Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Jenică Dragan: Poem despre tăcere

                                                                                                                                        

Îmbătat de dulce miezul
zilei Soarele adoarme în
mari scutece de purpură
împărătească încă odată
Oglindit chipul meu cerşit
din apuse zări ridează azi
luciul apei unde mă aplec
setea de mine să ostoiesc
Deasupra de noi alunecă
scârţâind stoluri de păsări
din aripile lor largi şi alene
aidoma unui car cu lemne
Oh ! Acum Cartea-nserării
pe unde scrise sunt anume
veştile despre trecerea mea
a rămas cu paginile necitite
Strună de arc încordată de
atâta aşteptare uşa între noi
rămâne închisă până când Doamne ?

Pica Maria N. Boștină: S-au ivit ghioceii


Au dat fulgii de zăpadă,
Ne-a-ncântat ochii puțin,
S-a făcut senin afară,
Uşor, uşor s-au topit!

Doar įntr-un colț de grădină
Se văd ceva ghiocei,
S-au ivit"floare divină",
Primim salut de la ei!

Ghiocel eşti floare rară,
Tu eşti primul între flori,
Tu apari de sub zăpadă
Chiar de-i frig, de-i ger, sau nori!

Ne-aduci primăvara-n suflet,
Ne încânți, ne înveseleşti,
Tot ce trecem într-un umblet,
Spre dorinți să le-mplineşti!

Faci chemare să-ți tot vină
Surate flori, colorate,
Tablou viu, scumpă natură,
Noi cu fețe-mbujorate!

Brebenei, brânduşe mov,
Galbene cu ace de brad,
Învelite în foițe, stau,
Sub zăpadă au program!

Tot ivesc şi țes uşor,
Flori mărunte, crud covor,
Dragoste-aduc tuturor,
Primăvară ne-a fost dor!

Drag şi frumos ghiocel,
Fac cu tine legământ,
Tu aduci doar primăveri,
Fă-i minunea pe pământ!

Mai dă-mi primăveri cu soare,
Cu pace şi cu lumină,
Poate dragostea răsare,
Fără ură, om cu om să îşi dea mână!
                                                                                                                          

Vasile Ionac: Urlătură


De când ciripește cioara,
s-a scumpit în târg jumara.
doamnele de trotuar,
și-au făcut sub pod budoar
și vând mere fără prunci
la prețul de două curci.

a-nghețat în pește apa,
la mirese toate-s gata,
la corhaz, se moare-ntruna,
popa-și acordează struna,
lăutarul vinde pâine,
dascălul, din piei de câine,
face-i haină la primară...

unde-i azi cea primăvară
care mi-a promis, nebuna,
că o-aduce pe vecina
printre clăi, în toiul nopții
ca să ne jucăm de-a hoții?

Marin Moscu: Îngerii zboară spre cer


Îngerii zboară spre cer
Unde se nasc stelele,
Pe pământ rămân dureri
Şi în lacrimi mamele.

Trece iarna, primăvara
Nu aduce ghiocei,
Numai corbii numără
Pe câmp pieile de miei.

Sunt cuvintele întoarse
În durerea copleşită,
Doctorii şi-au uitat rostul,
Guvernarea e pripită.

Dumnezeu înalță pruncii
Până-n razele de stea,
În ecou pornesc furtuni, -
Lacrimi din patria mea!

Antoneta Marangoci: Suntem ca doi fulgi


Suntem ca doi fulgi și iubim plutirea,
Ca umbra și lumina la un loc.
De mână-amândoi iubim și căderea,
Plecând ca noaptea de-al soarelui foc.

Zburăm printre fulgi învăluiti de dor,
Fără cuvinte ni-i fericirea,
Dar îmbrățișarile uneori dor...
Lovește vântul cu despărțirea.

Eu sunt într-un nor, iar tu ești în altul.
Iubirea ne ninge și doar visăm,
Că scriem cu alb pădurea, pământul,
Culoarea iubirii lor să o dăm.

Dar...
Suntem ca doi fulgi și despărțiți de lume,
Topi-ne-va râul, pierdut fără nume...

Ion-Cristea Marilena: Marea resetare


Lumea nu va fi la fel! Va fi un lanț de oțel
Cu zale bine-ncleștate, și-n el, a mea libertate?
Da, e sigur, va fi alta, croită cu bani și dalta,
Dar rămâne întrebarea, unde îi va fi candoarea?

Omul a greșit, se pare, și-acum e un oarecare,
Un neputincios bolnav cu apucături de sclav!
Acum nu mai e în stare să viseze sau să zboare,
Căci zburând de ani, a șters, limite din univers!

Un inconștient notabil, ce-acum nu mai e valabil
În relația cu toate și cu-a sa umanitate.
A greșit și-acum suportă palpitații în aortă.
Rău și fără empatie, a clacat fără să știe!

Lumea se va reseta? După azi, cum va fi ea?
Și rămâne întrebarea, unde îi va fi candoarea?
Va fi o lume mai bună sau mai rea și mai nebună?
Și ca la-nceput de drum, oare ce vom face-acum?

Suntem clar, pe o fâșie...A cui este, nu se știe!
Pe ce drum vom apuca, pentru a ne reseta?
Cât de mici suntem în mers, ne pierdem în Univers!
Iar timpul se scurge, curge, nicidecum nu se disjunge!

E păcat să-l irosim într-un plânset anonim,
Să fim deci mai buni de-acum, plânsul ăsta mi-l asum...
Să ne îndreptăm, se poate? Spre divin și bunătate!
Resetarea să însemne, doar iubire, nu consemne!

Nela Talabă:

     O RAMURĂ

Pupila arzătoare a zilei
naște ieșiri din infern,
îmbrățișări și însetări
de aur nestrecurat prin filtrul
vorbelor de lemn.
Pe drumul neumblat al secundei de-acum
vin rândunele naïve, neștiutoare
nici de februarie
și nici de gerul inimii,
iar mâna ta
mângâie în neștire
lutul rămas
în urmă,
în somnul cufundat
în luntrea lui Charon...
Ce alergare, ce nebunie spre curgere începe pretutindeni!

Doar mie
mi-a pus dimineața
jugul liniștii tăioase pe umeri?
Doar eu port crucea de ger a rândunelelor?
Cât de naivă sunt!
Cât de neștiutoare sunt de februarie!
Sunt doar o ramură ce trece legănată în lumină!

Mariana Kiss: Minunea tăcerii


Mă întorc la gândul năstrușnic, de ieri,
Mă îmbrățișează a vântului mângâieri,
Îmi sprijin capul de stâlpul rece, al cunoașterii
Încerc să deslușesc, în noapte, minunea tăcerii.

De unde vine, încotro se îndreaptă,
Prin ce cotloane se ascunde
însetată?
Când vrea să cânte, în ce lac se îmbăiază?
Doarme noaptea sau doar la
amiază?

Când tăcerea nu vrea, în ruptul capului, să tacă
În ce nisipuri celeste, cu sunetul se joacă?
Urmele amintirilor nu o copleșesc niciodată,
Când perdeaua sfântă, din ceruri se arată?

Minunea tăcerii alungă mistere împletite în rouă.
Le vede, le triază, le păstrează doar pe cele două,
Ce se închină la sfioasele
mătănii din visul curat,
Ce din crăpatul zorilor încet, încet, s-au adunat.

Florentina Savu: Sărutul florilor de pripas


Pe câmpia aurită,
Cu-o privire aiurită,
O floare de pripas zâmbea
Cu-n zâmbet trist, dar nu plângea,
Cu-n zâmbet trist de cer albastru,
Un cer cam tulbure, sihastru!

Se-adăpostea și ea prin lan
Ca puiul cel de ciocârlan
Și lacrima și-o ascundea
În timp ce petale-și pierdea...
Zburând prin aer, fluturaș,
Pământul săruta gingaș,
Căzând petală cu petală,
Cuprinsă brusc de-a morții boală...

