Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Adrian Păpăruz: mamă


azi îți voi îmbrăca cuvintele albe
toate cuvintele tale lungi
precum așteptarea ...
voi fi îngrozit de ideea oglindirii în mine
cum și tu te temeai de închiderea lumii
în Ochiul meu netrezit pe atunci
da mamă mi-e frică și mie
să mai rămân în amintirea cuiva
când timpul ne sapă sufletele
până la oase
dar cuvintele-ți astea albe din mine
sunt atât de apretate
încât pot răni foșnetul zborului copilăriei ...
de dragul tău sfântă mamă
azi le voi îmbrăca pe toate
după ritualul inimii tale ce-mi bate în piept
și voi străbate nemărginirea toată
să te îmbrățișez...
când alămurile vor striga sfârșitul
pe strada unde mă țineai de suflet
voi deveni și eu mamă
un cuvânt alb pe o pagină neagră
împreună...

Alexandru Berceanu: De acolo, de sus...


Am început să gândesc a bătrân,
a copil câteodată, a slugă.
Am pierdut clipa de mare stăpân,
s-a prelins pe sub cârjă în fugă.

Uneori, stând drept, mă împiedic,
desigur e iarnă și este și gheață!
Mă consult cu un gând ortopedic,
cu roua de ieri mă șterg peste față!

În seri nourate privesc în oglinzi,
nu știam că pe frunte am urme de râu!
Tu, secundă fugară, la cine mă vinzi,
de ce mă anini tot mai jos într-un hău!?...

Mai ieri, cățăram vârfuri înalte de plopi
să mă mir la ouă solare, la ouă de cuci!
Nu știam de hârtoape, de dealuri, de popi,
deși, de acolo de sus, vedeam niște cruci!

Acum am ajuns, la ghișeu, într-o gară,
nu mai știu drumul, mi se pare un cerc!...
Și noaptea-i mai noapte și ora mai rară,
și trenul mă duce spre cărări ce diverg!

Radu Branda: Ajutorul îmi vine de la Domnul!


Cu barca pe marea vieții-am pornit
Și furtuna e mare... dar eu sunt păzit!
În marea-așteptare sunt eu implicat,
Sfârșitu-i aproape și mulți au aflat.
Furtuna e grea dar eu sunt în stare
S-aștept sfârșitul, cu multă răbdare.
S-ajung în Patria-mi cerească-mi doresc,
Acolo unde știu că toți mă iubesc.

La Golgota, Isus pentru tine a mers
Și sângele Lui sfânt, încă nu s-a șters.
Și dacă vei asculta "Vestea cea bună",
Să știi că vei auzi și trâmbița când sună....
Cea ce v-a aduce pace sau teamă,
Când... cu toții... și pentru tot,... vom da seamă!

Gândindu-mă la Patria de sus,
Eu vă las cu :"Pacea Domnului Isus".
Și nu uita, frate, că după orce nor,
Soarele apare mai strălucitor!

Florin Tănăsescu: Caii nechează Ajun de Bobotează

                                                                            

Ana o chema. Trecea în fiecare dimineaţă de început de ianuarie pe la fereastra mea. Era călare pe un cal ce strivea cu copitele vechiul an. Domnişoara, din ce în ce mai des, râdea de mine. În urmă cu ceva timp, îmi făcuse cu ochiul. Drept mulţumire, i-am dat o Floare-de-gheaţă. A suflat spre ea. „Aşa ţi se va scurge viaţa. În rouă topită la început de an. În neroada bucurie a unui sfârşit de un altul”.
Ieri, am considerat că trebuie să avem o discuţie serioasă.
– Despre ce vrei să vorbeşti ? Sunt grăbită.
– Despre viaţă.
– E vremea când caii nechează. Este Ajun de Bobotează. Ce altceva vrei să mai ştii ?
– Unde e broşa-Floare-de-gheaţă pe care ţi-am dat-o într-o dimineaţă?
Beteala din Pomul de Crăciun s-a făcut creaţă. Globuleţele – ştiţi, eu sunt mai conservator şi ţin la lucrurile care, încet, dar sigur, mor – au râs şi ele. Bradul, cu flacăra lumânării ce agoniza, se pregătea – un gentleman! – să meargă singur la ghena de gunoi. Să mă scutească de efortul de a-i priveghea uscarea.
Doar caii adulmecau Boboteaza.
– Floarea de gheaţă? Cred că-i pe undeva. Topită.
– Cine eşti tu ?
– Noua Ana. Voi îmi spuneţi Anul Nou. Dar, anul este de genul feminin. Ca lunile, ca săptămânile, ca zilele lui. Noi naştem ani!
A luat o carte: „Oameni, ani, viaţă”. A răsfoit-o plictisită. La pagina 365 a închis-o.
– Ruşii ăştia! Ilya Ehrenburg a greşit titlul. Trebuie „Oameni, Ane, Viaţă”! Altă vreme atunci…
– Vremea când ţi-am dăruit o Floare-de-gheaţă!
– Vremea când ţi-am spus că anul este de genul feminin.
– Cum trebuie să zic? „Trecut-au Anele ca nori lungi pe şesuri”?
– Auzi cum nechează caii în Ajun de Bobotează?
– Se-aud doar dricurile care duc Pomii de Crăciun, hurducăind pe drumul anilor. Mă scuzi, al Anelor care se duc. Şi clinchete surde de globuleţe, din tinereţea mea.
– Şi-a altora. Nu te mai victimiza!
– De ce nechează caii acum, în Ajun de Bobotează?
– Doar acum îi auzi? În iulie, nu?
– Chiar eşti nebună! Bobotează în miez de vară!
– Viaţă în miez de vară. Oameni, Ane, Viaţă. Bucuraţi-vă de voi. Bucuraţi-vă de luni, săptămâni, zile, ore. De ceasul acesta în care am stat de vorbă cu tine. Nu doar de sărbători.
Mă trec fiori. Fug după Pomul de Crăciun care a plecat din casa mea, agonizând. Era mort.
Mă-ntorc. Cartea lui Ilya Ehrenburg – „Oameni, ani, viaţă” – lipsea din bibliotecă. O furase Ana. În locul ei, era broşa-Floare-de-gheaţă. Se topea…
Iar caii nechează, bucuroşi că trăiesc Ajun de Bobotează.

