George Pașa: Acrostihuri în vers alb

1. Grup
Gându-ntârziat al unei frunze
Rătăcite-n somnul unei ore,
Unde gerul, paznicul de noapte,
Pas cu pas, încremenește visul.

2. Privirea

Pendulează între două note
Radioase-n auriul verii,
Intră fără niciun fel de teamă,
Var încins, în pulberea solară.
Iute se mai veștejesc mușcate!
Roade-amurgul rodia solară,
Este plin ca un butoi de varză,
Amețit de miezul dulce,-adoarme.

3. Raft

Râsul e o carte a iubirii,
Alintată-n respirații ample,
Fericită c-a ajuns pe raftul
Tuturor ce-i simt argintul vocii.

4. Refacere

Refăcut e timpul unui sunet
Estompat de liniștea lunară.
Forfota din lucruri încetează,
Adieri de farmec umplu sala.
Cântecul pornește în surdină,
Este-o seară fără de pereche!
Ritmul are-acum sclipiri de aur,
Eterate linii prind culoare.

***

       George Pașa        

s-a născut în Puchenii Mari, județul Prahova. Este licențiat în filologie al Universității din București.
Scrie texte literare încă din adolescență, dar nu debutează decât relativ târziu, la 28 octombrie 2009, în revista „Axioma” din Ploiești, cu trei traduceri din poezia lui Serghei Esenin: „Se-nvolbură frunzișul cel de aur...”, „Anii tinereții cu frumoasa-mi slavă...”, „Eram eu odată tânăr și ferice...”. Își continuă colaborarea cu această revistă, publicând alte grupaje poetice, în mai multe numere ale acesteia: în noiembrie și decembrie 2009, martie și aprilie 2010.
Publică, de-a lungul timpului, poezii, traduceri de poezie, cronici și recenzii literare, o piesă de teatru, în alte reviste: „Actualitatea literară” (Lugoj), „Algoritm literar” (Călan), „Armonii culturale” (Adjud), „Atitudini” (Ploiești), „Citadela” (Satu-Mare), „Constelații diamantine” (Craiova), „Convorbiri literare” (Iași), „Cuib literar” (Călan), „Feed back” (Iași), „Fereastra” (Mizil), „Literaria” (Craiova), „New-York Magazine”, „Nuova Provincia” (Imola, Italia), cu texte în română, traduse în italiană de către Matteo Veronesi, „Regatul cuvântului” (Craiova), „Repere literare” (Ploiești), „Revista nouă” (Câmpina), „Sintagme literare” (Dudeștii Noi), „Tribuna” (Cluj), „Urmuz” (Câmpina), „Vatra veche” (Târgu-Mureș), „Vocativ” (București), „Zona literarâ” (Iași).
Volume de versuri publicate de George Pașa:
„Singurătatea unui sunet”, editura „Premier”, Ploiești, 2009;
„Atelierul albastru”, „Premier”, Ploiești, 2010;
„Detașat pe frontul minunii”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2011;
„Cântece din Alindoria”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2013;
„Ben Cioglu”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2015;
„Pașadine”, ed. „Minela”, București, 2018.

Daniel Corbu: Topirea

   (Începusem să mor prea devreme)                                                                                                                              

Începusem să mor. Muream încet în fiecare zi
în fiecare oră în fiecare secundă.
Consultam tomurile sănătăţii şi ale bolilor lumii
zeci de tratate ale trecerii
cărţi despre regi glorioşi
gladiatori, cruciaţi, castelani şi celebre madone,
şamani, zoroaştri, exploratori, prinţi ai curajului
şi papi intermediari ai Bunului Dumnezeu
şi din fiecare se înălţa ca un abur

abia perceptibil revoltătorul firesc
aşa cum din adâncul materiei nimicul.
Începusem să mor vizibil. Îmi spuneau
iubitele prietenii vecinii:
Tu nu observi cum mori cu câtă evidenţă
şi impardonabil fast chiar fără un pic de ruşine
în văzul tuturor te topeşti ca o apă
ce se scurge fără de noimă-n adâncuri
sau ca o avere căzută pe mâna prăduitorilor?

Începusem să mor prea vizibil. Vorbeam cu
mult prea ocupatele celule, cu sinapsele, cuarcii, leptonii, gluonii
şi-i rugam să oprească un timp lunecarea
de nesuportat pentru cei care chiar în acel moment
mă acuzau de pierderea clasicei demnităţi
a minimei decenţe sociale.

Dar totul căzuse în autism şi totul
lucra în defavoarea mea şi nici scepticismul
nu-mi mai era biserica sfântă a rugăciunii
iar iubita cea nouă-mi spunea:
– Degeaba ai scris şase mii de poeme despre

sânii mersul şi părul meu auriu
uite cât de vizibil mori în fiecare zi, în fiecare oră
în fiecare clipă te zbaţi ca o floare tăiată
şi nu faci nimic. Nimic şi nimic.
Iar pleccrea mea e foarte aproape.
– De mă părăseşti – spusei cu glasul pierdut – va fi o rană,
dar ce spun eu
va fi un dezastru mai feeric decât
orice apus pentru că eşti atât de aşezată în
inimă, în sânge iar sufletul mi-i ocupat în întregime.
Cum să te desprinzi?
Va fi o rană pe care-o vor vedea toţi
care se va scurge pe bulevardul Victoriei, pe strada Puşkin şi
Lăpuşneanu, pe stradela Baudelaire prin clădirea
televiziunii centrale prin pieţe cluburi
de zi şi de noapte o rană urâtă
ca o lipicioasă meduză ca o inimă însângerată pulsând
în dezordine
ca un monstru uriaş.
Iar oamenii zice-vor: ce despărţire urâtă
ca un muşuroi ca un oraş oceanic după apocalipticul tzunami!
– Fă ceva – îmi spune noua iubită – şi pune capăt acestei ambiguităţi!

Dar eu continui să mor vizibil
în fiecare zi în fiecare oră
în fiecare secundă
crezând ca şi vechii greci în destinul câştigului
din pierderea lucrului de pierdut supus astfel măreţiei
pierzaniei şi golului absolut
continui să mor vizibil cu neruşinare,
în timp ce-mi îmbogăţesc impunătoarea colecţie de timbre şi fluturi
sau fac adânci reverenţe unei glorii de trei parale
şi uneori chiar ascult zile şi nopţi în şir
cum din adâncul materiei urlă nimicul.

