosesc nicăieri, undeva în urma mea
trebuie că a rămas un mugur verde, un deget de apă,
o pasăre care să-și mai aducă aminte de zbor.
Timpule, ieși din orbită –
ochiul tău aripă se zbate în carnea păsării.

Cât de fericit aș fi să văd iarba de sus legănându-se,
umbra ei intrând în pământ;
câtă viață mi-ar bate în aripi, suindu-mă dincolo
de aceste ruine care mă lovesc din toate părțile cu frig.

Unicul refugiu ar fi zborul să mă ascund de umbră, să mă întorc
la soarele de cretă pe care l-am lăsat neterminat pe asfalt;
m-am grăbit să cresc și nu mai știu câți ani au murit în mine.

Azi la amiază a ars ultimul nor de foc,
moartea soarelui m-a făcut să plâng la o ultimă gură de aer,
Pământul a devenit un gol prăbușit în faceri radioactive,
iar noaptea e bântuit de fluturul selenar cu aripi de liliac -
atât a mai rămas din lună.

Am uitat să iubesc, în schimb am învățat să plâng;
ca să trăiești ai nevoie de flori care să-ți umple speranța.
Planeta de foc nu mai este inima cerului,
florile tac printre ruine și moartea e complicată aici:
în singurătate e nevoie de singurătate ca să râzi
ca un copil slab în fața dorințelor.

Am hotărât să-i las timpului plânsul și rănile din ochi să fugă de mine,
să rămână o prăpastie între noi care nu mai poate schimba nimic.
Uite, alunec în copilărie și nu mă pot opri la atât –
învăț din nou să râd cu soarele de cretă pe asfalt.

Nicu Gavrilovici: doi pe viață

(1)