Nicolae Silade: Iarna valahă

                                                                                                                                                        

ţin foarte bine minte prima ninsoare prima zăpadă. ţin foarte
bine minte cum veneam cu sania printre nămeţi şi clinchete
de zurgălăi. pe o pârtie parcă făcută special pentru mine. şi
câinele prietenul omului mă-nsoţea. câinele negru săltând

în jur printre nămeţi. scuturându-se de promoroacă. ţin bine
minte ţin foarte bine minte parcă veneam din stelare câmpii
nesfârşite spre un sat plin de lumină. parcă veneam din
împărăţia ninsorii dimpreună cu fulgii jucăuşi de zăpadă.

eu însumi ninsoare eu însumi un fulg. era o dimineaţă albă
albă cum n-au mai fost de atunci. asemeni nopţii albe care
se sfârşise. iar ziua prima zi pe lume începu. ca o pagină albă
peste care gânduri albe aşterneau întruna cuvinte.

II
cei slabi stăteau înăuntru. la căldură. noi afară înfruntam
gerul nămeţii ninsoarea. ne făceam drum ne făceam pârtie
spre casele noastre de gheaţă. şi viscolea mereu din altă
direcţie. mereu împotriva noastră. dar niciodată nu ne-am

troienit. eram copii pe atunci. eram puternici. nu ne păsa
că puterea era la cei slabi. ne făcusem derdeluş pe singurul
deal liber din zonă. şi urcam şi coboram ca nişte sisifi fericiţi.
trăgând după noi săniile grele de fier. ne-am făcut patinoar

în valea îngheţată. ne-am făcut patine din lemn. şi printre
sălciile încremenite făceam slalom toată ziua. făceam
piruete. mergeam cu spatele. cu gândul înainte. prin iarna
valahă. şi gheaţa era tare. nimeni nu putea să o spargă.

III
colindam toată ziua prin împărăţia zăpezii. colinde vechi
de când lumea. o, lume a purităţii. cântam toată ziua şi sunam
din zurgălăi. colindam cu steaua, cu pluguşorul, cu fulgul de nea.
cei puri ne primeau. ceilalţi asmuţeau asupra noastră

câinii şi stingeau lumina. nişte câini. spuneam. şi mergeam
mai departe. prin troiene înalte înalte şi viscolul aprig. umiliţi
precum pruncul din iesle. pe care îl binevesteam. pe care îl
purtam în sufletele noastre îngheţate. noi înşine călăuziţi

de steaua răsărită-n noapte îi călăuzeam pe cei care credeau.
cei puri ne urmau. ceilalţi rătăceau în bezna necredinţei lor.
dar de anul nou îi sorcoveam pe toţi cu să trăiţi să înfloriţi ca
merii ca perii că toţi suntem oameni la urma urmei şi români

IV
au băgat portocale la alimentară mergi şi tu la rând spunea
vecina pornind grăbită să se aşeze la coadă dar eu sunt deja
la coadă îi spuneam eu stau la coadă la îngeri acum eu am
ieşit din rând o să le vină şi ăstora rândul fii fără grijă

ningea întruna cu fulgi mari ca nişte fluturi cu fulgi mari ca
nişte îngeri oamenii din cartier ieşiseră la curăţat zăpada
cum să cureţi ceva pur mă întrebam dar aşa erau indicaţiile
preţioase şi aşa e întotdeauna când sunt răsturnate valorile

mai era puţin până la crăciun ai mei tăiaseră porcul să vezi
sîngele înroşind zăpada nu e tocmai plăcut aveam însă
nevoie de carne aveam multe nevoi de parcă asta ar putea
să justifice crima în timp ce continuă să ningă cu îngeri

Lugoj, Timiş, Romania
Redactor şef laLugojul, 1991-1997. Din 1997 este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea. Din 2010, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute:
* Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979
* Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994
* Mergere înainte, Lugojpress, 1997
* eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006
* iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013
* iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016
* miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017
* miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019
* calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019
* La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020
Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (VIII)

Remus V. GIORGIONI                                                                                                             

Casa construită din biblii 

(mic eseu asupra poeziei lui Nicolae Silade)


Născut la 4 decembrie 1956 la Făget-Timiș (și debutat editorial în anul 1979), Nicolae Silade face parte, trupește,  din  generația optzeci. Nu însă și cu sufletul, cum remarca și Gheorghe Grigurcu,  cu ani buni în urmă, într-o prezentare făcută în revista Luceafărul  - la rubrica Jurnalul lui Alceste  -  „Un(ui) septet” de poeți lugojeni. E  drept că o mare parte din provincia literară de atunci nu se solidariza cu „tiranica generație” – cum o numește binecunoscutul poet și critic.

Poezia lugojeanului nostru se detașează net de accentul „stradal”, autoscopic-autoreferențial, de anecdoticul poeticii optzeciste  care tindea să depășească, ba chiar să anihileze  dominanta metafizică a poeziei  moderne de până la ei – a șaizeciștilor, „generația Nichita”,  în mod special. De aceea marele critic de poezie mai sus citat remarca tentația metafizică și  „foamea de absolut” (o anumită „ascuțime a privirii” poetice) a grupului poetic bănățean,  care pe atunci se autoiluziona în speranța unei  „școli de poezie de la Lugoj” care-i cuprindea, în ordinea intrării în scenă, pe: Paul Doru Chinezu, Nicolae Silade, Marius Sârbu, Monica Rohan, Dănuț Diaconescu,  Claudiu Buciu-Bazalt,  Remus Valeriu Giorgioni, Constantin Buiciuc, Adriana Weimer, Dimi Mavrodin și încă vreo doi-trei, prea puțini, însă – și fără un program riguros – ca să justifice o școală. 

Cu toate astea, Gh. Grigurcu remarca în 1994-95 prezența la Lugoj a unui grup cvasicompact, marcat de o viziune proprie și caracteristici distincte: „Cei șapte… au, ca notă colectivă, o detașare de poezia  „stradală”… Dacă veșnicia s-a născut la sat, căutarea ei e posibil să fie favorizată, în genere, de provincie (evident, în sensul nepervertit al termenului). Să-i trecem în revistă pe acești autori ce formează un grup relativ compact” (am citat din numita cronică a lui Gh. Grigurcu, marele critic de poezie – gurile bune zic că ar fi cel mai mare! – care și-a construit cu migală și obstinație, mai ales după decembrie 1989, și imaginea de remarcabil poet).

Revenind acum la obiectul cronicii noastre, Nicolae Silade este un stâlp al grupului lugojean și – pe vremuri – al boemei literare timișene și naționale. Revenind la el, însă, trebuie să ne exprimăm recurent și la Gh. Grigurcu, anume la aprecierile  făcute, cu amintita ocazie, poeziei lui N. Silade: „Cel mai  apropiat de mottoul cărții, dat de celebra profeție a lui Malraux, potrivit căreia „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, ni se pare a fi Nicolae Silade… Autorul se ridică peste „urgie” și „fărădelegi”, pentru a celebra, smerit, chipul Creatorului lumii. Limbajul său de psalmist e „alb”, mustind, precum un tub de neon, de o lumină a revelației, care împlinește rolul unei metafore sufletești…”: (urmează un amplu citat din Poema silvană IV, pe care nu-l vom da. Dorim să exemplificăm poezia lui N.S. cu citate și decupaje proprii, spre a nu ne împăuna cu meritele altuia. În orice caz, modestele noastre meditații  asupra poeziei  în cauză nu-și propun să completeze sau să vină cumva în răspărul  acelei admirabile cronici de întâmpinare și regretăm cumva  că, în economia și intenționalitatea acestui articol nu se includ și spicuiri din aprecierile marelui critic vizavi de identitatea vocilor poetice ale celorlalți șase lugojeni, printre care și semnatarul acestor rânduri!).