Restituiri > Florin Mugur: Un poet uitat strategic...

         Frumoaso         

mersul tău prin iarbă 

și felul cum te uiți în treacăt la mine
și iarba care s-a înălțat
la un metru de pământ
să te urmărească de-aproape
zăpăcită de pofte

aș vrea să scriu despre tine
frumoaso
dar hârtia alunecă
de parcă-aș fi așezat-o
pe-o moviliță de cireșe coapte

(din rev. România literară,nr.6/1990)

Ionuț Caragea: Trepte

                            în premieră

și visul e o treaptă care
ne duce către-un loc
ce nu e vis
e o-mplinire-a gândului
într-un abis
e presimțirea vieții noastre
viitoare

tot ce am scris
există și va fi
răstălmăcit de mine-altcineva
nimic nu se va pierde
chiar de-aș vrea
căci și cuvântul e o treaptă care
ne duce către-un loc
ce nu-i uitare

tot ce visez și scriu
tot ce iubesc
sunt trepte către lumea
ce-o să fie
de m-a durut și-am plâns
am redospit
în inimă și-n suflet
veșnicie

iar de lumini și umbre
m-au chemat
la hora lor de antice mistere
am tot dansat, am tot dansat, am tot dansat
ținându-mi ochii sus către repere
către planete, stele, galaxii
acolo unde iarăși
noi vom fi

(Poem din antologia de poeme,citate şi aforisme "M-am născut pe Google",editura Fides, februarie, 2021.)

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (IX)

       cronică

Nicolae Silade, poetul eternei fericiri

Poetul Nicolae Silade a debutat în volum cu Visul în lucru (Editura Litera, 1978), pentru ca, apoi, să fie prezent cu poeme în revistele literare (Luceafărul, Flacăra). A revenit, în 1994, cu un grupaj de poeme, în volumul colectiv Cartea poeţilor (Editura Lugojpress). Al doilea volum de poezii al lui Nicolae Silade a apărut tot la Editua Lugojpress, la sfârşitul anului 1996, şi se numeşte Mergere înainte. 

Noua apariţie impresionează, încă de la început, prin limbajul abstract, filosofic, asemănător celui al lui Nichita Stănescu din 11 elegii. Ca în Elegia întâia (a sinelui), apar definiţii lapidare, curăţate de podoabe: “el nu are nume nici margini nu are/ este marele nostru necunoscut marele anonim/ este cel care este” (p. 6); “el este treaz când visează/ iar când se trezeşte îşi vede visul cu ochii/ lumea aceasta e unul din visele sale/ cealaltă lume e visul din vis” (p. 7). Sinele ia însă aici dimensiuni infinite, devine Absolutul, stăpânul lumii, dificil de cuprins în definiţii inevitabil finite. 

Imaginea domestică a vieţii cuprinde în ea contrariul ascuns pe care poetul ştie să-l scoată la lumină: “în liniştea aceea/ de dinaintea zorilor/ îmi beau nestingherit cafeaua/ de preferinţă amară/ şi descopăr/ dulceaţa ascunsă a vieţii” (p. 14). Exacerbarea eului, hipertrofierea lui, este personalizată. Eul devine însuşi Poetul: “luaţi chipul meu numele meu/ şi suflare din suflarea mea/ stăpâniţi peste toţi aceia care vor să vă stăpânească” (p. 15). Evidenţierea contrariului devine acţiunea predilectă a Poetului: “se spune că aici au sfârşit vor sfârşi/ toate călătoriile. eu cred mai degrabă/ că ele încep de aici” (p. 16). 
Esenţa lumii nu poate fi schimbată de fenomenele ei trecătoare (în care sunt implicaţi oamenii): “… parcă văd şi acum acele insule plutitoare. marea/ când furtunoasă. când calmă. strâmtorile şi stâncile ei. nimic nu s-a schimbat. doar că un altul acum/ naufragiază pe mare” (p. 19). Este vorba de marea – simbol, eliberată de orice accidente. Cuvintele Poetului – “cenuşă rezultată din arderea mea” – sunt cele care fixează sensurile lumii, ca acea cenuşă pusă pe zăpadă, “să nu alunece musafirii”. Banala cenuşă pusă pe zăpadă devine un simbol central într-o “ars poetica” (p. 22). “mergere înainte/ mereu această mergere înainte/ pe un drum fără capăt fără întoarcere/ prin sfânta sălbăticie” (p. 28), “mergere înainte/ mereu această mergere înainte/ delir ce nu se mai sfârşeşte/ curgere de neoprit/ cascadă” (p. 29) poate fi însăşi existenţa noastră, pusă sub semnul devenirii neîntrerupte, care este sugerată, în întregul volum, prin fluxul continuu al cursului liric, în care lipsesc “obstacolele”: titlurile poeziilor, scrierea cu majuscule, punctele. 
Totuşi, în imensul fluviu al trecerii, poetul nonconformist (dar numai în această privinţă), pune puncte, “jaloane”, “repere”, acolo unde nu ne-am aştepta, şi continuă cu iniţială mică: “dar unde începe şi unde sfârşeşte/ sinele meu? mereu un altul/ îmi precede naşterea. mereu un altul/ îmi succede. şi-n fiecare/ sunt eu. cel care mereu/ se nemărgineşte” (p. 39). Străbătută de fiorul metafizic al lui Lucian Blaga e elegia ce urmează: “o,/ dacă ar fi linişte/ s-ar auzi cum bate/ inima mea în inima lucrurilor/ s-ar auzi cum bate/ inima lucrurilor/ în inima mea” (p. 32). 
 Atmosfera domestică, doritoare de confortul limitat al concretului, este construită în “seara bem ceai de zahăr ars/ cu lămâie…” (p. 37). O semnificativă  polisemie (femeie iubită – Dumnezeu) creează poemul “pentru că tu mă ridici tu mă înalţi” (p. 42). Un lirism pur, de o transparenţă şi de o delicateţe amare, răzbate din îndemnul păstrării misterului lumii, când acesta e protejat de frumuseţe: “o, nu lua totul în seamă/ nu căuta să înţelegi/ cât însăşi primăvara îţi dă vamă/ te bucură de floarea de cireş” (p. 45). 
Poetul simte acut trecerea timpului prin singurătatea lui şi caută, uneori cu disperare, alteori cu liniştea resemnării, nevăzutele jaloane ale vieţii. Dar demersul lui se pare că e sortit eşecului, în visul vieţii acesteia (“e totul un vis”, p. 64). “eu domnilor m-am decis să renunţ” este o nouă definire a Poetului, fiinţă fragilă, vulnerabilă, pusă în calea sfârşitului: “prin urmare mă voi izola/ undeva departe pe un câmp/ şi mă declar păpădie/ în vântul serii” (p. 76). Căci singura valoare e “gândul gândul gândul”, care “luminează calea/ spre cuvânt” (p. 77).