Până pământul atingea
Prin lanul copt se îneca,
Ea, pată roșie de sânge
Ce nu putea deloc a plânge...
Din toată floarea de pripas
Un lujer stingher a rămas,
Suflet al florii azi pe moarte

Care în zbor s-a dus departe...
A rătăcit cât a trăit
Cu-n zâmbet în dor împletit,
Pe-un câmp ce nu era al ei,
C-o soartă scrisă chiar de zei.
Murea străină, cu-n sărut
Prin lanul auriu pierdut!

Doina Filip Pavel: Spovedania anotimpurilor


Mi- a rămas pe palme vântul de la Marea mea cea mare
și noroaie despletite nălucind cărări de sare,
Și se spovedește vara fluturând a depărtare,
Când se sfâșie rugina, ai venit ca o plecare...

Mi- a rămas pe pleoape plânsul și pământul gol de ploi,
Și gutuile din geamuri luminând cărări. Apoi,
lacrima dintre ferestre și tăcerile de joi
Când se spovedește toamna arămie peste noi.

Mi- a rămas în palme grâul și al macilor fior
Și tristețea din vitrina unde elefanții mor,
Și mi- a mai rămas sub coaste gândul că îți este dor
Când se spovedește iarna cu miros de fulg ușor.

Tu mi- ai mai rămas în palme ca o trecere de- aripă
Când se spovedește verde zbor întors de rândunică,
Primăvara cea căpruie ca și ochii tăi de- o clipă,
Marea mea cu voce udă unde pescărușii țipă...
....
Ai rămas în palma vieții oare pentru- a câtă oară?
Respirația toamnei mele cu aromă de țigară ...

Petronela Apopei: Scrisoarea de azi

  poezie  

Iubite,-ți scriu un gând, să-ți răscolesc tăcerea,
Să-ți spun că sunt aici și că te-aștept,
Să-ți torn în vene caldă reînvierea
Ce face să vibreze al tău piept

Și să-ți mai spun că te aștept cuminte,
În cuibul ce respiră viață-n doi,
Căci tot mai vii aducerile-aminte
Ca flori-de-colț răsar în amândoi...

Sunt trup și suflet pentru-a ta mirare
Și pentru nopți și zile răsărite
Din gândul tău, dorință și chemare...
Te-aștept, să-mi tremuri steaua iar, iubite!

Eugen Dorcescu, despre Amiaza nevindecată, de Veronica Balaj

 cronică                
Cel mai recent roman al doamnei Veronica Balaj, Amiază nevindecată, prefațat de Adrian Dinu Rachieru și apărut, în 2018, la Editura Victor Babeș din Timișoara, face posibile mai multe tipuri de lectură, fapt ce-i probează, prin el însuși, complexitatea structurală și, mai cu seamă, profunzimea analitică a contingenței și a psihologiilor.

La un prim nivel (la o primă lectură), desigur, este vorba de o abordare strict anecdotică, pasionantă și ea, firește, de vreme ce istorisește întâmplări dintr-o croazieră pe Marea Mediterană, întâmplări având-o ca protagonistă pe actrița Teodosia Andreescu, care, împreună cu Mario, ajutorul („asistentul”) ei, urmează să organizeze, pe navă, un spectacol-concurs, intitulat Nunta de argint (ideea de vârstă, de timp, este, discret, implicată).

