Născut la 4 decembrie 1956 la Făget-Timiș (și debutat editorial în anul 1979), Nicolae Silade face parte, trupește, din generația optzeci. Nu însă și cu sufletul, cum remarca și Gheorghe Grigurcu, cu ani buni în urmă, într-o prezentare făcută în revista Luceafărul - la rubrica Jurnalul lui Alceste - „Un(ui) septet” de poeți lugojeni. E drept că o mare parte din provincia literară de atunci nu se solidariza cu „tiranica generație” – cum o numește binecunoscutul poet și critic.
Poezia lugojeanului nostru se detașează net de accentul „stradal”, autoscopic-autoreferențial, de anecdoticul poeticii optzeciste care tindea să depășească, ba chiar să anihileze dominanta metafizică a poeziei moderne de până la ei – a șaizeciștilor, „generația Nichita”, în mod special. De aceea marele critic de poezie mai sus citat remarca tentația metafizică și „foamea de absolut” (o anumită „ascuțime a privirii” poetice) a grupului poetic bănățean, care pe atunci se autoiluziona în speranța unei „școli de poezie de la Lugoj” care-i cuprindea, în ordinea intrării în scenă, pe: Paul Doru Chinezu, Nicolae Silade, Marius Sârbu, Monica Rohan, Dănuț Diaconescu, Claudiu Buciu-Bazalt, Remus Valeriu Giorgioni, Constantin Buiciuc, Adriana Weimer, Dimi Mavrodin și încă vreo doi-trei, prea puțini, însă – și fără un program riguros – ca să justifice o școală.
Cu toate astea, Gh. Grigurcu remarca în 1994-95 prezența la Lugoj a unui grup cvasicompact, marcat de o viziune proprie și caracteristici distincte: „Cei șapte… au, ca notă colectivă, o detașare de poezia „stradală”… Dacă veșnicia s-a născut la sat, căutarea ei e posibil să fie favorizată, în genere, de provincie (evident, în sensul nepervertit al termenului). Să-i trecem în revistă pe acești autori ce formează un grup relativ compact” (am citat din numita cronică a lui Gh. Grigurcu, marele critic de poezie – gurile bune zic că ar fi cel mai mare! – care și-a construit cu migală și obstinație, mai ales după decembrie 1989, și imaginea de remarcabil poet).
Revenind acum la obiectul cronicii noastre, Nicolae Silade este un stâlp al grupului lugojean și – pe vremuri – al boemei literare timișene și naționale. Revenind la el, însă, trebuie să ne exprimăm recurent și la Gh. Grigurcu, anume la aprecierile făcute, cu amintita ocazie, poeziei lui N. Silade: „Cel mai apropiat de mottoul cărții, dat de celebra profeție a lui Malraux, potrivit căreia „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, ni se pare a fi Nicolae Silade… Autorul se ridică peste „urgie” și „fărădelegi”, pentru a celebra, smerit, chipul Creatorului lumii. Limbajul său de psalmist e „alb”, mustind, precum un tub de neon, de o lumină a revelației, care împlinește rolul unei metafore sufletești…”: (urmează un amplu citat din Poema silvană IV, pe care nu-l vom da. Dorim să exemplificăm poezia lui N.S. cu citate și decupaje proprii, spre a nu ne împăuna cu meritele altuia. În orice caz, modestele noastre meditații asupra poeziei în cauză nu-și propun să completeze sau să vină cumva în răspărul acelei admirabile cronici de întâmpinare și regretăm cumva că, în economia și intenționalitatea acestui articol nu se includ și spicuiri din aprecierile marelui critic vizavi de identitatea vocilor poetice ale celorlalți șase lugojeni, printre care și semnatarul acestor rânduri!).
