Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Adrian Munteanu: muntele tâmpa(1)

SONETOTERAPIE 116

Aş nimeri cu ochi închişi cărarea.
Străjeri trufaşi de arbori scriu conturul
Înaltului ce-a despicat azurul
Şi mi-a-nvelit în straie verzi visarea

Mă plec mereu să-i potrivesc condurul
Pădurii-n care-mi fac ades intrarea,
Iar ea îmi dă mărinimos iertarea
Strângând în jurul patimilor şnurul.

Cetatea-şi suie ziduri în tăcere,
Să le măsor cu pasu-n dimineţi.
Potecile sunt sângerânde-artere
Pe care calcă-nfriguraţi drumeţi.

Braşovul vechi, trezit de-o adiere,
Azvârle-n trupul muntelui săgeţi.

("Ferestre în cetate, Sonete 4", Arania, 2008)

Daniel Corbu, semnal carte: CONOSCENZA PER ARDORE/ CUNOAȘTERE PRIN ARDOARE de MARIO LUZI


Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, textLa editura ieșeană ,,Feed Back” a apărut cartea CONOSCENZA PER ARDORE/ CUNOAȘTERE PRIN ARDOARE de MARIO LUZI. Este o ediție biblingvă, traducerea, precum și o cuprinzătoare prefață, aparțin italienistului GEO VASILE. Pe coperta aIV-a a cărții stă scris:
Exegeza italiană îl consideră pe Luzi una din culmile poeziei creştine europene. Cel ce încearcă să înţeleagă răul ca principiu ce scapă înţelegerii omeneşti, să lege un dialog cu Dumnezeu revendicându-şi dreptul de a cunoaşte prin întrebări răspunsurile Creatorului Absolut, nu pregetă să-şi formuleze Crezul: „Am trăit creştinismul ca pe o cale de cercetare, de perfectibilitate. Evanghelia este un deşteptător ce nu te lasă niciodată să tânjeşti”. Hieratică şi ductilă, netă şi rezonantă, poezia lui Luzi ţinteşte chiar inima enigmei. Poetul este exploratorul, ascetul cuvântului inspirat, generator de prevestiri vitale şi receptacul de mesaje profetice, menit să contracareze mareea de vorbe care e gata să se ne afunde. Căci azi, crede poetul, vorbele se folosesc nu pentru a spune ceva, ci pentru a ascunde adevărata intenţie, „nu pentru a călăuzi, ci pentru a devia”. Există o inflaţie mincinoasă de vorbe ce deviază şi deci corup. Suntem covârşiţi de vorbărie - „unul dintre multele feluri de a trece sub tăcere omul. Cuvântul”. (Geo VASILE)

Pe urmele poetului Nicolae Silade(II)

Laurențiu Ulici despre primul volum:  „Visul în lucru


* Risipite într-o masă de locuri comune debitate stângaci, inexpresiv, cu tenacitate de versificator antrenat, câteva imagini realmente frumoase şi sugestive, câteva potriviri surprinzătoare de cuvinte şi cîteva acorduri lirice personale probează vocaţia poetică a tânărului Nicu Silade (Visul în lucru, Ed. Litera, 1979).

Iată un „strigăt”: „Strig şi depărtările se frâng uşor/ Se-apropie şi luna de Pământ/ Stelele căzute au miros de flori/ Şi fulgerele intră în descânt/ Un univers sălbatic se destramă/ În cioburi înghiţite de ocean/ E somnul frânt sub geană/ Şi plouă cu seminţe-n subteran”.

Sau acest final dintr-o „esenţă”: „Clipele - neutre oglinzi/ prin care se vede departe. Dar, vorba autorului, „mai e până când prinţul va tace să-i cuprinzi/ în boarea care scaldă destinul dimineţii”.

Date fiind fragmentele poetice promiţătoare şi tinereţea celui care le-a scris, nu vom spune că paharul e pe trei sferturi gol, ci vom observa că un sfert din el e plin.

Laurenţiu ULICI,
semnal editorial în rubrica „Prima Verba”, din România literară, 1979

Nicolae Silade
să te trezești dimineața și să vezi biserica albă albe blocurile din jur albă parcarea și mașinile toate albe și cireșul de lângă biserică acoperit de zăpadă mai alb ca biserica albă să-l vezi apoi înflorind și albind sakura hanami să-l vezi cum își scutură florile albe pe aleile albe florile roz pe aleile roz florile roșii pe aleile roșii seva să i-o vezi cum urcă în ramuri în frunze în fruct

în fructele încă verzi pe care le mâncam în copilărie nerăbdători să mai așteptăm vremea coacerii vremea înroșirii vremea roșie spui să le vezi cum se-nroșesc pe o parte apoi pe cealaltă să vezi cum se-nroșește cireșul întreg cireșul verde altădată să-i vezi frunzele apoi îngălbenind cum se scutură frunzele galbene pe aleile galbene frunzele galbene pe aleile galbene și

și să-l vezi apoi desfrunzit uitat părăsit lângă biserica părăsită în timp ce pui dulceață de cireșe pe clătitele fierbinți în timp ce îți spui că e un miracol ce vezi dar să vezi atâtea într-o singură zi într-o singură clipă e mai mult decât o minune în fine se face seară se face târziu și te culci și visezi un cireș înflorit un cireș înflorit într-o biserică albă în al cincilea anotimp
***
detalii aici: https://nicolaesilade.blogspot.com/

Spiridomșa Cel Bun: ***


Voi pleca devorând tenebre
c-o floare-n mâna mea de somnambul
cu-n surâs străin în colțul buzelor
cu trupul gol ca un cuvânt
cu dorințele îmbrățișându-ți chipul
Noaptea cântă cu masca pusă
inimile incendiate
penetrează paharele goale
lucrurile se-ngălbenesc sub ochii mei
reîntoarse dintr-un vis de toamnă
Într-un loc al cutremurelor
mâinile se balansează îndrăgostite
în blândețea chipului
peste a ta arzătoare neputință...
10.07.2020

Olga Alexandra Diaconu: Un cântec al planetei


Mă-ntorc mereu
spre muzica cifrară
a sferelor din mine
Ce taine vreau s-ating?…
O fi nedumerirea
un cântec al planetei?…
Din dor de risipire
mă adun
şi mă încearcă gândul că
renasc
din muzica de aştri
ce se sting.

