Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Dimitriu Gabriela: Trecutul, labirintul viselor...
Gabriela Garlonta: Spațiul gol
și verde infantil de iarbă
strânsă în somn
îl țin în palmă
îndrăzneață arhitectură
fluidă mișcare
gol de sprijinit în oase
Liviu Nedelcu: Poezii
Pietà
De zile-ntregi bătea,în lung și-n lat,
a Carrarei mare carieră
și-ncepuse, chiar să creadă,
că aleargă dup-o himeră.
Dar se-ntâmplă ceva neașteptat, când
din vechi papirusuri, uitate
de preoți, ce-n nopțile senine,
citeau în zodiacuri înstelate.
Hieroglife vin spre mine
din vechi temple egiptene,
cu ale lor grafii, străine:
de păsări, animale, în desene.
Hieroglife vin spre mine
ca moşteniri din alte vieți,
cu premoniții de destine
pe-ale sarcofagelor peceți.
Hieroglife vin spre mine
din vechi papirusuri uitate,
cu-al lor adagio, ce devine
o Carte a morții, anunțate!
Hieroglife vin spre mine,
mesajul lor, al morții vis,
ne pregătește clipa care vine:
oniricul tărâm al lui Ossiris.
Hieroglife vin spre mine,
ca un memento mori, repetat,
care, din veacuri, iar revine
cu-al său destin neînduplecat !
pe căi nebănuite,
ținându-ne de mână
ca doi copii ferice,
să nu cunoaștem teama
de-acel necunoscut,
să ne privim în inimi
precum într-o oglindă
și să purcedem, iară,
spre-al Lumii Început!
Doina Pavel: Iubirea cu degete ude...
versuri
Cu glasuri subțiri de glezne legateSe -ntorc din război iubirile mele,
Nu pot sa le număr, ele, cu toate,
Nu sunt mai mult ca o ploaie de stele.
Una e Țărmul de la Rasarit
Cu nerăbdarea -n secunde nătânge
Las timpul să curgă încet și smerit
Pe la ferestre cu umeri de sânge.
Apoi vine alta cu Țărmul tăcut
Cu Nord sfărâmat într-un un fel de final,
Îmi este mai toamnă ca anul trecut
cu visul plecat spre un țărm hibernal.
Nici sfinții nu pot sa se- adune - nadins
Când scutur' cireși roz floare pe mal,
A treia iubire e-un fluture- aprins
O lebădă vie cu glas de cristal
............
Priviririle mele cu degete ude
In jur se intind peste frigul din zori,
Tu pari o iubire venind de niciunde
Cu degete ude ca o umbră de sori.
Teodor Laurean: Sonet pomelnic
(dedicat părinților: Vasile și Ana)
Acela care pleacă, cel plecatul,Acela veșnic nu se mai întoarce,
Precum silaba ultimă ce zace
Între cel viu și-acela răposatul!
Se ospătează cu cei vii păcatul,
Pe acei duși încearcă să-i împace--
Încaieră dreptcredincioșii, drace!,
Cât își cioplesc din patru scânduri patul!
Căci nu mai înverzește uscăciune
Pe uscăciunea trupului uscată,
Verdeața care-a fost e-n veci plecată
Și nu se mai întoarce din genune!
Cândva, prin flăcări vinete, ruine
Vor da luminii viața noastră toată!
Teodor Laurean: Înșirat pe sfoară
vei ilumina poteci
cu viscolul irimilor tinere
și flăcări târâtoare
pe arăturile aride!
întrucât
sângerezi în ființă,
pentru că
simți cum cerul trece
subțiat ca o sfoară
prin întrupare--
se balansează duhul
deasupra mucului de ceară
ce te mai fumegă!
Maria Corini: Era El, Grigore Vieru...
la aniversare
Am trecut prin iarba TerreiM-a atins un pas discret.
Era El, Grigore Vieru,
Singur, simplu, dar Poet!
Am purces prin gândul mării,
L-am văzut în infinit.
Era El, Poetul nostru,
Avea ochii în zenit!
Mi-a pus ceru’-un dar, în palmă,
Suflu viu, ce l-am simțit,
Era El, de pretutindeni
Steauă, zori și asfințit!
Plânsul lui în dor de țară,
Îngerii mi l-au adus,
Este El, Grigore Vieru,
E aici, El nu s-a dus!
Patimă cu dor de casă
Și pământul strămoșesc
Azi poetul nostru lasă
Lacrimă din gând ceresc!
Prefăcut în stropi de ploaie
Îmbrăcând cărări târzii
Nedreptățile răzmoaie
Lacrimile ce–i sunt vii!
Am trecut prin iarba Terrei,
M-a atins un pas discret,
Era El, Grigore Vieru,
Singur, simplu, dar Poet!