Ne vedem nevoiți acum să evocăm gestul temerar al unui (dublu) debut literar. Pe vremea când mulți dintre noi, poeții lugojeni, încă ne mai făceam necesarele „exerciții de digitație” (temele poeziei proprii), Paul Doru Chinezu - mai cunoscut la vremea aceea decât noi toți -, și prietenul său Nicolae Silade, au purces la drum, predând Editurii Litera fiecare câte un volum: Înaintea ecoului, respectiv, Visul în lucru. Se știe că Litera era singura editură care publica „în regie proprie” (pe banii autorului), cărți la care împricinatul mai putea contribui chiar cu idei despre copertă, tehnoredactare – fără a se afla, totuși, cu totul la adăpost de apriga cenzură. Nu zicem că a fost din partea celor doi colegi ai noștri un gest pripit, dar știm că N. Silade – fără să-și renege volumul de debut – a simțit nevoia să se retragă un an-doi din iureșul și din vacarmul cotidianului, spre a petrece un timp de meditație asupra paginilor Sfintei Scripturi, timp care se va dovedi cu prisosință favorabil descoperirii „glasului propriu” în poezie.
Considerând-o și noi ca pe un magistral demers către marea Căutare, nu vom insista asupra acestei cărți, publicată -cum spuneam- în 1979. Vom trece și peste volumul colectiv analizat impecabil de Gh. Grigurcu, Cartea poeților (lugojeni), Ed. Lugojpress, 1994. Și ne vom opri la adevăratul debut al lui Nicolae Silade (supere-se pe noi cât o vrea poetul!), cel din anul 1997, la aceeași editură: MERGERE ÎNAINTE. El consideră că este vorba de o înaintare, uitând că nu orice înaintare înseamnă progres…, noi o considerăm adevăratul început de drum, cu rezerva acelor sclipiri din grupajul inclus în volumul colectiv, reperate de G. Grigurcu.
„Mașina de înrămat neliniști”.
Un om-păpădie
„e atât de târziu încât timpul/ pare o mașină de înrămat neliniști” (Mergere înainte, „e mult de când nu ne-am văzut”). Volumul citat este, ziceam, adevăratul debut poetic al lui N.S., cel care contează cu adevărat pentru critică, dar și pentru cititorul de poezie „versat” și este vorba practic de un singur poem, un mare poem fragmentat și neintitulat. Care se constituie într-un demers teist cu rezonanțe nichita-stănesciene – fibra religioasă constituind, cum s-a spus în mod repetat, backgroundul poeziei lui Silade: „el nu are nume nici margini nu are/ este marele nostru necunoscut marele anonim/ este cel care este”.
Fără a fi deus otiosus, Creatorul lumii este un Dumnezeu rezervat, învăluit în nori și ceață, care nu simte nevoia să-și justifice planurile, hotărârile, actele: „dar el tace/ e un mare singuratic și un mare taciturn/ uneori leagă un cuvânt de altul/ o frază de alta/ și le rostește cu intensitatea tunetului”; „tu poate ești dincolo de acești munți/ dincolo de această pâclă/ sfâșiată în zori de un mănunchi de raze”. Dar acest Dumnezeu a creat și alte lumi, universurile paralele – autorul readucând în scenă visul romanticilor, ca metodă de lucru a lui Demiurgos, care trăiește visul în mod creativ-conștient: „el este treaz când visează/ iar când se trezește își vede visul cu ochii/ lumea aceasta e unul din visele lui/ cealaltă lume e visul din vis”. Dar ecouri din poezia lui N. Stănescu sunt de decelat în toată poetica optzecistă-nouăzecistă; „mi-e dor de alb/ de alb albind/ mi-e dor de tot/ și ning și ning”, declară poetul nostru în poemul alb alb alb.
În lumea obișnuitului zilnic („la fel pătrunde lumina printre jaluzele. și pisica/ toarce la fel…”; „exist printre lucrurile care sunt… soarele,/ fratele meu, se naște odată cu mine, apune/ odată cu mine…”), poetul locuiește universul lui paralel, cetățean al Împărăției. Viața lui nu e una comună, cum și casa în care stă și privește stelele este o construcție celestă: „locuiesc în această casă construită din biblii”.