Așadar, un roman de călătorie, pe un vas elegant, plin de oameni civilizați, doritori să se bucure de mare, de soare, de companii plăcute, doritori să uite rutina nimicitoare a vieții de acasă, fascinați, robiți de mirajul depărtării: „Depărtarea? O promisiune. Nedeslușită încă” (p. 26). Și, într-adevăr, călătorii au parte, pe timpul voiajului, de o dulce amnezie, fie că sunt pe navă, în somptuoase saloane, în elegante cabine, în localuri selecte, fie că se lasă fascinați de „zeița mare” (p. 298), de cerul nocturn, înstelat (p. 80), de explozia matinală a soarelui (p. 85), fie că, pe uscat, în escale, vizitează cetăți celebre, precum Civitavecchia, Palermo sau La Valetta, capabile să declanșeze, la vizitatori, acel „sindrom al lui Stendhal” (sindromul Firenze) (id est emoții estetice paroxistice, în fața sublimului artistic):
„— Am sindromul Firenze, descris de Stendhal, crede-mă, șoptește Bianca, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile. Mulți dintre noi simțim această stare specială, fără să o decodificăm. Tu cum reacționezi când vezi atâta frumusețe, care-a trecut prin ani, ajungând sub privirile noastre?” (p. 92). Este aceasta, într-adevăr, reacția acelor „suflete sensibile” (les âmes sensibles), cum îi desemna Stendhal însuşi (adăugăm noi) pe acei „the happy few” ai lui Shakespeare: „… noi, firile sensibile”, i se adresează eroina, într-o scrisoare, expediată de pe vas, prietenei sale Anca (p. 66). Atâtea desfătări, atâta frumusețe, atâta depărtare luminoasă, atâtea evenimente pline de farmec! Acești căutători (inocenți sau nu) ai Paradisului pierdut par a-și fi atins ținta: „… convenim fără cuvinte să trecem prin parcul de la Vila Giulia. O minunăție florală, încât ne credem chiar în grădina Raiului. Fotografiile ne arată ca pe niște pământeni veseli și fără grija păcatelor săvârșite. Plecăm de acolo încredințați că lumea-i făcută să ne bucure și pe noi, azi, mai ales pe noi” (p. 100). Lectura anecdotică recuperează, așadar, pentru Teodosia și pentru amicii săi himerici, închipuirea Edenului, un locus amoenus reminiscent, la limita dintre peisajul real și plăsmuirile eului.
II.
Și totuși, narcoza, deliciul acestei meta-existențe nu-s fără cusur, cum nu-s nici pentru totdeauna. Conștiința caducității lor minează, subtil, clipele de fericire („clipa” este, de altfel, termen dominant). La răstimpuri, mai timid, sau mai agresiv, fie ambianța (marea, cerul, noaptea), fie abisul sinelui, fie mesajele dinspre țărm (prietena Anca suferă în urrma pierderii iubitului său Alex) tulbură seninătatea (și uitarea) dorite și cultivate de Teodosia, dorite și cultivate de toți cei din preajma ei. Mario își întâlnește tatăl biologic, care îl părăsise cândva și pe care îl detestă, un vechi militar („comandorul”) are un atac de cord, Teodosia descoperă că Vio, iubitul ei de demult, care îi stârnește rememorări disforice, pare a fi prezent și el pe vas, într-un fel existență fantasmatică, generată de mare și de amintire: „O fi cumva Vio?!! Adică omul pe care l-am iubit? Sau… pe care nu știu să-l uit?! Doamne, delirez!… Fantoma apărută în plină zi îmi cuprinde umerii, mă îmbrățișează. Și dacă-i real ceea ce se întâmplă și dacă-i o pierdere a memoriei și am aiurat, în ambele cazuri voi ajunge cu siguranță pacienta celor de la Urgențe. Desigur, îl voi întâlni acolo pe amicul nostru, comandorul pacient și-i voi ține de urât. Imposibil să scap teafără din acest năucitor moment” (p. 304–305).
Treptat și inexorabil, de sub aparențele clare, monosemantice, se insinuează negura polisemantică a abisului lăuntric, îngemănat cu abisul mării: „Marea mi l-a adus în memorie pe Vio. Marea, în loc să dizolve trecutele momente care m-au marcat, văd că le scoate la suprafață. O fi ceva în adâncurile noastre” (p. 289). Exact marea, „ironica mare” (p. 13), care, la îmbarcare o întâmpinase cu totul altfel pe protagonistă: „Marea seamănă cu o floare imensă, răsărită la fereastra mea” (p. 26). Ca urmare a șocului reîntâlnirii cu Vio, Teodosia decide să pună capăt voiajului și să se întoarcă în păienjenișul de bucurii și îndurerări al propriei biografii lipsite de frenezia amnezică a mării: „Mâine va trebui să găsesc un motiv plauzibil și să renunț la croazieră” (p. 309).
Acest eșec final ne determină să revedem povestea. Chiar a avut loc, la propriu, voiajul acesta de plăcere (în însăși economia și ontologia estetică a relatării)? Poate da, poate nu. Există anume semne (și semnale) că voiajul ar putea fi doar o evadare în reverie, în vis. Or, pentru reușita romanului, importantă este tocmai o asemenea ambiguitate, importante sunt fertilitatea și generozitatea semantică. Iată: numele eroinei este Teodosia Andreescu (gr. Teodosios — „oferit lui Dumnezeu”; Anér – Andrós – Andréas — „bărbat, puternic, curajos, cutezător, războinic”); vaporul se cheamă Fantasia. Și, poate mai presus de orice, cartea se deschide cu strigătul Nu plecaaa!, strigăt ce se repetă nu peste multe pagini: „Strigătul acela, nu plecaaa, o luase razna prin calendare și se tot învârtea și se oprea doar unde-i noapte pe-o stea în cruce și iarăși străfulgera în mine ca la facerea lumii” (p. 7, p. 18). Este vorba, în acest enunț, de „misterele plecării în veșnicii” (p. 21, passim). Gândul unei asemenea plecări, rânduită tuturor, gând exprimat, mai direct sau mai voalat, pe toată întinderea textului, este un puternic element de autopropulsare al relatării. Numele „cutezătoarei” Teodosia, cea care călătorește, dorind parcă să uite acest strigăt, numele vasului care mijlocește călătoria și cicatricea acelui strigăt, nevindecată, nici acum, în amiaza vieții (căci Anca, prietena cu un destin cvasi-identic, rămasă la țărm, o reactivează, continuu, prin epistole), întemeiază (și justifică) lectura alegorică a romanului: evadare mentală, imaginară, fantasmatică, din suferință. Ca într-un vis.
Un vis, vai! mult prea trecător, din care te vei trezi și vei reintegra Samsara. De ce? Fiindcă ai supraestimat realitatea suferinței. Fiindcă — eroare fatală — așezi materia înaintea spiritului. Fiindcă alegi sclavia timpului și nu libertatea eternității: „Era ușor de priceput și greu de suportat că eu nu semănam cu ființa visată de Vio, deși-mi spunea uneori: fată din vis, ce mai crezi despre noi, cei din viitor? Cum vom fi? — La fel de iubit vei fi… chiar dacă timpul ne va juca pe degetele sale din vânt, îl asiguram eu” (p. 281).
Lectura alegorică ne revelează una dintre temele majore ale cărții — impasibilitatea și necruțarea trecerii: „Toate s-ar fi putut petrece dacă timpul nu ar fi așa de parșiv, plin de măiestrie în ștergerea urmelor foste realitate” (p. 31); „Lângă mine, un domn și soața lui… par să uite de anii care au zburat, preferând să fie deasupra angoaselor trecerii… Pasagerii, se vede clar, n-au chef să ia clipa în serios. Acum poate să vină, poate să treacă neobservată de mintea unde stă cuibărită frica determinată de apăsătoarea sa efemeritate” (p. 39).
La acest nivel de profunzime, domină, așadar, cronofobia: „Timpul devine un semn de întrebare” (p. 304).
III.
Or, această alarmă lăuntrică reanimă lectura. În plus, eul însuși, spre a-și prelungi drumul în propria viață (dacă se decide a o continua), va trebui să caute și să găsească resurse, fie în afara sa, fie în sine. Conștiința, rațiunea, umanismul său antropocentric îi furnizează, s-ar părea, două căi de salvare (mai mult sau mai puțin inutile).
Una dintre ele este călătoria, așa cum s-a văzut. Ea ajută la o evadare din timp, generează în psihicul călătorului o înșelătoare abolire a timpului prin exacerbarea despendenței de spațiu: „Marea ne dă prilejul să ne minunăm cum de trăim simultan în două moduri. Ne deplasăm în spațiu fără să pășim. Sau mergem, dar nu atingând viteza motoarelor la impactul cu apa. O dublă înaintare. Odată cu vasul Fantasia și, în același moment, ne mișcăm pașii peste podeaua plușată. Poate că și cei care trec pe lângă mine sunt fascinați…” (p. 63). În cele din urmă, însă, acest miraj, ce părea salvator, acest univers trunchiat (spațiu fără timp) se dizolvă (ca orice miraj) în lichidul rece al intuiției, al lucidității. Și eul se regăsește în impasibila mlaștină a Samsarei, mai fără nădejde decât înaintea acestei experiențe.
A doua cale spre uitarea de sine și de legitățile lumii ar fi dragostea: „Neasemuit lucru-i și iubirea pe lumea asta!, se minunează Liana. Te crezi ajunsă în Eden…” (p. 249). Dar și iubirea-i efemeră. Mai mult, precum în cazul Ancăi, sau chiar al Teodosiei, dragostea devine, adesea, o pricină în plus de disperare, de sporire și de nevindecare a suferinței (cum probează amintitul strigăt inaugural al poveștii). Și atunci? Omul este menit exclusiv suferinței? Da: „Ci omul îşi naşte singur suferinţa, precum vulturii se ridică în aer, prin puterile lor” (Iov 5, 7). Totuși, spre a-și îndulci, pe cât e cu putință, soarta, eul trebuie să caute mai adânc, în sine însuși, pe drumul spre taina propriei ființe, spre acea binecuvântată depărtare, unde conștiința sa definită s-ar putea apropia de Conștiința nedefinită. Unde ființa sa ar putea simți beatitudinea întâlnirii cu Ființa.
E un drum anevoios, pe care autoarea ezită a se angaja, preferând să graviteze, incert, sub veghea aceluiași lozincard (neconvins) pseudo-optimism antropocentric („viața merită trăită”, p. 26; „… va fi vorba despre viață. Ce formidabilă și cât de reală și totodată de neimaginat poate fi ea, viața!”, p. 45 etc. etc.). Un optimism contrazis de tot ce se întâmplă în acest roman problematic. Firește că viața merită trăită. Cum însă? Soluția pare a fi sugerată de tenebrosul străjer (și generator) al zbuciumului lăuntric — Subconștientul, care oferă sufletului devorat de angoase existențiale liniștea atemporală a Valorii (artistice): „Poate subconștientul reacționează în felul meu secret la spaima de trecere și de finish ivită ori de câte ori suntem în fața unui lucru de artă rezistent prin vreme” (p. 92). Singurul reazem al ființei în confruntarea angoasei existențiale pare a fi, în optica autoarei, arta doar, marea artă, cea care generează Sindromul Firenze. Este un reazem, într-adevăr. Dar nu singurul. Și nu infailibil.
Cea de a treia treaptă a lecturii, cea existențială, se oprește aici. Străjerul neostoitei alarme lăuntrice este, în viziunea autoarei, doar Subconștientul. Romanul ne poartă, așadar, de la narcoza călătoriei, la revenirea spre imboldul de a călători (cronofobia) și, în fine, la întrezărirea motivului adânc, nevindecat, și nenumit ca atare, al întregului demers: thanatofobia. Aceasta, marea obsesie, marea nenorocire a omului („ființa care și-a ratat șansa”, credem noi), thanatofobia, deci, este tema tutelară, stratul geminativ al epicului, al tipologiilor, al destinelor individuale și de grup.
Amiază nevindecată creionează, așadar, cu talent și cu meticulozitate stilistică și compozițională, încă un episod, consistent, convingător artistic, din dureroasa poveste a heideggerienelor „ființe-întru-moarte”, cărora autoarea le refuză șansa de a fi, sau de a deveni, cât de cât, de pe iluminarea unui salvator umanism teocentric, „ființe-întru-mântuire” (cum îndrăznim noi a-i numi pe cei sortiți morții).
Amiază nevindecată? Roman rezistent la eroziunea timpului (roman cronofil, spre deosebire de eroii săi cronofobi), roman realist și himeric, în egală măsură.

Teodor Dume: Scriitorul - destin și opțiune, interviu realizat de Petruț Pârvescu

 "Eu cred că destinul  a avut un rol decisiv în fixarea numelui  meu pe  palierul de sus al literaturii.”