Nely Vieru: Album, petale de lumină
File de miercuri
Paul Zavo:Lovește
poezie
Tai lemnesub fierăstrăul… care încheie
viaţa copacului rupt…
Am ajuns în sufletul tău,
plâns de floarea tristeţii
arse pe rugul tăcerii.
Nu-mi
roade fiinţa pe care
demult încerc să o reazem de versuri,
dar mucegăieşte
fără nici o altă încercare de a Fi.
Mor puţin
în fiecare secundă
care se naşte orfană.
Loveşte! Loveşte! Loveşte!
Ca-ntr-un câine.
Sufletul meu te va urî
continuu
fără nici un drept de apel!
Nicolae Silade, între marile proiecte ale ființei, în general, și cele vocaționale de identificare a ființei
■cronică,de Teodor Dume
La Nicolae Silade cuvintele, prin senzualitatea lor, amplifică activitatea simțului
tactil alăturându-i și rolul de a sensibiliza sufletul ca mai apoi să poată interacționa cu celelalte componente ale trupului. . Acea tensiune subtilă sălăsluieşte ìn ìntreg sufletul și ca drept recompensă contribuie la crearea unor noi punți de legătură ìntre trup şi minte, angrenând, în acest fel, un întreg absolut.
A- l poziționa pe Nicolae Silade într- un anumit unghi în spațiul literaturii e ca și cum ai avea curajul să- l apostrofezi public pe Dumnezeu pentru fărădelegile tale. Știm bine că Dumnezeu este partea nevăzută din noi și că disponibilitatea lui este veşnică atât timp cât partea umană este percepută ca pe ceva sacru .Privindu- l pe Nicolae Silade, din unghiul meu de vedere, aşezat pe cel mai de sus palier al literaturii, nu îndrăsnesc să mă aşez decât lângă umbra frumuseții cuvântului său. Iată de ce Nicolae Silade, prin creațiile sale, se identifică, fàră greş, cu viața, şi la rândul său, prin metode viabile, identifică fiecare părticică a sufletului.
Spun asta, pentru că am avut privilegiul, de la o vreme încoace, să însoțesc, "sub acoperire", fiecare scriere ce poartă semnătura, Nicolae Silade. Şi pentru că mă pot autoproclama " fan" Nicolae Silade ìmi permit să-l diagnostichez, din punct de vedere literar, ca fiind unul dintre scriitorii care, ìn momentele de explorare lăuntrică, uită de sine şi ìşi smulge bucăți din suflet pentru a ni- le dărui nouă tuturora, chiar şi acelora care au aruncat primii cu piatra.
Nicolae Silade este un pervetit irecuperabil care ìşi găseşte plăcerea şi satisfacția âîìn durerea cuvintelor. Şi totul doar pentru a descoperi rolul sacru al sufletului. Sub incidența acestui gest autorul caută să separe trupul de suflet ca mai apoi să reconstruiască acea punte care ìl va ajuta sà traversezeî ìnspre imaginarul unui întreg binecuvântat al ființei.În faţa mea am părți din sufletul său pe care şi le- a aşezat pe palme şi mi le- a dăruit prin cartea sa "everest". O carte cu un format altfel decât cele cu care ne- am obişnuit, 143 de pagini pe care sunt alocate 49 de titluri. Carte elegantă, prin ținută şi conținut, apărută la binecunoscuta editură, Brumar din Timişoara, ìn 2020. O contribuție aparte, la reuşita acestei lucrări, au avut-o: Loredana Tîrzioru (editare şi copertă), precum şi Alina Guțuleac (tehnoredactare).
O carte "care ìi fac pe oameni să se bucure să se întristeze când minunele / se înşiră una după alta şi înăuntru şi afară unde copiii nu mai ştiu să/ rămână copii unde oamenii nu mai ştiu să fie oameni" (printre troiene şi troieni), pag. 93. Citind cartea te trezeşti absorbit cu totul de ființa din lăuntrul cuvântelor în care a găzduit deopotrivă: lumina,întunericul, fericirea, tristețea, dragostea a acelui cuvânt "mama", dependența de ființa care a hărăzit lumea prin care va trece înspre o altă lume "ìn copilărie iubeam deopotrivă lumina şi întunerucul (...) acum lumina are alt înțeles iar întunericul acelaşi/ şi fie că ìnțelegem fie că nu soarele tot răsare şi nicio noapte nu e nesfârştă" (lumina şi ìntunericul),pag.56/57.