Uitase de mult să plângă. Uneori nici măcar nu își amintea să fi plâns cu altă ocazie decât atunci când îi fusese aruncată păpușa în foc de bărbatul pe care maică-sa i-l prezentase drept noul tată. Pe cel vechi, adevărat, nu îl cunoscuse, nu își amintea de el. Decedase într-un accident minier când ea încă nu împlinise doi ani.                                                                               
În ziua aceea când împlinise cinci ani, mătușa Anca, sora mamei, îi dăruise o păpușă care spunea ,,mama" ori de câte ori era așezată cu fața în jos. Era atât de încântată de jucăria cu ochii albaștrii încât o tot așeza cu fața în jos. Fără nici o atenționare, bărbatul mai tot timpul beat luase păpușa și o azvârli în focul cu limbi roșietice. După câteva clipe de uimire se repezise și băgă mâna în flăcările lacome smulgând din ele păpușa în flăcări pe care o aruncă pe masa a cărei mușama se arse.
Începuse atunci să urle de durere la vederea bășicii făcute pe tot dosul mâinii drepte dar încetă în câteva secunde, perioadă necesară alcoolistului din încăpere să se dezmeticească din uimire și să o prindă de părul cârlionțat târâind-o în curte unde fu îmbrâncită în ploaia ce se așternea măruntă și rece.
- Vei dormi afară, cățea!
Se oprise din plâns, și rămăsese pe iarba udă cu sufletul ca un burete ce pentru întâia oară se îmbiba cu ură. Ploaia măruntă îi pătrundea hâinuțele nu prea groase, camera părăsită forțat fiind caldă. Stătu așa nemișcată, dorind să moară, până simți pași ușori și o respirație caldă la ureche. Era Ursu, câinele al cărui nume părea predestinat. Animalul începu să îi lingă părul ud, apoi încetișor o prinse de gulerul flanelului subțire conducând-o în șopronul în care își avea culcușul pe un braț de paie.
Nu se opuse, se făcu ghem pe paiele uscate iar câinele se așeză lângă ea, transmițându-i căldura propriului trup. Noaptea rămăsese înorată, nu suferise mult de frig, dar arsura de la mâna dreaptă o chinuise îngrozitor. Într-un târziu adormise visându-se în brațele unui bărbat căruia îi spunea tată, care îi dăruia o altă păpușă, într-un cărucior roz cu roțile albe.
Mama nu îndrăznise să încalce interdicția brutei care îi administra frecvent bătăi. De fapt Maria se îndoia uneori că aceasta o iubea cu adevărat, o surprinse odată când merseră împreună la cimitir șoptind peste groapa acoperită cu trandafiri: ,,-Te-ai dus și m-ai lăsat cu pacostea aceasta mică pe cap. Nu m-ai lăsat să fac avort, îmi vorbeai de pedeapsa lui Dumnezeu și de dragostea ta pentru copii... Cine o va iubi acum? Eu în nici un caz nu pot. "
Nu înțelesese atunci, însă acum totul se limpezea în mintea ei de copil. Era singură, era neiubită, iar la rândul ei nu iubea pe nimeni decât animalul ce poate prin comportamentul lui îi salvase viața în acea noapte ploiasă. Mai mult, în dimineața următoare când bărbatul mahmur întinse mâna spre ea înjurând-o, Ursu se repezi mârâind și îl trânti în băltoaca formată de apa scursă de pe acoperișul șopronului. Tatăl vitreg înjură crunt animalul și pe Dumnezeu dar numai cel de-al doilea rămase nepăsător. Colții mari și ascuțiți se înfipseră în mâna întinsă după sapa ce stătea rezemată de un stâlp făcându-l să se retragă împleticindu-se. Nici mama care veni la prânz să îi aducă haine curate și mâncare pentru a o duce la medic nu avu parte de mai multă simpatie din partea credinciosului animal. Maria îl liniști însă și după ce mâncă jumătate din ciorba adusă de mama întinse castronul spre Ursu, deși mama o gratulă furioasă cu ,,fată tâmpită".
Se întoarseră de la medicul mințit în ce privește arsura teribilă de la mâna fetei abia spre seară, după ce trecuseră pe la o clădire plină de copii de toate vârstele, unii chiar mai mici. Acolo întâlni una dintre prietenele mamei, Cornelia, care o luă de mână și o duse într-o vameră cu două paturi aranjate frumos, cu pereți pictați cu scene din povești și fluturi. Pe o etajeră tronau trei păpuși și alte jucării, spre care Maria se repezi bucuroasă. Cornelia îi spuse că acea cameră putea fi a ei dacă voia să vină la orfelinat și îi dărui un pachet de
,, Eugenia". În naivitatea ei Maria nu înțelese că era o cursă dibaci întinsă pentru a-i obține acordul, fapt ce simplifica descotorosirea denaturatei mame de copila nedorită. Rămase ca după ce se vindecă arsura de la mâna prospăt pansată să revină cu mama pentru a fi adusă la clădirea ce o fascinase.