  1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Eu cred că destinul a avut un rol decisiv în fixarea numelui meu pe palierul de sus al literaturii. La prima vedere pare o auto estimare, dar uitându-mă în urmă, îmi văd urmele lăsate pe timp, urme detectate și confirmate de mari critici și scriitori cu ștate vechi, ca: Gheorghe Grigurcu,(în acea perioadă a începuturilor mele), care a fost și este considerat criticul de poezie numărul unu din România. Tot domnia sa a fost cel care m-a impulsionat după ce fiecare notiță, fiecare text au trecut prin filtrul critic al său. După lecturarea (corectată cu roșu) a celor peste 300 de texte, care le propusesem pentru a face obiectul selecției pentru volumul de debut, același Grigurcu mi-a spus: ” Ești bun și trebuie să continui. Toate textele bifate cu trei de x sunt bune și poți să le incluzi în volumul tău de debut, iar cele notate cu doi de x va trebui să le refaci neapărat. Uite, eu îți voi face prefața!” Așa s-a și întâmplat!. Gheorghe Grigurcu mi-a prefațat primul meu volum, intitulat,”adevărul din cuvinte”, apărut abia, în 1985 și mai apoi pe cel de-al doilea intitulat: “Strigăt din copilărie”
Și de ce spun și susțin că destinul mi-a redimensionat sufletul ?. După lansare i-am trimis, lui Gheorghe Grigurcu, la Tg Jiu (între timp a fost silit să părăsească Oradea) primul exemplar purtând primul meu autograf oferit pe o carte. Evident că prin 1978, la începutul prieteniei noastre, i-am mai dat un autograf pe revista „Țara visurilor noastre” unde redactorul șef îmi rezervase trei pagini de revistă însoțite de felicitările dumnealui. Poate că ar fi nedrept dacă nu l-aș aminti aici și pe prietenul nostru comun, epigramistul Al. Silaghi, care de fapt era agentul de legătură care se asigura că textele mele ajungeau pe masa redacțiilor înspre care au fost direcționate și nu într-un coș mascat sub biroul redactorului de specialitate!.
Măsura luată mi-a fost benefică pentru că, în conformitate cu regulile de atunci, impuse amatorilor de a li-se răspunde la Poșta redacției, (cum cred că se mai practică și în ziua de azi,) am trimis texte și la o revistă din alt județ (nu-i voi da numele pentru că e o revistă funcțională și cu tradiție) care lună de lună îmi răspundea „O gândire matură. Vă așteptăm și cu alte texte”, După vreo trei numere de revistă am observat, sub semnătura unui poet (redactor la acea revistă), un fragment format din câte două versuri într-o strofă și alte două versuri în altă strofă care, de fapt, îmi aparțineau. La acea vârstă fragedă nu –mi puteam da seama că acel individ a comis un furt, așa că am ezitat să mai trimit texte unor reviste de cultură din România. Dezamăgit fiind am stagnat ceea ce a dus la întârzierea apariției volumului meu de debut până în 1985. Am trimis texte revistei Familia și câtorva din zonă.
Și tot în același an (1978), Alexandru Andrițoiu, redactorul-șef al revistei Familia, mi-a reținut spre publicare câteva texte, care au și fost publicate în revistă. Și pentru că nu orișicine ajungea să publice în revista Familia, bucuria mea .era o sărbătoare ori de câte ori îl întâlneam pe Gheorghe Grigurcu. Deși mutat la Tg. Jiu dialogul, purtat prin scrisori, era de fapt liantul dintre sufletele noastre. Confirmarea a tot ceea ce am spus până acum vine tot de la Gheorghe Grigurcu, care a avut amabilitatea de a-mi face o mare surpriză, spunându-mi, printr-o scrisoare, ceea ce nu multor poeți le-o fi spus .Iată: ”Dragă domnule Teodor Dume,
Te felicit din toată inima pentru apariția volumului dumitale de poezie.
Citindu-l mi-am confirmat impresia că ești un mare suflet de poet (...)
Poezia, cîtă mai e în lume, se bizuie pe oameni ca dumneata, puri și modești, de bună credință care slujesc cu pasiune, dezinteresat.
Te socotesc unul dintre cei mai de bună calitate din îndeajuns de numeroși tineri literați pe care, de-alungul anilor, am avut prilejul a-i întîlni.” Gheorghe Grigurcu
Mândria debutului meu a ajuns și la Florin Mugur care urma să scrie și să publice o cronică volumului meu pentru Suplimentul literar-artistic, unde deținea o rubrică. Fragmente din cronică au ajuns și la mine, prin intermediul lui Gheorghe Grigurcu, deoarece în 1990 și până la decesul survenit pe 09 februarie 1991, starea de sănătate îi era precară. “O poezie ancorată cu tact și profesionalism, ținând cont de vârsta, încă tânără a autorului, în momentul dimensionării textului exemplificat de Gheorghe Grigurcu, cel care l-a descoperit pe teodor dume – poetul din “urbea” de pe Criș. Teodor Dume este poetul capabil să limpezească, prin cuvânt, apele tulburi ivite în urma unor furtuni de nestăvilit.
Limpezimea și coerența exprimării, inventivitatea și ușurința de a dialoga cu sufletul sunt elemente definitorii pentru un poet de mare calibru, valoros prin tot ceea ce rostuiește și așterne pe hârtie. Așa îl văd pe Teodor Dume.”, spunea, Florin Mugur.
Nu m-am abătut din drumul deschis de acești buni prieteni ai sufletului meu, și nici de la calitatea scrisului, dovada faptului sunt zecile de cronici scrise semnate și publicate în revistele de cultură din România, de către :Maria-AnaTupan, Marius Chelaru, Adrian Dinu Rachieru, Daniel Corbu, Ionuț Caragea Daniel Luca, Daniel Marian, Nache Mamier Angela, Cezarina Adamescu , Remus V. Giorgioni și foarte mulți altii.,

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Am scris versuri încă de la 14-15 ani (de prin 1970/1971), dar timidul din adolescentul de atunci nu mi-a dat voie să mă exteriorizez public, chiar dacă recitam din creațiile altora, pe scenele marilor spectacole de atunci. Dar, așa cum spuneam, momentul s-a concretizat la 21 de ani (prin 1977) când am debutat, la modul cel mai serios, publicând în Revista Familia, Ziarul Crișana, Revista unu, revista Țara Crișurilor, Albina, Munca, și multe alte reviste deschise tinerilor creatori de poezie. Mai apoi am fost cooptat și de revistele Viața Militară, Apărarea patriei, Șoimii Carpaților, reviste ale MAp.N. Tot în 1977 am debutat ca și jurnalist scriind articole, știri și reportaje pentru presa locală și în deosebi pentru Scânteia tineretului al cărui corespondent permanent am fost pentru județul Bihor. Am deținut Legitimația numărul 1, eliberată de Comitetul Central al UTC. Trebuie să remarc faptul că tot în 1977 am fondat Cenaclul Ecoul, al cărui președinte am fost până în decembrie 1989. Acest cenaclu a fost o pepinieră din care au răsărit mari scriitori apreciați de criticii din zilele noastre. Unii au rămas în România și publică carte după carte, iar alții au părăsit România imediat după 1989, și sunt foarte apreciați. Aici, cazul lui Viorel Boldiș, un adevărat prieten, nu numai al meu ci și al poeziei, un prieten a cărui inimă bate și pentru cei rămași aici. Și da, cum am mai precizat!. Debutul în volum l-am făcut, sub supravegherea lui Gheorghe Grigurcu, abia în 1985 cu volumul „adevarul din cuvinte”
Eram prea tânăr atunci și nu prea știam mersul înspre ușile editurilor și nici nu știam care ar fi fost „ procedura” ....

3.Care a fost drumul până la prima carte ?

Până la apariția primei cărți am fost « cărăușul « stărilor pe care le-am transformat în cuvinte și le-am dăruit publicului, fie prin textele publicate în presa vremii, fie pe scena Cenaclului Ecoul, despre care deja v-am vorbit. Remarcabil, zic eu, este și faptul că în zilele fierbinți ale revoluției (din 1989) am fondat ziarul Ecoul pe care l-am coordonat în calitate de Redactor-șef , alături, evident, de tinerii scriitori și ziariști din acele vremuri. În paralel, în calitate de cofondator al Revistei Țara Crișurilor și de director al Clubului Înfrățirea din Oradea am sprijinit activitatea revistei sub stricta îndrumare a lui Stelian Vasilescu, redactor-șef.