Ne vedem nevoiți acum să evocăm gestul temerar al unui (dublu) debut literar. Pe vremea când mulți dintre noi, poeții lugojeni, încă ne mai făceam necesarele „exerciții de digitație” (temele poeziei proprii), Paul Doru Chinezu  -  mai cunoscut la vremea aceea decât noi toți -, și prietenul  său Nicolae Silade, au purces la drum, predând Editurii Litera fiecare câte un volum: Înaintea ecoului, respectiv, Visul în lucru. Se știe că Litera era singura editură  care publica „în regie proprie” (pe banii autorului), cărți la care împricinatul  mai putea contribui chiar cu idei despre copertă, tehnoredactare – fără a se afla, totuși, cu totul la adăpost de apriga cenzură. Nu zicem că a fost din partea celor doi colegi ai noștri un gest pripit, dar știm că N. Silade – fără să-și renege volumul de debut – a simțit nevoia să se retragă un an-doi din iureșul și  din vacarmul cotidianului, spre a petrece un timp de meditație asupra paginilor Sfintei  Scripturi, timp care se va dovedi  cu prisosință favorabil descoperirii  „glasului propriu” în poezie. 

Considerând-o și noi  ca pe un  magistral demers către marea Căutare, nu vom insista asupra acestei cărți, publicată -cum spuneam- în 1979. Vom trece și peste volumul colectiv analizat impecabil de Gh. Grigurcu, Cartea poeților (lugojeni), Ed. Lugojpress, 1994. Și ne vom opri la adevăratul debut al lui Nicolae Silade (supere-se pe noi cât o vrea poetul!), cel din anul 1997, la aceeași editură: MERGERE ÎNAINTE.  El consideră că este vorba de o înaintare, uitând că nu orice înaintare înseamnă progres…, noi o considerăm adevăratul început de drum, cu rezerva  acelor  sclipiri din grupajul inclus în volumul colectiv, reperate de G. Grigurcu.

„Mașina de înrămat neliniști”.
Un om-păpădie

„e atât de târziu încât timpul/ pare o mașină de înrămat neliniști” (Mergere înainte, „e mult de când nu ne-am văzut”).  Volumul citat este, ziceam,  adevăratul debut poetic al lui N.S., cel care contează cu adevărat pentru critică, dar și pentru cititorul de poezie „versat” și este vorba practic de un singur poem, un mare poem fragmentat și neintitulat.  Care se constituie într-un demers teist  cu rezonanțe nichita-stănesciene – fibra religioasă constituind, cum s-a spus în mod repetat,  backgroundul poeziei lui Silade: „el  nu are nume nici margini nu are/ este marele nostru necunoscut marele anonim/ este cel care este”.   

Fără a fi deus otiosus, Creatorul lumii este  un  Dumnezeu rezervat, învăluit în nori și ceață, care nu simte nevoia să-și justifice planurile, hotărârile, actele: „dar el tace/ e un mare singuratic și un mare taciturn/ uneori leagă un cuvânt de altul/ o frază de alta/ și le rostește cu intensitatea tunetului”; „tu poate ești dincolo de acești munți/ dincolo de această pâclă/ sfâșiată în zori de un mănunchi de raze”. Dar acest Dumnezeu a creat și alte lumi, universurile paralele – autorul readucând  în scenă visul romanticilor, ca metodă de lucru a lui Demiurgos, care trăiește visul în mod creativ-conștient: „el este treaz când visează/ iar când se trezește își vede visul cu ochii/ lumea aceasta e unul din visele lui/ cealaltă lume e visul din vis”. Dar ecouri din poezia lui N. Stănescu sunt de decelat în toată poetica optzecistă-nouăzecistă; „mi-e dor de alb/ de alb albind/ mi-e dor de tot/ și ning și ning”, declară poetul nostru în poemul alb alb alb.

În lumea obișnuitului zilnic („la fel pătrunde lumina printre jaluzele. și pisica/ toarce la fel…”; „exist printre lucrurile care sunt… soarele,/ fratele meu, se naște odată cu mine, apune/ odată cu mine…”), poetul locuiește universul lui paralel, cetățean al Împărăției. Viața lui nu e una comună, cum și casa în care stă și privește stelele  este o construcție celestă: „locuiesc în această casă construită din biblii”.

Biblică (și „bibliofilă”), poezia purtând marca  N.S. este și una solară – dar nu în sens vitalist și teluric, ci al aspirației către înalturi: „în puterea soarelui suntem cu toții/ spunea/ sfântul francisc din assisi… de vreme ce soarele nu era pentru el soarele/ ci domnul și fratele nostru”; „port chipul celui preaînalt. în mine/ nu doar mistere vei afla, ci/ chiar și un adevăr și o lumină// zeițe tinere roiesc în jur/ îndrăgostite…” Iar cu aceste zeițe îndrăgostite pășim în acel  domeniu al cunoașterii care este poezia de dragoste – latură dezvoltată de poetul nostru în cele mai recente producții poetice, sonetele. 

Poezia de dragoste coexistă cu sentimentul  efemerului, al trecerii, esența acestei vieți, în care clipa de desfătare este compensată prin zile (întregi) de durere: „s-au dus s-au dus anotimpurile inimii/ zilele de durere clipa de desfătare/ și corbii au vestit plecarea… și pământul s-a răsfrânt/ și marea s-a răsfrânt/ în dragoste”; „o, nimic mai frumos decât cerul… nimic mai curat decât soarele… și cântecul lor/ dragoste dragoste/ temelie a lumii”.

Ajungem  acum la acel poem care dă titlul volumului,  - iată-l dând socoteală de toate aspirațiile și tribulațiile  vieții omenești, ca în arhicunoscutul dicton latin care spune: Sunt om, și nimic din tot ce este  omenesc nu îmi este străin.  Mergerea înainte a lui N. Silade nu este curgerea vremii, panthareică, ci mai degrabă o împotmolire entropică, delirantă,  în hățișurile existenței: „mergere înainte/ mereu această  mergere înainte/ pe un drum fără capăt fără întoarcere/ prin sfântă sălbăticie// mereu graba de a ajunge oriunde oricând”.