Şi cum să nu ți- se interpună, în calea oricărei pete de întuneric, lumina din sufletul mamei! "pe mama o chema elisabeta nu nu e regina angliei dar e frumoasă(...)e altfel(...)mă sună mereu şi- mi citeşte din/ biblie şi are o oră a ei pe care o ține ascunsă o oră a ei ìn care se ascunde/ o oră de taină o oră de dragoste ìn care numără toate orele lumii / până la o nouă ìntâlnire cu mine şi ìn ora aceea ìşi mută pe ascuns toate irele/ adunate şi ìn ora aceea trăieşte ca într- o casă nouă într- o lume pe/ care lumea de azi nu o cunoaşte"(elisabeta),pag.53/54.
Nu, nu pot să nu îmi caut lacrima pe care am scăpat- o citind acest text şi în care să nu ìl caut pe Dumnezeu să-l rog să vegheze asupra tuturor mamelor de aici şi a acelora plecate, poate mult prea devreme.
Ştiu că sufletul lui Nicolae Silade este unul autentic, dovadă firimiturile existenței sale. carantinându-le, preventiv, între coperțile acestei cărți. Spun "preventiv" nu ca măsură de detenție, ci de prevenție pentru a le proteja până la găsirea celui mai bun confort în sufletul cititorului. Elementele componente ale fiecărui text de aici sunt filtrate cu grijă şi mai apoi controlate sub aspectul emoției pe care o produc, fie chiar şi printr- o simplă atingere a cuvântelor: mamă, lumină, ìntuneric, dragoste, răsărit, bunătate, pâine, apă, dureri, oameni, trăiri şi fapte.
Explicația folosirii acestor cuvinte (liantul dintre trup şi suflet) vine din naturalețea ființei, din exprimarea simplă care imunizează în timp ce şi menține tensiunea dintre stări şi o face credibilă. Poate că rafinamentul existențial consolidat odată cu trecerea anilor il fac pe autor să se supună adevărului absolut, un adevăr care îi va implini trecerea prin viață.
Ceea ce am constatat la Nicolae Silade, şi imi place acest aspect, este raportul dintre cantitate şi calitate, modul in care ocoleşte, cu tact, procedeele ermetice folosite de unii care se învârt in jurul cuvintelor tehnice, reci, robotizate, fără acoperire valorică, din punct de vedere literar, încadrându- le, zic ei, ca opțiune de redimensionare a scriiturii "noii generații".Da, atàt timp, zic eu, cât sufletul creează frumusețea umană şi nu reziduurile de pe fundul lui, vom avea "hrană" pentru toată perioada existenței omului pe pământ. Nu o spun numai eu, ci o spune chiar şi autorul, sub o altă formă, "eu prefer să locuiesc (...) într- o casă de 4x4 cu un frigider într- un colț şi un calorifer in altul/ pe malul unui râu de munte sau la marginea mării / eu prefer să locuiesc in mine însumi" (everest v),pag.16.
Da, aceasta este lumea pe care Dumnezeu a populat-o cu oameni "după chipul şi asemănarea Sa".Revin, totuşi, la cuvintele lui Nicolae Silade,"incepe realitatea cine al cui vis este cine a visat pe cine şi cine a fost/ viu în vis și cine este viu în realitate în realitatea care este tot / un vis"(o realitate de vis),pag.107. Nu- mi permit să definesc sau să redefinesc poezia lui Nicolae Silade, ca fiind o poezie hermeneutică dacă alții nu şi-au permis, dar imi permit să declar că am sesizat valoarea ca simbol al interpretării vieții, bine conturată în tot ceea ce scrie Nicolae Silade.
Aş fi vrut să consemnez discret delicatețea cu care Nicolae Silade îşi stoarce emoțional sufletul , dar având la îndemână doar opțiunea "cititor" ori "consumator" al frumosului din cuvânt, m- am limitat doar la " materia primă" pusă la dispoziție de către însusi autorul prin volumul " everest" şi prin încă câteva volume de autor pe care am avut şansa de a le citi, fără să mai contabilizez aparițiile in revistele de cultură care l- au găzduit.
Vorbind aceeaşi limbă, care ne călăuzeşte pe drumul literaturii şi care ne uneşte sufleteşte, voi incheia cu un citat dintre copertile " everest"- ului, care ori de câte ori il intorci sau il rostogoleşti, cu acesaşi inţelepciune, găseşti cheia sub preşul din faţa uşii, ceea ce inseamnă incredere, recunoştință,şi sinceritate, "era atât de intuneric pe pământ / că m- am gândit să vin şi eu/ să fac lumină" , pag.87
Teodor Dume, membru U.S.E
Jenică Dragan: Poem despre tăcere
Pica Maria N. Boștină: S-au ivit ghioceii
Ne-a-ncântat ochii puțin,
S-a făcut senin afară,
Uşor, uşor s-au topit!