Biblică (și „bibliofilă”), poezia purtând marca N.S. este și una solară – dar nu în sens vitalist și teluric, ci al aspirației către înalturi: „în puterea soarelui suntem cu toții/ spunea/ sfântul francisc din assisi… de vreme ce soarele nu era pentru el soarele/ ci domnul și fratele nostru”; „port chipul celui preaînalt. în mine/ nu doar mistere vei afla, ci/ chiar și un adevăr și o lumină// zeițe tinere roiesc în jur/ îndrăgostite…” Iar cu aceste zeițe îndrăgostite pășim în acel domeniu al cunoașterii care este poezia de dragoste – latură dezvoltată de poetul nostru în cele mai recente producții poetice, sonetele.
Poezia de dragoste coexistă cu sentimentul efemerului, al trecerii, esența acestei vieți, în care clipa de desfătare este compensată prin zile (întregi) de durere: „s-au dus s-au dus anotimpurile inimii/ zilele de durere clipa de desfătare/ și corbii au vestit plecarea… și pământul s-a răsfrânt/ și marea s-a răsfrânt/ în dragoste”; „o, nimic mai frumos decât cerul… nimic mai curat decât soarele… și cântecul lor/ dragoste dragoste/ temelie a lumii”.
Ajungem acum la acel poem care dă titlul volumului, - iată-l dând socoteală de toate aspirațiile și tribulațiile vieții omenești, ca în arhicunoscutul dicton latin care spune: Sunt om, și nimic din tot ce este omenesc nu îmi este străin. Mergerea înainte a lui N. Silade nu este curgerea vremii, panthareică, ci mai degrabă o împotmolire entropică, delirantă, în hățișurile existenței: „mergere înainte/ mereu această mergere înainte/ pe un drum fără capăt fără întoarcere/ prin sfântă sălbăticie// mereu graba de a ajunge oriunde oricând”.
Nostalgia, uitarea, dragostea și durerea sunt sângele existenței: „și sângele mărturisind despre o viață/ mai presus de viață”. Din delir, curgere de neoprit, mergerea înainte a vieții rezidă-n final în speranță și încredere: „și minunea care deodată ne luminează/ pe dinăuntru”. În altă parte, din freamătul vieții răzbate „lumina durerii”, „o feerie de culori.// de sunete./ de miresme./ și sufletul care nu știu ce caută.”
În acest iureș delirant, poetul este încercat de sentimental retragerii/ renunțării, al contragerii discrete în vegetal: „prin urmare mă voi izola/ undeva departe pe un câmp/ și mă declar păpădie/ în vântul serii”.
Poet al contrastelor existențiale, povestind facerea și desfacerea, Nicolae Silade se arată atras de obsesia mării, soarelui, luminii; la el dragostea apare în dublu aspect: eros, cât și agape, iar viața este văzută ca un etern naufragiu individual. Dar corabia-cort (pământesc) „naufragiază” curând în cerescul port…
Nicolae & Nicolae:
Fericiți precum mirele
Un (re)debut fulminant, care a făcut valuri albe la vremea lui, a fost volumul Fericit precum mirele, al nemțeanului Nicolae Sava. (De fapt, el mai scrisese Despre prietenie - Ed. Albatros, 1983 - iar volumului citat, apărut la Junimea în 1984, i-a urmat un alt titlu răsunător Privighetoarea (arsă) – 1989. Despre N. Sava ne-am propus să scriem cu altă ocazie, acum ne oprim la această paralelă). Apropierea dintre cei doi poeți se realizează prin volumul eternelia, al lui Nicolae Silade, apărut la Marineasa în 2006, în care cuvântul de ordine este herete (bucură-te!) Alcătuită din mici eseuri lirice de 7 rânduri, digresiuni în registru poetic, am putea-o numi Cartea Bucuriei/Fericirii, aceasta fiind indubitabil dominanta volumului; un sentiment care se oprește din zbor (aproape) pe fiecare filă a cărții, bătând des din aripi - sau din pleoape - ,ca o aripă de înger-colibri.