Lăcrimioara Iva‎ : Pictură naivă


Pietre sculptate de lacrimi.
Iau una și-o așez
Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.în mijocul clipei.
Va fi punct de reper
pentru pești roșii.
Lebede mute
încondeiază cerul
cu versuri.
Din lemn de bambus
este fluierul timpului.
Vântul ia aminte!
Un cerb lopătar
îngenunchează
la tulpina unei sălcii,
cerându-i mâna.
Poduri de lemn și piatră,
pagode, galerii în zig-zag,
păuni, căpriori,
pruni în floare,
oglindiri de apă...
Un haos organizat
ce trebuie privit
din unghiuri diferite
pentru a surprinde armonia
las doar simțurile
să-mi pășească.
Poduri de lemn și piatră,
pagode,galerii în zig-zag,
păuni, căpriori,
pruni în floare,
oglindiri de apă...și
El, Măria Sa,Chioșcul
Mă aștepta!?!
Chioșcul înnobilează
grădina în armonia gândirii.
Mă recunosc și mă împac
cu mine însămi.
În ochii unei libelule....
strălucește luna.
Chioșcul surâde!

desen: Lăcrimioara Iva

Doina Filip Pavel: Suflet de poet


Ca o mănăstire- n munte
Cu picioare lungi de iarbă,
o să- mi fac din apă, punte
Și din cioburi verzi, o salbă.
S-ar putea să fie ceață
și o rătăcire-n ploi,
La o margine de viață
când ajungem amândoi.
S-ar putea să-ți scriu pe frunză
despre Norduri , mai la Sud,
Să îți desenez pe pânză
fluturi albi cu părul ud...
Respirând pe brațe stele,
Peste vara violet
Ce păcate să mai spele
Bietul suflet de poet?

‎Elena Mititelu‎ : Îți văd chipul


(elidă)
În oglinda verde-albastră prinsă-n rama dintre maluri:
Îți văd chipul peste care apa lin se juca-n valuri.
Printre plopii ce scriu cerul cu bănuții în refrene:
Îți văd chipul ars de doruri în a frunzelor desene.
Și-n miresmele de vară ce deschid petala-n soare,
Îți văd chipul ce se-ascunde în a florilor splendoare.
Peste tot de-i deal sau vale, de e zi sau de e noapte:
Îți văd chipul tău, iubite, ce mă cheamă cu dulci șoapte.

Cadar Katalin: ***

                                                                    
amiezile în care noi
făceam dragoste pe covor,
nebunește,
cu perdeaua netrasă
și afară ploua
a nepăsare.
s-au transformat în amintiri
coapte
(ca cireșele amare)
ce au rămas printre dinții timpului,
cu sâmburele adevărului
aruncat
departe de lumină…
nu ne mai recunoaștem
vina
și sub umbra neiertării,
uitarea –
o scobitoare ascuțită
din așchia unui necuvănt.
(Așchia/9.Iulie.2020)

Lilioara Macovei: Când m-am reîntâlnit

când m-am reîntâlnit cu absența privirilor
de rece lut
de rece statuie
mi se deschideau răni nesătule de mine
intrarea mea în întrebări era maiestoasă
pierzându-mă în descifrări
anihilându-mi apoi răsuflarea
contopindu-mă cu întristarea
am încercat să merg spre un refugiu
dar mi-am strivit pașii
de răsărituri buimace de atâta așteptare
credeam că aroganța era un scut
al lașului răzbunător
dar alchimistul prefăcea lumea
în bucățele manipulante
și nimeni nu vedea dezastrul
pierdusem atâta timp
și viața era mai săracă
oaza de împăcare era împânzită
de hărăzite încălceli
cineva mă plăcuse
cineva m-a desperecheat
de unghia roasă de carne
de cordul înecat în aritmii
de tresărit infirm de maci
azi o să pun din nou mâna pe răsărit
(amintirile sunt de vină)

Silvia Bodea Salajan: Aripi inutile


Vine o vreme când ne privim în ochi
și ne rugăm pentru o încă lumină
când lăsăm în urmă trecutul
în care-au căzut tronuri
înghițite de apele unui potop necheltuit
în care-au ars nădejdile în locuințele lor
când torțele vulcanilor
consumați în disperarea unui incendiu universal
poartă în ochii ascunși
cenușa iubirilor toate
vine o vreme
poate că a și venit
când cenușa viperelor
înghesuite -n cuvânt
ne bântuie tristețile cu nefirescul veșmânt
al respirației nopților
în aerul încremenit al ceasornicului
nisipul irosit
se-așază în locul inimii
în timp ce catargele vremii
cad peste lutul nears
strivindu-l cu cea din urmă chemare
de-acum
aripile coborâte în bernă
au devenit inutile