Doar įntr-un colț de grădină
Se văd ceva ghiocei,
S-au ivit"floare divină",
Primim salut de la ei!
Ghiocel eşti floare rară,
Tu eşti primul între flori,
Tu apari de sub zăpadă
Chiar de-i frig, de-i ger, sau nori!
Ne-aduci primăvara-n suflet,
Ne încânți, ne înveseleşti,
Tot ce trecem într-un umblet,
Spre dorinți să le-mplineşti!
Faci chemare să-ți tot vină
Surate flori, colorate,
Tablou viu, scumpă natură,
Noi cu fețe-mbujorate!
Brebenei, brânduşe mov,
Galbene cu ace de brad,
Învelite în foițe, stau,
Sub zăpadă au program!
Tot ivesc şi țes uşor,
Flori mărunte, crud covor,
Dragoste-aduc tuturor,
Primăvară ne-a fost dor!
Drag şi frumos ghiocel,
Fac cu tine legământ,
Tu aduci doar primăveri,
Fă-i minunea pe pământ!
Mai dă-mi primăveri cu soare,
Cu pace şi cu lumină,
Poate dragostea răsare,
Fără ură, om cu om să îşi dea mână!
Vasile Ionac: Urlătură
s-a scumpit în târg jumara.
doamnele de trotuar,
și-au făcut sub pod budoar
și vând mere fără prunci
la prețul de două curci.
a-nghețat în pește apa,
la mirese toate-s gata,
la corhaz, se moare-ntruna,
popa-și acordează struna,
lăutarul vinde pâine,
dascălul, din piei de câine,
face-i haină la primară...
unde-i azi cea primăvară
care mi-a promis, nebuna,
că o-aduce pe vecina
printre clăi, în toiul nopții
ca să ne jucăm de-a hoții?
Marin Moscu: Îngerii zboară spre cer
Unde se nasc stelele,
Pe pământ rămân dureri
Şi în lacrimi mamele.
Trece iarna, primăvara
Nu aduce ghiocei,
Numai corbii numără
Pe câmp pieile de miei.
Sunt cuvintele întoarse
În durerea copleşită,
Doctorii şi-au uitat rostul,
Guvernarea e pripită.
Dumnezeu înalță pruncii
Până-n razele de stea,
În ecou pornesc furtuni, -
Lacrimi din patria mea!
Antoneta Marangoci: Suntem ca doi fulgi
Ca umbra și lumina la un loc.
De mână-amândoi iubim și căderea,
Plecând ca noaptea de-al soarelui foc.
Zburăm printre fulgi învăluiti de dor,
Fără cuvinte ni-i fericirea,
Dar îmbrățișarile uneori dor...
Lovește vântul cu despărțirea.
Eu sunt într-un nor, iar tu ești în altul.
Iubirea ne ninge și doar visăm,
Că scriem cu alb pădurea, pământul,
Culoarea iubirii lor să o dăm.
Dar...
Suntem ca doi fulgi și despărțiți de lume,
Topi-ne-va râul, pierdut fără nume...
Ion-Cristea Marilena: Marea resetare
Cu zale bine-ncleștate, și-n el, a mea libertate?
Da, e sigur, va fi alta, croită cu bani și dalta,
Dar rămâne întrebarea, unde îi va fi candoarea?
Omul a greșit, se pare, și-acum e un oarecare,
Un neputincios bolnav cu apucături de sclav!
Acum nu mai e în stare să viseze sau să zboare,
Căci zburând de ani, a șters, limite din univers!
Un inconștient notabil, ce-acum nu mai e valabil
În relația cu toate și cu-a sa umanitate.
A greșit și-acum suportă palpitații în aortă.
Rău și fără empatie, a clacat fără să știe!
Lumea se va reseta? După azi, cum va fi ea?
Și rămâne întrebarea, unde îi va fi candoarea?
Va fi o lume mai bună sau mai rea și mai nebună?
Și ca la-nceput de drum, oare ce vom face-acum?
Suntem clar, pe o fâșie...A cui este, nu se știe!
Pe ce drum vom apuca, pentru a ne reseta?
Cât de mici suntem în mers, ne pierdem în Univers!
Iar timpul se scurge, curge, nicidecum nu se disjunge!
E păcat să-l irosim într-un plânset anonim,
Să fim deci mai buni de-acum, plânsul ăsta mi-l asum...
Să ne îndreptăm, se poate? Spre divin și bunătate!
Resetarea să însemne, doar iubire, nu consemne!
Nela Talabă:
O RAMURĂ
Pupila arzătoare a zileinaște ieșiri din infern,
îmbrățișări și însetări
de aur nestrecurat prin filtrul
vorbelor de lemn.