***(2)***

Acest lucru se înfăptui însă abia după două săptămâni, timp în care mama fu mai tot timpul plecată iar câinele alungat din curtea casei.
Se pare că găsise adăpost undeva pe aproape, poate în păduricea din apropierea cartierului mărginaș și sărăcăcios. Cert este că de fiecare dată când mergea cu mama la pansat apărea din neant pentru a primi îmbrățișarea fetiței. Într-una din zile când trecu iarăși cu mama pe la clădirea unde lucra prietena mamei sale, Ursu părea a încerca să o oprească a intra pe poarta metalică proaspăt vopsită în verde. Dar Maria voia neapărat să vadă din nou camera ce în curând va fi a ei după spusele Corneliei, și să țină în brațe păpușile cărora le pusese și nume.
Când ieșiră, câinele o aștepta credincios la poartă și o conduse agitat până în fața casei. Bărbatul părea a nu o băga în seamă, afișa doar un zâmbet satisfăcut.
-Mâine mergem la orfelinat, sper că vei fi cuminte, promit să vin din trei în trei zile să te văd.
Nu înțelegea de ce mama făcea aceste promisiuni, simțea că nu era dorită acasă și nici nu dorea să rămână. Își punea mari speranțe în promisiunile Corneliei, mereu zâmbitoare, mereu dăruindu-i dulciuri. Se hotărî ca odată ajunsă în noua locuință să o numească ,,mama". Pândi un moment în care cei din casă o scăpară din ochi și evadă din curte pentru a se întâlni cu credinciosul prieten patruped. Îl găsi pe o străduță lăturalnică. Temându-se să nu fie descoperiți merse până la capătul străzii unde era amenajat un loc de joacă cu trei bănci din lemn. Brațele ei mici ze încolăciră după gâtul gros al animaluilui. Rămăseseră astfel preț de câteva minute asemeni unui grup statuar.
-Ești singurul meu prieten, Ursule. Îmi pare rău că ne despărțim. Dar tu știi unde este clădirea. Mă poți vizita când vrei. Eu voi avea o cameră frumoasă, doar a mea și trei păpuși: pe Minodora, Claudia și Elena. Mă voi împrieteni cu alți copii dar cel mai bun prieten al meu vei rămâne tu. Noi doi vom rămâne prieteni pe viață. Când voi crește te voi lua la mine și vei avea camera ta și oase în fiecare zi. Până atunci ai grijă de tine, promit să cresc repede. Câinele o asculta atent gudurându-se și îi lingea mâna pe care rămase o cicatrice urâtă de la arsură. Fetița avea impresia că văzu lacrimi în ochii blânzi ai animalului.
Se auzi strigată de tatăl vitreg și înlemni. Vocea lui furioasă nu prevestea nimic bun.
Instantaneu câinele ciuli urechile și mârâi scurt. Omul era înarmat cu o coadâ de lopată și se apropia amenințător.
-Aici erai afurisit-o! De o oră te căutăm și eu și mă-ta! Bănuiam eu, că ai plecat să te întâlnești cu javra, de aceea am venit pregătit.
Câinele se lăsă puțin în jos gata de luptă în timp ce Maria făcu doi pași înainte protejându-și prietenul.
-Să nu îi faci vreun rău, bețivule. Este câinele pe care l-a cumpărat tatăl meu. Mama spunea că împlineam un an și era cadoul tatei.
-Nu îmi pasă de prostul de tac-tu, nici de javra lui. De tine vom scăpa mâine iar de el încă din clipa aceasta. Fetița se aruncă curajoasă înainte spre agresorul cu coada lopeții ridicată dar fu îmbrâncită în nisipul de pe alee. În aceeași clipă câinele țâșni precum o săgeată în pieptul bărbatului care nu apucă să lovească decât pieziș, fiind doborât de greutatea animalului. Din momentul în care arma îi scăpă din mâini lupta deveni complet inegală, Ursu era mult prea puternic pentru a putea fi învins chiar și de un om cu mintea limpede. Țipetele de groază și de durere îl întărâtară mai mult și poate deznodământul luptei ar fi fost fatal omului dacă de spaimă nu ar fi leșinat.. . În momentul în care acesta deveni ca o cârpă câinele nu îi mai acordă nici o atenție lingând liniștit cicatricea de pe mâna micuței care încercase să îl apere vitejește.
-Fugi Ursule, fugi! Vor încerca să te omoare. Noi vom rămâne împreună, doi pe viață! Fugi, vin vecinii!
Într-adevăr, auzind răcnetele bărbatului și mârâiturile câinelui uriaș 5 vecini veneau în fugă înarmați cu furci și topoare.
Câinele luă din nou poziția de luptă dar brațele Mariei îl îmlănțuiră ca în noaptea ploioasă...
- Nu! Fugi Ursule, sunt prea mulți! Fugi pentru mine!
Parcă înțelegând, acesta se făcu nevăzut precum o umbră în păduricea de la marginea cartierului.
(va urma)

Emil-iulian Sude: Femeia dintr-un umăr

Era ascunsă în umărul drept
pe care-l sângera doar s-o vadă
în oglinda roșie se ridica

un sărut care viețuia mai puțin
de la o mutilare la alta

de câte ori o voia
traversa cu lama umărul drept
ea venea îmbujorată
pregătită să se drăgosteasca
pe mâna lui

dezgustati chemau salvarea
pentru nebunul din orașul risipit
cum femeia ușoară pe străzi.

