Stelian Platon
Și așa este!
"Distanțele m- au înghițit mai lacome ca marea/Pe umeri purtând greu destin ce mi-aruncase Dumnezeu./Rămase sufletul acasă și toata-ngrijirarea./Rămase fericirea ne-ncăpătoare în bagajul meu."(Distanțele).
Refugiul poetului în cuvânt îi dă prioritate gândului, dar și sufletului, de a se întâlni cu neliniștile și dramele celor din jur. Nu, nu este o rutină ordonată și dictată de stilul în care scrie ,dar care pare mai plauzibilă, ci este o măsură a emoțiilor repetabile zbuciumând, uneori, interiorul său, așa cum de fapt reiese și din citatele inserate în prezența notă de lectură."O flacără înșirată in forma unui dor de țară/Degeaba-n străină mare aș încerca s- o nimicesc/Iubind simt umbrele de-atunci cum greu incep să doară,/Iar vameși cinci îmi confiscară dreptul să iubesc."(Distanțele) sau "Mă duc dureri de suflet înspre voi/ și ura pentru trădători mi-aduce,/Să le strig: Jertfa să îmi dați 'napoi/ Dati-mi înapoi jertfa de pe cruce" (Chemarea)
Remarcabil la Stelian Platon este onestitatea care convinge chiar dacă, uneori, am impresia că se strecoară subtil în interiorul ființei pentru a o explora motivat fiind de micile "revolte" ale sufletului. Nu, nu tulbură evenimentele și nici ordinea lucrurilor , ci după o parcurgere atentă le descrie in permanență că fiind parte din el. Uneori emoțiile poetului nu sunt conforme cu realitatea dar trăirile repetabile , chiar îndoielnice câteodată, îi măsoară pulsul și atunci tentativa de subiectivitate crește într-un ritm alarmant. Și da, poetul, după o liniște meditativă, iese din zbuciumul lăuntric și se înalță ca un vultur peste ecoul neliniștilor și dezamăgirilor.
Stelian Platon este un poet atent la detalii care, prin până să, le înnobilează ca mai apoi, după caz, să le înregimenteze într- o stare sau alta. Pe scena lirică Stelian Platon joacă un rol bine determinat caracteristic actorilor cărora drama capătă sens și o redirecționează către mulțimea care își aplaudă suferința.
Citind ceea ce scrie Stelian Platon și văzându- i preocupările de zi cu zi, deși nu ne- am întâlnit niciodată fizic, m -am tot întrebat, cum poate un individ ca din pustietatea lucrurilor să scoată ceva viu, ceva care pulsează și care
va întreține viața lăuntrică a acelora "atinși" de cuvântul său. " Necazul urcă în diagrame//Precum firul unui cântec tot mai trist,/Copiii mor întâi de-ale fi foame/O lacrimă mă-neacă, deci exist!" (Chemarea)
Da, exiști!
(Teodor Dume, membru USE)
*** Poezii de Stelian Platon
Despărțire
Dacă astăzi sunt un sclav, nu sunt de război,E c-am plecat departe să vă las pe voi
Să vă slujiți un cer cu zările nedrepte
Și cinici profitori cu vorbele suspecte.
Azi simt o durere și nu pot să o-mbun,
Din cerul de-acasă vreau stelele s-adun,
Simt râul Vedea cum în liniște coboară
Și-n vale așteaptă ruinata noastră moară.
M-am retras în vise, cum a vrut Fortuna,
Mi-ați furat și vârsta, deși viața-i una,
Ați furat o țară și zodiile toate
Gătite în ură și pietre blestemate.
Clipa
O clipă pioasă cu gândurile goale
Suia povârnișul rugăciunilor sale,
Pădurea scăpase de sub legământ
Cum noi am uitat că avem un pământ.
Alunecăm prin geruri și înotăm prin ploi,
Citirăm arătări în frunze de caprifoi,
Deschidem uși, chiar geamurile toate
Dar lumini nu vin dintr-o veche carte.
Din reflex, la școală ne mai ducem uneori
Să-nvățăm a face autentice erori,
Adevărul e aprinsă tortură
Și scapă uneori printr-o spărtură.
Sudorile îmi sunt foc șiruind pe spate,
Iar ceasul sfânt al țării demult nu mai bate.
Din ce-a fost nu au rămas nici amprente
Și prosperăm în „ dolce far niente”.
Distanțele
Distanțele m-au înghițit mai lacome ca marea,
Pe umeri purtând greu destin ce mi-aruncase Dumnezeu,
Rămase sufletul acasă și toată-ngrijorarea,
Rămase fericirea ne-ncăpătoare-n bagajul meu.
O flacără insistă-n forma unui dor de țară,
Degeaba-n străină mare aș încerca s-o nimicesc.
Iubind simt umbrele de-atunci cum greu încep să doară,
Iar vameși cinici îmi confiscară dreptul să iubesc.
Bieți poeți, scotocesc întrebând unde-i fericirea
Străbătându-i lung și clandestin geografia.
Sleit amurgul gros îmi decriptează amintirea
Când sfielnic îți mai sărut discret fotografia.
Chemarea
Motto
Necazul urcă în diagrame
Precum firul unui cântec tot mai trist,
Copii mor întâi de-ale fi foame
O lacrimă mă-neacă deci exist.
Am fugit urmând acea chemare
Fericit în zborul meu asurzitor,
Simțeam că voi bea polen de floare
În Edenul de păcat dezrobitor.
Și rupt de-acasă nu a fost de-ajuns,
Între străini aici e fiecine,
Copilăria, casa nu s-au smuls,
Și țara, toate, nu s-au smuls din mine.
Te strig poporul meu contemplativ
Și astăzi te mai strig ca la început,
Demiurgu-i glacial cogitativ.
Iar pentru noi nu are altazimut.
Mă duc dureri de suflet înspre voi
Și ura pentru trădători m-aduce,
Să le strig: Jertfa să îmi dați ‘napoi
Dați-mi înapoi jertfa de pe cruce.
Credo
Puteam să cred că viața e autoimună,
Dacă totdeauna aș fi crezut numai în texte.
Totuși existența se bazează pe minciună
Precum și amețeala cultivată în pretexte.
Trăim deșarta viață în iluzii și blestem
Și-n faliment nu reușim să facem vreo sincopă.
E noaptea sora cea mică a morții și mă tem,
C–am putea s-adormim neconsolați și fără popă.
Sfidăm abject din cartier cu chip de mahala
Și ne-am tatuat pe fese sfânta cruce a lui Christ.
Sântem desprinși și de prezent din orice balama,
Asemenea sihastrului însingurat și trist.
Imponderabilitate
Cu aburi noi se-aprinde noul anotimp
Rătăcesc scântei printre stâncile de ape
Copaci de plumb, cu rădăcini înfipte-n timp,
Se-apleacă peste stele ca să se adape.
Jilavă-i bolta adânc bacoviană.
Cu ierni în piept, ce curg prin noaptea de cerneală,
Îngeri se împart, la fiece persoană,
Și-n poarta mea așteaptă saci cu amăgeală.
Sunt uitatu-n imponderabilitate
Pierdutul dincolo de nori, de soare şi stânci,
Umbra mea firavă nicăieri nu-ncape
Măcar pe unde-mi făcu vicleana soartă brânci.