Poet elegiac, de un lirism pur, dematerializat, asocial şi anistoric, luminat de puterea eternă a poeziei, Nicolae Silade îşi înregistrează zbaterea  spre Absolut, conştient de imposibilitatea atingerii acestuia. Şi tristeţea poetului izvorăşte abia şoptit din versuri…

Eternelia (Editura Marineasa, Timişoara, 2006) aduce un ton distinct în poezia românească din ultima perioadă, dominată de pesimism şi de experimente lingvistice, de cele mai multe ori sterile. Poetul este un optimist funciar şi îşi clamează fericirea în năvalnice versuri pline de lumină, pline de bucurie, cu o retorică molipsitoare, într-o combinaţie de imn, odă, psalm şi rugăciune. 
Câte şapte versuri sunt puse în “blocuri” de proză, în dreptunghiuri de text, aşezate orizontal, la mijlocul paginii, sugerând soliditatea şi permanenţa sentimentului. Fluxul cuvintelor este întrerupt, din loc în loc, de puncte, dar după care se foloseşte litera mică. Deci, oprirea impusă de punct este anulată imediat de cuvântul următor, care nu începe cu majusculă. Se naşte senzaţia de curgere impetuoasă, ireversibilă, care nu poate fi oprită de nicio stavilă.

Dar care este sursa marii bucurii a poetului, bucurie pe care el vrea să ne-o transmită şi nouă? Sunt, după cum ne-am aşteptat, mai multe surse. Una dintre ele este iubirea, dar care este legată de posedarea unor stricte valori materiale: “Cum nu poţi spune că eşti fericit când iubeşti. ci numai când eşti iubit. ştiu. îţi vine să sari în sus şi să-ţi declami pe străzi bucuria. întocmai ca la loterie. când ţi-au ieşit toate numerele şi-ai intrat în posesia unei sume fabuloase. în posesia unei maşini ultimul tip. a unei vile de lux pe malul mării. şi-ţi petreci vacanţele de vis pe o insulă exotică. cu superbăciuni de fete.” (p. 6). 
Fericirea porneşte, firesc, şi din banalul (pentru unii) cotidian: “… când te aşezi la birou. când prin fereastră te salută soarele. când oamenii toţi îţi zâmbesc. când dai un telefon. când primeşti un fax pe care scrie “bucură-te!”. oare nu e aşa fericirea?” (p. 8). 
Sursa fericirii se amplifică în zig – zag, parcă printr-un baleiaj, sărind de la banalul cotidian la contemplarea sublimului, de la concretul zilnic la sentimentul înălţător: “când urci la volan şi în maşină miroase a levănţică. iar în dreapta ta se află iubita ta. când urci pe munţii patriei şi brazii magnifici te salută. când în bănci contul tău creşte şi creşte şi creşte. când eşti sănătos. îndrăgostit. când eşti iubit. când toate merg strună. când îţi doreşti cu ardoare ceva iar în clipa următoare se şi împlineşte. asta e fericirea.” (p. 9).  
Poetul e fericit – şi aici urcăm o treaptă în găsirea sursei fericirii – pur şi simplu pentru că există: “pentru că eşti cu adevărat.” (p. 10). Fericirea este vegheată de un destin fast: “m-am născut pe un pământ binecuvântat, m-am născut într-o limbă de aur. sub cerul acesta mereu senin.” (p. 12), iar pentru a fi fericit trebuie „să crezi cu tărie.” (p. 13). 
Cel ce e fericit se bucură fără condiţii, fără circumstanţe, de cele patru elemente fundamentale ale lumii, cărora li se adaugă “al cincilea element”, ca în celebrul film al lui Luc Besson: “Să te bucuri de pământul pe care calci. care ne hrăneşte. de soarele călăuzitor să te bucuri. de aerul pe care-l respirăm şi apa care potoleşte setea. iată întruparea bucuriei. dar iată şi elementul cinci: iubirea. fără de care viaţa n-ar fi viaţă. fără de care nimic din ceea ce există n-ar fi existat.” (p. 16). 
Adept al simplităţii, al directeţei mesajului, într-o limpezime de cristal, poetul spune tranşant: “dar mai ales caută înlăuntrul tău. acolo e fericirea.” (p. 78). Revine apoi la una din sursele de bază ale fericirii. Iubirea – căci despre ea este vorba – este un sentiment înălţător, copleşitor, depăşind concretul fiinţei iubite: “Şi cât te iubesc. o, cât de mult te iubesc. din ce în ce mai mult. până când iubirea ia chipul tău şi se veşniceşte. până şi iubirea primeşte numele tău.” (p. 19). Iubirea devine fundamentul eternităţii. Ea nu are nevoie de nume “al adresantului”, pentru că ne aflăm într-o lume “depersonalizată”. Iubirea este totul. Ea “mişcă lumi şi stele.” (p. 67).

Fragmentele Eterneliei au o doză importantă de elemente retorice. Eul liric se adresează unui “tu”, care poate fi însuşi poetul, dar poate fi, la fel de bine, orice receptor al lumii acesteia, pe care autorul doreşte cu ardoare să-l convingă: “eşti mulţimea fără număr care vine şi pleacă din mulţime.” (p. 46). Într-un final, acel “tu” este însuşi Stăpânul Suprem: “de aceea tu. cel adevărat, cel greu de atins. cel spre care se îndreaptă cuvintele mele. rugăciunile. de aceea tu, numai tu. întotdeauna tu. cel de jos. cel de sus. cel dimprejur. de pretutindeni. cel dintotdeauna. “ (p. 45).

Sunt texte în care recuzita retorică este prezentă din abundenţă: exclamaţii şi interogaţii, repetiţii şi enumeraţii, puse în simetrii care ţin de oratorie: “O, câtă bogăţie în această sărăcie! şi câtă viaţă în acest deşert! nu vede nimeni? nimeni nu aude? iată soarele; al cui eşti tu? îl întreb, pământul, luna, stelele: ale cui? ale cui sunt vânturile, valurile? iată că am răspunsul. ale voastre sunt întrebările. al meu e răspunsul. pe care nu vi-l răspund. nu vi-l pot  răspunde. “ (p. 29).