Nicolae Vălăreanu Sârbu:Îmi șterge din cuvinte nonsensul

Sunt într-un con de lumină
cafeaua fierbinte cu arome fructuoase
mă îndeamnă la meditație fără sincope.

Ea tace și zgârcită în priviri duioase,
rupe din mine ecouri cu sunete grave
ce se pierd în tăcerea uimită de teamă.

Îmi șterge din cuvinte nonsensul
și-n cele din urmă-mi consumă gândurile
care nu vor să se lase.

Eu nu-mi pot imagina un basm,
dar pot scrie o poezie de dragoste
în care va deveni iubita din versuri,

pe care nu știu dacă vrea să le citească
ca să se bucure ori să plângă.

Petruţ Pârvescu:Un poem pentru prieteni, speranta si multa sanatate!

lina lu’ prună

zic
să nu iau vorba din gura nimănui
și să nu uit

singura femeie din sat
care intra în cârciuma lu’ dumitru
era lina
bea hotărât la botu’ calului o cinzeacă dublă
și pentru acasă o litră puturoasă de țuică

pe drum
cer soare sau lună plină
înghițitură după înghițitură
gâtul litrei
hip hop
număra pașii mici în sărbătoare

lina lu’ prună
cât era linia de lată pe ulița noastră
o ținea ghem
o ținea șnur și funie
catarg
mâinile lungi grele în poale pe margine
o adunau grăbită la vale
o îndemau ușor ușor la deal val după val

ține-o drept fă
zicea țăcălie a lu’ mutu’ uncheșu’
stând în cur pe bancă la poartă
cu bastonul de corn între picioarele crăcănate
că mă dor ochii bre
ce dumnezeu
și noi asta nu înțelegeam

floare de cânepă arsă
dând în copt neculeasă pe deal
cu miros de prună afumată
lina era vorba vorbită prin sat

multă vreme
bețivu’ pentru mine
a rămas lina lu’ prună
o femeie nurlie oacheșă frumoasă
care vorbește cântă râde și plânge singură pe uliță
care vine din urmă și nu se mai termină!

George Adrian Popescu:Foamea și setea de aer

făptura ei părea o sete inventată
anume să se desfete o adunare de zei
o foame de ceruri să se reverse
peste numele oamenilor
m-am uitat după degetele ei
care desenau aerul cu fluturi
cu flăcări colorate
cu armate de arcuri întinse spre pieptul meu
de am rămas împietrit în muțenia foamei
și a setei care luminează
furnicarul de ploi al unei înțelegeri
fără înțeles mai departe de ea

Ella Poenaru: Nu poezie

și dacă într-o zi în locul acestei mâini obosite îmi va crește o aripă de cocor voi putea atunci în sfârșit să scriu nu poezie ci zbor….

Alexandru-Eusebiu Ciobanu:***

                                                                                         

De mult lacrimile
au acoperit plânsetele îngerilor
de mult s-a lăsat în noi frigul vândut
în tine și eu
se zbat stele,pietre și întuneric
răbdam dimineața
(alergăm printre cosciuge de lemn)
nu știm dacă o vom ocupa în pace
dar cu siguranță surghiunul
a inundat pântecele Mariei cu lacrimi deșarte
colo,peste drum dracii râd cu țigara aprinsă
sub soarele palid...
noi nu am mai apucat dimineața

Geo Galetaru: ***

n-am fost acolo
lumea a rămas la fel
fără cuvintele noastre                                                      
fără revelații inteligente
un loc cu neliniști magice
și cu distorsiuni de care încă avem nevoie
vom fi păpușile acestui veac
mimetici și impenetrabili
ca o placă de beton
ca un papirus nescris

SPRE CEEA CE ESTE ASCUNS

Spre această disciplină feroce a străzilor,
unde crinul își regăsește numele
printre silabe de piatră.
Spre tăceri și nuanțe de iederă fără trecut,
când pașii inventează alfabetul straniu al zilei
sub diapazonul dezordinii totale.
Spre focul care asaltează limitele pure,
ca un oracol întors către lume
în noaptea lui unanimă.
Spre ceea ce este ascuns și tenace
și nu se risipește
și nu strigă.