Pe drumul neumblat al secundei de-acum
vin rândunele naïve, neștiutoare
nici de februarie
și nici de gerul inimii,
iar mâna ta
mângâie în neștire
lutul rămas
în urmă,
în somnul cufundat
în luntrea lui Charon...
Ce alergare, ce nebunie spre curgere începe pretutindeni!
Doar mie
mi-a pus dimineața
jugul liniștii tăioase pe umeri?
Doar eu port crucea de ger a rândunelelor?
Cât de naivă sunt!
Cât de neștiutoare sunt de februarie!
Sunt doar o ramură ce trece legănată în lumină!
Mariana Kiss: Minunea tăcerii
Mă îmbrățișează a vântului mângâieri,
Îmi sprijin capul de stâlpul rece, al cunoașterii
Încerc să deslușesc, în noapte, minunea tăcerii.
De unde vine, încotro se îndreaptă,
Prin ce cotloane se ascunde
însetată?
Când vrea să cânte, în ce lac se îmbăiază?
Doarme noaptea sau doar la
amiază?
Când tăcerea nu vrea, în ruptul capului, să tacă
În ce nisipuri celeste, cu sunetul se joacă?
Urmele amintirilor nu o copleșesc niciodată,
Când perdeaua sfântă, din ceruri se arată?
Minunea tăcerii alungă mistere împletite în rouă.
Le vede, le triază, le păstrează doar pe cele două,
Ce se închină la sfioasele
mătănii din visul curat,
Ce din crăpatul zorilor încet, încet, s-au adunat.
Florentina Savu: Sărutul florilor de pripas
Cu-o privire aiurită,
O floare de pripas zâmbea
Cu-n zâmbet trist, dar nu plângea,
Cu-n zâmbet trist de cer albastru,
Un cer cam tulbure, sihastru!
Se-adăpostea și ea prin lan
Ca puiul cel de ciocârlan
Și lacrima și-o ascundea
În timp ce petale-și pierdea...
Zburând prin aer, fluturaș,
Pământul săruta gingaș,
Căzând petală cu petală,
Cuprinsă brusc de-a morții boală...
Până pământul atingea
Prin lanul copt se îneca,
Ea, pată roșie de sânge
Ce nu putea deloc a plânge...
Din toată floarea de pripas
Un lujer stingher a rămas,
Suflet al florii azi pe moarte
Care în zbor s-a dus departe...
A rătăcit cât a trăit
Cu-n zâmbet în dor împletit,
Pe-un câmp ce nu era al ei,
C-o soartă scrisă chiar de zei.
Murea străină, cu-n sărut
Prin lanul auriu pierdut!
Doina Filip Pavel: Spovedania anotimpurilor
și noroaie despletite nălucind cărări de sare,
Și se spovedește vara fluturând a depărtare,
Când se sfâșie rugina, ai venit ca o plecare...
Mi- a rămas pe pleoape plânsul și pământul gol de ploi,
Și gutuile din geamuri luminând cărări. Apoi,
lacrima dintre ferestre și tăcerile de joi
Când se spovedește toamna arămie peste noi.
Mi- a rămas în palme grâul și al macilor fior
Și tristețea din vitrina unde elefanții mor,
Și mi- a mai rămas sub coaste gândul că îți este dor
Când se spovedește iarna cu miros de fulg ușor.
Tu mi- ai mai rămas în palme ca o trecere de- aripă
Când se spovedește verde zbor întors de rândunică,
Primăvara cea căpruie ca și ochii tăi de- o clipă,
Marea mea cu voce udă unde pescărușii țipă...
....
Ai rămas în palma vieții oare pentru- a câtă oară?
Respirația toamnei mele cu aromă de țigară ...
Petronela Apopei: Scrisoarea de azi
poezie
Iubite,-ți scriu un gând, să-ți răscolesc tăcerea,Să-ți spun că sunt aici și că te-aștept,
Să-ți torn în vene caldă reînvierea
Ce face să vibreze al tău piept
Și să-ți mai spun că te aștept cuminte,
În cuibul ce respiră viață-n doi,
Căci tot mai vii aducerile-aminte
Ca flori-de-colț răsar în amândoi...
Sunt trup și suflet pentru-a ta mirare
Și pentru nopți și zile răsărite
Din gândul tău, dorință și chemare...
Te-aștept, să-mi tremuri steaua iar, iubite!
