Adrian Păpăruz: Dacă tu ai murit Nichita...

dacă tu ai murit
Nichita
noi n-am trăit niciodată
de aceea stau pe această
coapsă neterminată
azi mai adânc decât ieri
și te strig cântec
și te strig pasăre
oricui are o sută de urechi
cerșesc cuvintele tale
firimituri de ambrozie
pentru sufletul meu răstignit
pe pământul de carne...
pe pământul de pământ
dacă tu nu ești
noi ce suntem?

Iulian Iuri Lorincz: Sinonim cu iubirea de țară

Fiule ţi-aş fi vorbit despre oraşul din inima mea
despre dreptate
despre cuvânt
şi despre simplitatea iubirii aproapelui
am crezut ca prostul într-o iubire de ţară care acum seamănă
nici mai mult nici mai puţin
ca un borcan de murături expirate
scăpat din mâna unui bolnav de Parkinson pe gresia albă a unei farmacii
fiule cum poţi fi atât de naiv
să mai crezi în bunurile moravuri
când noi plătim taxe pentru libertatea noastră
ne înecăm cu droguri
ne prostituăm prin cluburi de fite
îmbâcsiţi de aburii bahici
cu ritmuri de manele şi dansuri deprinse din cordonul ombilical
de câte ori să-ţi amintesc
că îmi spăl dinţi în fiecare dimineaţă
de cuvintele sleite de pe cerul gurii
nerostite vreodată urechilor tale
ştiu ai să-mi spui despre stihuri
că sunt desuete că vremea lor s-a degenerat
iar rima eclipsează într-un patetism autentic
poezia străzii câştigă teren tot mai mult
iar umbra lui Mircea la Cozia
e imuabilă şi uzitată
ocaua lui Cuza se face tot mai mică
şi că Ţepeş este personajul îndrăcit al acestei lumi
hai să vorbim
despre munţii de pet-uri care ne cresc sub picioare
despre boala vacii nebune
despre gripa aviară
porcină covid 19 si câte vor mai fi
ţi-aş vorbi despre gustul unui colţ de pâinie neagră
câştigat prin trudă
despre ţăranii fără sate
şi câmpurile lor vălurite de pustiu
despre bătrâneii simpatici
care-şi flutură între degete trăiştile sparte
etalând surîsul unor plăci dentare lipite cu poxipol
despre inceste şi dispariţii de la ştirile tv
despre impozitul pe aerul respirat
despre bancherii care-şi decapiteză debitorii
despre puşcăriaşi şi judecători corupţi
iar tu
fiule eşti atât de naiv
ca eu
să mai cred într-o revelaţie
sinonimă cu iubirea de ţară.

Balaj Radu - Alin: carte:O,Dante, plecăm spre Paradis?”

 Radu Alin - Balaj,

carte::O,Dante, plecăm spre Paradis?”

Editura Pim/2020

triolete

Balaj Radu - Alin: un copilaș în leagănel

(triolet)

un copilaș în legănel

visează holde, flori de câmp...

râde, suspină cătinel

un copilaș în legănel...

mama îi spune-ncetinel:

”Nani,nani, puiule scump”...

un copilaș în legănel

visează holde, flori de câmp...

Cristian Reznic:Presare

când iar singuratic și trist

într-o casă pustie

voi privi la stropii de ploaie

voi plăsmui în mintea mea

o lume perfectă

în care casa e plină

și eu să stau

fericit și împlinit

în brațele tale

privind la un apus

sau un cer

ce se întunecă

pe care Dumnezeu

presare stele.

Pavel Ilica: haiku

floare de băgrin -
undeva chiar de curând
cineva a fost

George Ioniță: Un tren

ninge afară
e ger și viscolul bate
ridicând troiene
de neatinse stele
tu stai străină-ntr-o gară
departe...

peronu-i pustiu
în ceasul ca un ochi de ciclop
ce atârnă-n perete
chiar dacă trec greu
orele arată că s-a făcut târziu
și te învăluie atâta noapte...

poate se va opri și-n astă gară
uitată și ninsă
plină cu fum de țigară
și-ai să te urci fără să știi
unde-o să mergi și cât timp...

în trenul ce poartă iluzii
cât viața biletu-i de scump

Ion Cojocaru:***

Pe o creangă din tufiș
Cântă cucul pe furiș.
Doar o creangă de cireș
A-nflorit în măcieș.
Pe creanga ce s-a uscat
A rămas un cuib trădat.
Cu Stănescu în delir:
"Respir doctore, respir!..."

Dunitru Ichim: Psalm rămas nepsalmuit

Smaraldul din coroană nu de la rouă furu-l,

Că-n geana lui clipește când fiara, când livada.

Te-aș fi dorit iubireo, dezmugurind azurul,

Nu-n ghiarele de aur ca să-ţi înalțe prada.

Grai nelumind tăcerea când pini lumini îngână

Și gându-ți schimbă timpul pe stihul de-altădată,

Cu sâni certându-ţi ochii și dându-ți peste mână,

Cu-n zâmbet care-ar spune să mai încerci o dată.

Dureri, plăceri, suspinuri, râs de copil...de-a valmul!

Neistovit e țărmul de marea ce-l lovește.

Când mângâi despărțirea, nu te-nfioară psalmul ?

N-ai nici o tresărire când jar ridici în clește?

Iubirii spre-a fi Phoenix, dai jertfa, nu cenușa,

Că inima inelul îl poartă, nu mănușa!