Restituiri: Adrian Păunescu

Basarabia pe cruce                            

Se urcă Basarabia pe cruce
Şi cuie pentru ea se pregătesc
Şi primăvara jertfe noi aduce
Şi plînge iarăşi neamul românesc.

Noi n-avem nici un drept la fericire,
Mereu în casă moare cineva
Şi n-are ţara dreptul să respire
Şi nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfîrşit pămîntul,
Vin triburi, să ne ia pămînt şi fraţi
Şi-n faţa lor abia rostim cuvîntul
Şi, prin tăcere, suntem vinovaţi.

Ce cale poate ţara să apuce?
În tragica, neconvertita zi,
Se urcă Basarabia pe cruce
Şi nu ştim învierea cînd va fi.

*** Analfabeţilor

V-am spus că sunt un om periculos
Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.
V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare şi de teamă.

V-am spus că fac teribil de urât
De sunt călcat puţin pe libertate.
V-am spus ca sunt oşteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,
Cenzori capricioşi ai vremii mele,
C-o să vă coste scump măruntul moft,
De a ne face nouă zile grele.

V-am spus să puneţi mâna să munciţi.
Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,
V-am spus că n-o să placa nimănui
Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbat
Şi că situaţia e mai complexă,
Nu-i intelectualul - servitor.
Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre şi mimind tumulturi
Cu aroganţi şi trindavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi.

V-am spus şi am puterea să mai spun
Ca nu încape muntele în seră
Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad
Şi de la căprioară la panteră.

V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,
Să nu-i păstraţi în spirt învaţătura
Şi voi într-una fără să-l ciţiti
Îl pomeniţi până vă doare gura.

V-am spus că bătălia pentru om
Nu iartă astăzi nici o dezertare
Şi voi v-aţi decorat voi între voi
Când lupta este în desfăşurare.

V-am spus că muzica nu-i un microb
Care ameninţă civilizaţii
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,
Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.
Dar nu ştiam ca v-aţi născut şi surzi
Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.

Restituiri: Lucian Blaga

Frumoase mâni                             

Presimt:
frumoase mâni, cum îmi cuprindeţi astăzi cu
căldura voastră capul plin de visuri,
aşa îmi veţi ţinea odată
şi urna cu cenuşa mea.

Visez:
frumoase mâni, când buze calde îmi vor sufla
în vânt cenuşa,
ce-o s-o ţineţi în palmi ca-ntr-un potâr,
veţi fi ca nişte flori,
din care boarea-mprăştie - polenul.

Şi plâng:
veţi fi aşa de tinere atunci, frumoase mâni.

Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
"Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

Mioara Băluță:***

 

               fără acoperiș fără ferestre - mi-a spus

                               mâine toți vor putea fi morți dar eu                                 nu voi muri niciodată

      pământul se va învârti în lumina amiezii

îți voi cânta și ne vom încălzi

tu într-o lume închisă

eu închisă în lumea ta

vom trece de granița oricărei istorii

doi războinici care nu mai pot pleca

din teritoriile ocupate · 

Doina Filip Pavel: Orașul

Se duce iar vara și cade- n pustiu ,
Orasul se- ntoarce în frunza de nuc
Fuioare de ceară se duc, se tot duc
Și șchioapătă iarba sub pas arămiu.

Se sfâșie -amurgul în steiuri de ceață
E rară pădurea și îngerii- s goi
Orașul se- ntoarce cu sufletu- n ploi
Cocori curg din mine cu Sudul pe față.