Adunate la un loc, aceste sentințe fericite s-ar putea constitui într-un poem al bucuriei, de sine stătător: „născut sub stele norocoase… rostul meu: să molipsesc cu fericirea mea această lume… cum nu poți spune că ești fericit când iubești. ci numai când ești iubit… îți vine… să-ți declami pe străzi bucuria… ca un răsărit de soare e viața mea… tot ce bucură ochii și sufletul… oare câtă fericire încape-ntr-un suflet? și dacă mă numesc fericit fericirea mea crește odată cu voi?... am presărat câteva bucurii peste zilele și nopțile voastre v-am dat să gustați… sunt aici câteva bucurii clare… ce frumos miroase fericirea. o, dacă ai ști, nou-născutule… o sărbătoare în care se-ncântă lumina. și muzica ei luminează… când înflorește atât de frumos universul… să te bucuri de pământul pe care calci (iată și elementul cinci: iubirea)… aici e înțelepciunea inocenței… mai presus decât toate bibliotecile lumii… totul începe acum… lumea nouă începe. acum și aici. viața nouă începe… iar cel ce sunt se bucură privindu-mă. în prima dimineață de pe pământ… în lacrima de fericire prelinsă-n mulțime…” (și demonstrația se poate continua la nesfârșit, demersul ei putându-se constitui într-un nou volum, în care „iată de ce în scurtele mele digresiuni este abordată altfel poezia. care nu e poezie. ci viața noastră cea de toate zilele”).
„Sătul de metropole”, poetul se retrage în natură și ne face și nouă, oamenilor obișnuiți (cititori de rând…) invitația aceasta: „ia autobuzul și mergi în vizită la un fir de iarbă. salută păsările cerului. numără crinii de pe câmp. umblă. cântă. strigă. vorbește…” Casa poetului e „o rugăciune cu ferestrele spre cer”, iar patria care l-a ales (ea) pe el este „o alta mai înaltă. mai bogată. mai fericită. mai înțeleaptă”.
Dar să nu închei această digresiune fără să fac dovada paralelismului dintre cei doi Nicolae: Primul ciclu al volumului lui N. Sava Viață publică (Panteon, 1995) este cel intitulat „Îndeletnicirea de a fi fericit”, la fel se numește și primul poem: „Trec pe o stradă laolaltă cu ceilalți și sunt fericit că trec pe stradă laolaltă cu fericirile tuturor uit câteodată de fericirea mea dar îmi revin pot fi pomenit între cei cu bucurii de rezervă”. Cei doi au în comun nu doar fondul de fericire (al sentimentului existenței), ci chiar forma de poem în proză: „Fericiți poeții care au inspirație așa din senin cineva la urechea lor șo-șo-șo iar ei abia mai prididesc să aștearnă pe hârtie ceea ce li se dictează…” (Fericiți poeții inspirați). „Cineva mă întreabă din spate de ce domnule de ce nu știu zic... cineva va fi fericit mă vor scrie direct pe sufletul celui ce mă va deschide cineva trebuie să rămână fericit” (Fericit precum mirele – vol. Privighetoarea arsă).
În toiul tristeții și mizeriei cotidiene, cineva trebuie să fie și să rămână fericit… Cine să fie acest fericit, cu a lui fericire în absolut (ba chiar în lipsuri, mizerii, boemă), dacă nu Nicolae poetul?