Eugen Dorcescu, despre Amiaza nevindecată, de Veronica Balaj
Așadar, un roman de călătorie, pe un vas elegant, plin de oameni civilizați, doritori să se bucure de mare, de soare, de companii plăcute, doritori să uite rutina nimicitoare a vieții de acasă, fascinați, robiți de mirajul depărtării: „Depărtarea? O promisiune. Nedeslușită încă” (p. 26). Și, într-adevăr, călătorii au parte, pe timpul voiajului, de o dulce amnezie, fie că sunt pe navă, în somptuoase saloane, în elegante cabine, în localuri selecte, fie că se lasă fascinați de „zeița mare” (p. 298), de cerul nocturn, înstelat (p. 80), de explozia matinală a soarelui (p. 85), fie că, pe uscat, în escale, vizitează cetăți celebre, precum Civitavecchia, Palermo sau La Valetta, capabile să declanșeze, la vizitatori, acel „sindrom al lui Stendhal” (sindromul Firenze) (id est emoții estetice paroxistice, în fața sublimului artistic):
„— Am sindromul Firenze, descris de Stendhal, crede-mă, șoptește Bianca, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile. Mulți dintre noi simțim această stare specială, fără să o decodificăm. Tu cum reacționezi când vezi atâta frumusețe, care-a trecut prin ani, ajungând sub privirile noastre?” (p. 92). Este aceasta, într-adevăr, reacția acelor „suflete sensibile” (les âmes sensibles), cum îi desemna Stendhal însuşi (adăugăm noi) pe acei „the happy few” ai lui Shakespeare: „… noi, firile sensibile”, i se adresează eroina, într-o scrisoare, expediată de pe vas, prietenei sale Anca (p. 66). Atâtea desfătări, atâta frumusețe, atâta depărtare luminoasă, atâtea evenimente pline de farmec! Acești căutători (inocenți sau nu) ai Paradisului pierdut par a-și fi atins ținta: „… convenim fără cuvinte să trecem prin parcul de la Vila Giulia. O minunăție florală, încât ne credem chiar în grădina Raiului. Fotografiile ne arată ca pe niște pământeni veseli și fără grija păcatelor săvârșite. Plecăm de acolo încredințați că lumea-i făcută să ne bucure și pe noi, azi, mai ales pe noi” (p. 100). Lectura anecdotică recuperează, așadar, pentru Teodosia și pentru amicii săi himerici, închipuirea Edenului, un locus amoenus reminiscent, la limita dintre peisajul real și plăsmuirile eului.
II.
Și totuși, narcoza, deliciul acestei meta-existențe nu-s fără cusur, cum nu-s nici pentru totdeauna. Conștiința caducității lor minează, subtil, clipele de fericire („clipa” este, de altfel, termen dominant). La răstimpuri, mai timid, sau mai agresiv, fie ambianța (marea, cerul, noaptea), fie abisul sinelui, fie mesajele dinspre țărm (prietena Anca suferă în urrma pierderii iubitului său Alex) tulbură seninătatea (și uitarea) dorite și cultivate de Teodosia, dorite și cultivate de toți cei din preajma ei. Mario își întâlnește tatăl biologic, care îl părăsise cândva și pe care îl detestă, un vechi militar („comandorul”) are un atac de cord, Teodosia descoperă că Vio, iubitul ei de demult, care îi stârnește rememorări disforice, pare a fi prezent și el pe vas, într-un fel existență fantasmatică, generată de mare și de amintire: „O fi cumva Vio?!! Adică omul pe care l-am iubit? Sau… pe care nu știu să-l uit?! Doamne, delirez!… Fantoma apărută în plină zi îmi cuprinde umerii, mă îmbrățișează. Și dacă-i real ceea ce se întâmplă și dacă-i o pierdere a memoriei și am aiurat, în ambele cazuri voi ajunge cu siguranță pacienta celor de la Urgențe. Desigur, îl voi întâlni acolo pe amicul nostru, comandorul pacient și-i voi ține de urât. Imposibil să scap teafără din acest năucitor moment” (p. 304–305).
Treptat și inexorabil, de sub aparențele clare, monosemantice, se insinuează negura polisemantică a abisului lăuntric, îngemănat cu abisul mării: „Marea mi l-a adus în memorie pe Vio. Marea, în loc să dizolve trecutele momente care m-au marcat, văd că le scoate la suprafață. O fi ceva în adâncurile noastre” (p. 289). Exact marea, „ironica mare” (p. 13), care, la îmbarcare o întâmpinase cu totul altfel pe protagonistă: „Marea seamănă cu o floare imensă, răsărită la fereastra mea” (p. 26). Ca urmare a șocului reîntâlnirii cu Vio, Teodosia decide să pună capăt voiajului și să se întoarcă în păienjenișul de bucurii și îndurerări al propriei biografii lipsite de frenezia amnezică a mării: „Mâine va trebui să găsesc un motiv plauzibil și să renunț la croazieră” (p. 309).