Întrebările poetului devin uneori adevărate meditaţii filosofice, în care clamarea puternicelor sentimente este temperată. Eul liric se întreabă, într-un limbaj abstractizat, dacă “ordinea s-a născut din dezordine” (p. 39), dacă “lumina se naşte din lumină” (p. 40). Există şi răspunsuri; între geneză şi apocalipsă este întrupat “cuvântul… eternul” (p. 51). Poetul meditează, într-un fel de disertaţii filosofice, asupra multor lucruri: dualitatea universală, sinele care se vede pe sine, Stăpânitorul a toate, ştiinţa, înţelepciunea Dumnezeirii.

Poet al creşterii, al bucuriei şi al luminii, Nicolae Silade, în ciuda repatatelor întrebări pe care şi le pune, este o voce a certitudinilor: Fericire, Existenţă, Cuvânt, Dumnezeu.

Constantin BUICIUC,

Oglinda lui Narcis, vol. I, Editura Marineasa, Timişoara, 2008

despre 

Nicolae Silade

Lugoj, Timiş, Romania

Este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

mai multe detalii, aici: https://nicolaesilade.blogspot.com/

Nicolae Silade: Versuri

                      Vreau să întorc poezia spre lume şi lumea spre poezie!                       

primăvara românească
I
ziua când am decis să-mi dau viaţa convins că oricine ţine
la sufletul său şi-l va pierde. ziua când am ieşit din mulţime
şi am văzut că singurătatea aduce linişte iar liniştea
singurătate. în ziua aceea s-a luminat de ziuă în viaţa mea.

începuse dezgheţul. mulţimi dezlănţuite împotriva altor
mulţimi dezlănţuite. şi eu singur. cu toate mulţimile înlăuntrul
meu şi cerul înstelat deasupra mea. împotriva cui să lupt mă
întrebam. împotriva cui să lupte un om singur care nu mai e

om. şi în răgazul dintre două întrebări căutam răspunsuri
în adierea miresmelor vechi de când lumea. căutam răspunsuri
în liniştea destrămată de cântecul neschimbat al păsărilor.
şi ceea ce nu am văzut niciodată începuse brusc să se vadă.

II
e ca şi cum te-ai trezi dimineaţa bucuros că nu ai murit. ca şi
cum ai murit şi ai înviat şi nu ştii în ce lume s-a dus lumea ta.
în ce trup de lumină s-a preschimbat trupul tău. e ca şi cum
uşurat de orice povară ţi se însufleţeşte până şi sufletul. da.

e un miracol pe care nu-l înţelegi. un miracol între atâtea
miracole. şi renaşterea asta continuă. şi renaşterea asta.
un buchet de ghiocei pe noptieră. un ciripit de păsări la
geam. şi sloiurile care picură picură picură. sunt semne

că vremea se schimbă. şi vremurile. sunt semne în care
e ascuns înţelesul. viaţa ce ţi s-a dat ţi s-a luat şi viaţa pe care
singur ai dobândit-o. nimic nu e nou sub soare vei spune dar
soarele acesta e nou. şi ceasul vechi măsoară timpuri noi.

III
primăvara noastră a fost hitleristă. primăvara noastră a fost
comunistă spunea bunicul. caută tu o primăvară mai bună
spunea. caută tu o primăvară românească. fuma şi se ruga
de mine aşa cum eu mă rugam de dumnezeu. dă doamne.

şi domnul a dat domnul a luat domnul ne-a învăţat să luăm
singuri ceea ce este al nostru. ne-am luat viaţa în propriile
mâini. în timp ce alţii voiau să ne ia viaţa. am luat moartea
şi-am călcat cu ea peste moarte. cum se spune la înviere.

şi chiar o înviere a fost. ca învierea lui lazăr. despre care
aflasem din biblie. ca învierea fiicei lui iair. ca atâtea învieri
despre care nu se mai ştie nimic. şi dacă învierea unui om e
o minune când un popor învie e cea mai mare dintre minuni.

IV
noi n-am avut timp să trăim. noi n-am avut timp să fim. noi
nu am avut un timp al nostru. dar acum când timpul intră în
alt anotimp acum când soarele ne aparţine când stelele ne
fac cu ochiul acum când dumnezeu este român acum avem

tot timpul de pe lume. şi lumea e a noastră. în întregime
înlăuntrul nostru. afară e doar iarba verde peste mormintele
de altădată. afară e un sat încremenit în timp. în alte timpuri.
un sat din care vin mulţimi de îngeri. cum vin copiii uneori

din copilăria noastră. şi cresc cum creşte iarba verde de
acasă. cum cresc stejarii în păduri. perdeaua de zorele la
fereastră. când zmeurul împrăştie arome. renasc speranţe.
şi florile din glastră dobândesc culori. şi veşnicia e a noastră.

Gheorghe Grigurcu: Poeme

      De ce

De ce te grăbești cînd prea bine știi
că graba strică treaba

sparge sticla bălții și n-o mai pune la loc

strică frîna norului care dă-n șanț cum un autocar smintit

pune vocea păsării la altă turație
făcînd-o de rîs

și nici pe tine nu te bagă-n seamă trecînd înainte
cum o cochetă fără inimă

graba.

      Ideea

„Mîncăm sandviciuri de realitate” (Ginsberg)
dar nu ne putem sătura

multiculturali cu fălcile-ncleștate
pe cîteo idee

cum un os cum un sîmbure
pe care-l scuipăm discret.

Petruța Niță: ***

     (des)cântec

când sărutul ți se rătăcește

şi mi se stinge-n în carne

până-n rădăcinile fricii

să nu te pierd

să-mi cureți oasele de alb

pătrunzând în pielea mea de femeie îndrăgostită

să-ți fiu cuiul din palmă

ne-am pierde pentru totdeauna

până când m-ai renaște iar

din coasta păcatului

Gina Zaharia: Ploaia-ndrăgostită

*                      versuri                        

Tu știi că-mi place ploaia, dar astăzi nu-ți mai spun
Câți stropi de nebunie în pumnul meu adun.
Sosește de niciunde. Cândva ne-a însoțit
Pe câmpul cu narcise. Credea că-i otrăvit

De fulgerul ce, poate, s-ar fi pierdut cu firea.
Dar ce avea să ardă mai mult decât iubirea?!
Purta o rochie nouă și-atâta de curată
Încât credeai că-i scoasă din zestrea ei de fată.