4.Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Întrebarea de față este cu « dus și întors », cum ar spune un bun prieten al meu, mult mai în vârstă ca mine. Și ca să nu mă repet la infinit o să punctez doar reamintind un nume sfânt pentru mine. Și acela este Gheorghe Grigurcu. Mai bine zis, întâi de toate, Omul Gheorghe Grigurcu, și numai apoi criticul, poetul și prietenul Gheorghe Grigurcu. Și asta chiar dacă între noi, ca vârstă, este o distanță de 20 de ani. Pe atunci, când ne-am întâlnit privirile, eu aveam 20 de ani și eram retras în mine și în frumusețea cuvintelor, iar domnia sa avea 40 de ani. Și mă bucur că am avut posibilitatea, atunci, să-i ofer, din când în când, câte o bucurie sufletului. Porțiunea aceasta de timp o pot considera o « porțiune minată » despre care nu pot și nici nu am îngăduința să vorbesc. Și poate că nici nu o voi face niciodată !. E mult mai mult decât o promisiune !.Spun doar că prin intermediul domniei sale l-am cunoscut pe Florin Mugur (decedat la 09 februarie 1991).. Nu mulți, dintre cei de azi, își aduc aminte de acel Florin Mugur, pentru că a rămas un poet, un scriitor și un critic uitat cu tact.
Mi-a rămas cronica, din care am citat mai sus, cronică pe care a preluat-o Ottilia Ardeleanu și a publicat-o în cartea sa de de studiu intitulată : « Teodor Dume, poetul care sfidează moartea ». Cartea a apărut la Editura Pim din Iași în 2020, cu ocazia zilei mele de naștere, pe 04 aprilie. Da, la acea vreme, citeam mult și îi admiram pe toți poeții cărora le citeam numele sub textele apărute în diverse reviste. Îi admiram ca oameni capabili, diferiți de noi ceilalți, văzând în ei ceva ce îmi doream și eu. Ba chiar am avut ocazia, de nenumărate ori, să stau la aceeași masă cu poeți și scriitori de o înaltă ținută. În acele momente bătăile inimii o luau razna, dar eram mândru pentru că respectul era reciproc. A vorbi despre influențe e riscant. În acea perioadă, sincer să fiu cu mine însumi, nu mă interesa în fapt textul citit în revistă, ci poziția aceluia pe care îl stimam și îl adoram. A se vedea că, deși Gheorghe Grigurcu, în prefața cărții mele de debut “adevărul din cuvinte» mă pune alături de « marele » german Friedrich Holderlin, criticii în cronicile de carte publicate din 2013 încoace spun cu totul altfel, și mă bucur că nu sunt asociat cu niciun nume. Iată ce spune Daniel Corbu în prefața cărții Devoratorul de umbre, semnată Teodor Dume : « Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil el (Teodor Dume) impune în. poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre cei mai profunzi poeți de azi”. Pentru a nu se interpreta greșit redau un fragment și din Gheorghe Grigurcu, Iată: “O superbă încredere în sine ( a poeziei, nu a autorului) se pronunță într-o melodie holderliniană (deși e foarte puțin probabil ca poetul, Teodor Dume, aci prezentat să-l fi citit pe marele german)”.
Așa este!. Nu-l citisem!. Influențele vin din suflet și nu pot devia din alte suflete incompatibile cu sinele tău.

5.Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Fără a ține seama de cifre ci doar de modalitățile prin care putem menține echilibrul dintre cetățeac-scriitor, scriitor și putere, avem de a face cu tehnici și metode care supralicitează valoric în ceea ce privește arta și dimensiunile ei, pentru că frumusețea cuvântului sau a imaginii sunt contopiri ale artei izvorâtă și mai apoi rostuită din gândire și conștiință. În caz contrar nu putem vorbi despre conștiință, cetățean și putere. Arta, literatura, în general, cu formele ei, sunt punți de trecere de la conștiință înspre scriitor cetățean și cetățean- putere, ca și structură organizatorică.

    6.Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

În pepiniera Artei și Literaturii cresc și se formează tot felul de autointitulați scriitori instruiți de critica de interes a bisericuțelor și grupărilor “teroriste » asupra frumuseții cuvântului și-i mențin în fruntea clasamentului pentru o aderare la un premiu național, aderare notificată din timp în ordinea modului în care au slugărit stăpânii. Desigur că doar timpul și nu eu sau un altul x scriitor răzvrătit voi(va putea) eradica răul deja făcut literaturii și calității acesteia rănind-o cu bună știință. Firesc că timpul ne va așeza pe fiecare pe un anumit palier în Istoria literaturii. Chiar dacă suntem în secolul XXI nu pot să accept unele texte ale zise noii generații care în loc să-și trăiască stările, fie și interiorizându-le, nu fac altceva decât să și-le sufoce chinuindu-se să folosească un limbaj criptic . În orice creație trebuie să se regăsească sufletul creatorului și nu penița folosită incorect. Chiar și un zidar știe cum să-i dea culoare lucrării sale folosindu-și starea de moment Ca și susținător și întreținător a frumuseții cuvântului nu poți să aduci în inima cuvântului caloriferul, candelabrul, drujba, dușumeaua care geme sub greutatea prostiei și apoi acel ghiveci din cuie și potcoave să-l numești poezie. Și ai pretenția că ai scris o poezie modernă izvorâtă din conștiința noii generații. Haideți fraților să redefinim poezia, să redefinim stările și trăirile individului , în paralel și pe cele ale uneltelor de lucru. Poezia nu este un borcan din care extragi bucățele din lista de cumpărături. Sunt conștient, și sunt de acord, că poezia viitorului se restrânge până la esență dar nu pot fi de acord cu restrângerea ei până la sufocare și în cele din urmă rămân câteva reziduuri nereciclabile care se petrifică fără nicio utilitate sufletului. Suntem predispuși la uitare. Suntem predispuși să-i uităm pe cei care au fost . Dar istoria pe care o va scrie noua generație este o lucrare construită pe un soclu de nisip mult prea uscat pentru a putea produce liantul dintre firicele. Este doar o părere pe care timpul o va consemna în istoria literaturii …

7.Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Eu, cel puțin, nu cred în ritualul poetului care, spune el, se așază la masă, soarbe o înghițitură de bere și mai apoi se apucă să scrie poemul vieții lui. Nu, nu există acel ritual chiar dacă poveștile vin de demult…Există doar « momentul sufletului” și spațiul din care el studiază, apoi dictează, indiferent de timp și de loc Poetul, creatorul în general, nu este un constructor care își planifică metrii cubi sau liniari de cărămidă sau de bolțari pe care trebuie să-i așeze într-un anumit loc și într-un anumit timp. Poetul este mesagerul sufletului și stărilor care nu lucrează după program și la ore fixe , cum greșit spun unii dintre colegii noștri scriitori. Și când spun asta nu mă refer doar la actul de creație în sine . argumentez și confirm cu cele 30 de volume de poezie și aforisme publicate, până în prezent, în România și în Franța. În lipsă de spațiu alocat nu le voi enumera. Precizez doar, că în momentul de față lucrez, în paralel la definitivarea a încă 4 volume, dintre care cele mai dragi mie îmi sunt două: Ultima noapte cu tata, o carte antologie de autor pe care o voi dedica părinților mei plecați mult prea devreme de lângă mine și cărora le sunt dator acoperindu-mi neputința de a fi lângă ei pe ultimul lor drum înspre Dumnezeu. Și cea de a doua carte am intitulat-o : Viața mea, o lacrimă

7 + UNU În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Gândind la tata...