Tei George: Rondel

Aş putea să te uit într-un vis oarecare,
Dar te chem, uneori, din acelaşi motiv,
Să mai coasem un gând, sau să-i facem un tiv
Umbrei mele târzii ce într-una mă doare.

Voi pleda vinovat... este-al meu optativ.
La denunţul mimat de acea întrebare
Aş putea să te uit într-un vis oarecare,
Dar te chem, uneori, din acelaşi motiv. 

Regândesc drumul dat... Parcă ieri era soare.
Voi veghea dintre nopţi timpul tău curativ,
Ajungând unde sunt, dintr-o veche eroare -
Mai timid, renegat de un trist adjectiv,

Aş putea să te uit într-un vis oarecare...

Angi Melania Cristi: Incizie

dragul meu cel care inspiri dioxid pe o planetă de dinozauri ce tund iarba
nu trăi agățat de frânghii!
azi esti sus pe parapeții lumii dar
sufletul îți este ghemuit într-o cavernă unde aerul scuipă precum șerpii peste orizont
adună secundele ce se automutilează
și împarte-le cu femeia care și-a pus silicon la ultimul bypass
dar îți ridică rata de supraviețuire
printr-o dragoste scurtă ca o incizie

timpul este acum doar o șenilă plină cu explozibil
de aceea încearcă să stingi stele pătrate doar de pe scara luminatorului
dar nu atinge cu piciorul fitilul lui Dumnezeu
morțile vin ca la cinema în trei D

Zbor spre înălțimi: Rezultatele concursului dedicat lui Mihai Eminescu

(a consemnat: Anca Vacarasu)

Mai întâi însă, aș vrea să-i mulțumesc administratorului acestui grup, doamnei Camelia Bot pentru promovarea concursului în afara acestei pagini! Lucrul acesta a atras noi și valoroși participanți pe lângă cei care ne-au fost alături chiar de la început (poate n-ar fi rău să ne gândim chiar la acordarea unui premiu de fidelitate).
Așadar, având în vedere numărul mare de concurenți și valoarea creațiilor cu care aceștia s-au prezentat, astăzi vom avea un Top 5, ceva mai special.
Inițial îi propusesem doamnei Camelia Boț să întocmim un Top 10, însă evaluând lucrările pe criterii de calitate a fost foarte greu să se facă o departajare pe o scară atât de mare, dat fiind nivelul la care se ridică majoritatea lor.

Așa că vom avea câte doi clasificați pe fiecare loc, după cum urmează:

Locul l -

* Tamara Tomiris Gorincioi cu poemul Rămâi;

* Cristina Ghindar Greuruș cu poemul Tot aștept;

Locul II -

*Violeta Andrei Stoicescu cu poemul Pe-o margine de lună;

*Mihaela Moisescu cu poemul Lângă lacul din pădure;

Locul III -

*Nela Boca cu poemul Marmoreeană;

*Coca Mahalu cu poemul Tainicul veșmânt;

Locul IV -

*Daniela Konovală cu poemul În atingeri de minune;

*Iuliana Cozma cu poemul Când stelele s-aprind;

Locul V -

*Andreea Pîrlea cu poemul În tăcere naște visul;

*Cristina Mihăiloiu cu poemul Vocea inimii;

MENȚIUNE:

*Marian Amăriucăi cu poemul Goliciune.

Mulțumiri organizatorilor șiFelicitări concurenților din partea Redacșiei Revistei Extemporal liric!

Camelia Boț: Durerea pe umerii mei

Mă durea mult gâtul și umerii.
Așadar, am încercat să port haine strâmte, mi-am schimbat scaunul, am cumpărat brâuri ortopedice, am făcut yoga, pilates, am mers la chiropracticieni și medici de tot felul, dar durerea a continuat. O greutate, o povară, un disconfort care nici măcar nu mă lăsa să dorm. Uneori aveam probleme cu respirația ...
Mă gândeam , oare ce e de făcut?

Până într-o zi în care am întălnit aceea femeie...
Acea persoană înțeleaptă mi-a spus că durerile provin de la ce am transportat prea mult timp pe umerii mei..
De unde știa asta, doar uitându-se la coloana mea tensionată și comprimată, doar trecând mâinile ei aspre și ridate pe pielea mea. 

Ea mi-a spus ... ”Ai purtat atât de multe presiuni de-a lungul anilor, atât de multă durere și resentimente încât ai pierdut numărul, ai purtat greutatea propriei lumi și a altora ...
Iar apoi, am expirat toată respirația pe care o ținusem de mai bine de două decenii ...

Ți-am spus cum să te vindeci? M-a întrebat.
Ea s-a așezat în spatele meu, mi-a cuprins brațele cu palmele ei bătrâne , mi-a ridicat bărbia, mi-a îndreptat spatele , și cu vocea fermă mi-a șoptit la ureche ca un descântec străvechi:
„Nu totul este vina ta”
„Nu totul este responsabilitatea ta”
„Nu poți face tu totul”
„Nu poți repara totul”
„Nu trebuie să accepți totul”
”Nu lua tu greutatea acestei lumi”

Și ochii mei au început să elibereze lacrimi groase ca sticla spartă, și a fost un moment în care am crezut că voi plânge sânge, de atâta durere pe care o simțeam.
Încetul cu încetul, umerii mei s-au întors la locul lor, gâtul meu a devenit moale și s-a ridicat din nou, cu spatele îndreptat așa cum nu mai fusese de ani de zile și mi-am auzit oasele emițând un sunet întunecat ...