Nostalgia, uitarea, dragostea  și durerea sunt sângele existenței: „și sângele mărturisind despre o viață/ mai presus de viață”. Din delir, curgere de neoprit, mergerea înainte a vieții rezidă-n final în speranță și încredere: „și minunea care deodată ne luminează/ pe dinăuntru”. În altă parte, din freamătul vieții răzbate  „lumina durerii”, „o feerie de culori.// de sunete./ de miresme./ și sufletul care nu știu ce caută.”

În acest iureș delirant, poetul este încercat de sentimental retragerii/ renunțării, al contragerii  discrete  în vegetal: „prin urmare mă voi izola/ undeva departe pe un câmp/ și mă declar păpădie/ în vântul serii”.

Poet al contrastelor existențiale, povestind facerea și desfacerea, Nicolae Silade se arată  atras de obsesia mării, soarelui, luminii;  la el dragostea apare în dublu aspect: eros, cât și agape, iar viața este văzută ca un etern naufragiu individual. Dar  corabia-cort (pământesc) „naufragiază” curând   în cerescul port…

Nicolae & Nicolae:
Fericiți precum mirele

Un (re)debut fulminant, care a făcut valuri albe la vremea lui, a fost volumul Fericit precum mirele, al nemțeanului  Nicolae Sava. (De fapt, el mai scrisese Despre prietenie - Ed. Albatros, 1983 -  iar volumului  citat, apărut la Junimea în 1984, i-a urmat un alt titlu răsunător Privighetoarea (arsă) – 1989. Despre N. Sava ne-am propus să scriem cu altă ocazie, acum ne oprim la această paralelă). Apropierea dintre cei doi poeți se realizează prin volumul eternelia, al  lui Nicolae Silade, apărut la Marineasa în 2006, în care cuvântul de ordine este herete (bucură-te!) Alcătuită din mici eseuri lirice de 7 rânduri, digresiuni  în registru poetic, am putea-o numi Cartea Bucuriei/Fericirii, aceasta fiind indubitabil dominanta volumului; un sentiment care se oprește din zbor (aproape) pe fiecare filă a cărții, bătând des din aripi - sau din pleoape - ,ca o aripă de înger-colibri.

Adunate la un loc, aceste sentințe fericite  s-ar  putea  constitui într-un poem al bucuriei, de sine stătător:  „născut sub stele norocoase… rostul meu: să molipsesc cu fericirea mea această lume… cum nu poți spune că ești fericit când iubești. ci numai când ești iubit… îți vine… să-ți declami pe străzi bucuria… ca un răsărit de soare e viața mea… tot ce bucură ochii și sufletul… oare câtă fericire încape-ntr-un suflet? și dacă mă numesc fericit fericirea mea crește  odată cu voi?... am presărat câteva bucurii peste zilele și nopțile voastre v-am dat să gustați… sunt aici câteva bucurii clare… ce frumos miroase fericirea. o, dacă ai ști, nou-născutule… o sărbătoare în care se-ncântă lumina. și muzica ei luminează… când înflorește atât de frumos universul… să te bucuri de pământul pe care calci (iată și elementul cinci: iubirea)… aici e înțelepciunea inocenței… mai presus decât toate bibliotecile lumii… totul începe acum… lumea nouă începe. acum și aici. viața nouă începe… iar cel ce sunt se bucură privindu-mă. în prima dimineață de pe pământ… în lacrima de fericire prelinsă-n mulțime…” (și demonstrația se poate continua la nesfârșit, demersul ei putându-se constitui într-un nou volum, în care „iată de ce în scurtele mele digresiuni este abordată altfel poezia. care nu e poezie. ci viața noastră cea de toate zilele”).

„Sătul de metropole”, poetul se retrage în natură și ne face și nouă, oamenilor obișnuiți (cititori de rând…) invitația aceasta: „ia autobuzul și mergi în vizită la un fir de iarbă. salută păsările cerului. numără crinii de pe câmp. umblă. cântă. strigă. vorbește…” Casa poetului e „o rugăciune cu ferestrele spre cer”, iar patria care l-a ales (ea) pe el  este „o alta mai înaltă. mai bogată. mai fericită. mai înțeleaptă”.

Dar să nu închei această digresiune fără să fac dovada paralelismului dintre cei doi Nicolae:  Primul ciclu al volumului lui N. Sava Viață publică (Panteon, 1995) este  cel intitulat „Îndeletnicirea de a fi fericit”, la fel se numește și primul poem: „Trec pe o stradă laolaltă cu ceilalți și sunt fericit că trec pe stradă laolaltă cu fericirile tuturor uit câteodată de fericirea mea dar îmi revin pot fi pomenit între cei cu bucurii de rezervă”.  Cei doi au în comun nu doar fondul  de fericire (al sentimentului existenței), ci chiar forma de poem în proză: „Fericiți poeții care au inspirație așa din senin cineva la urechea lor șo-șo-șo iar ei abia mai prididesc să aștearnă pe hârtie ceea ce li se dictează…” (Fericiți poeții inspirați). „Cineva mă întreabă din spate de ce domnule de ce nu știu zic... cineva va fi fericit mă vor scrie direct pe sufletul  celui ce mă va deschide cineva trebuie să rămână fericit” (Fericit precum mirele – vol. Privighetoarea arsă).

În toiul tristeții și mizeriei cotidiene, cineva trebuie să fie și să rămână fericit… Cine să fie acest fericit,  cu a lui fericire în absolut (ba chiar în lipsuri, mizerii, boemă), dacă nu Nicolae poetul?

Cea mai tare carte de poezie a tuturor timpurilor…

Ultima formă  poetică la care trudește Silade în această perioadă este sonetul, cu deplasarea lui firească spre eros, dinspre agape. Poetul se laudă că ne va furniza „cel mai mare volum de poezie”, și suntem datori să-l credem, cel puțin după semnele bune pe care ni le-a dat până acum. În viață e bine să te compari  întotdeauna cu cei mari, iar poezia e profesiunea frenetică  în care succesul depinde în mare măsură de avântul pe care reușești să ți-l iei singur (citat din memorie după Saul Bellow, Darul lui Humboldt). Sonetul pare a fi genul poetic ideal pentru poezia de dragoste, acesta fiind desigur și motivul alegerii sale de către cei mai mulți. Poeme rimate reușite mai comisese autorul și în volumele anterioare, însă  în acest nou volum („în pregătire”) pare că se întrece pe sine. 