Și taie- așteptarea orașul în două,
Din turnuri cad șoapte pe sălcii de plâns,
Năucă e noaptea în pumnul tău strâns
Și clipa- i de rouă prin toamna ce plouă...

În sângele meu e neliniște iară
Și vămi de- ntuneric se scutur' ,terestre
Orașul se- așează pe coate- n ferestre
Visând o iubire găsită- ntr -o vară.

Nicolae Nistor: Coșmarul unei priviri:

Locuiesc într-un cub,

lumină este peste tot,

nu prea stau pe la colțuri,

nu cunosc pe nimeni…

Uneori cineva ne inundă,

nu ai unde să mergi.

Atunci plutești,

toate intimitățile plutesc.

Lucrurile s-au amestecat

după cataclism,

evaluarea se face inutil,

grămezi mari de lucruri

câte unul care a murit…

Așa de profund,

graficianul ăsta, mă introduce

în tabloul fără contur.

Aproape că m-am trezit

din coșmarul unei priviri...

Constanta Popescu: Mama

Mama mă aștepta cu poarta deschisă,
mă cunoștea după cum pășesc...
adunase într-o năframă
zilele cu soare, îmbrățișările printre zâmbete,
filele pe care povesteam
cum era să ai o mamă
și mă susținea cum fac toate mamele.
Avea mereu bucurii condensate,
pentru zilele când mă va acoperi o durere,.
Avea zâmbetul și puterea
cu care voia să-mi încep fiecare zi
și mi le tot vâra în buzunare,
îngăduința și răbdarea că soarele
va fi mereu acolo și mă așteptă...
păstrase în cămara ei secretă toate
versurile mele, aliniate pe ani și vieți,
ca să mă lumineze,
când plouă cu timpul meu
și secundele îmi bat la geam,
niște lacrimi plânse de soartă...

Dan Tipuriță: În bezna speraqnței

Pe vremea aceea, în mintea mea, până şi auzul ştia să adoarmă pe o pernă de şoapte. De fiecare dată îmi luam câte o vacanţă noaptea pe lună plină, puteam sta de vorbă mai de aproape cu fiecare nor, aşa, ştrengăreşte, atârnându-mi picioarele prin câte o fereastră de trezire. Abia luasem primele lecţii despre iubire.

Ajunsesem să-mi cuget fiecare gest ca pe o mişcare trebuincioasă vorbirii, prin înnobilarea cuvintelor cu mişcările trupul meu. Şi asta învăţasem în special de la fetele de care mă simţeam atras. De la poezia unduirii lor, de la legănarea mersului Silviei, Nicoletei, sau a întregului trup al lui Moţ.

Copilăria era destul de aproape, ieşisem din raiul ei închis în triunghiul: casă, şcoală, stradă, dar apusul ei încă mă mai urmărea cu ochiul acela înroşit de o mulţime de reproşuri. Pentru că nu mai doream să mai fiu cel ce fusesem, voiam să intru într-o altă lume, în cea magică, tentantă, a libertăţii totale, a dragostei nestăpânite, a adolescenţei.

Începusem să fiu băgat în seamă, la şcoală mi se jucase o piesă de teatru în versuri, recitam la sebări poeziile proprii, la orele de română profesoara îmi citea în faţa clasei lucrările.

Ce mai, devenisem cineva!

Apoi am trecut printre prea multe zile și ani ca printre copacii unei păduri seculare.O pădure cu multe cărări înșelătoare. Și din care nu cred că mai doresc să ies cândva la lumină. M-am obișnuit cu strălucirea întunericului ei. În jurul meu oamenii

au numit-o viață. Eu nu i-am dat niciun nume. Poate doar numele meu. Ca să mă recunosc în ea. Altfel aș fi disperat că m-am rătăcit într-o beznă. A speranței.