Firoiu Cristina Maria:Vârsta unui Sentiment sau Gest⁸

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, ochelari de soare şi cadru apropiat
Spune tu, de te-aș uita mai la deal de viața mea,
n-ai lua-o îndărăt, să mă vindeci de prăpăd?
C'-așa-i roua de iubit, cum e așteptarea-'n timp,
C'-așa-i creanga pentru brad, cum e dorul meu când cad!
Spune tu, de te-aș lăsa pe cărare-'n frica mea,
Nu ai face tu un drum ca s'-alerg eu de nebun
Până-'n pielea ta curată, să te răspândesc în soartă,
Până-'n boala cea mai grea de-a te face vina mea?
Spune tu, de te-aș minți că am rătăcit prin vii,
Nu ai face tu lumină de adânc și de retină,
Să vedem doar împreună cum se miră-'ntreaga Lună
De iubirea Soarelui sub privirea cerului ?
Spune tu, de te-aș chema lângă drag de viața mea,
Nu-i așa că peste buze ai tot rătăci cu frunze,
Să simt adieri de vânt, când respiri să nu am gând,
Să port gust de trandafiri, când iubesc să nu te miri...
Spune tu, de te-aș purta prin miros blând de lalea
Nu-i așa că... dimineața, când în noi se lasă ceața,
M-ai stropi cu vin de struguri, să-mi simți sărutarea-n muguri,
M-ai iubi în timpul tău, să ne vadă Dumnezeu ?!
Că nu-i lacrimă curată cum e pântecul ce iartă...
Mai apoi... prin sărutat... să avem și noi un drag,
Să știm cui să spunem "tu ", să știm să uităm un "nu ",
Să prefac în buza ta dorul meu de dumneata!

Restituiri: Ion Minulescu: Când am iubit am fost urât...

Ce-am fost cândva azi nu mai sunt …
Dar ce sunt azi imi pare rău
Că n-am putut să fiu mereu -
Același cântăreț cu chip de Sfânt …
Când am urât am fost iubit,
Când am iubit am fost urât…
Și-n viață n-am cântat decât
Romanța Celui răstignit …
Tot ce-am sperat rămas-a vis,
Și-am dobândit ce n-am visat…
Dar ce-am fost ieri am si uitat -
Un titlu de volum nescris…
Și-azi, dacă sunt un chip de Sfânt,
Asa m-a vrut, pesemne, Dumnezeu -
Să fiu tot altul… Si sa-l cânt mereu
Pe cel ce-am fost cândva, dar nu mai sunt 

Dumitru Ichim: La vamă


- Sunt cetățeanul
celui mai trist amurg...
- Și ce declari
că-aduci în valiză?
- Haine vechi
să mă schimbe în port.
- În pașaport.
fotografia are ochii-nchiși.
- E-adevărat am fost și mort
când aveam chef
de-o liniște curată.
- Si pentru viză -
o floare rotundă, presată?
Dom'le,
te rog fii serios,
ce ai de spus?
- Nimic.
Sunt cetățeanul
celui mai trist apus,
iar pentru dric
vă mulțumesc frumos!

Alexia Ema Ema: apoi


mi-ai desfăcut picioarele
și te-ai așezat între ele
ca pentru un zbor lung
n-ai spus nimic
nici măcar un cuvânt
ți-ai pus mâinile pe genunchii mei
i-ai îndepărtat ferm
și ți-ai făcut loc acolo
de parcă ți-aș fi aparținut dintotdeauna

de unde ai știut străine
că-n cuibul acesta nu s-a mai întors pescărușul
ce fel de pasăre ești
din ce cuib ai căzut
și după atunci
te-ai întors mereu
în cuibul acela abandonat
la început aduceai bețișoare
pe care le lipeai cu humă și salivă
iar aripile începuseră
să-ți semene din ce în ce mai mult
cu ale pescărușului
să taci și acum
tot așa cum ai tăcut și atunci când
mi-ai desfăcut picioarele
nu-mi spune cine ești
se apropie toamna
și nu vreau să știu că pescărușul
e o pasăre prădătoare

Pe urmele poetului Nicolae Silade (I)

Calea Victoriei – Editura Cartea Românească EducaționalRedactor şef laLugojul, 1991-1997. Din 1997 este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea. Din 2010, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute:
* Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979
* Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994
* Mergere înainte, Lugojpress, 1997
* eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006
* iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013
* iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016
* miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017
* miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019
* calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019
* La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020
Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.
(detalii aici:https://nicolaesilade.blogspot.com/)
Gheorghe Grigurcu despre Nicolae Silade, cel din „Cartea poeților”

Cel mai apropiat de mottoul cărţii, dat de celebra profeţie a lui Malraux, potrivit căreia „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, ni se pare a fi Nicolae Silade

Prin gestul de a evoca „sângele mărturisind despre o viaţă mai presus de viaţă”, „minunea care deodată ne luminează pe dinlăuntru”, „acest suflu nou înţesat cu oracole (...) prilej de înălţare şi cântec/ bucurie şi lacrimă de bucurie/ la hotarele unei alte lumi/ la hotarele unei alte vieţi”, autorul se ridică peste „urgie” şi „fărădelegi”, pentru a celebra, smerit, chipul Creatorului lumii. 

Limbajul său de psalmist este „alb”, mustind, precum un tub de neon, de o lumină a revelaţiei, care împlineşte rolul unei metafore sufleteşti: „o, cât de lungi cât de lungi drumeţii/ de la un capăt la altul al vieţii/ de la un capăt la altul al morţii/ şi lumea aceea roind la răscruci/ printre cruci aşteptând întoarcerea ta/ o, tu care vii din înalturi/ deopotrivă stăpân peste ape şi lumi/ mersul nostru pe pământ e străin/ e o naltă suire pe culmi ce se nalţă/ e o altă suire într-un cer mai senin” (Poema silvană, IV).
(Gheorghe Grigurcu,
recenzie la Cartea poeților, Editura Lugojpress, 1994)
                                                  70
ce multe sunt amintirile și ce mari din ce în ce mai mari și mai multe
și mai frumoase și mai reale decât această realitate singuroasă în care
bate vântul nuștiucăreitoamne îți mai trebuie o viață să pui pe hârtie toate
amintirile vieții îți trebuie alcooluri multe din ce în ce mai multe și mai tari