Dar să nu vorbim în vânt, ci în cuvânt, adică din ciclul iubirea de la a la z: „ești frumoasă ca un măr de import/ dar n-ai gustul merelor coapte în livezile noastre de munte/ nici aroma lor însoțind până în vale izvoarele/ poate ai și un vierme pe dinăuntru tot de import” (a); „dar singurătatea mea e atât de urâtă/ iar tu ești atât de frumoasă  în singurătatea ta/ că mă înfrumusețez numai gândindu-mă la tine” (d); „toamnele mele sunt mai multe decât primăverile tale/…/da ești frumoasă ca un început de septembrie iubito/ stăpână peste această lume a mea cu toate primăverile/ cu toate toamnele cu toate iernile ei…” (g); „și începe să plouă și ochii tăi se înrouă/ da e târziu dar după atâtea târziuri/ se face devreme devremenim” (i).

Se simte clar în acest nou volum o rotire de paradigmă, înrourarea și înseninarea celui care a ajuns la liman, pe platoul din vârful muntelui: „în preajma ta sunt omul de zăpadă care iubește soarele/ și ești femeia de zăpadă care se topește brusc”; „am iubit-o cât șapte șapte ani după aceea/ și acum parcă iar se reaprinde scânteia”; „unde ești acum când vorbesc despre tine/ unde ești acum când fără tine nu sunt”; „pentru că vii după multele mele înfrângeri după marile mele tristeți/ și vii când celelalte se pregătesc de plecare sau au plecat deja/… pentru că vii în sfârșit ca un nou început/…te voi numi victoria și vom reface lumea/ vom scrie noi istoria”.

Din tot materialul  postat pe blogul său,  Sonete I și Sonete II, am remarcat  ciclul iubire 100%, cuprinzând sonete de la  I-L și LI-C:

„Ca un fluviu mi-ai curs printre degete,
Ca un râu, ca un val, ca o undă.
Înțelege-mă! Și înțelege-te!
Întoarce-te măcar o secundă!”

Un alt ciclu de sonete de dragoste este  preaiubirea și alte scrisori de dragoste  (urmează șapte zile medievale, un fel de cronică lirică de călătorie într-un ținut îndepărtat).

Vom încheia această scurtă  prezentare a poeziei lui Nicolae Silade  fără pretenții de cronică literară, cu un poem în care poetul se prezintă singur  - adevărată profesiune de credință - , poemul intitulat  În primul rând, interesant  (în primul rând!) pentru critica (și istoria) literară:

„vor veni criticii și vor spune ăsta care ne dă peste cap toate istoriile literare ăsta care nu se încadrează în nicio generație și nicio generație nu-l poate ignora ce facem cu ăsta care scrie numai sonete și eternelii și se filosofează în scris păi domnule ăsta are filosofia în degetul mic ce facem cu ăsta care iată că scrie chiar aici despre noi de unde știa ăsta în ce dilemă ne pune el și cărțile lui care au schimbat lumea și lumea de ce îl adoră…”

La toate acestea n-ar mai fi de adăugat decât că așteptăm ca volumul să apară și la vedere. Publicat vasăzică și pe hârtie (suport de celuloză), nu doar pe suport electronic. Fiindcă, deși devenit public, un asemenea demers se poate pierde ușor în mările, pe oceanele de pixeli…

Remus V. GIORGIONI

Ionuț Caragea: Cod roșu de furtună în suflet

 A apărut volumul meu de poeme, "Cod roşu de furtună în suflet". Volumul conţine 77 de poeme şi este prefaţat de Theodor Codreanu. Redau un scurt fragment din prefaţă: :

"Acum prefaţez Cod roşu de furtună în suflet, op datorat unuia dintre cei mai înzestraţi creatori ai ultimelor generaţii, Ionuţ Caragea, autor al unei opere de o izbitoare diversitate, care numără peste cincizeci de volume, apărute în ţară şi în străinătate… Lucid şi matur artistic, Ionuţ Caragea nu face eroarea de a scrie o poezie ocazională, ci conjunctura istorică îi prilejuieşte redimensionarea fiinţială şi artistică din cărţile anterioare, încât noul cod roşu devine o metaforă-simbol penetrantă, echivalent augmentativ la ceea ce numise, într-o carte anterioară, Eu la pătrat, adunând în sine o veritabilă furtună existenţială de poet veritabil… Ceea ce mi se pare remarcabil în noul volum al lui Ionuţ Caragea este reabilitarea retoricii, una atent supravegheată, fără a-i ştirbi eficienţa, metafora intrând în plasma figurilor sintactice, în care primează, acum, anafora. Amplul poem care dă titlul volumului este axa întregii cărţi. Forţa repetitivă a anaforei se sprijină pe o înlănţuire de interogaţii retorice.… Părintele Dumitru Stăniloae a argumentat, teologic, că lumea nu are consistenţă ontologică, ci numai dialogică. Anafora interogativă, modulară (poate chiar în sens brâncuşian), a lui Ionuţ Caragea este, prin excelenţă, una dialogică. Cred că autorul nostru a devenit, acum, cel mai important poet al anaforei din lirica românească de azi. Cititorul va constata că figura este prezentă în cele mai multe dintre piesele volumului. Şi în acest mod, Ionuţ Caragea confirmă aprecierea lui Daniel Corbu că ne aflăm în faţa unui lider de generaţie." (Theodor CODREANU)
pentru lectura gratuită a volumului: https://www.ionutcaragea.ro/.../Ionut%20Caragea%20-%20Cod...

Daniel Corbu: Lecția de Abis - poeme

 Aparitie editoriala: LECTIA DE ABIS – p o e m e de Daniel CORBU


În prefata cartii stă scris:
,,Daniel Corbu este înainte de orice un iniţiat şi nu se sfieşte să o recunoască public. Dar felul cum o recunoaşte acreditează instantaneu în cititor certitudinea că se află în faţa unui mare poet. Aici consună onestitatea funciară a unui caracter, cu bunăcuviinţa şi îngăduinţa din veac ale creştinului: „Dragul meu, şi pe acestea/ le cunosc în amănunt”. Nici urmă din emfaza omului suficient sieşi, a insului omniscient. E numai smerenie şi resemnată înţelepciune; aş spune, ca un corolar la nietzscheeana Gaya Scientia, o „ştiinţă amară”. În sfîrşit, exploratorii pleacă la pol pentru a se întoarce. Exploratorii spiritului însă pleacă pentru a nu se mai întoarce. „Numai cine a ajuns nu se mai întoarce”, apunea un înţelept. Într-adevăr, s-ar mai întoarce poetul de la polul inexprimabilului pur? La care Corbu ar răspunde: „Nevermore”!
Ion MIRCEA
NOTĂ: Coperta cărţii este realizată de redutabilul poet şi designer FLORIN DOCHIA, locuitor în legendara CÂMPINA (ca şi Geo Bogza altădată), căruia îi mulţumim prieteneşte!