 

de mult nu-l mai aud pe Dumnezeu tușind

și nici pe tata  strigându-mă 

să-i duc sus pe acoperiș 

o canî cu apă

știu că ultima dată 

când

l-am văzut pe Dumnezeu  lăcrima

 iar  lui tata

îi sângerau  mâinile și picioarele

 i-am strâns picioarele de obrazul meu

și i-am oprit sângerarea 

m-a privit  lung

ca și când 

iar aș fi făcut  vreo boacănă 

apoi mi-a spus:

poate că la noapte

mă va chema Dumnezeu 

ca să-i duc  o cană cu apă

 tu ești bărbat

să nu mă aștepți că

drumul o să dureze o veșnicie...

Ultima noapte cu tata


nu am aflat niciodată de ce tata
plângea în somn și de ce
își ținea mâinile sub cap în aceeași poziție
noapte de noapte
poate că mamei i-a șoptit
înainte de a stinge lumina
când îi cosea buzunarele
găurite de timp

de câte ori îi săream la gât
seara înainte de culcare
lăcrima și
în răstimpul dintre lacrimi
mă strângea în brațe
dar niciodată
nu mi-a spus te iubesc
îi tremurau mâinile și vocea
ori de câte ori
încerca să-mi vorbească și
deseori își schimba vorba
cu o întrebare
ai mâncat…

în ultima seară când ar fi trebuit
să-l văd cu mâinile așezate sub cap
avea mâinile încrucișate peste piept
și dormea
dimineață când am dat fuga la patul lui
să-l trag de mustață ca de fiecare dată
mama m-a așezat pe genunchi
mi-a luat capul între palmele ridate de timp
m-a privit în ochi și mi-a șoptit ca și când
tata și-ar fi continuat somnul
tatăl tău s-a dus să-l întâlnească
pe Dumnezeu
și mi-a dat de grijă să-ți spun că tu
îi vei ține locul

BIOGRAFIE SELECTIVA                                                                                              

         Teodor Dume, jurnalist, editor, scriitor și poet român (n. 04 aprilie 1956, Luncasprie, Bihor) În prezent director/fondator Revista Extemporal liric.  

A urmat cursurile şcolii generale din satul natal și Şcoala profesională "Înfrăţirea" din Oradea. Este absolvent al Liceului "Înfrăţirea" din Oradea, al Şcolii Populare de Artă din Oradea (secţia Regie-teatru, specialitatea Actorie) și al Academiei de Studii Social-Politice, pentru pregătirea cadrelor de conducere, din Bucureşti. O perioadă scurtă a și lucrat ca și Controlor tehnic de calitate la Intreprinderea Înfrățirea din Oradea, perioadă în care a coordonat 29 de organizații de tineret ca și secretar cu probleme de propagandă și cultură.Lector la cursurile de pregătire profesională.
A fondat, la 22 decembrie 1977, Cenaclul ECOUL Oradea, pe care l-a condus până în 1989.A fost director general al ansablului artistic ECOUL TINEREŢII din Oradea, care a funcţionat pe lângă Casa Ştiinţei şi Tehnice a tineretului.
În 1983 a fost numit directorul Clubului Tineretului (de sub Pasajul Vulturul Negru) din Oradea. A mai fost directorul Clubului Sticla din Pădurea neagră-Bihor. A lucrat la Consiliul Judeţean al sindicatelor Bihor, în calitate de director la Clubul Înfrăţirea Oradea, pe care l-a înfiinţat în 1986. În iunie 1991 este transferat, în interes de serviciu, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Oradea, ca director adjunct.
În perioada 1992-2013 a fost director general la Sc.Club Teo Dume S.R.L din Oradea. Din mai 2013 devine director executiv la Profi CTD Oradea. În iulie 2019 fondează revista Extemporal liric al cărei director este. Cel mai important lucru este debutul în volum, în 1985, cu volumul Adevărul din cuvinte, prefațat de Gheorghe Grigurcu, urmat de încă 27 de volume publicate în România dar și în Franța. Evident, coautor la peste 80 de antologii publicate în România și străinătate.
Menționat în Indice de nume (Index) - Marian Popa - Istoria literaturii române,vol.II www.semneartemis.ro/indice.htm
Teodor Dume este membru fondator (alături de Stelian Vasilescu, şi de alţii) al revistei de cultură Ţara Crişurilor, publicată în Oradea (ediţia 1990), fondator și redactor șef al ziarului Ecoul din Oradea (1990) și director executiv al revistei Confluenţe lirice. Redactor revista Algoritm literar(2010), Redactor revista Ofranda Literar-Artistică.Editor roliteratura, Membru de onoare Lira21, Membru de onoare Confluenţe lirice, redactor Dialoguri culturale, Editor Cleopatra – Casa Gândului, Editor Roliteratura. Secretar general de redacție revista Ofranda Literar-Artistică (din iulie 2019).Director /fondator Revista Extemporal liric ,Redactor șef revista Extemporal liric,Este membru al Uniunii Scriitorilor Europeni (USE) și membru al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec. Membru AJRP-Asociaţia Jurnaliştilor Români de Pretutindeni- cu sediul în Montreal/CANADA,Membru fondator IRJ&MMA - International Romanian Journalists & Mass- Media Association cu sediul in Los ANGELES,CA,U.S.A , Membru fondator al WARM- Asociaţia Mass-media Românilor din Lume, cu sediul la Londra/UK (fondată la 30 01 2014. Membru în Consiliul Onorific Internaţional Reţeaua Literară.

Teodor Dume, în cărți de critică:

*ESCALE IN PANTEON DE LA DOSOFTEI LA VISNIEC de Daniel Corbu., Editura PrincepsMultimedia,2019
* Însemnări(ne )critice, Cristina Ștefan,2019
* Cartea de critică, Adamescu Cezarina,2018
* Esențe lirice, V.II, Ionuț Caragea. Editura Fides, 2020
* cartea: Teodor Dume, poetul care sfidează moartea, Ottilia Ardeleanu, Editura Pim/2019(99 cronici și recenzii la cărțile semnate Teodor Dume)
* Confesiuni din universal cărților, Mihaela Meravei, 2019
* Reflecții poetice I., Ottilia Ardeleanu, 2020
* Reflecții poetice II – Ottilia Ardeleanu, 2020
* Raftul de la colț,(vol.lll), Daniel Luca, 2020
* Indice de nume (Index) - Marian Popa - Istoria literaturii române,vol.II.
www.semneartemis.ro/indice.htm

A scris cronici de carte și recenzii la unele cărți semnate de:

- Gheorghe Grigurcu, decodor al unui Univers îndatorat lucrurilor vii sau un mentor al umbrelor în mișcare?

- Daniel Corbu
și sacrificial de sine, cronică la cartea Escale în Panteon de la Dosoftei la Vișiniec/ Editura Princepsmultimedia (Publicată în Revista Feed Back. Revista Logos și Agape, Revista Extemporal liric,/2019, Cartea de recenții: Interogatorii critice, semnată de Teodor Dume,, Editura Pim, 2021, etc.)

- Ionuț Caragea, între stare și imaginarul umbrei (de primăvară). Cronică la cartea Ascultă-ți gândul și împlinește-ți visul . Editura eLiteratura ( Publicată în Revista Luceafărul, Revista Extemporal liric, , Cartea de recenții: Interogatorii critice, semnată de Teodor Dume,, Editura Pim, 2021, etc.)