să poți îmbăta nostalgia dar la ora asta când sunt închise până și birturile
de cartier și bate vântul nuștiucăreitoamne și ți se face frig de întuneric și
întuneric de singurătate la ora asta când memoria derulează imagini din ce
în ce mai vii mai frumoase și mai reale decât această realitate singuroasă

din care ai vrea să fugi să te refugiezi în trecut în acel trecut care a fost
prezent în prezentul acesta care a devenit viitorul lui și îl învie acum ca
să-nțelegi câtă filozofie și câtă poezie e în dor dacă ai veni acum dacă
ai veni și te-aș vedea în prezentul acesta și te-aș vedea în viitorul lui

peste un an peste zece aș trece pe lângă tine nemuritor și rece
cum trece timpul prin el însuși fugărit de veșnicia frumuseții 

Teodor Dume: Uneori, mama...

Uneori o văd pe mama la marginea mesei
cu o felie de pâine în mână
ne privește pe toți și tace
doar eu
cel mai mic o strig
mamaaaa
atunci se uită la ceasul ce atârnă
pe cuiul din grindă ca lacrima lui Isus pe cruce
de câțiva ani buni se tot uită
la fel ca și azi
dar tace…
un murmur scăpat printre dinți
îi împrăștie tristețea dislocată
dintr-o amintire cu tata
oftează
lăcrimează dar tace
mânuța mea caldă caută să-I atingă bărbia     
parcă îmi zâmbește
clipește des dar tace
tace
5 Oddest Military Surplus Finds You Will Want in Your Collectiontace
și iarăși oftează
în mână ține felia de pâine întreagă
ne privește pe toți
și tace
cât de mult mi-aș fi dorit să pot călători
în lumea ei ca să pot vorbi
cu tata
să-l ating și să-i cer iertare

această dorință nu se va termina nicicând

ca și felia de pâine din
mâna caldă a mamei
                                                                              Reclamă:Military Surplus Oradea

Florin Mugur: Schițe despre fericire

(fragment-1987)
poezie contemporană | Punctul pe cuvantCitești o poezie - și e extraordinară, simți, deși nu înțelegi încă aproape nimic și nu ai luat cunoștință decît de faptul că, uite, ai citit și acum recitești o poezie extraordinară, fără a avea însă nici o îndoială că e așa și nu altfel. Îți trec prin cap cu blîndețe gînduri nespus de banale, și nu te grăbești să le alungi: sigur, o poezie ce altceva este decît o femeie, un bărbat, un copil, cum să-i înțelegi din prima clipă, îți trebuie măcar o oră, măcar o zi, măcar un an... Și citești iar poemul "Pretext de conversație" din volumul Constanței Buzea, "Cină bogată în viscol": "Cînd l-am văzut apropiindu-se/ cu toarte de porțelan pe deget/ mi s-a făcut rău m-a podidit un plîns/ pe care l-am camuflat cum am putut/ întorcînd spatele acoperindu-mă/ de un ridicol suportabil// apărea rar totdeauna din față/ surprinzîndu-mă rece nepregătită vorbind/ momentul era prost ales deși/ cu lume multă de babilon secret/ toți vorbind unii cu alții unii fără alții/ noi noi// ce faci cu toartele astea pe deget/ ca niște ciudate inele semne ale fugii poate/ dintr-un deșert sărac sanatoriu în munți/ chilie deșert lunar cîtă poezie/ pînă cînd îți iese în față oglinda/ ca o ființă care te pălmuiește// l-aș fi întrebat dar m-a podidit plînsul/ în plin babilon toți vorbind unii cu alții/ unii fără alții/ m-a văzut urcînd treptele ca ridicîndu-mă la cer/ cu gîndul fugii într-un deșert lunar/ oho cîtă poezie// îmi arătă cu sfială/ duci pe cap un ciob ca o coroană de porțelan/ celorlalți nu le pasă nu se uită/ însă mie simt că mi se face rău/ am găsit venind încoace toartele astea ia-le/ oho cîtă poezie pînă cînd îți sare în față/ oglinda ca o ființă și te pălmuiește blînd."
O lume de cuvinte: blîndețe, toarte de porțelan, sfială, un hohot de plîns, poetul acoperindu-se "de un ridicol suportabil". Cum altfel decît acoperit "de un ridicol suportabil" să trăiască un om care nu se pricepe să întîmpine marile și dureroasele probleme ale sfîrșitului de secol douăzeci decît smîngălind niște cuvinte pe hîrtie și obligîndu-le să scoată un fel de șoaptă, un fel de scîncet vesel, un fel de melodie?
O lume de cuvinte, deci, în "Pretext de conversație", dar și o scenă cu un personaj colectiv (oameni mulți vorbind fără să se asculte unul pe altul, fără să le pese de poet, fără să se uite la el) și cu două personaje individualizate: poetul și un alter-ego al său, zărit sau nu în oglindă. Un alter-ego inocent, nițel caraghios, care vine, poate, dintr-o veche "sală a nervilor" și vede ceea ce altora le scapă, coroana de porțelan pe care o poartă poeta. Un lucru obișnuit, dar fără de care nu se poate trăi, așa, pentru că nu se poate, pentru că în absența poeziei ridicolul acestei omeniri în prag de an 2000 ar deveni insuportabil.
(sursa:poezie.ro)