Greutatea lumii coborâse de pe umerii mei, greutatea durerii trecute coborâse în sfârșit pe pământ și simțeam cum am aș fi coborât niște trepte, și m-am simțit mult mai ușoară și mult mai eliberată...

Ochii ei de lup mă priveau cu nerăbdare și mi-a spus:
„Există dureri care sunt încărcate în inimă și nu există nici o modalitate de a le îndepărta cu ușurință, învață să renunți la trecut sau vei ajunge să îți îneci viitorul ... și, de asemenea, să înțelegi că lipsa iertării nu doare mai mult decât pe cel care nu poate ierta” .

Lidia Popa: Il verbo sentire/Verbul a simți

I versi si devono sentire come senti
la musica o i suoni della natura. 

Sentire i suoni. Le lettere
come si amalgamano nelle parole. 

Se non senti la sintonia con le parole
è solo tempo sprecato.

Immagina il tempo che scorre sui petali,
immagina il giorno che si avvicina alla notte.

Non è una follia sentire l'alba
che scorre nei sentieri delle vene?

L'alba di un nuovo sentire
attraverso le vibrazioni sensoriali.

Ssssssss... Senti il vento
questa sera ha qualcosa da dirti:

Ti amo!

Verbul a simți

Versetele trebuie să simtă așa cum te simți
muzica sau sunetele naturii.

Auzi sunetele. Literele
cum se amestecă în cuvinte.

Dacă nu simți armonia cuvintelor
este doar timp pierdut.

Imaginați-vă timpul care se scurge pe petale,
imaginați-vă că ziua se apropie de noapte.

Nu este o nebunie să auzi răsăritul
care curge pe cărările venelor?

Zorile unui nou sentiment
prin vibrații senzoriale.

Ssssssss... Simți vântul
în seara asta are ceva să îți spună:

Te iubesc!

Raul Constantinescu: Dor de a fi

Și cald și rece îmi furnică prin vine –
o vrajă de cânt o sete de mine
în marele râu în care curg toate
în flori subiecte ori predicate
în lupta cea fără capăt a vieții
a celor arși în pragul tinereții
a căror rădăcini muguri semințe
minunea de a fi-n cuvânt ori ființe
o sorb din aer ape foc pământuri –
simboluri scrise-n patru vânturi
pe frunze flori petale pene fluturi
pe ouă de păsări pe aripi și scuturi –
ardori în ochi obraji pe frunți și buze
cu dorul de a fi în cor de muze
în empireu în nimb de sori și-ambrozii
din zi în zi mai puri peste implozii

.

Doina Moritz: Apus și răsărit

O să te cern prin site de speranță
Nisipul meu de aur din priviri,
Topind târziu troienele de gheață,
Vreau să te-aleg mereu dintre-amăgiri.

Din fiecare bob ce strălucește,
Am să adun apus și răsărit,
Ca să le-adaug clipei ce-nflorește,
Când viața se îndreaptă spre zenit. 

Și-o să păstrez doar fire de mătase,
Să-mi murmure un cânt neînceput,
Când pe cărări de amintiri duioase
Plânge un timp pe care l-am pierdut. 

Dintr-al meu bob ce-ar vrea ca să răsară
Peste-orizonturi și înstrăinări,
Doi ochi împart apusul dintr-o seară,
Sfidând nisipurile altor zări. 

Îmi cerne iarna peste suflet chipul
Visului ce-l am de-o vreme-ncoace,
Se scurge-n taină-n trupul meu nisipul,
Fi-voi plaja mării ce se-ntoarce...

Petruța Niță: absențe

îmi place de tine aici

e ca şi cum ai fi plecat

îndepărtarea ta până dincolo de orizont

umple umil cadranul orologiului meu

de singurătate

cu minutarul te-ai de agățat de râsul meu

eu de chemările tale cu secundarul

cum, care secundar?

acela care nu se îndreaptă niciodată spre ora 00:00

ar trebui să fii fericit că nu trăieşti insomniile miezului de noapte

ochii tăi îşi ţin numai triumful zilelor

doar aşa... privind către miezul de zi

în care eu îmi spânzur toate aşteptările nocturne

în patul umplut cu mai puțin parfumul tău

decât durerea simţită în coapsele mele

înfometate de acuplarea promisă

ai ucis toate sinapsele

cu vocea şi si-la-be-le apatice reiterând numai că...

mai au de așteptat

până vei pleca din nou

aici

dincoace de orologiul meu fără secundar

recunosc la ora când Chronos îşi bea cafeaua

eu fac dragoste cu toate absenţele tale

ca şi cum

ca şi când

norii de deasupra insomniilor

se coboară la mine înceeet... imperceptibil...

apoi mă trezesc arzând în otrava de silabe

"poate că ar trebui să fim doar prieteni..."

mda, poate...

Ionuț Caragea: "Întreabă-l pe Nichita de ce a murit"

îţi zic, un pahar face cât mai multe guri de femeie

întreabă-l pe Nichita de ce a murit

întreabă-mă pe mine de ce beau

ha!

întreabă-l pe Ovidius ce înseamnă exil

întreabă-l pe Dumnezeu ce înseamnă

TANDREŢE

dar mai bine...