Acest eșec final ne determină să revedem povestea. Chiar a avut loc, la propriu, voiajul acesta de plăcere (în însăși economia și ontologia estetică a relatării)? Poate da, poate nu. Există anume semne (și semnale) că voiajul ar putea fi doar o evadare în reverie, în vis. Or, pentru reușita romanului, importantă este tocmai o asemenea ambiguitate, importante sunt fertilitatea și generozitatea semantică. Iată: numele eroinei este Teodosia Andreescu (gr. Teodosios — „oferit lui Dumnezeu”; Anér – Andrós – Andréas — „bărbat, puternic, curajos, cutezător, războinic”); vaporul se cheamă Fantasia. Și, poate mai presus de orice, cartea se deschide cu strigătul Nu plecaaa!, strigăt ce se repetă nu peste multe pagini: „Strigătul acela, nu plecaaa, o luase razna prin calendare și se tot învârtea și se oprea doar unde-i noapte pe-o stea în cruce și iarăși străfulgera în mine ca la facerea lumii” (p. 7, p. 18). Este vorba, în acest enunț, de „misterele plecării în veșnicii” (p. 21, passim). Gândul unei asemenea plecări, rânduită tuturor, gând exprimat, mai direct sau mai voalat, pe toată întinderea textului, este un puternic element de autopropulsare al relatării. Numele „cutezătoarei” Teodosia, cea care călătorește, dorind parcă să uite acest strigăt, numele vasului care mijlocește călătoria și cicatricea acelui strigăt, nevindecată, nici acum, în amiaza vieții (căci Anca, prietena cu un destin cvasi-identic, rămasă la țărm, o reactivează, continuu, prin epistole), întemeiază (și justifică) lectura alegorică a romanului: evadare mentală, imaginară, fantasmatică, din suferință. Ca într-un vis.
Un vis, vai! mult prea trecător, din care te vei trezi și vei reintegra Samsara. De ce? Fiindcă ai supraestimat realitatea suferinței. Fiindcă — eroare fatală — așezi materia înaintea spiritului. Fiindcă alegi sclavia timpului și nu libertatea eternității: „Era ușor de priceput și greu de suportat că eu nu semănam cu ființa visată de Vio, deși-mi spunea uneori: fată din vis, ce mai crezi despre noi, cei din viitor? Cum vom fi? — La fel de iubit vei fi… chiar dacă timpul ne va juca pe degetele sale din vânt, îl asiguram eu” (p. 281).
Lectura alegorică ne revelează una dintre temele majore ale cărții — impasibilitatea și necruțarea trecerii: „Toate s-ar fi putut petrece dacă timpul nu ar fi așa de parșiv, plin de măiestrie în ștergerea urmelor foste realitate” (p. 31); „Lângă mine, un domn și soața lui… par să uite de anii care au zburat, preferând să fie deasupra angoaselor trecerii… Pasagerii, se vede clar, n-au chef să ia clipa în serios. Acum poate să vină, poate să treacă neobservată de mintea unde stă cuibărită frica determinată de apăsătoarea sa efemeritate” (p. 39).
La acest nivel de profunzime, domină, așadar, cronofobia: „Timpul devine un semn de întrebare” (p. 304).
III.
Or, această alarmă lăuntrică reanimă lectura. În plus, eul însuși, spre a-și prelungi drumul în propria viață (dacă se decide a o continua), va trebui să caute și să găsească resurse, fie în afara sa, fie în sine. Conștiința, rațiunea, umanismul său antropocentric îi furnizează, s-ar părea, două căi de salvare (mai mult sau mai puțin inutile).
Una dintre ele este călătoria, așa cum s-a văzut. Ea ajută la o evadare din timp, generează în psihicul călătorului o înșelătoare abolire a timpului prin exacerbarea despendenței de spațiu: „Marea ne dă prilejul să ne minunăm cum de trăim simultan în două moduri. Ne deplasăm în spațiu fără să pășim. Sau mergem, dar nu atingând viteza motoarelor la impactul cu apa. O dublă înaintare. Odată cu vasul Fantasia și, în același moment, ne mișcăm pașii peste podeaua plușată. Poate că și cei care trec pe lângă mine sunt fascinați…” (p. 63). În cele din urmă, însă, acest miraj, ce părea salvator, acest univers trunchiat (spațiu fără timp) se dizolvă (ca orice miraj) în lichidul rece al intuiției, al lucidității. Și eul se regăsește în impasibila mlaștină a Samsarei, mai fără nădejde decât înaintea acestei experiențe.