Eugeniaq Bucur: Porniri

Gândul plin de flori
Întinse brațele în îmbrățişare
Până acolo unde în fereastră
Chipul curat aştepta mângâiere sufletului

O petală atinsă de vântul minții

Se opri în liniştea retinei şoptindu-i

Distanța între oameni se măsoară în

Nuanța sentimentelor

Azi e alb

***

 In suflet poți intra îmbrăcat
cu haina sentimenteor
Pe fila albă ce o întâlneşti
Luând tovarăş arătătorul
Tu adânceşti suprafața
îi dai culoare prin mângâiere
Uneori râuri încep a curge
Printre copacii bătrâni
Apa e cristalină rece
Frunzele se oglindesc în umbre
Iar aprenta degetului tău
Rămâne în memoria apei
A frunzei şi a răsăritului nerăsărit

Badescu Alexia:***

se scutură castanii
și zâmbetul de ploaie
înzăpezește-n suflet durerea de căprui
se răscolesc toți sfinții
și curg din gând șiroaie
de amintiri coclite
în raiul nimănui
nu m-aștepta nici mâine
mi-e patima sălcie
nefericirea scurmă prin aburite sorți
blestemele-s în trupul
firav
de veșnicie
și mușcă
anorexic
din nezidite porți
mai am un veac
și-un petec de nebunie-n traistă
un colț de pâine amară și-o sete de mormânt
voi colinda cu ele o pasăre măiastră
și voi renaște
pudic
din adn-ul sfânt

‎Sanziana Emanoil‎ : taina nopții

de trupul tău mă leagă taina nopții
și-a rozelor piviri scânteietoare
desmiardă-mă suav cu clipa morții
și caldul mir să curgă pe-à mea floare

îți sorb surâsul fin și puritatea
cu ochi de lup privirea mi-o inunzi
în șoapte stelele îmbracă noaptea
străpungi adânc și dorul mi-l ucizi

și când pe umeri se revarsă zarea
cu un sărut îmi scalzi în păr lumina
și tandru cu eoni pătrunzi rumoarea
și liniștea coboară în inimă

cum să îți aflu calea mântuirii?
doar stelele din galaxii eterne
care zdrobesc zidurile iubirii
pot gravita în profunzimi supreme!

Adrian Munteanu: Muzica cerească

(sonet)

Din fiecare munte, din oceane
Se-nalţă şoapta fremătând departe.
Un geamăt viu pe toate le împarte,
Vârând în trupul norilor piroane.

Din foc, din aer, tainic se desparte
O undă vie ridicând coloane.
Profilul ei de linii şi canoane
Îl port senin din naştere în moarte.

Pământul scoate-un sunet să-ntregească
Făptura lui de înger desfrânat.
Din fiecare lume-mpărătească

O altă notă-cheie s-a-nălţat.
Astfel se-ncheagă muzica cerească,
Cu necuprinsul spaţiu înstelat.