întreabă-l pe Nietzsche

de ce Dumnezeu a murit

întreabă-ţi singurătatea

de ce este atât de perversă

pe femeie nu ai ce s-o întrebi

dai paharele pe gât

şi cauţi un final

doar nu vrei să mori?

mă întreabă Nichita

(vol. Omul din cutia neagră, ed. Fides, 2007)

Amalia Achard: Rire/Râsul

avec quel délice je me souviens
mes rires !
il fut une époque où je riais de tout
et même de rien,
je riais pour être belle,
je riais pour braver,
je riais pour narguer les larmes
de tous les yeux,
je riais dans la rue,
je riais pendant les messes,
aux enterrements et aux mariages,
je riais du dérisoire et de l'espoir,
je riais pour être folle,
et j'aimais la folie,
je riais pour me moquer
de la vie et de la mort
- rien de sérieux dans ces deux-là -
le rire, oui, le rire
était la chose la plus sérieuse
à cette époque...

Râsul

cu cât deliciu mi-amintesc

de râsurile mele!

a fost o vreme când râdeam de toate

şi chiar şi de nimic,

râdeam ca să fiu frumoasă,

râdeam ca să bravez,

râdeam ca să fac în ciudă lacrimilor

din toţi ochii,

râdeam pe stradă

şi râdeam la slujbe,

la înmormântări şi la nunţi,

râdeam de derizoriu, de speranţă,

râdeam ca să fiu nebună

şi iubeam nebunia,

râdeam ca să-mi bat joc

de viaţă şi de moarte

- nimic serios în astea două -

râsul, da, râsul

era lucrul cel mai serios

la vremea aceea...

Restituiri: Nichita Stănescu

Schimbarea la faţă

Am schimbat naşterea pe moarte
În rest am rămas de tot sărac.
M-a izbit cu aripa un înger
şi am devenit rege,
pe un tron în prăbuşire.
Nu ştiu ce înseamnă cinci,
nu ştiu ce înseamnă patru
în genere nu ştiu nimic,
dar mărturisesc că mi-e strâmtă coroana,
prieteni, ca un orizont îmi sunt tâmplele,
ca o stea sau ca un glonţ îmi este coroana,
de-a dreptul în frunte.

Mircea Cărtărescu: Tu, Nichita

Când am stat prima dată față-n față cu Nichita Stănescu (mă simțeam de parcă aș fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coșovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaștri, foarte depărtați, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.

"Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuși, și să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă și pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertați-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu ești credincios?" "Da, bineînțeles." "Și te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Și cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Și-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, și să fim sănătoși..."

De-atunci, în puținele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.

Ottilia Ardeleanu> O altă formă de cuvinte, de Latip Abdul-Cair

  Ottilia Ardeleanu

cronică, cronică, cronică, cronică, cronică, cronică, cronică, cronică, cronică, cronică, cronică, cronică

Pe Latip îl cunosc de ceva timp, aproximativ din 2009, an în care am debutat editorial cu volumul Culorile sufletului meu, de la un eveniment organizat la liceul “Lazăr Edeleanu” de către distinsa profesoară, doctor în filozofie, doamna Lenuța Popa, cu tema “Scriitorul năvodărean și menirea sa”, eveniment la care a participat și regretata Mariana Purcărea cu trupa sa de teatru de copii din care făcea parte și copilul, pe atunci, Latip. L-am remarcat pentru vioiciunea sa, pentru ambiție, talent și strălucirea din ochi pe care și-a păstrat-o și ca adolescent, și ca tânăr proaspăt căsătorit. Drumurile aveau să meargă în firesc până într-o zi când s-au reînnodat, în noiembrie 2015, când, la invitația doamnei inginer bibliotecar la Biblioteca “Pontus Euxinus”, doamna Gabriela Roșca, s-a format o trupă de teatru de adulți la care am aderat și eu din prima clipă. Am numit-o “La tipar” după numele celui care avea să regizeze trei piese de teatru. Prima, o adaptare după “Gaițele” lui Kirițescu, cea de-a doua, “Proștii satului”, o adaptare soresciană și cea de-a treia, adaptare după “Jubileul” lui Cehov pe care nu am mai reușit să o aducem pe scenă publicului datorită instalării pandemiei.

Latip nu se află la prima sa carte. El a publicat inițial un volum care se vrea un soi de ghid de teatru în care sunt presărate și poezii scrise pe vremea aceea, Strada teatrului nr. 1, volum căruia i-am făcut o recenzie care s-a bucurat de o apreciere favorabilă în literatura online.

Cartea aceasta, cu un titlu care m-a frapat și o copertă ingenioasă, este de fapt cartea de debut în poezie. Tipărită la editura Pim, Iași, cu un număr consistent de pagini, cartea are un cuvânt de întâmpinare din partea actorilor și profesorilor universitari Anca Mircea și Geo Dobre și un cuvânt de încheiere prezentat pe coperta a patra, semnat de Gabriela Roșca.

Deși luate separat poeziile sale par abstracte, împreună facilitează un scenariu interesant, pe alocuri cu metaforă puternică, uneori pompoasă, alteori subtilă sau chiar lipsind, ea fiind pregnant marcată de mesaj. Versul său pare când copt, când pârguit, deseori crud, surprins în etapa de debutant, însă farmecul este evidențiat fie prin tema susținută și modul în care este abordată, fie prin elanul tineresc secondat de un registru teatral care se simt de la o copertă la cealaltă.

Primul lucru care atrage la această carte este coperta ingenios realizată ca o scenă dintr-o piesă de teatru sugerând astfel ambele preocupări ale autorului: teatrul și poezia.