- Daniel Luca – un soft , o investiție pe termen lung. Cronică la cartea Croitorul de noapte. Editura Inspirescu/2019. (Publicată în Sintagme codrene/2020, Extemporal liic, nr.19-20 /2020 și Confluențe literare, , Cartea de recenții: Interogatorii critice, semnată de Teodor Dume,, Editura Pim, 2021, )

- Sorin Cerin, căutător al ordinii desăvârșite (cronică publicată în Revista Extemporal liric. Revista Confluențe literare, , Cartea de recenții: Interogatorii critice, semnată de Teodor Dume,, Editura Pim, 2021,)

- Ottilia Ardeleanu, un nume – martor în literature română. (Cronică la cartea Reflecții poetice I – 2020. (Publicată în Revista extemporal liric, nr.7-8 /2020, , Cartea de recenții: Interogatorii critice, semnată de Teodor Dume,, Editura Pim, 2021, )

- Gina Zaharia, între miracolul puterii cuvântului și cel al Universului lăuntric, (recenzie la cartea Zarul orbului, Editura Editagraph, 2020). Cartea de recenzii: Interogatorii critice, semnată de teodor Dume, Editura: Pim, 2021)

- Alin Claudiu Baciu, suflet tămăduitor. Carte Zboruri frânte. Editura Primus Oradea, 2019. (Cronică publicată în Revista Extemporal liric, , Cartea de recenții: Interogatorii critice, semnată de Teodor Dume,, Editura Pim, 2021,)

- Marin Voicu, între identitate și dumnezeire /prefață carte. (Publicată în Cartea de recenzii: Interogatorii critice, semnată de Teodor Dume,, Editura Pim, 2021,

- Alexandru – Eusebiu Ciobanu, Cronică: Cât de greu e să vorbești despre un poet și generația sa.( Cronică publicată în Revista Extemporal liric. Revista Logos și Agape, Revista Confluențe literare, Revista Solitudinea. Revista Ofranda literară, , Cartea de recenții: Interogatorii critice, semnată de Teodor Dume,, Editura Pim, 2021, etc.)

- Radu-Alin Balaj: Trioletele lui Radu-Alin Balaj – adevăruri imaculate (recenție la cartea: O, Dante plecăm spre Paradis?. Editura Pim/2020). Publicat în revista Extemporal liric, nr.25-26(40)/2021, și Cartea de recenții: Interogatorii critice, semnată de Teodor Dume,, Editura Pim, 2021,)

- Ștefan Popa/Strigăt din “adăpostul luminii”, recenzie la cartea: Zborul, ce fericire!, autor: Ștefan Popa. Editura Ecou Transilvan, 2020. (recenzie publicată în Revista extemporal liric, nr.1-2 (40) Ianuarie 2021, Cartea de recenții: Interogatorii critice, semnată de Teodor Dume,, Editura Pim, 2021, și Revista Confluențe literare, ian.2021

Debut în presă, 1977

   De-a lungul timpului a fost corespondent şi colaborator permanent la ziarele şi revistele: Convorbiri literare, Luceafărul,Vatra, Scânteia tineretului, Orizont, Crişana, Familia, Tribuna, Argeș, Leviathan, Arte, Banchetul, Logos şi Agape, Relibris - media grup Sydney -Australia, Agenţia de presă Aşii români (Germania),Singur, Munca, Unu, Viaţa Militară, Apărarea Patriei, Armata româniei, Ecoul,Pro Litera, Cronos, Spații culturale, Cervantes, Agora Artelor, Şoimii Carpaţilor, Climate literare, Bihorul, Literaria, Caiete silvane, Filobiblon, Aripi Siderale, Ţara Visurilor Noastre, Ţara Crişurilor, Algoritm Literar, Observator ( Canada,) Radiometafora (Canada), Radio R. ROMANIA, Armonii culturale, Oglinda literară, Poezia, 13 plus, Feed Back, Monitorul de poezie, Cuvântul liber, Fereastra, Ofranda Literar-Artistică, Nomen Artis, Răsunetul, Aslro (Quebek), new-york-magazin-special, Sintagme literare, Ante Portas, Cronograf,Tecuciul literar-artistic, Literadura, Meridian Cultural Românesc, Monitorul de poezie, Sfera Eonică, ParnasXXI, revista Extemporal liric,Însemne culturale, poezie.ro, Reţeaua literară, Poeţii noştri ,Solitudinea, Citatepedia, Citate celebre, Citate net, Arspoetica, Cronopedia, Lira 21,Crai nou, Roliteratura, Confluenţe literare, Right Words, Zbor spre Înălțimi, etc.

(Interviu realizat de, Petruț Pârvescu, febr. 2021, Oradea)                                                                   

 

Rodica Ochiș: Ascunde-mă

   Poezie               Poezie                                                                                    

Aș vrea să mă-nțelegi când mă privești,
Sunt poezia scrisă printre rânduri,
Și poți găsi în ea, dacă-ți dorești,
Esența picurată printre gânduri.

De-o vei pătrunde-adânc o să trăiești
Albastrul infinit dintr-o privire,
Primăvara pe care ți-o dorești
Să îți aducă-n viață-nmugurire.

Un pom care va fi-mbrăcat mereu
În verde crud, chiar dacă-ți este toamnă,
Un soare sărutat de curcubeu...
La fericire gându-mi te condamnă!

Privește-mă în fiecare zi,
Chiar și în zilele de sărbătoare,
Să vezi ce-nseamnă a iubi,
Când sufletul te cere și te doare.

Iubește-mă, să poți să mă păstrezi,
Ascunde-mă în suflet ca pe-o taină!
Cu mine-alături vei ști să visezi
O primăvară, ce-nflorește-n iarnă...

Getuța Z. Corbu: Catrene

                                                                                                                                

Dintr-atâtea femei
câte-ți umblă prin minte
Numai una te-așteaptă
acasă cuminte
*
Dintr-atâtea femei
câte-n inimă porți
Pe niciuna ca mine
n-o poți trage la sorți
*
Sunt atâtea femei
care-ți trec prin cap
Însă doar eu
dintre ele te scap
*
Dintre-atâtea muieri
de la care-ai plecat
Numai una te-așteaptă
nedormită în pat
*
Dintr-atâtea femei
pe care tu le-ai dorit
Numai de la una
ai plecat mulțumit
*
Sunt atâtea iscoade
ce îți joacă prin gând
Însă numai pe una
o râvnești oftând
*
Sunt atâtea femei
unde drumu'-ai oprit
Dar numai la una
te-ai întors spășit
*

Florian Lazăr: Din ciclul: Lumina cuvintelor

      Culegătorii de vise

Trecând prin noapte,
cu pașii de lut,
lacrima stelei,
fără durere,
imensă și neagră,
s-a prelins
peste timpul tău mut,
când orele creșteau din călimară,
culegătorii de vise,
în taină se strecoară,
printre arterele de rouă,
cu torțe neînvinse.
Vis Sacru
Risipită-n visul sacru,
gândul mut ți l-ai ascuns,
eu te caut printre muze,
tu-n vis mai adânc pătrunzi,
chiar de plouă sau afară-i
frigul răstignit pe buze,
eu te caut prin ulcioare,
printre scoici, printre meduze,
visul tău iar te sugrumă,
risipită-ntre peluze
și ajungi cu gândul mut,
chiar strivită de obuze,
când eu gust din mărul acru.

Dani Anton:***



Nu e frica ce mă ține prizonieră să nu trec prin acea poartă, poarta unei altei lumi unde nu e suferință, nici blamare, nici destin, unde ura e un nume inventat de umanoizi, când își întindeau brațele spre un cer inexistent în orbirea întunecată a ochilor lăptoși și goi,
nu vedeau nici frumusețea, nici lucirea soarelui când dansa strâns în brațe cu apele mărilor, pe sub cetini se strecura raza Lunii îmbietoare, ne invită să deschidem inimile, freamătul frunzelor și mireasma florilor, tril de pasăre înălțată către albastrul unui cer existent, însă lipsit în ochii lor lăptoși și goi...
nu e frica ce mă ține prizoniera acestei lumi să nu trec acea poartă, poartă a propriei iluzie, nu e lume mai frumoasă și țesută din minciuni, ideală e aceasta unde ești acum și aici, eu și tu și cerul, Luna, pasărea în zbor nefrânt, doar deschide, omule, ochiul tău lăptos și gol!

Floarea Dutulescu Răchițeanu: Străzi spre Paradis

     Poezie     

Cu ochi ca de smaralde și buze-nflăcărate,
Gust cu tine, din cupa fericirii-adevărate,
Unde izvoarele luminii dorm nevinovate,
Ca-n virginele taine, ferite de păcate.

Mai ard o dată viața, spre-a-mi lumina în suflet,
Din templele iubirii, în drum spre absoluturi,
Vibrând înalt, să mă topesc, pe rugul inocent,
Cu pași legitimi, să pătrund eterne-nceputuri.