Am vrut s-o-ntreb degrabă de ce-i așa gătită,
Habar n-aveam ce-nseamnă o ploaie-ndrăgostită!
Cu ochi de iarbă verde ne-a dus înspre amiază.
De-atunci ne poartă-n suflet cu amintirea trează.
..................................................
Se-aude iarăși ploaia și nu știu ce să zic,
Iar câmpul cu narcise mai șchioapătă un pic.

Florin Tanasescu: Călcâiul din inima lui Ahile

                  proză                

Prima dată, doar balerinele, înălţate pe „poante”, l-au văzut. Stătea în ultimul rând, la spectacolul „Lacul lebedelor”, spun unii. Alţii zic la „Spărgătorul de nuci”. Dar nu asta e important. Importantă este prezenta lui Ahile în sală.
Semizeul venise să vadă „cu ochii lui” – cum spun martorii unui accident rutier, când filmează mai întâi victimele şi-apoi sună la 112 – mersul pe vârful picioarelor. Lăsase armura la garderobă. Avea doar călcâiul din inimă. Era aidoma ultimului om de pe pământ. Un fel de „prostul satului, dă-l dracului. Prea-i sentimental”.
Spectacolul se întrerupe. O balerină căzuse. Îşi luxase o gleznă. Lumea începe să râdă şi să filmeze. Este chemat SMURD-ul. În timpul ăsta, călcâiul lui Ahile din ultimul rând…
„Sângera!”, veţi zice voi. Aşa speram şi eu, ca să mă bucur de durerea altcuiva.
Aiurea! În sală era o urmă. Dar, nu de sânge. Era ceva roşu care se numeşte terebentină. Are cam aceeaşi culoare cu a globulelor roşii. Dansatoarea căzută avea, în schimb, prea multe globule albe.
Celelalte balerine – poate din durerea de a sta în pantofii cu „poante”, alţii decât ăia cu crampoane, poate din respect pentru colega lor – se descalţă. Cu siguranţă, din decenţă se descalţă. Să nu calce şi mai rău pe sufletul unui om căzut.
În timpul ăsta, grecul simte că-l doare călcâiul din inimă. Se duce spre scenă, şchiopătând. Spectatorii s-au întrebat cine e amărâtul care trece. Au căutat pe Google şi au aflat. ” Este Ahile!”, au strigat.
Au vrut să-şi facă selfie cu el. Şi-au făcut. Apoi Ahile şi-a văzut de drumul lui şi de durerea altuia.
„Totuşi, trebuie să fie o tragedie! Ori moare balerina, ori curge sânge din călcâiul inimii lui Ahile!”, veţi exclama. Şi eu am visat la o nenorocire. Mă gândeam că voi scrie o ştire de prima pagină, fiindcă chestiile de acest gen ţin capul de afiş al lumii. Ei bine, iar v-aţi înşelat. Eu? Iar m-am dezumflat. Nu era sânge. Ahile îşi ascundea călcâiul inimii sub bandaj. Nici balerina nu murise. Am scris despre întâmplare doar câteva rânduri. Le puteţi citi – deşi nu ştiu dacă au fost date la tipar – la rubrica „Diverse”.
Până să vină SMURD-ul, până să urce grecul pe scenă, şi-au făcut apariţia marii investitori. Au luat amprenta inimii. Au făcut siglă din ea. Şi-au deschis un lanţ de restaurante. Specialitatea casei era „Călcâiul lui Ahile, în sânge”. Fără terebentină.
„În preajma lor, a restaurantelor, erau mulţi câini care aşteptau resturi de mâncare şi urme de sentimente”, îmi spune Patrocle. Prieten bun cu Ahile.
– Şi au primit?
– Nu ştiu. Tu ştii ceva despre balerina căzută?
N-aveam ce să îi răspund grecului Patrocle. Uitasem de ea. Uitasem cum uită oamenii de durerea altora. Mă plictisisem, cum vă plictisiţi şi dumneavoastră, să auziţi că pe cineva îl doare sufletul. Aţi prefera, ca şi mine, să îşi ascundă sângerarea inimii sub un pansament. Umezit sau nu cu terebentină.
– De unde ştii toate astea? De ce crezi că Ahile avea călcâiul inimii bandajat?
– Fiindcă aşa scrie în „Odiseea” republicată. Acolo se mai spune că, în timp ce o balerină- lume plânge, o altă balerină – lume este fericită.
– Dar şi reciproca este adevărată!, zice cineva. Era Aristotel, care a scris prefaţa noii Odisei.
„Mai bine să fii ultimul argat pe pământ, decât domn în împărăţia lui Hades”, îl aud pe Ahile urlând.
– Ce te doare?
– Călcâiul. Şi nu găsesc la farmacii terebentină.
– Nu ţi-au dat altceva ?
– Mi-au spus că durerea din călcâiul inimii se poate trata şi cu o pastilă.
-Cu aspirină?
-Cu indiferenţa de care-i lumea plină.

Ottilia Ardeleanu: numaidecât

 poezie

îmi prepar o înghețată de căpșuni
să înving frigul din tăcere
citesc franz kafka și înghit
rândurile suite la bordul unei iluzii
că peste ape zbuciumate poți găsi
fericirea
o noțiune perimată
de înlocuit cu N-ul ei postmodernist
reprezentat în manuale de filozofie și
tratate de anatomie viața
o rătăcire greoaie
rămâi încâlcit în deziluzii
înrădăcinate adânc în mâluri oceanice
printre specimene purtătoare de rău
jupoi toate nopțile până
dai de sângele uscat pe buzele unui răsărit
printre cearșafurile unei ipocrizii care
te ține legat
slugă a umanității decadente
închis între propriile tenebre
un teatru la scenă deschisă mituiește
actori ambulanți de soartă măruntă
abătuți de la nemișcare
spre un destin luat cu primul val
cerți vremurile te revolți strigi până
îți pierzi auzul vocea
sentința
vorba protagonistului în propria minciună
rămâne aceea pe care o dictează
furia primului moment

dar unde mi-e parfumul
întreb ca o bruneldă
deși savoarea înghețatei îmi face ziua

Cristina Ștefan: ***

 Lumea de rezervă, ArtBook, 2020

somn alb

șerpuitor și nins

un drum spre poarta-nchisă

cum vine Dumnezeu din vis

să îți aștearnă urma

prinsă în pulbere și lemn

din ochi mai rece mai departe

ești semn

de dincolo de moarte...