Apoi, cuprinsul ei nu este unul obișnuit, ci este formulat din titlurile capitolelor inserate în volum, și nu din cele ale poeziilor, așa cum se procedează de regulă. Și este plasat în fața poeziilor, nu la sfârșitul acestora. Tot ce se întâmplă în această carte pornește de la Un vis albastru, care sugerează tinerețe, elan, speranță, bucurie, forță, la Ne-am întâlnit odată, nostalgic, exprimând un timp trecut, amintiri, o vârstă împlinită. Iar între aceste două repere, autorul parcurge o serie de tematici și se referă la viață și moarte, istorie, obârșie, copilărie, adolescență, relația cu părinții, chipul mamei, al tatălui, iubirea, grijile, sufletul, natura și tot ce înseamnă existența, orizontul dintre naștere și plecarea eternă.

Poezia acestui tânăr autor înclină spre mitic și istoric, dar și spre religiozitate, așa cum reiese cel puțin din titluri: Retablul din Cortona, David și furtuna, Popas în timpul fugii din Egipt, Piața Roșie, Nimfa Metope, Burebista, Agamemnon etc.

Ca orice tânăr, tendința de a epata nu lipsește din textele sale. Dar acest lucru nu este neapărat un minus, ci poate fi o amprentă personală. Iată, o sintagmă bizară, paradoxală: "frunzișul copacilor adie un fulger luxuriant"/ david și furtuna. Însă, cum spuneam, există și metafore de excepție, care determină o stare de meditație: "oboseala mușcă din toate oasele"/ popas în timpul fugii în egipt.

Uneori, Latip jonglează și cu personificarea, creionând deosebite instantanee vizuale, așa cum în poezia Nuferi albaștri în care apa este o frumoasă cu cercel la ureche, un nufăr.

Pe alocuri, apar exprimări ușor vetuste, relativ la topică, dar poate anume folosite în discursuri istorice cu greci și romani, trimiteri la epopei și care conferă o atmosferă a trecutului, cu lupte și războinici, cu bizarerii, opulență sau dimpotrivă, însărăcire, simplitate, vechi: "despărțeam vârstele-mi și nu înțelegeam din ce-am putut fi"/ Altarul.


Poezia lui Lapip este și de inspirație picturală, artistică, simțindu-se clar atracția sa spre opere celebre, folosite ca titluri de poezii, cum ar fi: Mona Lisa (da Vinci), portretul soților Arnolfini (Jan von Eick), Logodna fecioarei (Rafael), capela sixtină (Michelangelo), punerea lui hristos în mormânt (Caravaggio), gânditorul (Auguste Rodin).

Observ o predispoziție spre pesimism, în special în finalurile poeziilor care se arată în cheie melancolică, prin contrast cu optimismul degajat din corpul contextual inițial și o atracție cu preponderență către motivul morții: "livadă-mi era coșciugul/ trecut ecou mă scoate viu/ din cald pământ..."/ ceas solar; "emoția, izbită de stâncile gândului,/ răsună-n ecou mormânt,/ te plimbă-n vieți/ viu, ori mort/ vesel sau trist,/ lăsând în inimi toamnă"/ actorii; "aici e perfect,/ simt oamenii cum calcă pe moarte/ și invidia ca o boală e peste tot..."/ sfârtecare- cu un accent spre filosofia cioraniană; "transparent/ se scurge timpul,/ suntem și noi în el/ într-o formă umană,/ n-auzim casa către cimitir,/ doar parfumul de zambile ne mai strălucește prin voal,/ opuși/ de moarte vom fi iar în viață..."/ din colivia sinuoasă; "simt viața blindată-n pământ"/ istanbul; "ireal să dansăm printre morminte/ ca și cum/ corpuri s-ar lipi de umbra unei iubiri"/ sub piele; "clarul de lună înconjurat de timpuri/ îl iau cu mine,/ îl port în buzunarul inimii,/ mă gândesc la el,/ iar zgomotele lui prin care ai trecut/ sunt ca tăcerile absurde,/ morminte..."/ ca și cum s-ar fi întâmplat ieri; "pe jumătate mă înalț,/ rotund încep să-mi gust din marți,/ ce tineri și frumoși sunt.../ brusc se strânge postul,/ păcat..."/ culinar; "și viciul îngenunchează-n fața suferinței/ pe veci..."/ doar un cimitir și multă ceață; "spânzur tristeți de garduri/ cerând spitalizare a tot ce-i viu..."/ în rai – prin contrast cu titlul!

Latura actoricească a poetului Latip Abdul-Cair este vizibilă și vivace, reprezentată prin scenarii diverse. Rondul de noapte este dedicat actorului, artistului, aceluia aflat pernanent în slujba emoției și a trăirilor spectatorului, oricine va fi fiind acela: "actori îmbrăcați în gesturi foșnesc cuvinte de departe,/ mișcări fără urmare semnează-n spațiul înrămat,/ șubred invadez scena,/ ... inimile sunt deschise cât teatru conținem". Sau: "orchestrez fiecare formă/ cu vechi origini,/ simfonia epocii feudale./.... spectacole de burg șterg memoria,/ voci se aud din păduri- origini medievale târzii."/ jocuri scenice.

Latip afirmă că iubirea merge la suflet. Într-adevăr, surprinde sentimentul în diversele lui ipostaze, una dintre ele fiind cea pentru poezie și pentru cititorul care știe să o primească: "prin bariere lingvistice/ vreau să cânt la inima celui care știe să primească,/ înaltă ținută estetică..."/ introducere; ori, iubirea față de cuvânt și față de natură: "iubirea se-ncununa cu apa,/ din care mereu curgeau litere..."/ cândva.