Mă înspăimîntă întunericul de nepătruns,
În catedrale de tăceri, la țărm de veșnicii,
Îți dăruiesc iubirea mea, la întrebări răspuns,
Scris cu cerneala universului, în poezii.

Sub frunte-nseninează cu flori de primăvară,
Anotimpuri de dragoste voi aduna din vis,
Am să sting focul în dulci lacrimi de vioară,
Armonii să-mi deschidă străzile spre paradis.

Nicu Gavrilovici: Moartea bulibașei

         Proză           

- Mai dă-te-n măta de sfrijit! rosti printre dinți Irlandezul scuipând scobitoarea care ateriză în halba cu bere de pe masa ,,pictată" cu fel de fel de nume și mesaje deochiate ori chiar anunțuri de vânzare-cumpărare semn că bodega era un local cu ștaif ai cărei clienți știau să scrie și să citească.
Cel din fața lui, un tip înalt, deșirat, mătură cu dosul palmei cutia de table de pe masă răsfirând piesele și zarurile în toată odaia.
- De ce înjuri mă, arhanghelii măti! ... Crezi că îmi este teamă de tine?
Crezi că toți suntem lași și te pupăm în cur? Ți s-a făcut dor cumva de un fermoar în beregată?
Se făcu o liniște ca de mormânt și brusc muzica de la casetofonul cât un geamantan ce trona pe așa zisul bar se opri. Toate fețele negricioase se întoarseră spre masa celor doi care era așezată lângă bobarca în care ardeau cărbuni furațți din depozitul situat în zona gării. Câțiva consumatori, care nu erau de etnie rromă se furișară prevăzători afară. Se știa că atunci când era o bătaie între țigani încleștarea era generală.
Irlandezul privi pisicește în jur, cântărind situația... Nu erau mulți pe care să se poată baza, vreo trei-patru doar. Dar erau buni, oameni de onoare care avuseseră parte de protecția sa de-a lungul celor aproape trei ani de când fusese ales bulibașă.
I se spunea irlandezul datorită părului și a a bărbii de culoarea aramei topite. Unii îi contestau originea pură deoarece nu i se cunoștea cu certitudine tatăl. Mama lui venise din altă parte a țării, cu burta la gură, dar fiind nu doar frumoasă ci și cea mai bună ghicitoare găsi repede un bărbat înstărit între ei care o luă de nevastă. Datorită înfățișării deosebite avu o copilărie grea, dar firea lui arțăgoasă și curajul nebunesc uneori îl ajută să se impună.
Știa că va trebui să fie rapid și cât mai dur, pentru a-i face pe adversari să își piardă curajul. În plus, Zorro, ciolănosul din fața lui era renumit pentru duritate, nu doar în relațiile cu oamenii.. . Cu două săptămâni în urmă își ucisese calul lovindu-l cu un par în cap. Vina bietului animal fusese aceea de a nu putea trage căruța plină cu cărbunii furați. Mai erau câteva case până la casa lui, paznicul dăduse telefon la poliție iar mașina cu girofarurile și sirena pornită se auzea pe strada vecină. Calul însă, sub ploaia de bice întoarse căruța de-a latul străzii, căci în sus nu mai putea trage. Lovitura cu parul veni ca o izbăvire pentru animalul costeliv care se prăbuși într-o clipită. Zorro și complicele lui se făcură nevăzuți. În curte. Ancheta care urmă nu duse la nici un rezultat, nimeni nu știa a cui era căruța și calul mort, ba cineva răspândi în mulțimea înfierbântată trezită în miezul nopții, zvonul că polițiștii uciseră calul... Nu lipsi mult ca echipajul să fie lapidat.
Irlandezul zâmbi asemeni unei reptile, încercând să distragă atenția adversarului. Mâna lui dreaptă cu degete pline de ghiuluri mari din aur de 24 de karate se întinse și trase halba înspre el...
Cu două degete scoase meticulos scobitoarea pe care o duse la buze ștergând spuma apoi o aruncă înspre cei pe care se baza, ca un semn să fie pregătiți. Se ridică în picioare și rostind ,,Hai să bem!" duse halba la gură și cu înlghițituri mici sorbi din lichidul auriu.
Pe când o golise pe jumătate prinse momentul potrivit... Neștiind ce să creadă, adversarul se așeză punând una dintre mâini, neagră de cărbunele în care scormonea aproape în fiecare noapte, pe masă. Pe cealaltă o duse înspre spate unde era teaca de piele în care era cuțitul.
Cu o miișcare fulgerătoare halba din mâna Irlandezului lovi cu sete capul adsersarului. Ambele, și halba și capul se sparseră, sângele amestecându-se cu berea. În același timp masa fu împinsă izbându-l în piept pe Zorro care se prăbuși la doi metri. Vacarmul se dezlănțui ca o furtună de vară. Scaunele și halbele de bere, sticle și tot ce putea fi ridicat zburau prin pâcla deasă a fumului, pumni grei izbeau în plină figură rupând dinți de aur ori sfărâmând deopotrivă buze și înjurături ce nu apucaseră a fi rostite. Blestemele erau bilingve iar gașca celor puțini părea a fi stăpână pe situație, golul din jurul celor 5 oameni formând un cerc în mijlocul încăperii fiind tot mai mare cu fiecare adversar căzut la pământ. Dar se întâmplă ceva ce Irlandezul nu prevăzuse și care îl făcu să simtă fiori pe șira spinării. Lumina fusese stinsă, bezna cuprinse încăperea și odată cu ea vacarmul se potolise. Se auzeau doar gemetele răniților.
- Rămâneți pe loc și scoateți cuțitele! le ordonă el oamenilor săi... Oricine vă atinge, omorâți-l!
Aici greși... Atacați pe întuneric cu scaune și alte obiecte aruncate spre ei, oamenii săi rupseră rândurile. Ceva îl lovi puternic în ceafă fâcându-l să se clatine... Căută instinctiv sprijin în jur învârtindu-se amețit. Atinse vreo doi umeri dar în loc de sprijin două cuțite i se înfipseră, unul în piept, celălalt în spate făcându-l să scoată un țipăt ca de fiară rănită, apoi se prăbuși, tocmai în momentul în care se aprinse lumina...
Undeva în depărtare se auzeau vocile romilor înștijnțați de cei ce părăsiseră birtul înainte de încăierare. De asemenea două mașini ale poliției se vedeau pe șoseaua ce intra în sat.
Irlandezul respira greu, plămânii îi fuseseră ambii străpunși, cămasa îi era toată roșie...
- Scoteți-mă la aer, fu ultimul ordin pe care îl dădu.
Cineva îl luă de subsuori iar doi dintre inamici îi prinseră cu grijă picioarele... Fu rezemat de dudul din curte, desfrunzit acum, la început de iarnă. Rezemă ceafa de copac privind înspre cele câteva stele ce priveau curioase printre nori... De pe una dintre ele venea călare un bărbat înalt, necunoscut... Calul alb venea în galop, cu frâul în spume. Străinul opri la câțiva metri de el, sări din șa și când ridică capul văzu că îi semăna...
Întinzând o mână, un surâs îi înflori pe buzele care șoptiră în extaz:
,, Tata! "
Apoi, capul căzu greu pe umărul drept iar duhul său urcă ușor în șaua bătută în ținte mari, de aur... Aur de 24 de karate!
O buhă, undeva în podul unei case părăsite țipă sinistru, anunțând moartea bulibașei.

Mihaela Poduț Ienuțaș:***

 

Știi gustul florii de trifoi
Strivită-n urma unui vis
Trecând într-un galop prin umbra
Copacului din paradis
Știi cum foșnesc prin iarba plânsă
De roua zorilor plecând
Cuvinte șerpuind alene
O vrajă peste ochi țesând
Cum gândul se deschide filă
Unei povești de nicăieri
Ce fără vrere ți se scrie
Și se termină tot în ieri
Ți-e cerul sprijinit de vorbe
Și pleoapa cuib de zbor înalt
Dar nu știu cum dezmierzi în zâmbet
Fiorul și tot eu tresalt

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10