***

se-nclină ghiocei

sub gheață

ar trebui să vină primăvara

dar dimineața asta

e grea de pământ

ca o minge spartă și ponosită

într-un colț uitat

de univers...

***

iarna miroase-a plecare

și totuși mai ninge

mai ninge

e noapte și albul învie

vis vechi

cu gust de lumină

bolnavă camera

vicleană mă strânge-ntr-o vină

și visul dizolvat în sânge

se-nfașă-n iarnă iar

fără să-l strige...

***

ce dimineață albă

ce dimineață ninsă

stea sub zăpadă

rece și stinsă...

zâmbetul tău aducea însoriri

mâinile tale, mângâieri și iubiri

totul e frig, totul e mut

chipul tău drag e-aici, îl sărut...

cu buzele iernii făcute zăbranic

fotografie cu mirosul atavic

al morții din albul himeric

din veșnicul lut început.

Alexia Ema Burneci: dormi copile

                       poezie                      

brațele mi-au obosit
golul dintre ele
este mai greu decât infinitul
sub ochi am adunat
toate nopțile ultimilor douăzeci de ani
lasă-mi numai una
și ce dacă jucăria ta preferată sunt eu
uită să întorci cheița măcar o dată
încă n-am învățat limba morților și
nu știu cum să-ți spun
că sânii încă se umplu de lapte
când fugi din mormânt
și dor
dor până la lacrimi
până la celălalt copil
fii cuminte și dormi
mama îți promite
că în noaptea de Crăciun
ne vom juca de-a v-ați ascunselea
printre cruci.

(Din cartea: Cu ochii la steaua Kajam, de Alexia Ema Burneci, Editura Brumar)

Mioara Băluță ***

                   poezie                                                                                                                                                                        

îmi vin în minte apele amestecate ale unui râu.
luminiscența ființei și jocurile ei
pe pereți. lumina străpunsă de ferestre
cenușa infiltrată în propriul limbaj
deformările din interiorul corpului
o gură maternă și cântecul ei de leagăn.
tăietura nespusului tău nume. nespusa ta absență.
inutilitatea tacâmurilor de pe masă.
bătăile exorbitante ale inimii
în spatele cuielor a șuruburilor.

buna vestire.
renunțarea la a fi o fantomă.
certitudinea că te voi cunoaște
mai bine dincolo. acolo. aici.
un foarfece pentru memorie și umbra ta tăiată.
marginile care mă țes au fire transparente.
liniștea e plină de formulare.
cenzuri. jurnale imposibile și ani pierduți.
celule. schele. pulsații. intermitențe.
simt pe viu amurgul pielii al privirii.
al dinților. al unghiilor

am devenit o casă veche cu după-amiezi calme.
o curte cu ziduri înalte cât nopțile mele.
cu lumină de veghe pe hol.
cu zumzetul neinteligibil al televizorului
cu încuietori naive incapabile să mă ascundă.
exersez existența prin alții.
visez în interiorul a ceea ce crește
fără măsură. trăiesc reversul zilelor de asediu.
dacă aș spune că nu mă pot trezi
ar însemna că am murit
și ceea ce se vede în partea cealaltă e țărmul.
ridic mâna. salut. îți zâmbesc
dar nu te mai pot auzi.

Viorica Crecan: Vântule vii de departe

Vântule vii de departe,
Îmi aduci tu bucurii?
Dacă-mi aduci, hai și stai,
Supărare să nu-mi dai.

De crezi că-i supărare,
Atunci suflă și mai tare.
La mine nu te opri,
Lasă-mă să pot trăi.

Ca sunt tare necăjit,
Ce-am iubit tot a pierit.
Acum vreau o veste bună,
Să n-am suspin la inimă.

Inima să-mi veselească
Să stau liniștit în casă.
O aștept cu drag să vie,
Nu știu, a uitat de mine.

Teodor Dume, despre: Frunze sub un ștergător de parbriz, de Mioara Băluță

Cronică  

Mioara Băluță redefineşte libertatea de a fi, chiar şi "acolo unde nu mai există nimic de lăsat sau de dus".

" Frunze sub un ştergător de parbriz",(anul 2020, Editura Rovimed Publishers) este a treia carte semnată de Mioara Băluță, după " În cădere voi râde" (2014), şi " Partea nevăzută a lumii"(2015).
Dacă autorul ar fi fost la prima sa carte aş fi spus că orice început însumează o serie de întrebări la care, posibil, să poți ori să nu poți răspunde doar în momentul în care ajungi la un oarecare capăt. Dar mă voi contrazice, pentru că am în față o carte a unui autor bine închegat între cuvânt şi frumusețea lui.
Mioara Băluță(că despre ea este vorba) vine încet şi sigur. Calcă apăsat lăsând în urma sa castele ale bucuriei , întristării dar şi ale fericirii împlinite. Liantul dintre cărămizile de suflet , aşezate milimetric, leagă de timp viața interioară de cea exterioară având ca unic scop bucuria, fericirea şi mântuirea existenței prin Dumnezeu.
Cineva spunea că " poezia este o Artă". Aşa este!. O artă a sufletului!
Şi asta pentru că poezia nu poate degrada, ci doar înălța şi bucura!. Concomitent cu trăirea trupului se hrăneşte şi sufletul. Poezia este şi va rămâne liantul perfect dintre trup şi suflet, o completare a elementului lipsă.
Mioara Băluță este un antreprenor, un inovator cu abilități de a identifica şi capacita valorile esențiale necesare existenței şi trecerii prin timp.
Mă întristez atunci când detectez, la unii autori tineri, cuvinte care încorsetează poezia, o aduce în genunchi pe poziția condamnatului. Şi asta pentru a fi în "trend", cum tot ei îşi motivează gestul, fără a ține cont de trecutul ființei. În mine apare neprevăzutul atunci când citesc un text îndesat, până la sufocare, cu expresii şi cuvinte reci, robotizate, ermetice care te pun în situația de a refuza deschiderea altei pagini.
Evident că nu este cazul în scriitura Mioarei Băluță, pentru că poezia, izvorâtă sub semnătura ei, are esență, pătrunde, linişteşte şi bucură. O simți ca pe o binecuvântare!.
Poezia Mioarei Băluță creează punți de legătură între trup şi suflet, şi mai apoi are loc o contopire. Această contopire nu degradează, ci ajută la clădirea unui imperiu al bucuriei de a fi. Conştiința poeziei este infinită, doar atât cât să ne permitā a creiona un traseu de urmat adecvat trecerii înspre inima acelora care rezonează cu stările autorului. Ceea ce spun vine din experiență. Scanarea atentă a unui text nu este suficient pentru a elabora un verdict, nici cel puțin o părere, dar citind aproape întreaga scriitură a Mioarei Băluță, mă autopropun mesagerul scriiturii sale.
İată de ce criticul responsabil cu diagnosticarea stărilor unui text , şi mai apoi a întregului suflet al autorului , ar trebui să elimine cuvântul "eroare".
Concluzia mea se întemeiază pe experiența scrisului şi pe cunoaştere, pe ritmul stabil, deloc fluctuant, în exercițiul construcției unui text. Cu riscul de a mă repeta, îmi voi etala părerea spunând, din convingere, că poetul nu trebuie să fie un gardian al sufletului, ci o pârgâie , un propulsor înspre dumnezeire.
Poate că în demersul meu voi fi suspectat de infidelitate față de cuvântul scris, față de acele cuvinte ermetic închise în carapacea necunoaşterii în profunzime a ființei. Aşa este!. Dar numai până la un punct!.În literatură, îndeosebi în poezie, căutările după cuvinte care să domine trecutul şi să scoată la suprafață viitorul noii literaturi este foarte riscant (mai mult sau mai puțin dăunător) chiar dacă conştientizăm valoarea nulă a acestora. Şi nu pot fi contrazis chiar dacă mi- se expun, plenar, câteva motive care ar "achita" cauza.
Iată de ce sunt în asentimentul Mioarei Băluță!
" lăsați- i pe cei trişti să plângă/ poate au făcut totul/ şi nu le- a ieşit nimic./ poate slăbiciunile lor/ abia acum îşi scriu istoria."(pag.61).