În unele dintre poezii, Latip devine protagonistul propriilor scenarii și chiar își dedică un fascicol din carte, numindu-l retoric: tot eu ieșind din vatră. Aflăm, astfel că: sunt tot aici, ca și când ar fi trebuit să ne imaginăm că ar fi putut ieși din poezia sa pe ușa din spate, în culisele existenței sale: "pasc/ pe-ntuneric petalele cuvintelor tale/... visez cum făceam baie în rai,/ și cum mă țineai ca pe o carte./ chiar dacă s-au dus anii,/ țin minte acest promis,/ în trei zile ne vom săruta prin calendar/ sunt tot aici,/ de atunci eu n-am mai mâncat..."/ sunt tot aici. Sau: "cromatic/ mă scald în muniția de principii,/ avangardist/ ca o perlă netă a secolului./ atrag infinitul"/ dansul. Sau: "din frica mea/ alerg/ în toate nopțile lui Dumnezeu./ fiecare secundă prinde aripi/ și zboară-n acest hoc de șah,/ deschideți pieptul,/ ceara luminii să vă unească-n perfecțiune pură,/ acolo/ în mijlocul inimii/ incertitudinea s-a stins,/ rămâi prin lavandă/ un pelerin umplut cu tine însuți,/ eu/ am ajuns în locul unde totul e muzică..."/ eu sunt din trăiri. Dar tot el afirmă că: îmbătrânesc ca vinul cel bun!

Pot declara acest volum ca unul de călătorie, un itinerar geografic-istoric-mitic-artistic-religios, chiar și numai după câteva titluri reprezentative, iată itinerariul geografic: femei tahitiene pe plajă, divan japonez, revoltații madrileni, orașul basc, un berlin violet, farul din Alexandria, intrarea-n ierusalim, școala din atena, bucurești; pe cel istoric: privindu-l pe brâncoveanu; miticul: sărbători dionisiace, cleopatra; cel religios: rugăciunile mele, biserici; actoricesc: "plimbați sub gânduri/ vin toți parcă poftiți de gesturi/ să-mi stingă lumânări,/ dar ei nu înțeleg/ că teatrul face parte din decor..."/ cât de repede se pun păianjenii; "cineva a aprins gândul/ sunt în teatru/ floral..."/ în sâmbătă mă îmbrac; "stau ascuns în fresce pictate/ ca actorul înaintea spectacolului"/ draperie; "trage din pipă umor/ și ușor îl suflă spre tine"/ un actor.

Surprind în câteva poezii tendința autorului de a se lăsa inspirat de creațiile câtorva renumiți poeți, scriitori, filozofi. Iată cum înclină spre versul nichitian în poezia nimfa metope: "ți-am sărutat talpa,/ stoluri de fluturi zburau până la umeri", prin comparație cu: “spune-mi dacă te-aș prinde-ntr-o zi/ și ți-aș săruta talpa piciorului/ nu-i așa că ai șchiopăta puțin/ după aceea/ de teamă să nu-mi strivești sărutul?...”; Aplecare spre misticul și exoticul din Maitreyi eliadesc, în poezia ca-n maitreyi: "ca tine-n psalm simt nedesfăcutul puls...". Izbitoare, poezia sunt orb doamnă m-a trimis imediat la Mircea Dinescu și poezia lui de mare succes “Sunt tânăr, doamnă”, cele două fiind la antipozii semanticii. Dacă poezia lui Dinescu este stelară, invocă spiritul tânăr și atitudinea de leu, cea a lui Latip transmite mai cu seamă o stare de resemnare, dezamăgire, beznă, paradoxul fiind și cel legat de vârsta celor doi autori. Sorescian, în poezia dragi părinți, vizavi de poezia “am zărit lumină” a marelui poet oltean. Exemplific: "pe acolo cum este timpul în glas?"/ dragi părinți - ultimul vers al poeziei despre mama ca virgula și despre tata ca semnul de întrebare și "Am zărit lumină pe pământ,/ Și m-am născut și eu/ Să văd ce mai faceți./ Sănătoși? Voinici?/ Cum o mai duceți cu fericirea?"/ “am zărit lumină” (Marin Sorescu).

Latip are un apetit pentru verbul a coase, un stimulent poetic zic eu atâta vreme cât verbul se atribuie hărniciei, dorinței de a fi modern și plăcerii de a înzestra cu haine poetice, regăsindu-se astfel în postura unui croitor de cuvinte: "m-așez pe scaunul aproape zărit,/ și-ncep să-ți croiesc viața,/ cu mâneci lungi, orientale./ erou, acul, într-un vârtej coase tivul"/ croitorie; "coase pe cer trei inimi, ornează cerul cu grijă și/ binecuvântare,/ pofticios acul prinde formă, dar nu-l lasă la întâmplare în această modă, nu.../ parcă țese Dumnezeu motive tradițional..."/ nașa naturii; "învăluită în mister îmi acoperi vederea cu un jar de fiori/ sparg ape, te simt aici/ ne acoperim buze în buze/ respirăm un aer fără îndoială,/ cerul gurii,/ visător cinematograf/ ne coase în atmosfera înaltă,/ temperatura sonoră spumegă senzualitatea"/ sărut.

Este insistent cu punctele de suspensie pe care le folosește frecvent. Poate că ține morțiș să lase cititorul să continuie scenariul, dând impresia că încă ar mai fi ceva de spus în favoarea poeziei.