Geo Galetaru: Cineva deschide cartea


întoarcerea
în abecedare triste

să nu spui nimic
viaţa e plină
de onomatopei gureşe


fanatismul umbrei
în retortele din care a fugit
adevărul

dar ce-i adevărul
mă întrebi

cineva deschide cartea
în care se moare frumos
la a treia strigare în zori

Marian Vișescu: un nume de poet incontestabil

 Marian Vişescu, născut la 20 februarie 1969, în comuna Leleasca, județul Olt.

*
Debut literar: în Antologia Societății Culturale „Anton Pann” (2017).
* Publicații în: Antologia Societății Culturale „Anton Pann” (Editura Hoffman,Caracal, 2017), ), Revista „Cenaclul de la Păltiniș” (Sibiu, 2017), Antologia Societății Culturale „Anton Pann” (Editura Hoffman, Caracal 2018), Antologia Toamna
Cuvântului („eCreator”, Baia Mare, 2018), Revista „Glasul Iubirii” (Curtea de Argeș,2017), Revista „Glasul Iubirii” (Curtea de Argeș, 2019), Revista „eCreator” (Baia Mare, 2018), Revista „Cenaclul de la Păltiniș” (Sibiu, 2018), Revista „Mirajul Oltului” (Călimănești, 2019). Revista Românilor din Italia ,,Rotalianul” (Italia, 2019),  Revista ,,Bibliocărți” (Republica Moldova, 2019), revista ,,Logos și Agape” (Iași,
2019), Antologia poeților Cercul Literar de la Cluj, vol. 3 (Cluj, 2019). Revista,,Alternanțe” (revistă de cultură, Germania, 2019), Antologia Societății Culturale,,Anton Pann” (Rm. Vâlcea-Editura Colorama, Cluj, 2019), Revista ,,Anotimpurile Expresiei Ideii”(Revistã de educație, culturã ṣi civilizaṭie apãrutã sub egida Asociaṭiei“Clubul EXPRESIA IDEII”, Oneṣti-Bacău, 2019), Revista ,,Cervantes”(2019),Revista literară ,,TopLitera” (Toplița 2019), Revista ,,Poezia” (revistă sub egida Uniunii Scriitorilor din România, 2019), Revista ,,Destine Literare” (Revistă a Asociației Sriitorilor Români din America de Nord 2019), Revistă de cultură,,Familia” (Oradea 2019), Revista ,,Mărturii culturale” (revistă trimetrială de cultură 2019), Revista Pro Litera și radio Pro diaspora, 2019), Revista de cultură
,,Alternanțe”, 2020), Revista ,,Boem@” (Revistă ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, 2020), Revista de cultură ,,Arena Literară”, 2020 ).- Revista ,,Rotonda Valahă” (Revistă ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, 2020 ), Revista de cultură ,,Caligraf” (Revistă ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, 2020 ), Revista ,,Lumină Lină” ( Revistă de spiritualitate și cultură românească ce apare la New York, 2020), Revista ,,Monitorul De Poezie”, secțiunea: Poezie de colecție (Revistă foileton, 2020), Revista ,,Astralis”, 2020 ), Revista ,,Litera 13”(Revistă literară manifest, Brăila, 2020), Revista ,,Magazin Critic” ( Târgu Jiu, 2020 ), Antologia ,,Cenaclului Schenk” ,,Wort Vergessen - Cuvânt uitat”! (Poezie tradusă în Germană, Germania, 2020), Antologia de texte literare Festivalul Internațional de Poezie ,,Zilele Nichita Stănescu”- Antologiile Apollon, 2020 (Vis cu Nichita vol. VIII, 2020), Antologia ,,Cenaclului Schenk” ,,Roua din cuvinte”, 2020, Revista ,,Axis Libris”(Revistă de Cultură Trimestrială, Galați, 2020), Revista ,,Limba Română”(Revistă de știință și cultură, Chișinău, 2020), Pagini de creație online:
Cercul Literar de la Cluj, Clubul Qpoem-atelier poetic popular, Cenaclul Poetic Schenk.
* Membru al Societăţii Culturale ,,Anton Pann” - Râmnicu Vâlcea.

Singurătate

Câteva straturi de ceruri
fără aripi întinse de păsări,
o droaie de drumuri
pe unde nimeni n-a călcat,
iar eu...
Într-o lume solitară
pierzându-mă-n direcții
vâslesc într-un timp
fără ceas și înghețat!

Colici

Se-aude ziua,
ţipă... se petrece,
în vânt de toamnă tulburată,
numără secunde
şi prea în grabă trece.
Lăsând lumea-n pustiu
şi neînfierbântată.

Se-aude noaptea
cum trozneşte,
născându-se din lupi
ce fură luna,
aruncă vise suspinând în şoapte.
Aşa ne povestea odată buna,
sărutându-ne în somn,
pe pleoape!

Doi în… ploi

Mustul fierbinte
și câteva gutui coapte,
nori îngrămădiți pe cer,
peste lume... ploi!
Lacrimă copacii
cu umerii fără frunze, goi,
iar toamna,
ruginește un tablou
cu timpul ce curge prin noi.
Noi,
goi,
peste lume... ploi!

Vindecare

În palmele mele făcute căuș,
plângea o pasăre cu aripi de iarnă.
Măturând cu penele spulbera ninsoarea,
iar plânsu-i de gheață hrănea tăcerea din mine,
vărsându-și lacrima găurită cu ciocul.

În casa cu arcade,
din dreapta străzii,
inima mea a simțit ghearele de pasăre
într-un zâmbet imaculat de femeie.

Vasile Dan Marchiș: Poezii

 MEMORIU –PICIOARELOR

Vai cât v-am umilit
mințindu-vă că prin fuga voastră
ce reprezintă canonul istoriei refugiaților,
ce a menținut refugiile
în legătură cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos
veți deveni ceva special-sistemul prin care
se poate finaliza drumul până în Paradis...
Vai mie că prin voi-picioarele mele
nu mă simt altceva înafară de om...
Dacă aș avea tăria de caracter să vă despart
aș face-o dăruind unul ciungului
știind că doar acest picior odată dăruit
mă va întâmpina
în adevăratul sens al cuvântului
pe drumul recunoștinței...
FĂRĂ GARANȚIE 2
Moartea nu mă mai atacă
Mă momește
M-a momit și sub pretextul
că ea este regizor
Mi-a arătat Golgota pe care
să urc cu crucea în spate
prefigurând rolul Mântuitorului nostru
Iisus Hristos.
Am refuzat nu pentru că
mi-ar fi fost frică de răstignire
ci deoarece n-am primit garanția
că după ce îmi voi da sufletul pe cruce
pot învia drept actor
Moartea mult m-a provocat
Astfel am devenit om
Moarte nu-ți vei putea încadra
imaginea în timp
eu sunt complementul altui destin
Moartea m-a momit și unde
nu ajunge lumina pentru toți ochii
Dau un ochi pe un fascicul de lumină
Cu ochiul ager ce-mi rămâne
pot lua în vedere exercițiul mântuirii
să-l perfecționez
să devină întregul care
ar fi acceptat înafară de viață
în schimbul acelui drum fără întoarcere…

Nelu Cazan: 1 decembrie altfel

 Lecția de pian 11

Povestea pianului astăzi e tristă
Deşi peste tot astăzi e sărbătoare,
Cât gardul de sârmă ghimpată există
Şi soră şi mamă sânt în închisoare.