Gheorghe Grigurcu: aforisme

TRIBUNA 87. Cercul literar de la Sibiu/Cluj. Ion Pop ...Graba, fie şi în circumstanţe minore, purcede dintr-un fond de deznădejde a fiinţei. I se opune acea lentoare de înaltă sorginte care e aşteptarea. Demonia grabei. Sacralitatea aşteptării.
*
Senectute. Viaţa scade aidoma apei dintr-un vas lăsat afară, într-o zi toridă. Soarele unei vieţi dinafara lumii bate implacabil asupră-i.
*
Autorul cu har percepe viaţa Celuilalt ca şi cum ar fi propria sa viaţă, autorul lipsit de har percepe propria sa viaţă ca şi cum ar fi viaţa Celuilalt.
*
„Pentru că a suferi înseamnă a da unui lucru o atenţie supremă” (Valéry).
*
Un ceas de perete, pe care-l consulţi de nenumărate ori pe zi, începe, prin scurtarea vieţii bateriilor, să meargă tot mai încet, până se opreşte. Acum, aerul său de cadavru care-ţi cade obsesiv sub ochi.
*
„Întâlnit cu Malraux la un negustor de fotografii de pe strada Bonaparte. (…) Malraux se lansează în ceea ce n-aş putea numi altfel decît un magnific discurs în legătură cu paginile pe care le-am scris despre Gide în La Table Ronde («Este, spune el, singurul portret exact care i s-a făcut»), dar mi-e cu neputinţă să reproduc măcar o idee din această expunere sclipitoare. Rezumîndu-l, îl sărăceşti, îl denaturezi. De cîte ori n-am avut această impresie vorbind despre Malraux! Atît de rapidă gîndirea, atît de numeroase ideile pe care le sugerează încît te simţi cuprins de un fel de deznădejde cînd încerci să le fixezi. Puţin indispus, cugetînd la tot ce se pierde, la toate de care ne lipseşte, Malraux nescriind ceea ce îi trece prin cap în loc să vorbească. De mai multe ori, am avut impresia că mă aflu în faţa lui Thomas de Quincey” (Julien Green).
*
În ciuda aparenţelor, un lucru nerealizat te poate sluji în mai mare măsură decît unul realizat, deoarece îţi oferă un impuls al supravieţuirii.
*
Moartea îşi are auxiliile sale înduioşătoare, aidoma unor mici obiecte inutile cu care te-ai deprins, care nu mai fac parte nici din viaţă, nici din moarte.
*
Repeţi ceea ce poţi face şi în aceeaşi măsură ceea ce nu poţi face.
*
„Regimul Putin încearcă să-l reabiliteze pe Stalin. În Moscova, şi nu numai acolo, au început să apară portrete, busturi şi statui ale sale, relatează The Guardian. «Noul» Stalin e blînd şi bun. Pe moştenirea lui Stalin se bat însă şi bătrînii nostalgici ai comunismului. Care sunt anti-Putin şi anti-Biserica Ortodoxă Rusă, căci pe ea se bazează puterea lui Putin. Stalin, acest supravieţuitor al istoriei… (Dilema veche, 2019).
*
Aforismele au atuul abrevierii. O viaţă scurtă e adesea mai impresionantă decît una lungă.
*
Solitarul. Confesîndu-se sieşi cu deplină sinceritate, e ca şi cum s-ar confesa lui Dumnezeu.
*
Mi-a spus Al. Piru: „Iubesc atît de mult viaţa, încît aş dori să trăiesc o mie de ani!”. Acest om pozitiv, laborios inclusiv pentru a-şi compensa o anume îngustime a percepţiei literare, se arată cîteodată capabil de mici fantezii, de-o inocenţă mignonă, cum un glas subţire la un atlet (dintr-un caiet vechi).
*

Ella Poenaru: Exerciții de izolare

În fiecare urcuș există arhitectura
piramidei din Gizeh
și în fiecare coborâre presimțirea
unei prăbușiri controlate
pe orizontală lucrurile sunt mai simple
geometria s-a ocupat temeinic de siguranța noastră
în vremuri de autoizolare
ne perfecționăm în distanțarea inimilor
luăm o pauză prelungită de eternitate
în așteptarea promisiunilor salvatoare
rostite sacadat pe ecrane de zei mici
cu nimburi chinezești expirate
exersăm conștiincioși trei ore pe zi
sisifica împingere a pietrei unghiulare
pe o traiectorie prestabilită
vrei să-mi ții cinci minute stânca aceasta?
mi s-a făcut poftă de aer și soare -
în zona crepusculară
planeta a fost invadată de lincși verzi
virușii au căpătat față umană
oamenii - mască virală
ne acoperim oglinzile mai des
ai încercat vreodată să levitezi
pe inima goală?
prizonierii unei existențe narcotice
își caută parteneri aseptici
pentru idile ocazionale
oare cât mai avem
până când vom fi îndeajuns de imuni
pentru a face ură în grup?
(sursa:poezie.ro)