Cea mai tare carte de poezie a tuturor timpurilor…
Ultima formă poetică la care trudește Silade în această perioadă este sonetul, cu deplasarea lui firească spre eros, dinspre agape. Poetul se laudă că ne va furniza „cel mai mare volum de poezie”, și suntem datori să-l credem, cel puțin după semnele bune pe care ni le-a dat până acum. În viață e bine să te compari întotdeauna cu cei mari, iar poezia e profesiunea frenetică în care succesul depinde în mare măsură de avântul pe care reușești să ți-l iei singur (citat din memorie după Saul Bellow, Darul lui Humboldt). Sonetul pare a fi genul poetic ideal pentru poezia de dragoste, acesta fiind desigur și motivul alegerii sale de către cei mai mulți. Poeme rimate reușite mai comisese autorul și în volumele anterioare, însă în acest nou volum („în pregătire”) pare că se întrece pe sine.
Dar să nu vorbim în vânt, ci în cuvânt, adică din ciclul iubirea de la a la z: „ești frumoasă ca un măr de import/ dar n-ai gustul merelor coapte în livezile noastre de munte/ nici aroma lor însoțind până în vale izvoarele/ poate ai și un vierme pe dinăuntru tot de import” (a); „dar singurătatea mea e atât de urâtă/ iar tu ești atât de frumoasă în singurătatea ta/ că mă înfrumusețez numai gândindu-mă la tine” (d); „toamnele mele sunt mai multe decât primăverile tale/…/da ești frumoasă ca un început de septembrie iubito/ stăpână peste această lume a mea cu toate primăverile/ cu toate toamnele cu toate iernile ei…” (g); „și începe să plouă și ochii tăi se înrouă/ da e târziu dar după atâtea târziuri/ se face devreme devremenim” (i).
Se simte clar în acest nou volum o rotire de paradigmă, înrourarea și înseninarea celui care a ajuns la liman, pe platoul din vârful muntelui: „în preajma ta sunt omul de zăpadă care iubește soarele/ și ești femeia de zăpadă care se topește brusc”; „am iubit-o cât șapte șapte ani după aceea/ și acum parcă iar se reaprinde scânteia”; „unde ești acum când vorbesc despre tine/ unde ești acum când fără tine nu sunt”; „pentru că vii după multele mele înfrângeri după marile mele tristeți/ și vii când celelalte se pregătesc de plecare sau au plecat deja/… pentru că vii în sfârșit ca un nou început/…te voi numi victoria și vom reface lumea/ vom scrie noi istoria”.
Din tot materialul postat pe blogul său, Sonete I și Sonete II, am remarcat ciclul iubire 100%, cuprinzând sonete de la I-L și LI-C:
„Ca un fluviu mi-ai curs printre degete,
Ca un râu, ca un val, ca o undă.
Înțelege-mă! Și înțelege-te!
Întoarce-te măcar o secundă!”
Un alt ciclu de sonete de dragoste este preaiubirea și alte scrisori de dragoste (urmează șapte zile medievale, un fel de cronică lirică de călătorie într-un ținut îndepărtat).
Vom încheia această scurtă prezentare a poeziei lui Nicolae Silade fără pretenții de cronică literară, cu un poem în care poetul se prezintă singur - adevărată profesiune de credință - , poemul intitulat În primul rând, interesant (în primul rând!) pentru critica (și istoria) literară:
„vor veni criticii și vor spune ăsta care ne dă peste cap toate istoriile literare ăsta care nu se încadrează în nicio generație și nicio generație nu-l poate ignora ce facem cu ăsta care scrie numai sonete și eternelii și se filosofează în scris păi domnule ăsta are filosofia în degetul mic ce facem cu ăsta care iată că scrie chiar aici despre noi de unde știa ăsta în ce dilemă ne pune el și cărțile lui care au schimbat lumea și lumea de ce îl adoră…”
La toate acestea n-ar mai fi de adăugat decât că așteptăm ca volumul să apară și la vedere. Publicat vasăzică și pe hârtie (suport de celuloză), nu doar pe suport electronic. Fiindcă, deși devenit public, un asemenea demers se poate pierde ușor în mările, pe oceanele de pixeli…
Remus V. GIORGIONI