Am scris invitații la mamă şi soră,
La frații ce stau despărțiți peste Prut
Să vină să-ncingem cu toții o horă,
Să-înodăm cu flori,lanțul care ne-a rupt.

Nu ştiu de-o ajunge scrisoarea la ei,
Că temnița-i grea şi fără ferestre
Dirijorul e trist,n-are alte idei
E singura cale de-a trimite veste.

O vitregă soartă,ne tot ține de-o parte
Tratate meschine,interese străine,
Călcat-au cu ură pe semnul de carte,
Ştergând viitorul şi ziua de mâine.

Ne spun ,,două țări,noi sântem doar una,
Cu toții ne mint,confiscat ne e graiul,
O singură limbă a fost totdeauna
Şi aici Zanfir,ne cântă cu naiul.

Un singur Luceafăr şi un singur popor,
Un Mihai şi un Ştefan,croit-au hotare,
O singură țară şi un sfânt tricolor
Şi asta a fost România cea Mare,

La Prut nu mai vin,azi flăcăi cu flori,
De partea cealaltă,nici fete nu vin
Străinii ne țin în vechi închisori,
Şi cântul de azi are gust de pelin.

Croit-au strămoşii o singură țară,
La 1 Decembrie strâns ne-am unit
Şi iarba din holde începuse să piară,
Urgii peste noi însă iar au venit.

Grădină bogată,a Domnului casă,
Râvnită de lacomi şacali şi tirani,
Stăm astăzi închişi şi nici că le pasă
Că nu putem spune măcar ,,La mulți ani".

La Prut nu mai sânt azi maluri cu flori,
Doar lacrimi şi mame despărțite de fii,
Nu sânt ,,două țări",sânt două închisori
Milioane de inimi frânte,pustii.

Deşi-i sărbătoare,în doliu sântem,
Azi plânge Mihai,Eminescu şi el
Pe semnul de carte eu azi vă îndemn
,,Unițivă frați sub acelaşi drapel".

Zdrobiți orânduiala cea crudă şi străină
Şi dați la o parte sârma ghimpată
Lumina în case iar să vă vină,
Şi îmbrățişați-vă,ca altădată.

Vă spun ,,La mulți ani",uniți pe vecie
Nimeni pe lume să nu vă despartă,
O singură limbă şi o Românie
Croiți-vă iar din nou altă soartă.

Lăsați-mi pianul pe maluri de Prut
Din nou să se audă muzica tare
Că astăzi e trist de atâta durut
Şi faceți din nou România cea Mare.

,,Unde bate o inimă de român,Dumnezeu să o ocrotească"
(din vol.Lecția de pian)

Teodora Cosmina Coloja: Gânduri adunate



Din gândurile mele adunate
Sfios puse-n file de carte
Cutez să scriu în crâmpeie
Povestea ta, mândră FEMEIE.

Din gândurile mele adunate
Se scriu iubiri îngemănate
În palma inimii de frate
Făcând ca suflet să învie
În curgerea de ape line
Zâmbet în flori de păpădie
Cântând în tril de ciocârlie
Viaţa-n Rai şi armonie
Pe buzele mândrei cu ie
Stă scris armonios în poezie
Versul gurii-n mântuire.

Din gândurile-nfiripate
Mâinilor ce cuprind adunate
Iubirii-n penel de ploi pictate
La dor şi jale-n plâns de lacrime
Braţelor de sfinte Mame
Vin s-aştern şi eu
Ruga-n inimă de Dumnezeu
În taină plânge sufletul meu
Suferinţa lumii-n greu.

Mântuie, Doamne Dumnezeu,
Inimă, OM din sufletul meu.

Camelia Boț: La plecarea ta


La plecarea ta, cerul, rău a plâns
Norii nu se iveau de nicăieri.
Florile, culorile și-au strâns
Într-un curcubeu incolor, de ieri.

La plecarea ta, râul a tăcut
Codrul și-a înlănțuit foșnetul,
Cerbii-n boală adâncă au căzut
Văzând cum sângereaza pământul. 


La plecarea ta, gândul mi-a amuțit
Timpul mi s-a oprit în privire,
Pe sub pleoape toamna a încolțit
Tristă-mi vorbea de a ei menire. 

La plecarea ta, ai luat cu tine
Spiritul meu liber ce-ți era drag,
Azi, nu mă regăsesc în mine
De când te aștept noptile în prag. 

La plecarea ta, cerul, rău a plâns
Peste tâmpla mea lacrimile au prelins,
În ființa-mi toată, doruri s-au strâns
De când ai plecat, moartea a invins.

Doina Moritz: Te așteptam cu trenul


A nins, eu nu am băgat de seamă,
Aveam în gânduri numai chipul tău,
Eram pe drumuri și-mi era teamă,
Te așteptam de zor cu trenul meu

Să vii iar, să ne întâlnim cândva,
Din nou să ne iubim, să fim copii,
Dar parcă trenul meu și gara ta,
Se tot îndepărtau și tu o știi...

A fost numai un strop, un fulg de nea,
Stelele iubirilor nescrise...
Trenul o să-l opresc poate, cândva,
Pentr-un șirag din noile vise.

Și chiar dacă de-atunci ninge mereu
Și se așterne acum uitarea,
Pe chipul tău frumos, pe chipul meu,
Încet s-adâncește depărtarea...

Sunt numai visele-albe, curate,
Iubirea pură-a unui fulg de nea,
E gândul trăirilor furate
Ce s-a topit ușor cu lacrima.

În gara ta veche și-n trenul meu,
Uitat -am noi doi, cândva, speranța
Și de atunci o așteptăm mereu,
Pentru că așa este viața!

Getuța G. Corbu: Rătăcitor


Atunci când ne-am cunoscut
era 'ntr-o seară, oarecare
M-ai luat de mână şi mi-ai spus
că sunt femeia vieţii tale;

M-ai oblojit cu sărutări pe faţă
și m-ai îmbrăţişat de două ori
Spunându-mi "te iubesc pe viaţă"
apoi ai dispărut în zori;

Te-am mai văzut după o lună
când îmi cereai cu ochii goi
Să te primesc de voie bună,
ca să rămânem amândoi;

Că vii spăşit, nu prea-mi părea
dar cum eram îndrăgostiă
Strângând în mine lacrima,
te-am luat în braţe, fericită;

N-a durat mult, că dus ai fost
lăsându-mă în disperare
Când te-o aduce dorul, nemilos
să nu-mi ceri altă împăcare.