Adevărul este că poezia nu are definiție, fiindcă ea este însăși emoția!

Drum bun poeziei latipiene!

Teodor Dume, "victima" unui gând...

Azi, gândul m- a plimbat prin copilărie, copilăria dintr- un sat (Luncasprie) aşezat intre pădure şi dealuri, despărțite de un râu(din care s- a născut barajul Vida). Gândul acesta m- a făcut să mă ìntreb, şi să vă ìntreb, despre un singur lucru care (m-a) v- a bucurat atunci şi care (m-ar) v- ar bucura şi acum după o privire printre ani.

Şi care ar fi lucrul acela?...

Eu îmi amintesc de bucuria pe care o aveam, împreună cu frații mei, atunci când mama se reîntorcea de la piața din Dobreşti sau de la cea din Ceica, ori Beiuş ( Binş) şi ne împărțea, la toți cinci frații, bomboane de un leu.
Când nu reuşea să ne aducă nimic, din cauza lipsei banilor, ìşi apleca privirea ìnspre pământ, şi cu un oare care tremur ìn glas, se scuza, " s- o bătut jidovi, dragii mei, şi n- am avut de unde cumpăra". Ne bucuram şi atunci pentru că o aveam lângă noi pe mama. Lucrul acesta m- ar fi bucurat şi acum dar, din păcate, mama s- a dus şi nu s- a mai ìntors...

Ionel Bota: dobrița. o poveste

acum doar păianjenul memoriei se mai cuibărește în mit
iată numele celui care fusese vis apoi a ajuns odinioară orb
prin smârcurile vieții care i-a fost dată 

înțelesesem târziu rolul dealurilor și al munților semeți așezați pe pânza pictorului naiv mișcarea culorilor pregătite să se ivească din ierburile adolescentului setea navigatorului sfios care nu știa că mările dimineților promise păstrează neliniștile apelor pentru nunțile clipei cu dorul în rutul primejdiilor de zi și de noapte

predestinare fu totul chiar și banchetul filosofilor hirsuți imortalizați pe pereții unei biserici a plângerii când bunica frământa lutul predestinărilor dar vizita ursitoarelor întârzia pe o stradă a toamnei din cer
se întâmpla cina cea de taină a regelui trădat numărarea arginților sub ploaia lui octombrie apoi decapitarea umbrei în duminica bunei vestiri a pruncului

corn de vânătoare stinge tu înflăcărarea cuvintelor cheamă la taifasul vocabulelor viața și moartea vorbește-i tu zeiței despre înălțarea sfântului duh între lut și materie lacrimă și mizerie
spune tu despre toate aceste
călătorii în poveste

Daniela Marchetti: Colorez apusurile de soare ale vremii

Ei m-au acoperit

Apele oglinzii

Eu sunt această fereastră

care colorează vremea,

Apusuri și răsărituri.

Domnule Bach

Compune poezia

Și învață cum să zboare

Cuvântului,

Fluture sincer,

Ispită dulce.

Doina Filip Pavel: Un ram de leru-i ler

Când te adun sub frunze reci de toamnă
Și te implor să mirosim a noi,
Pe cioburi de mușcate și de ploi
Stingheri, cocori in mine se răstoarnă.
Nu mai zăresc durerea din trecut,
Nu -mi mai e rană infinitul mut
Și timpul meu în tine se destramă.

Cand te iubesc în alge șiroind
Pe vagi nisipuri oglindite -n noapte,
Într-un descânt sub talpa mea de șoapte
Subtil miros de viață ne- murind,
Aici de n-oi mai fi, să curgă râu
De stele violete în desfrâu.
Sub tâmpla - ți sprijinită pe colind.

Când te aștept sub ram de leru-i ler,
Mă ninge și mi-e ceață de cleștar.
Amare patimi cad din calendar,
Învolburate-n fumuri și în ger 

Pari un copac în aerul fierbinte,
Sau un nebun ce tânguie cuvinte.
Și spui mereu că totu-i efemer.!
......
Mă uit spre tine, pașii-s umezi iar,
La geam îmi spânzuri ciuturi lungi de jar
Și clipe reci atârnă pe cuvânt...
Tu ești în moarte viu, eu nu mai sunt.

Daniela Mancaș Balaiita: Am adormit cu gândul iar la tine

Și tot citind până târziu în noapte
aveam impresia că te aud prin șoapte
și-ți văd privirea între filele de carte
iar literele îmi păreau așa ciudate!

Mâna prin păr aievea ți-o simțeam
și parcă apoi te-ai îndreptat spre geam;
citeam și iar citeam cu înfrigurare
prea tristă-n suflet de atâta însingurare.

Și am adormit cu gândurile agile
visând că-s așezată între file
pe pagina pe care stătea scris
că mă aștepți la margine de vis!

Petronela Apopei: Eu știu și sunt...

Știu că îți sunt dragă, mi-o confirmă zorii,
Tresărind în spasme, când în brațe-ți sunt
Și îți simt chemarea, lumina, fiorii,
Îți sunt nebunia vie pe pământ

Știu cum că prin gânduri mă strecor alene,
În mătase-albastră, să te-mbrățișez,
Când în noapte, tainic, patima ta geme
Și m-alint obraznic și-n cuvânt valsez...