Ottilia Ardeleanu: Eu sunt Lilith de Gela Enea

Numai prima dragoste este adevărată

Gela Enea, profesor de Limba și literatura română la liceul de arte "Marin Sorescu" din Craiova, membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Oltenia, este la a șaptea sa carte de poezie, intitulată Eu sunt Lilith care poate părea pretențios dacă ne gândim la vesiunea biblic-mitologică a personajului Lilith, această dinainte-de-Eva femeie, necugetată și demonică, răzvrătita din picturile renascentiste, himerică după cum o reprezintă Michelangelo ca jumătate femeie, jumătate șarpe încolăciți peste Pomul Cunoașterii, o deocheată și turbată, cu toate vrăjitoriile și magia neagră. Însă, în această carte, poeta justifică doar amprenta actuală feminină, faptul că femeia a devenit independentă, hotărâtă, de acțiune, și-a făcut ordine în propria viață, a învățat să se respecte pe sine în fața tuturor. Sigur, această femeie a zilelor noastre nu e lipsită de senzualitate, de spontaneitate și, mai ales, este o zeiță a cuvântului. Spiritul feminin, fie el malefic, fie el benefic este prezentat în ipostaze originale con anima.
Lilith este un personaj controversat. În această zeitate răul și binele ies la suprafață, comportamental, manifestându-se divers, reușind fie să fascineze ori să atragă întreaga admirație, fie să distrugă ori să intrige, și nu numai. Ea poate fi femeia-demon, dar și femeia-zeie.
În literatură, personajul Lilith este foarte dezbătut, din diverse unghiuri, caracteristice, desigur, viziunii autorului.
Gela Enea merge pe filiera femeilor-scriitor, cu aptitudini literare ieșite din comun, rolul ei de Lilith aici, fiind cel negativ prin considerentul personal că ea nu ar face parte din această breaslă. Notifică în poezia cu care deschide paginile cărții, Identități, pe Silvia Plath, Aglaia Veteranyi, Virginia Wolf, Anne Sexton, Angela Marinescu, Nora Iuga și Ana Blandiana, triste femei/ grozave femei, minunate femei/ celebre femei. Eu n-am avut norocul ăsta, spune autoarea în finalul poeziei. Replică a dezamăgirii, ușor înțepată, autoironică. Și poate îndreptățită având în vedere cum și cât se scrie în ziua de azi!
Tot în sens lilithian, autoarea își recunoaște mai multele identități care nu seamănă una cu alta.
Un oarecare spirit masochist simt cum se degajă din poemul eponim, în care poeta se roagă de propria-i conștiință să își inoculeze: eu sunt lilith, adică femeia rea care nu este și nici nu poate fi iubită de nimeni, tocmai pentru că se crede nu numai rea, dar și urâtă din moment ce vorbește cu persoana, respectiv chipul din oglindă. Simte nevoia să iubească pe cineva, dar singurele iubiri sunt cele dintre obiecte și rufe, ceva care îi poartă amprenta, însă nu ea!: mă trezesc adesea cu dorința/ expresă/ de a-i spune cuiva că-l iubesc/ eu/ sunt/ Lilith/ verifică unghiul/ din care/ toate oglinzile mint/ speranța crește din celelalte unghiuri/ rămase/ Lilith.
Poeta are de altfel o relație bine definită cu oglinda care, din nefericire, îi arată partea întunecată a ființei. Se regăsește în stări nu tocmai fericite: ba este schimonosită, ba este încredințată că oglinzile mint, găsind cumva curajul de-a opri gândul rău. În fond, oscilația bine-rău îi este caracteristică personajului în care se întruchipează: sunt numai cu mine și aud voci/ mă așez în fața oglinzii/ Picioarele scurte ale minciunii. Oglinda rămâne confidenta sa. Mărturisile sale sunt eliberări voite sau nu de apăsări personale, de angoase existențiale, de unele poveri de conștiință. Poeta nici nu se sforțează pentru asta, confesiunile ei curg natural, benefic pentru descărcările furtunilor interioare. Și regretele devin niște abțibilduri: de câte ori pleci/ ultimele clipe se lipesc pe oglinzi/ asemenea unui abțibild./... numai prima dragoste este adevărată/ restul sunt fetișuri/ te recompui te reinventezi/ te/ schimonosești în oglindă să iasă rolul/ Kalinka malinka.
Una dintre metamorfoze, îmbătrânirea, și mai ales inutilitatea vârstei înaintate este foarte puternic surprinsă în poezia Casting pentru senectute. Poeta are vădită îndemânare poetică în redarea unor ipostaze dure, neplăcute, caraghioase chiar, aș spune. Este o bună traducătoare de emoții și, mai ales, emițătoare de astfel de stări, uneori până la lacrimi. Regiile ei devin adevărate scene dramatice în vâltoarea patimilor acestei lumi dezlănțuite parcă numai de durere, pierdere, decadență. Dar, oare nu astea sunt atuurile unei Lilith?!
Poeziile Gelei Enea sunt de anvergură. Însă, din loc în loc, presară mici bijuterii metaforice, așa cum Am vorbit care, în opinia mea, reprezintă cea mai trainică legătură de familie: Am vorbit// cu tatăl meu în somn/ mi-a spus că nu se mai întoarce/ dimineața/ mama s-a-mbrăcat în rochie de mireasă/ i-am ținut trena/ până la vorbele tatei. De fapt, poeta se întoarce adesea la părinții care nu mai sunt. Doar conexiunile în versuri mai rezistă. Subtile.
Poeta nu pare să-și aleagă subiectele, dar dacă totuși o face, atunci ele se succed aleatoriu: o amintire cu tata, o trecere de stradă spre școală mână în mână cu mama, o pășire pe stadion, o dorință de iubire... Face salturi în timp: când este despre azi, când este despre trecut. Când este despre război, când este despre dragoste. Da, poezia Gelei conține multă istorie și dacă aș putea-o reprezenta pe pânză, aș zice că este impresionistă. Timpul este reprezentat pe o scară a amintirilor, tratat istoric, în planuri bine definite sau cuantic, ca niște fulgurații de moment.
Poezie de forță, lourde, care presupune o analiză a faptelor. Ea se codifică/ decodifică, e cerebrală, se lasă apăsat pe suflet.
În opinia autoarei, viața este o marionetă într-un spectacol absurd, un loc unde o poți juca pe bani, la ruletă sau la poker. În acest sens, Lilith se arată la fel de incertă, pe cât de stăpână pe ea, aceeași atitudine care pendulează: încă stăm la masa de joc/ mă uit la celălalt: sunt eu/ în toți jucătorii de poker sunt/ eu/ eu/ eu/ un fel de oaia Dolly/ un fel de masă/ de gară/ un fel de tren/ Vital(itate).
Între o regină și o bolnavă aflată în spital poate să nu fie nicio diferență. Dimpotrivă, poeta găsește chiar o asemănare, un material din parafină așezat uniform pe gâtul bolnavei, fierbinte, întruchipând-o pe Maria Stuart. Cât de bine prinsă în rolul său, această Lilith care construiește paralele între cele mai surprinzătoare repere din viața trăită cu cea citită, plină de informații: întâi parafină /căldura e tot ce-mi lipsește/ cu gulerul fierbinte în jurul gâtului/ iat-o pe maria stuart din poza de grup/ imagine publicitară a sanatoriului bunavestire / Recuperări. O perspicace paralelă între măreția vieții și inutilitatea ei.