Erika Keller Dragan: Cu drag, celui mai drag!

 
la nașterea ta, te-ai îmbrăcat în zăpadă, copile
de 4 ianuarie născut
în ziua primei ninsori
la intersecția dintre milenii
ai așteptări ca apa să se îmbine cu sângele viu
ca Degețica să se întoarcă în fiecare iarnă,
la tine, târziu,
la fel de mică, la fel de gingașă, la fel de duioasă,
Flu, Flu...unde zbori?, îmi spuneai zilnic povestea de tine aleasă

copile, în ochiul timpului, iarna asta impară cu mască pe nas
a deschis alt an, a deschis alt deceniu, trist, în stil de coronas
și tu,
tu te cauti printre străini,
copile al mileniului trei ,
cum ai uitat de Darul_lui_Dumnezeu_ce_Învinge?
cum ai uitat de Vesta, fiica lui Cronos_ și_ Rheea?
tu îmi scrii mesaje, gânduri înțelese doar de tine
tu îmi scrii amenzi, amenzi pentru iubire necondiționată
și apoi exclami:
„lasa-mă să mă risipesc, mami,
ce? doar inima e abandonată
nu-i treaba ta, mami,
ce mă face pe mine fericit!
că luptele se poartă în interior?
e doar citat răstălmăcit...
nu cred în interdicții
eu am alte valori
și vreau să călătoresc
fără busolă
fără scuturi
fără rezerve
să pășesc prin timp
să îmi simți tălpile pe gât, unghiile-n inimă
mami, tu nu mă poți feri de lume
nu mă poți feri de cei ce nu știu diferența între a face ce vor și a face ceea ce trebuie,
de cei fără sens, de cei fără direcție, de cei fără valoare,
tu doar poți să îmi recunoști fiecare risipire
după liniile cerului lăsate de moșii-strămoșii sângelui meu,
dincolo de alegeri,
de gânduri,
de vise și visuri,
de speranțe.”

Copile de 4 ianuarie născut
nu –ți irosi primăvara vieții
lasă-ți dinlăuntrul tău
frumos
și nu ucide dăruiri
lasă-i și pietrei răbdătoare dreptul de a râde, de a fi,
dincolo de marginea vremii, de neînțelesuri, dincolo de tăceri, de zidul unor generații,
există o coaja ruptă a speranței
pe care scrie: Felix dies natalis, puer natus est 4 ianuarie și cât de mult te iubesc, copilul meu!

Stanciu Patrick: Trăiește prezentul înainte de venirea apusului


Apusurile rup zilele în amintiri. Odată cu lăsarea soarelui, noaptea ne fură amintirile și le poartă cu nostalgie prin timp în aerul purtat de vânt, pentru ca de fiecare dată când vom simți mirosul unei seri de vară, a ierbii ude, ori a malului mării, amintirile să reapară.
Pe drumul spre destinația noastră presărăm amintiri ce poartă amprenta sentimentelor noaștre.
Poate că peste ceva timp nu ne vom mai aminti culorile fiecărui apus, însă cu siguranță vom simți același vânt ce ne-a mângâiat obrazul în zecile de nopți de vară și vom retrăi vibrația fiecărui moment întipărit între un răsărit și un asfințit. Oricât de fericită ar fi viața noastră la momentul prezentului, vom simți lipsa unui loc, a unei persoane sau al unui moment în care timp de o clipă, ființă noastră s-a simțit împlinită.
Apusurile sunt frânturile timpului, vestirea unui nou răsărit și ale unor noi amintiri. Umple fiecare moment dintre răsărit și apus. Îmbrățișează, iubește, joacă-te, plânge, călătorește, descoperă oameni și locuri noi și profită de tot ceea ce îți poate oferi ceva sau cineva; citește, învață, râzi, înoată în mare și dormi sub cerul înstelat al muntelui! Trăiește și fii fericit pentru că ceea ce e în jurul tău există! Tot ce a fost nu se va mai întoarce niciodată, iar tot ceea ce va fi se întâmplă acum. Precum fiecare început are un sfârșit, la fel fiecare răsărit ajunge să se sfârșească într-un apus. Trăiește prezentul înainte de venirea apusului.

(sursa: blog,Stanciu Patrick)

Nicole Sere: Timpul cercului


Probabil că pe undeva mirosea a iarbă de lună,
departe într-un sit arheologic s-a descoperit
o roată îmbătrânită care îmbrățișa vasul alb al zeiței.

Poetul făurește pe roata de timp:
muza și poezia -
ca ultime cupe de platină-n cer!

Frumoasa amforă era doar o erezie de ivoriu și de dragoste,
ițită din coasta ta, poete!
Ea adăpostea un pergament rar,
o taină uitată de omenire în copilăria grotei.

Poetul nerăbdător să descifreze pergamentul
(îndrăgostit fiind până peste cap de arheologie)
dintr-o neglijență a distrus delicata amforă -
iar documentul redactat în sanscrită
povestea plânsul Uraniei de lut
prin foșnetele efemere din timpul cercului.

Iar muza s-a întors pe roata lui Cloșca
amânând nunta argilei verzi
până dincolo de cerul mâinelui...
și de duminică scrie poezie cu cerneluri de sânge
spunând trist... taina albastrului
prin frângerea clipei din pământul lui ieri!

Lidia Popa: Versuri...

 Attraverso gli occhi della mia musa

Se solo sapessi quanti poeti ci sono
Tremeresti ogni giorno piangendo,
Come la piccola pioggia autunnale
Che le foglie lava, violentando
Sul vecchio selciato.
Con un suono debole, sordo e muto
Con una voce bassa, appena sussurrata,
Attraverso gli occhi della mia musa mento,
Così, che la menzogna non fa mai male.

Prin ochii muzei mele
De-ați ști și voi câți poeți sunt
V-ați cutremura zilnic plângând,
Ca ploaia cea măruntă de toamnă
Ce frunzele le spală, răpăind
Pe caldarâmul de odinioară.
Cu sunet firav, surd și mut
Cu glas încet, abia șoptit,
Prin ochii muzei mele mint,
Minciuna niciodată să nu doară.

Mirela Duma: Poem firesc



zilele noastre împreună -
vers alb
din poemele unor dimineți 

sărbătoare
devreme sau târzie,


degetul tău
lăsându-mi pe buze
urma rugăciunii
blând curgătoare 

a naștere și minun
i.

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10