A doua cale spre uitarea de sine și de legitățile lumii ar fi dragostea: „Neasemuit lucru-i și iubirea pe lumea asta!, se minunează Liana. Te crezi ajunsă în Eden…” (p. 249). Dar și iubirea-i efemeră. Mai mult, precum în cazul Ancăi, sau chiar al Teodosiei, dragostea devine, adesea, o pricină în plus de disperare, de sporire și de nevindecare a suferinței (cum probează amintitul strigăt inaugural al poveștii). Și atunci? Omul este menit exclusiv suferinței? Da: „Ci omul îşi naşte singur suferinţa, precum vulturii se ridică în aer, prin puterile lor” (Iov 5, 7). Totuși, spre a-și îndulci, pe cât e cu putință, soarta, eul trebuie să caute mai adânc, în sine însuși, pe drumul spre taina propriei ființe, spre acea binecuvântată depărtare, unde conștiința sa definită s-ar putea apropia de Conștiința nedefinită. Unde ființa sa ar putea simți beatitudinea întâlnirii cu Ființa.
E un drum anevoios, pe care autoarea ezită a se angaja, preferând să graviteze, incert, sub veghea aceluiași lozincard (neconvins) pseudo-optimism antropocentric („viața merită trăită”, p. 26; „… va fi vorba despre viață. Ce formidabilă și cât de reală și totodată de neimaginat poate fi ea, viața!”, p. 45 etc. etc.). Un optimism contrazis de tot ce se întâmplă în acest roman problematic. Firește că viața merită trăită. Cum însă? Soluția pare a fi sugerată de tenebrosul străjer (și generator) al zbuciumului lăuntric — Subconștientul, care oferă sufletului devorat de angoase existențiale liniștea atemporală a Valorii (artistice): „Poate subconștientul reacționează în felul meu secret la spaima de trecere și de finish ivită ori de câte ori suntem în fața unui lucru de artă rezistent prin vreme” (p. 92). Singurul reazem al ființei în confruntarea angoasei existențiale pare a fi, în optica autoarei, arta doar, marea artă, cea care generează Sindromul Firenze. Este un reazem, într-adevăr. Dar nu singurul. Și nu infailibil.
Cea de a treia treaptă a lecturii, cea existențială, se oprește aici. Străjerul neostoitei alarme lăuntrice este, în viziunea autoarei, doar Subconștientul. Romanul ne poartă, așadar, de la narcoza călătoriei, la revenirea spre imboldul de a călători (cronofobia) și, în fine, la întrezărirea motivului adânc, nevindecat, și nenumit ca atare, al întregului demers: thanatofobia. Aceasta, marea obsesie, marea nenorocire a omului („ființa care și-a ratat șansa”, credem noi), thanatofobia, deci, este tema tutelară, stratul geminativ al epicului, al tipologiilor, al destinelor individuale și de grup.
Amiază nevindecată creionează, așadar, cu talent și cu meticulozitate stilistică și compozițională, încă un episod, consistent, convingător artistic, din dureroasa poveste a heideggerienelor „ființe-întru-moarte”, cărora autoarea le refuză șansa de a fi, sau de a deveni, cât de cât, de pe iluminarea unui salvator umanism teocentric, „ființe-întru-mântuire” (cum îndrăznim noi a-i numi pe cei sortiți morții).
Amiază nevindecată? Roman rezistent la eroziunea timpului (roman cronofil, spre deosebire de eroii săi cronofobi), roman realist și himeric, în egală măsură.
Postare prezentată
Teodor Dume: De ce, tată?...
Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...
Top 10
-
" Eu cred că destinul a avut un rol decisiv în fixarea numelui meu pe palierul de sus al literaturii.” 1 . Pentru un scriitor, d...
-
Scrijelesc pe coaja de nucă poemul în care mă refugiez. Dup-amiezile ploioase scot din matcă răul. Apele spală de umbre piatra cubică a ...
-
Rodica Lazăr, acesta fiind numele ei de la starea civilă, s-a născut la 17 iulie 1970, în comuna Moldova Suliţa, judeţul Suceava, într-o fam...
-
suntem atât de puțini în compania acestei nevroze care a înghițit gâtul lebedei într-un alfabet al învârtirii încât ne întrebăm care pi...
-
Costel Zăgan (n. 20 ianuarie 1958, Tudor Vladimirescu,Botoşani) : A urmat gimnaziul în satul natal. Este absolvent al Liceului de c...
-
34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume/ 34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume ...
-
Luceafăr și zeu și om și apă și codru, și mare, și floare și gând, și vis, și durere, și-mpăcare E lacul, e luna, pădurea și-o stea lumino...
-
Aida Verdi Muzica ridică iarba în cer Albastrul mi-ajunge până la brâu În rest scaunele goale așt...
-
Și, ți-am zis, iubito, din două puteri de cearcăn rămâne una, din două puteri de viață rămâne una... din două puteri de moarte... rămân...