Judecățile mele, desigur, pot fi influențate de ceea ce văd de la interior la exterior şi viceversa, dar asta nu înseamnă că, din unghiul meu de vedere, nu pot detecta valoarea. Pentru mine fiecare text, trecut prin scanerul ochilor mei, trebuie să lase în urma sa o istorie a sufletului. Filonul epic al scrierilor trebuie să urmărească urma de reîntoarcere în suflet chiar dacă nu în modul cel mai simplu, explicit.
Iată de ce, Mioara Băluță este poetul care nu îşi interoghează sufletul pentru că el este deja format intr- o expresivitate exteriorizată, vizibilă, iar fidelitatea față de întreaga ființă îi permite să facă o scanare atentă, nu numai lăuntrică ci şi în perspectiva exteriorizàrii stărilor, aşa cum am mai menționat.
În contextul dat autorul, Mioara Băluță, lasă asupra întregului o amprentă vibratoare, deloc fragilă, în incizia pe care o face fiecărui cuvânt."ne naştem cu dorința de a merge./ trăim cu o imensă foame
de a fi/ dacă ne- am opri / am rămâne/ unii în fața celorlalți/ cuprinzând cu privirea/ labirintice prăpăstii."(pag.13).
Mersul acesta nu este ca mersul pe apă, lin, alunecător, ci previzibil conturând traseul cu tact şi înţelegere până dincolo de marginile lumii sale.
Familiarizată cu mersul prin labirintul interior al stărilor, Mioara Băluță, din simplitate pe simplitate, construieşte un turn de veghe din care priveşte în interiorul ființei, ca lumina dintr- un ochi de apă, însetată fiind de profunzime şi cunoaştere.
Şi iată confirmarea:" şi după fiecare a rămas un semn/ o adâncitură în pământ/ cât vârful piciorului// nimeni nu va mai privi înapoi.au zburat toți, până la ultimul/ , în direcția propriului freamăt". (pag.20)
Da, iată că freamătul din "Frunze sub un ștergător de parbriz" este un "freamăt" ce repune în drepturi respirația cuvântului dintr-o lume care va supraviețui doar prin și din el. "închid ochii / îmi imaginez că mă ridic dintr-un abis/ la înălțimea cuvintelor/ cum aș veni din întuneric la domestica lumină a corpului,/ nu este suficient și totuși am făcut tot ce am putut"(pag. 106).
Interpretând o imagine a autorului, "lumina unui rug se joacă în spațiul dintre plecări și (de)veniri, ne amăgește privirea cu chipuri"., nu pot decât, nostalgic, să mă întreb: ne îndoim chiar și de puținele vieți pe care le-am trăit sau am fi vrut să ni- le trăim?.
Cartea, Mioarei Băluță , "Frunze sub un ștergător de parbriz" nu este o carte propriu zisă, ci un testament al sufletului care eliberează "rețete" experimentate pe ani și nicidecum pe trăiri ad-hoc.
"Existența micilor fericiri", cum spune autorul (în nota atașată cărții), este dovedită în fapt printr-o schemă trasată arhitectural. Iată de ce întregul cărții convinge. El nu vine cu schițe publicitare înmânându-mi- le ca pe niște curiozități.
Nu pot să închei decât convins că "libertatea apare/ întotdeauna/ acolo unde nu mai există nimic/ de luat sau de dus".(pag.116)
"Existența micilor fericiri" mă face să-i spun Mioarei Băluță, că a marcat cu sânge pe sângele ființei un drum de neoprit și fără margini care o va călăuzi atât timp cât "lumea se va răsuci pe axa ei/ invizibilă". Și sunt bucuros pentru că, în trecerile mele, uneori clandestine, prin scrierile Mioarei Băluță, am descoperit locul în care își păstrează cheia codului genetic al textelor sale, desigur, susținute stilistic.
Și o altă bucurie care dă identitate cuvintelor mele este revelația autorului care constituie o treaptă de pe care excelează și va excela poetic.
În rest, "nu se mai vede nimic/ o pădure crește printre flori/cântecul unei păsări".(pag.46)

(Teodor Dume, membru U.S.E)

Marian Florentin Ursu: Pustiu de februarie

                                                         

tu mă aşteptai la un capăt
de lapoviță
iar eu la un capăt de răbdare,
pe-atunci,
pietrele caselor se mai lăsau rotunjite
de frigul dintre ani

noi ne apropiam unul de altul abia
după ce terminam de a ne citi gândurile
unul altuia,
după ce terminam a ne măcina nervii
pe piatra de moară
de pe suflet
sau după ce răstălmăceam zaţul dimineţii
şi liniile din palme
la limita orizontului.