Poezia Gelei este un arsenal de sentimente. De contorsionări ale sineleui. Este o escapadă care se alege cu și mai multe răni. Dintr-o îndepărtată amintire de copil, într-o avansată durere de adult. Ajunge cu periplul său chiar pe câmpul de luptă. Da, viața este mereu un câmp de luptă. Tragedia unui om se traduce într-o dramă a tuturor. Se produc la tot pasul accidente. Numai că poeta, ne vorbește foarte inteligent despre accidentul poeziei care iese, așa, pe autostradă, iar de aici, accidentul de a se fi născut: un accident este și poezia/ la fiecare 5 secunde se produce o poezie/ pe autostradă/ pe drum național/ pe cărări de munte/ în intimitatea unui cort/ pe facebook/ mișcări de rotație ale creierului/ în jurul unui spirit încins/ geamparaua/ lobilor frontali când se pupă două idei/ și/ din atingerea lor cresc mogâldețe inofensive/ viața/ ea însăși este un accident/ recognoscibil/ în primul țipăt/ Sunt accidente. Și tot despre înfățișarea poeziei, în R.C. afirmă: despre poezie spunea/ că este o țară în care s-au ascuns toate femeile.
Una dintre obsesiile autoarei este moartea. Des pomenită, o protagonistă excepțională în a trage sufletul în jos, în a târî tristețea și singurătatea după ea: deschid ochii la câțiva metri distanță de mine/ sau la câțiva ani/ aleg unități de măsură ca pe niște consumabile/ într-o fraternitate precară/ cred în mitul reîncarnării/ am fost cândva un parc natural/ unde se adunau bătrânii la povești/ copiii/ să se dea în leagăne/ de-atunci/ îmi place mirosul de tei înflorit / și să citesc ziare la rubrica decese/ Viziuni.
Nevoia acută de iubire, care pare să nu se mai (re)găsească niciunde, este transmisă/ resimțită în plenitudinea poeziei Gelei, chiar dacă nu este specificată anume sau cu anumite expresii în acest volum: te asortez cu un sentiment/...// ... tocmai am eșuat/ din cel mai frumos poem de dragoste/ și nimeni nu s-a prins/ Un poem care s-ar fi vrut de dragoste; fiecare femeie așteaptă bărbatul perfect/ La început; atât timp cât tăcerea nu se desparte în două/ atât timp cât becul luminează egal încăperea/ unde/ avem un singur pat și insomnii comune/ suntem împreună/ până ni se urcă la cap fantoma lui altceva/ cu impermeabilul său/ prin care/ nu trece niciun cuvânt/ Suntem împreună. Nevoia de iubire reiese chiar din obsesia morții: aș putea să mor de sinuzită.../ într-o mie de feluri aș putea să mor/ dar m-agăț de picioarele tale/ picioarele alea care nu lasă urme/ Într-o mie de feluri poți muri.
Chiar și o asemuire cu marea poate duce la depresia unei neiubiri: ți-aș spune că marea a devenit/ asemenea unei femei siliconate/ cu bustul la vedere/ că numai din cauza depresiei/ și–a pierdut virginitatea/ dar tu o iubeai prea mult/ și cu siguranță nu m-ai crede/ despre mare și noi.
De cele mai multe ori, dragostea este asimilată părăsirii: plecarea din țară, îmbolnăvirea și consecințele ei, locuirea în spitale pentru recuperare, o stare permanentă de separare, o viață în două singurătăți ocupând același spațiu/ Scriu despre dragoste: ca despre o țară din care pleacă/ bolnavii mutilații ori cei prea bătrâni/ într-un spital al recuperării la grămadă. Dragostea devine un mutant, un hibrid obținut prin mutații. Poeta are acel sânge rece de a vedea dragostea cumva fantasmagoric: ce dumnezeu drogat/ ne obligă să fim/ noi/ morții promiși/ suflăm singuri în lumânări/ fumul intră în ochi/ matilda/ nu au rost asemenea clipe/ ne vedem tot mai puțin/ tot mai rar/ stăm la masă/ zidiți/ în propriile umbre/ alege tu ușa pe unde să plecăm neînvinși/ să putem prăvăli anotimpurile astea mutante/ alege puțină liniște/ s-o împărțim precum doi săraci o franzelă/ Matilda sunt îndrăgostit de moarte. Dragostea este văzută ca un focar de gunoi: s-a făcut gol în mijlocul camerei / ce se cască în fiecare zi/ un fel de groapă de gunoi pentru câte ne spunem/ Mise en scene.
Un alt subiect dezbătut este cel al mamei, cea plină de învățăminte, care afirmă că naveta asta afară-înăuntru e destul de obositoare/ la un moment dat nu o să mai vrei decat înăuntru/ unde nu este totdeauna cald și bine/ măcar ai voie să inventezi întâmplări/ să te probezi in fața oglinzii/ fără să-ți fie rușine de ce vezi/ Mâinile harnice ale mamei. Misticismul vieții este luat și el în colimator, drept dovadă poeta răstălmăcește credința oamenilor, niște creduli în pietre, pupăciuni de icoane etc: îngenunchiem lângă mormântul gol/ și golul se mută în noi/ Aleluia.
Despre condiția femeii în societate s-a tot scris, într-o postură sau alta. Gela se referă la raportul de șanse cu eternul bărbat din viața femeii, la greul de pe umerii acesteia cu atât mai mult cu cât azi femeia are și serviciu: fiecare mâzgălim același calendar/ eu de pildă am desenat un munte/ i-am pus în vârf o femeie obosită/ la picioarele ei mor pe rând strigăte de luptă/ cenușa li se preschimbă în fluturi de gheață/ să nu ziceți că nu v-am spus/ Ce șanse au femeile ca mine; plătești pentru că ești femeie/ și pentru că nu poți să-l naști pe dumnezeu întreg/ E greu să fii femeie!
Privind mijloacele stilistice, poezia Gelei este o pânză freatică de metafore, densă și proaspătă, revigorantă. Folosește des comparația ca paralelism între două idei, două imagini, două expresii. Este o artizană în privința dozării emoțiilor, poezia situându-se undeva între dur/ ca de plumb și liricoid/ lacrimogen. Câteva metafore reprezentative: curajul este o piele de schimb; gingiile umflate ale ploii de noiembrie/ generații în pantă; mușcătura fatală a memoriei/ Clișee; Dinții albi ai ploii; realitatea este ca o mâță băgată-ntr-un sac/ Despre domnișoara bătrână; curajul pare o piele de schimb/ amprenta/ pe o muchie de adevăr spus cu jumătate de gură/ câte pisici torc pe cuptoarele memoriei/ firul subțire al singurătății unor bătrâni/ Generații în pantă.
Volumul se încheie cu o poezie scurtissimă, adresată cititorului, ca un omagiu adus acestuia. Fiindcă poet fără cititor nu ar putea exista vreodată. Gela devine și aici foarte subtilă în sensul că atrage cititorul la un dialog, la o împărtășire, returnându-i poezia care să-l caracterizeze, care să-l emoționze, în care cititorul să se regăsească pe sine: istoria personală mie poți să mi-o spui/ cu cine ai luptat/ pe cine-ai cucerit/ ce imperiu ai ruinat/ până la mine/ viața e pe sfârșite / poezia/ e pe sfârșite/ Cititorule.
Lilith Saintcrow afirmă: “e de preferat să fii puternic decât frumos şi inutil”.
Marele William Shakespeare susținea că “femeia este o mâncare pentru zei gătită de diavoli”.
Eu spun doar că poeta Gela Enea este puternică, frumoasă în poezia ei și o întruchipează cum nu se poate mai real pe femeia actuală prin prisma atâtor atribute care i se conferă, atât de partea binelui, cât și de partea răului.