(2004 - sonet nepublicat în volum)
https://youtu.be/THNmlyQNkgg

Florin Sorescu: Iști - piști

(se dedică lui Ildi Șerban cu ocazia nașterii celui de al doilea nepot, Vlăduţ)😊

Ea era Iști-piști, cum adică iști-piști, o întrebam noi amuzaţi, adică așa, iști-piști, ce este atât de greu de priceput, ne privea mirată de parcă ar fi fost de la sine înţeles că iști-piști era acel ceva pe care nici tu nu poţi să-l deslușești, bunăoară viaţa pe care ai trăit-o fără să o trăiești și uneori ţi se pare că, deși ai trăit-o tu, nu-i viaţa ta, este un cuvânt în maghiară? o întrebam, a, nicidecum, ne răspundea ea, iști-piști e iști-piști, așa cum am fost eu când mi-am văzut tatăl după douăzeci de ani și imediat după ce l-am cunoscut a murit, atunci mi-am zis așa, iști-piști de viaţă, mă uitam la el cum stă încremenit în sicriul ăla după ce a dansat cu mine primul și ultimul vals, adică primul din viaţa mea și ultimul din viaţa lui, dar la fel de bine se poate spune c-a fost primul din viaţa lui și ultimul din viața mea, lasă, Iști-Piști, încercam noi să o consolăm, bine că măcar v-aţi cunoscut, puteaţi să treceţi unul pe lângă altul fără sâ știţi, da, mă, ne răspundea ea, poate am și trecut de multe ori unul pe lângă altul fără să ne fi văzut așa cum de multe ori treci pe lângă omul de care afli mai târziu că îţi fusese hărăzit, iar ăsta tot un iști-piști e, mai cu seamă atunci când îţi devine și mai necunoscut decât era înainte, pentru că acum nu mai este un necunoscut oarecare, ci necunoscutul tău, unul de care cu cât te apropii mai mult, cu atât el se îndepărtează mai tare și-atunci te apucă așa, un iști-piști, de nu mai știi cum să ieși din el, și-n momentul acela vedeam cum lui Iști-Piști încep să i se prelingă lacrimi, tare frumoasă mai era Iști-Piști cu lacrimile ei, și-atunci noi ne transformam într-un stol de păsări și-i strigam din înaltul cerului, hai, Iști-Piști, să zbori împreună cu noi, dar ea ne privea neajutorată încercând să ne arate că uite ce s-a ales din aripile ei, nu face nimic, Iști-Piști, o consolam noi, dă-le încolo de aripi, se poate zbura și așa, iar ea începea să danseze un vals fredonând în magiară, ţi-era mai mare dragul s-o vezi valsând singură pe străzi, acum este cu tatăl ei, ne gândeam noi transformându-ne într-un covor de frunze uscate ca să-i fim puţin mai aproape, iar ea începea să se desprindă de pe pământ ușor, uneori tristeţea e singura care mai poate să-ţi dea aripi, tristeţea aceea care se strânge de jur împrejur ca un fuior, ca atunci când i s-a spus să-și schimbe numele din maghiară pentru că altfel va pierde tot, iar ea nu a putut să le spună decât atât, iști-piști, domnilor, cum adică iști-piști, au întrebat-o ei, ai venit aici ca să-ţi baţi joc, las' că vezi tu iști-piști până o să te saturi, bozgoroaică nenorocită, aici ești în România, futu-ţi neamul mă-tii de păsăroi migrator venit tocmai din stepele Asiei, dar eu sunt româncă, domnilor, le-am răspuns, aici am învăţat întâia dată să zbor, asta se petrecea în alt film, mă priveau cu toţii nevenindu-le să creadă, iar mama a ieșit dintr-o dată din mijlocul lor și mi-a zis, te rog, vorbește în maghiară, așa cum te-am învăţat de când ai supt din acești sâni, arată-le că ești o adevărată fiică de unguroaică, dacă altceva nu-ţi amintești spune măcar kösönöm și te iertăm, iar eu ce era să mai fac, m-am dus la ea și i-am spus așa, iști-piști, mamă, după care am strâns-o puternic în brațe, spre indignarea tuturor, iar ea s-a desprins din strânsoare și mi-a zis, așa ceva nu există în limba noastră, tu nu mai mi-ești fiică, tu ești un trădător, las', Iști-Piști, o consolam noi, să vezi că pân' la urmă o să-i treacă și-apoi noi ne avem ca frații, doar suntem colegii tăi de salon, mai bine vino cu noi la joacă sau pur și simplu hai să dansăm

Ilica Pavel: Crochiu

Despre împărăție

Prin împărăția de iarbă
îl văd pe tata tânăr
grăbit
dimineața
înspre o nouă coasă

Daniela Marchetti: Numele dimineții

o nouă dimineață s-a așezat lângă noi
un nevăzut ceasornic ne măsoară emoțiile
tăcerea încă acoperă cuvintele
doar cafeaua susură în cești promisiunea zilei care începe
îngerul își pregătește aripile să ducă mai departe povestea
prin glasvand lumina pune pe chipul tău bucuria altei mărturisiri
primăvara aceasta ne va fi rugăciune ardere de tot desfătare
să-i dăm un nume nou dimineții