după aceea,
începeam să uităm
privindu-ne în oglindă amintirile,
oricum,
cea mai tristă noapte a fost când
crivăţul remușcărilor străbătea
prin sticla ferestrei,
prin crăpăturile timpului,
tăindu-mi venele
şi respiraţia
iar depărtarea se cuibărea
printre cearşafuri,
într-un spaţiu gol
cât o muchie de tristeţe,
cât o lamă infinită
de cuţit

Daniela Mancaș Balaiita: Februarie

popoezie, poezie, poezie,                                                                                                         

Ceru-i mult prea mohorât
Și are o față plângăcioasă
Soarele-i iar sechestrat
Pe-un tărâm cuprins de ceață!
De pe cea mai înaltă turlă
Stând în ploaia monotonă
Cântă trist un pui de mierlă
Negru, ca un fruct de beladonă!
Copacii s-au cam grăbit
Și-au dat ghes să-nmugurească
Însă, făurar i-a amăgit
Cine acum să-l dojenească?
Noaptea plouă, ziua ninge
Iarna e nehotărâtă
Și o vrabie mică plânge
Că e vremea prea urâtă!
De sub pătura de omăt
A ieșit un ghiocel:
- Oare-i timpul să m-arăt
A întrebat un copăcel?
- Încă nu e vremea ta
Mai stai în zăpadă un pic
Fiindcă n-ai cum rezista
Cât frigul ți-e inamic!
Vântul a început să batăSpulberând în cale tot
Și-o măceașă degerată
Sângeră-ntr-un vârf de ciot!

Vasile Culidiuc: Amintiri

 (Proză scurtă)

-proză scurtă, Vasile Culidiuc
O văd acum la discotecă, avea vreo cinsprezece ani, stătea lângă mine. Iar eu aveam paisprezece ani. Am dansat toată noaptea. Băusem înainte două pahare de fetească. Îmi ardeau obrajii când am invitat-o la dans. La început am fost teribil de fâsticit. Mă urmărea cu privirea de vreo două săptămâni. Pur și simplu mă înspăimânta. Încercam să-mi ascund nervozitatea. Se auzea 'Marina', cântată de Matteo Simoni. 'M-am îndrăgostit de Marina/ O fată brunetă, dar drăguță/ Însă ea nu vrea să știe de dragostea mea/ Ce să fac să-i cuceresc inima?/ Într-o zi am întâlnit-o singură, singurică/ Inima-mi bătea cu o mie la oră'. Am strâns-o în brațe. Îmi venea să fug. Eram fericit!
Trag fumul în piept și-i dau drumul pe nas. Mă relaxează.
Caut altă amintire în cotloanele minții...
-Simt că-mi pierd echilibru, a zis Paula.
O clipă și se ducea jos. S-a clătinat. Am prins-o la timp. Cartea din mâna ei, 'Conversație la Catedrala' de Vargas Llosa, a căzut.
-Dialoguri suprapuse, am zis eu.
-Catedrala lui Llosa nu-i locul sacru al reculegerii, în care sufletul își găsește liniștea, refugiul...
Ascultăm Pink Floyd, 'Another Brick In The Wall'. E frumoasă și blondă. Un fel de Sharon Stone! Mă întreb dacă o iubesc. Sunt topit după trupul ei. Buzele ei răspund. Urc trepte. Ajung să zbor. Plec la ceruri. E fericirea? Mor? Mor de fericire? Este ora patru dimineața. Stau în genunchi în apa rece. Moldova trece nepăsătoare. Sticla de coniac 'Ovidiu' în mâna dreaptă. Lună plină. Camera plină cu cărți vechi. Cursurile stau pe masă. Scriu. La pick-up 'Texas', 'Say What You Want'... 'Twenty seconds on the back time/ I feel you're on the run/ Never lived too long to make right/ I see you're doing fine...' O îmbrățișez pe Paula. Fata îl dorea. Mirosea a mare. Și a pin. Dansau. Îmi plăcea părul blond, rebel al Paulei, îi plăcea cum mirosea. Adora netezimea pielii ei albe, tinerețea ei, exuberanța ei, opiniile ei avangardiste. Pink Floyd, 'Pigs On The Wing'. Savura un lichior de portocale. Îi plăcea. Atât de mult, încât multă vreme s-a întrebat dacă-i găsește vreun cusur. Nu are niciun cusur, e perfectă! E minunată!
Trăiam la maximă intensitate în lumea mea. Eram un 'macho'?
Plimbam pensula pe pânză. Culoarea se întinde frumos, uniform.
-Pun un pic de alb? întreabă Laura.
-Puțin, zic eu.
-Copacul ăsta o să fie un tei. Poezie și iubire, spune Laura.
Zâmbesc.
-Peste teiul sub care ne iubim noi, o lună, un an, o viață, spune Laura.
Pictează pentru că vreau eu să picteze. Nu se pricepe. I-am dat multe cărți despre pictură. Tehnici de pictură. Stiluri. Curente.
-Mi-a ieșit, spune Laura.
Fac o grimasă. Ea nu e vinovată. Eu sunt vinovatul. E îngrozitor. Copacul ei seamănă cu 'euglena verde'.
-Urâtule! Nu-ți place, spune Laura.
O iubesc de doi ani. Suntem colegi de clasă. Îi dăruiesc un disc de vinil, The Beatles, 'Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band'. Citește 'Șotron' de Julio Cortazar. Are mai multe scheme de citit, a încercat două deja. Are un pantof scâlciat. Îi spun că o să meargă desculț acasă. Se uită lung la pantof. Ridică piciorul și-și scoate pantoful. Îl aruncă într-o grădină. Am rămas fără replică. E nebună! Mi-a spus s-o duc în brațe acasă. M-a cuprins cu brațele de după gât. Nu era grea. O simțeam caldă. Vie.
-Îmi pare rău, spune Laura.
-Eh, îngân eu.
-Sunt o catastrofă, spune Laura.
Roade capătul de lemn cu dinții ei albi. Apoi trage o linie cu roșu peste copac.
-Sunt un postmodern, spune Laura.
-Da, spun eu.
-Serios. Nu am chef să pictez, spune Laura.
Nu spun nimic.
-Nu mă pricep, spune Laura.
-Și cărțile?
-Alea despre pictură? Nu le-am citit, spune Laura.
-Știu, spun eu.
-Și n-ai spus nimic, spune Laura.