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 7 feb. 2020
(sursa:poezie.ro)

Ottilia Ardeleanu: născut în moarte

nu vrei să știi cum te micșorezi la trup și la memorie
amesteci în ceaunul cu uitare momente foarte devreme cu momente foarte târzii
rătăcitor prin labirintul unei vieți confunzi viii cu morții
dai foc unor trăiri vechi și le ascunzi pe cele mai noi
începi să vorbești de unul singur apoi cu cei ce nu mai sunt privind pe cei din jur ca pe niște umbre
în mimica feței apar toate acele obstacole peste unele nici acum nu reușești să treci
în culcușul slăbiciunilor confunzi iubirea cu ura
doar cel sărac cu duhul mai slujește iubirii
ori filele vreunei cărți prăfuite
conștiența aproape că se mumifică
cu cât te cauți mai mult prin camerele prezentului
cu atât îți dai seama că ai rămas într-un trecut chinuit și singur
sufletul o prună uscată se chircește în oase sub pielea subțire și mătuită
tristețea îți face cu ochiul și îi răspunzi cu un zâmbet gălbui fără dinți
gândurile nu mai rezonează cu lumina abia dibuiești curgerea întunericului prin ceea ce s-ar numi trup
aici durerea din oase duce luptele iscate odinioară pe câmpuri cu maci
zile în șir într-o nemișcare mortuară
acel ceva te seacă de viață
te faci mic-mic încăt vei țipa la capătul drumului ombilicul îți va fi tăiat
vei căuta țâța morții

(sursa: poezie.ro)

Mioara Băluță: ***

tu eşti ceasul, tu ești soneria, tu robotul,
tu strâmtorarea și mila.
tu ești fluturare în vânt
sau în gaură de șarpe cea mai grozavă furnică
tu, bogată umbră a singurătății
Fotografia de profil a Mioarei Băluță, Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoanătu, războiul și pacea. tu, o întreagă armată
cu singurii soldați trimiși să lupte împotriva ta.
în adâncul tău văd pești
cum urcă râul.
un vierme în mătasea lui
visându-se fluture cu aripi mari
desfăcute
cât să-i acopere pe toți.
***
iulie. nu am plecat nicăieri.
nu am văzut nimic. înainte a înțelege
că trebuie să ne vedem unii pe alții.
pentru că învăț îndreptându-mă
după florile apărute pe marginea drumului
chiar dacă tot ce știu despre înfloriri
este că până la urmă
tind să sângereze
într-o disperare sălbatică
oricine poate decupa această hartă
oricine s-ar putea lua după drumurile ei
rătăcite. după această casă în care rămân
trează când greierii își adună vocile
în întunericul din apropiere.
***

pielea tare ochii vii carnea amară
suntem la fel: pești mari în visele noastre
cunoaștem toate adâncimile
și tot ce ține de suprafață
înconjurăm momeala
ne jucăm cu ea
doar cei mici prind cârligul de mai multe ori
doar cei mici sunt aruncați înapoi
să mai crească
să împlinească dorințe
se întunecă și orașul
își clatină luminile - o barcă mică
un pescar flămând
noi rămânem cu ochii deschiși
nemișcați
ca și cum am proteja de durere
cârligul încarnat înlăuntru

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10