Știu că veșnicia s-a născut din două
Inimi animate de-al iubirii val,
Tresăririi treze te aștept în rouă
Și-un talaz frenetic, așternut pe mal

Știu că fără tine ziua-mi este oarbă,
Ceasul prohodește umbrele târzii
Și-n cămăși de doruri, sufletul să-ți soarbă,
Trupul meu tânjește-n orele pustii

Știu că sfera noastră e atât de plină
De mirări senine, scrise de-amândoi,
De fiori de viață, izvorând lumină,
Când pecete-i dorul, dorul greu... de noi

Mihaela Borzea: Eu cred în pescăruși

Un pas...și încă unul, și-ncă opt,
Secundele sub tălpi, scâncind, se șterg,
Nisipul în metafore s-a copt
Și în sfârșit, am început să merg!

Un pescăruș ce zboară-a-nstrăinare
Mă stinge din călcâie până-n rid,
Ca o fantomă bântuind pe mare,
Îmi veșnicește lacrima-ntr-un zid.

Mă-mpiedic...și pricep că mersul meu
E îngropat sub cărămizi, de-un veac,
Dar vreau să șchiopătez în curcubeu
Și din femeie, ploaie să mă fac.

Un strop...și încă unul, și-nc-o mie,
Prin zid mă tot preling, și cad, și curg
Și biciuind clepsidra pământie
Învăț din mine însămi să mă scurg.

Cu trup de apă mirosind a moarte,
Îmbrac tăcerea clipei în arcuș
Și câtă veșnicie-o să mă poarte,
Ți-o voi cânta din ochi de pescăruș!

Un țipăt...și-ncă unul, și-ncă nouă,
Destramă norii-n doine de smarald,
Tânguitor a Evă astăzi plouă
Pe-un colț de anotimp aproape cald...

Îți mângâi cu șiroaie de lumină
Durerea ce te-nțeapă-n cerul stâng,
Din zid mă smulg, cu tot cu rădăcină,
Și-n pieptul tău, orbecăind, mă frâng!

Alin Claudiu Baciu: Fiți oameni buni

aș plânge mai mult dacă aș știi că vindecă
mai mult decât ce e înăuntrul meu
aș strânge în pumn tot ceea ce spintecă
dacă oamenii ar fi oameni mereu
copiii-s uitați ce să mai zic de un părinte
avem o viață dar nu mai știm să trăim
iubirea-i căzută din locul de cinste
din aceeași iubire e mai ușor să mințim
unii se duc uneori mult prea devreme
din rău ne-ntrebăm alții de ce mai traiesc
viața nu-i despre planuri și scheme
când din prea multe gânduri uit să iubesc
timpul acum e cea mai mare avere
dar nu suntem toți la fel de bogați
În sufletul nostru-i cea mai mare putere
dacă suntem oameni nu vom fi uitați
un lucru e sigur mâine nu exista
azi vreau să știu cât de mult mă iubești
încă mai cred că povestea nu-i tristă
încă mai poți ca un Om să trăiești.

Viorel Boldiș: Crăciunul nu ni-l pot lua

Când iar credeam că te-am pierdut,
ireversibil, îmi părea,
Iisuse, Tu ai apărut
pitit în fulgii albi de nea.

Te naşti frumos şi-atât de pur,
miroşi a rai şi-a Dumnezeu,
şi-atâta iarna-i primprejur,
şi-atâta vară-n pieptul meu.

Restricţii tâmpe peste tot
în inventate pandemii,
ne-nchid biserici şi-i complot
să nu te lase să mai vii.

Ei n-au habar, oh, Domn al meu,
că nu-s hotare-n calea Ta,
în suflet ni te naşti mereu
oricâte legi şi-ar inventa. 

Străini ce nu te-au cunoscut,
în slujba unor alţi stăpâni,
pe unii altora ne-asmut,
românii contra alţi români. 

Să-nchidă tot, fii de Satan,
biserici, sărbători şi ţări,
să mute lunile din an,
să sece apele din mări,

vaccinuri să ne toarne-n trup
şi-n minte gând amăgitor,
otrăvuri care ne corup
aşa cum vor stăpânii lor,

să-nchidă şcoli, oraşe, străzi,
Pământul să-l închidă tot
şi să ne pună măşti şi zgărzi...
E vremea lor, de-aceea pot.

Oricât ar vrea aceşti cretini,
oricâte pandemii ar da,
din suflet, de sîntem creştini,
Crăciunul nu ni-l pot lua.

Florian Lazăr: Cântecul vieții

Alerg la Tine, Doamne,

Te rog să mă primeşti!

Cu brațele deschise,

Smerit, eu te iubesc!

De-i calea tot mai strâmtă,

Eu, Crucea Ta o port,

Cântarul vieții mele,

În cer vreau să-l suport.

Geo Galetaru: Voi veni în zbor

Nu știu ce mai contează

câte degete strivite ați văzut în visele voastre

eu scriu o poezie și v-o dăruiesc vouă

să treceți râul cu o floare roșie în gură

să iubiți monstrul și afișele și contractul cu vidul

așa-i că afară plouă?

așa-i că pielea iubitei cântă ca focile neascultătoare?

rămân aici rămân aici

moartea ciocănește în geamul oficiului poștal

ea caută peștele cel gras

ea caută numismați apatici contabili cu paltoane jerpelite

cândva zborul vostru era mai inteligent decât zborul păianjenului negru

cândva am schiat în camere cu o singură fereastră

pereții erau albi și mierla era albă

voi veni în zori în casele voastre de sticlă

(Din volumul APROAPE PĂSĂRI, Editura Eurostampa, Timișoara, 2020)